–

pentru Fallimento Esperia SpA, de U. Grella și F. M. Salerno, avvocati;

–

pentru Gestore dei Servizi Energetici SpA – GSE, de S. Fidanzia și A. Gigliola, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de D. Del Gaizo și F. Tortora, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de B. De Meester, G. Gattinara și F. Tomat, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 18, 28, 30, 34, 107, 108 și 110 TFUE, precum și a Directivei 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE (JO 2009, L 140, p. 6).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Autorità di Regolazione per Energia Reti e Ambiente (ARERA) (Autoritatea de Reglementare a Energiei, a Rețelelor și a Mediului, Italia) (denumită în continuare „ARERA”), pe de o parte, și Fallimento Esperia SpA, o societate în faliment, și Gestore dei Servizi Energetici SpA – GSE (denumită în continuare „GSE”), pe de altă parte, în legătură cu aplicarea unei sancțiuni pecuniare societății Fallimento Esperia pentru neîndeplinirea obligației de a cumpăra certificate de atestare a originii regenerabile (denumite în continuare „certificate verzi”) pentru energia electrică importată în Italia în cursul anului 2010.

3

Directiva 2001/77/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind promovarea electricității produse din surse de energie regenerabile pe piața internă a electricității (JO 2001, L 283, p. 33, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 36) a fost abrogată începând cu data de 1 ianuarie 2012 prin Directiva 2009/28. Aceasta din urmă, la rândul său, a fost abrogată, începând cu 1 iulie 2021, prin Directiva (UE) 2018/2001 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile (JO 2018, L 328, p. 82).

4

Considerentele (10), (11), (14) și (15) ale Directivei 2001/77 aveau următorul cuprins:

[…]

5

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiect”, prevedea:

„Obiectul prezentei directive este de a promova creșterea contribuției surselor de energie regenerabile la producția de electricitate pe piața internă de electricitate și de a pune bazele unui viitor cadru comunitar în acest domeniu.”

6

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Obiective orientative naționale”, prevedea la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a încuraja un consum mai ridicat de electricitate produsă din surse de energie regenerabile în conformitate cu obiectivele orientative naționale prevăzute la alineatul (2). Aceste măsuri trebuie să fie proporționale cu obiectivul care trebuie atins.

(2)   Până la 27 octombrie 2002 și în continuare la fiecare cinci ani, statele membre adoptă și publică un raport care stabilește, pentru următorii zece ani, obiectivele orientative naționale pentru consumul viitor de electricitate produsă din surse de energie regenerabile, sub forma unui procentaj din consumul de electricitate. De asemenea, raportul descrie măsurile adoptate sau preconizate, la nivel național, pentru atingerea acestor obiective orientative naționale. Pentru stabilirea acestor obiective până în anul 2010, statele membre:

7

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Sisteme de sprijin”, prevedea la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere articolelor 87 și 88 din tratat [devenite articolele 107 și 108 TFUE], Comisia [Europeană] evaluează aplicarea mecanismelor utilizate în statele membre conform cărora un producător de electricitate beneficiază, în baza reglementărilor emise de autoritățile publice, de un sprijin direct sau indirect și care ar putea avea ca efect limitarea schimburilor, ținând cont că acestea contribuie la obiectivele prevăzute la articolele 6 și 174 din tratat.”

8

Articolul 5 din Directiva 2001/77, intitulat „Garanția de origine a electricității produse din surse de energie regenerabile”, prevedea la alineatele (1)-(5):

„(1)   Statele membre se asigură, până la 27 octombrie 2003, că originea electricității produse din surse de energie regenerabile poate fi garantată ca atare în sensul prezentei directive, în conformitate cu criteriile obiective, transparente și nediscriminatorii stabilite de fiecare stat membru. Statele membre se asigură că este emisă o garanție de origine în acest sens ca răspuns la o cerere.

(2)   Statele membre pot desemna unu sau mai multe organisme competente, independente de activitățile de producție și distribuție, care să supravegheze emiterea acestor garanții de origine.

(3)   O garanție de origine:

(4)   Aceste garanții de origine, emise în conformitate cu alineatul (2), sunt recunoscute reciproc de statele membre, exclusiv ca dovadă a elementelor prevăzute la alineatul (3). Orice refuz de recunoaștere a garanției de origine ca dovadă, în special din motive ce țin de prevenirea fraudelor, trebuie să se bazeze pe criterii obiective, transparente și nediscriminatorii. În cazul unui refuz de a recunoaște o garanție de origine, Comisia poate obliga partea care refuză să o recunoască, în special ținând cont de criteriile obiective, transparente și nediscriminatorii pe care se bazează această recunoaștere.

(5)   Statele membre sau organismele competente pun în funcțiune mecanisme corespunzătoare pentru a asigura că garanțiile de origine sunt precise și fiabile și descriu în raportul prevăzut la articolul 3 alineatul (3) măsurile luate pentru a se asigura fiabilitatea sistemului de garantare.”

9

Considerentele (25), (52) și (56) ale Directivei 2009/28 aveau următorul cuprins:

[…]

[…]

10

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, avea următorul cuprins:

„Prezenta directivă stabilește un cadru comun pentru promovarea energiei din surse regenerabile. Aceasta stabilește obiective naționale obligatorii privind ponderea globală a energiei din surse regenerabile în cadrul consumului final brut de energie și ponderea energiei din surse regenerabile utilizată în transporturi. Directiva definește normele referitoare la transferurile statistice între statele membre, la proiectele comune între statele membre și cu țări terțe, la garanțiile de origine, la procedurile administrative, la informare și formare și la accesul energiei din surse regenerabile la rețeaua de energie electrică. Prezenta directivă stabilește criteriile de durabilitate pentru biocarburanți și biolichide.”

11

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevedea:

„În sensul prezentei directive, se aplică definițiile din Directiva 2003/54/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de abrogare a Directivei 96/92/CE (JO 2003, L 176, p. 37, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 61)].

De asemenea, se aplică definițiile următoare:

[…]

[…]”

12

Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Obiective naționale globale obligatorii și măsuri privind utilizarea energiei din surse regenerabile”, prevedea la alineatele (1)-(4):

„(1)   Fiecare stat membru se asigură că ponderea energiei obținută din surse regenerabile, calculată în conformitate cu articolele 5-11, în cadrul consumului final brut de energie în 2020 reprezintă cel puțin obiectivul său național pentru ponderea de energie obținută din surse regenerabile în anul respectiv, conform celor prevăzute în coloana a treia din tabelul de la anexa I partea A. Aceste obiective naționale globale obligatorii sunt conforme cu obiectivul privind ponderea de cel puțin 20 % de energie din surse regenerabile în consumul final brut de energie din Comunitate în 2020. Pentru a realiza mai ușor obiectivele prevăzute în prezentul articol, fiecare stat membru promovează și încurajează eficiența energetică și economia de energie.

(2)   Statele membre introduc măsuri destinate în mod efectiv să asigure că ponderea de energie din surse regenerabile este egală sau mai mare decât se arată în traiectoria orientativă stabilită în anexa I partea B.

(3)   În vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite la alineatele (1) și (2) din prezentul articol, statele membre pot aplica printre altele următoarele măsuri:

Fără a aduce atingere articolelor 87 și 88 din tratat [devenite articolele 107 și 108 TFUE], statele membre au dreptul de a decide în conformitate cu articolele 5-11 din prezenta directivă până la ce nivel sprijină energia provenită din surse regenerabile care sunt produse într‑un alt stat membru.

(4)   Fiecare stat membru se asigură că ponderea energiei din surse regenerabile utilizată în toate formele de transporturi în 2020 reprezintă cel puțin 10 % din consumul final de energie în transporturi în statul membru respectiv.”

13

Articolul 15 din Directiva 2009/28, intitulat „Garanții de origine pentru energia electrică, încălzirea și răcirea produse din surse regenerabile de energie”, prevedea la alineatele (1) și (9):

„(1)   În scopul de a dovedi consumatorilor finali ponderea sau cantitatea de energie din surse regenerabile în cadrul mixului de energie al unui furnizor, în conformitate cu articolul 3 alineatul (6) din Directiva 2003/54/CE, statele membre se asigură că originea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie poate fi garantată ca atare în înțelesul prezentei directive, în conformitate cu criterii obiective, transparente și nediscriminatorii.

[…]

(9)   Statele membre recunosc garanțiile de origine emise de alte state membre în conformitate cu prezenta directivă, exclusiv ca dovadă a elementelor prevăzute la alineatul (1) și la alineatul (6) literele (a)-(f). […]”

14

Articolul 26 din această directivă, intitulat „Modificări și abrogare”, prevedea:

„(1)   În Directiva 2001/77/CE, articolul 2, articolul 3 alineatul (2) și articolele 4-8 se elimină cu efect de la 1 aprilie 2010.

[…]

(3)   Directivele 2001/77/CE și 2003/30/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 8 mai 2003 de promovare a utilizării biocombustibililor și a altor combustibili regenerabili pentru transport (JO 2003, L 123, p. 42, Ediție specială, 13/vol. 39, p. 170)] se abrogă cu efect de la 1 ianuarie 2012.”

15

Conform articolului 27 alineatul (1) din Directiva 2009/28:

„Fără a aduce atingere articolului 4 alineatele (1), (2) și (3), statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 5 decembrie 2010.”

16

Pentru a încuraja utilizarea energiei electrice produse din surse regenerabile (denumită în continuare „energie electrică verde”), Republica Italiană a adoptat decreto legislativo n. 79 – Attuazione della direttiva 96/92/CE recante norme comuni per il mercato interno dell’energia elettrica (Decretul legislativ nr. 79 de transpunere a Directivei 96/92/CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice) din 16 martie 1999 (GURI nr. 75 din 31 martie 1999, p. 8, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 79/1999”).

17

Acest decret legislativ a instituit un sistem de sprijin pentru producția de energie electrică verde întemeiat în special pe atribuirea gratuită de certificate verzi oricărui producător italian de energie electrică verde proporțional cu energia electrică verde produsă.

18

Articolul 11 din decretul legislativ menționat prevedea:

„(1)   Pentru a susține utilizarea energiilor regenerabile, economiile de energie, reducerea emisiilor de dioxid de carbon și utilizarea resurselor energetice naționale, începând din 2001, importatorii și operatorii responsabili cu instalațiile care, în fiecare an, importă sau produc energie electrică din surse neregenerabile au obligația de a injecta în rețeaua electrică națională, în cursul anului următor, o cotă de energie electrică produsă din surse regenerabile de instalații care au intrat în funcțiune sau care și‑au majorat producția, în limitele capacităților de producție suplimentare, ulterior intrării în vigoare a prezentului decret.

(2)   Obligația prevăzută la alineatul 1 se aplică importurilor și producțiilor de energie electrică, fără a include cogenerarea, consumul propriu al centralei și exporturile de peste 100 GWh; cota menționată la alineatul 1 este stabilită inițial ca reprezentând doi la sută din această energie care depășește 100 GWh.

(3)   Aceiași operatori se pot achita de obligația respectivă și prin achiziționarea, în tot sau în parte, a cotei echivalente sau a drepturilor aferente de la alți producători, cu condiția de a injecta energia produsă din surse regenerabile în rețeaua electrică națională, sau de la [Gestore della rete di trasmissione nazionale (Administratorul rețelei de transport naționale, Italia), devenit GSE] […]. Pentru a compensa fluctuațiile de producție anuală sau insuficiența ofertei, [GSE] poate cumpăra sau vinde drepturi de producție din surse regenerabile, indiferent de disponibilitatea efectivă, cu obligația de a compensa pe o bază trienală eventualele emisii de drepturi în lipsa disponibilității.”

19

Această achiziție de către GSE a unor drepturi de producție din surse regenerabile, denumite și „certificate verzi”, era efectuată prin utilizarea produsului componentei tarifare A3 achitate de consumatorii de energie electrică pe factura lor.

20

Din articolul 4 din decreto legislativo n. 387 – Attuazione della direttiva 2001/77/CE relativa alla promozione dell’energia elettrica prodotta da fonti energetiche rinnovabili nel mercato interno dell’elettrica (Decretul legislativ nr. 387 de transpunere a Directivei 2001/77/CE privind promovarea electricității produse din surse de energie regenerabile pe piața internă a electricității) din 29 decembrie 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 25 din 31 ianuarie 2004, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 387/2003”) reiese că revenea operatorului național de transport și de sistem), devenit GSE, sarcina de a verifica respectarea obligației prevăzute la articolul 11 din Decretul legislativ nr. 79/1999 și de a informa cu privire la eventualele încălcări Autorità per l’energia elettrica, il gas și sistema idrico (Autoritatea pentru Energie Electrică, Gaz și Rețeaua de Apă, Italia), devenită ARERA, care, într‑un asemenea caz, era competentă să impună sancțiunile prevăzute de legge n. 481 – Norme per la concorrenza e la regolazione dei servizi di pubblica utilità. Istituzione delle Autorità di regolazione dei servizi di pubblica utilità (Legea nr. 481 privind normele de concurență și reglementarea serviciilor de utilitate publică, precum și instituirea autorităților de reglementare a serviciilor de utilitate publică) din 14 noiembrie 1995 (GURI nr. 270 din 18 noiembrie 1995, supliment ordinar nr. 136).

21

Articolul 11 alineatul 6 din Decretul legislativ nr. 387/2003 avea următorul cuprins:

„Garanția de origine indică localizarea instalației, sursa de energie regenerabilă din care a fost produsă energia electrică, tehnologia utilizată, puterea nominală a instalației, producția netă de energie electrică sau, în cazul centralelor hibride, producția imputabilă, pentru fiecare an calendaristic. […]”

22

Articolul 20 alineatul 3 din acest decret legislativ prevedea:

„Operatorii care importă energie electrică produsă în alte state membre ale Uniunii Europene și sunt supuși obligației prevăzute la articolul 11 din Decretul legislativ [nr. 79/1999] pot solicita operatorului rețelei, pentru partea din această energie electrică importată care este produsă din surse regenerabile, o scutire de această obligație. Cererea este însoțită cel puțin de copia certificată conformă a garanției de origine emisă, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2001/77/CE, în statul în care se află instalația de producție. […]”.

23

Esperia SpA era o societate care importa energie electrică în Italia pentru a permite vânzarea sa angro sau cu amănuntul.

24

Prin decizia din 28 iunie 2016, ARERA i‑a aplicat o sancțiune pecuniară în cuantum de 2803500 de euro pentru neîndeplinirea obligației de a cumpăra 17753 de certificate verzi pentru energia electrică pe care o importase în Italia în cursul anului 2010.

25

Esperia a contestat această sancțiune la Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Tribunalul Administrativ Regional din Lombardia, Italia). După introducerea acțiunii, această societate a fost declarată în faliment și de atunci este denumită Fallimento Esperia. Administratorul judiciar al Fallimento Esperia a menținut însă respectiva acțiune în fața acestei instanțe.

26

Prin hotărârea din 8 august 2018, instanța menționată a admis în parte acțiunea formulată de Fallimento Esperia, considerând că cuantumul sancțiunii care îi fusese aplicată era excesiv. ARERA și Fallimento Esperia au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), instanța de trimitere.

27

Procedura în fața acestei din urmă instanțe a fost suspendată după ce aceasta a introdus, la 3 septembrie 2019, o cerere de decizie preliminară adresată Curții în cauza Axpo Trading, cu care instanța de trimitere era de asemenea sesizată. Această cerere a fost înregistrată la grefa Curții sub numărul C‑705/19.

28

După prezentarea, la 3 decembrie 2020, a Concluziilor avocatului general Campos Sánchez‑Bordona în cauza Axpo Trading (C‑705/19, EU:C:2020:989), Axpo Trading s‑a desistat de procedură în fața instanței de trimitere, iar această cauză a fost radiată prin Ordonanța din 9 septembrie 2021, Axpo Trading (C‑705/19, EU:C:2021:755).

29

Prin urmare, procedura în fața instanței de trimitere în cauza principală a fost reluată.

30

În fața instanței menționate, Fallimento Esperia a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislației italiene care impune întreprinderilor care importă energie electrică, fără a fi prezentat garanții de origine, obligația, sub sancțiune, de a cumpăra energie electrică verde sau certificate verzi, obligație care nu se aplică producătorilor naționali ai aceleiași energii. Potrivit acestei societăți, s‑ar putea considera că această legislație constituie un ajutor de stat în favoarea producătorilor de energie verde care își desfășoară activitatea în Italia, o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale și o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import. La rândul său, GSE consideră că legislația italiană în discuție în litigiul principal este conformă cu Directiva 2001/77.

31

Instanța de trimitere se referă la Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza Axpo Trading (C‑705/19, EU:C:2020:989) și la propria cerere de decizie preliminară în cauza menționată.

32

În această cerere, ea explica printre altele că schema italiană de sprijin pentru energia electrică verde îi părea compatibilă cu normele Tratatului FUE în materie de ajutoare de stat. Astfel, nicio resursă de stat nu ar fi mobilizată de această schemă. Nu ar exista un transfer direct sau indirect de resurse publice în favoarea producătorilor de energie verde care își desfășoară activitatea în Italia. În orice caz, schema menționată ar fi conformă, pe de o parte, cu Directiva 2009/28, care stabilește obiective naționale în materie de energie verde și care favorizează măsurile statelor membre care sprijină exclusiv producătorii de energie curată stabiliți pe teritoriul lor, și, pe de altă parte, cu obiectivul de protecție a mediului. De asemenea, măsura de sprijin în cauză nu ar putea fi considerată selectivă dat fiind că sistemul de referință instituit prin Directiva 2009/28 ar fi în sine și în mod intenționat selectiv întrucât ar avea ca obiect favorizarea producției de energie verde în fiecare stat membru.

33

Pe de altă parte, potrivit instanței de trimitere, având în vedere acest obiect al Directivei 2009/28, acest regim nu ar institui nici o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, nici o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative impunând importatorilor de energie produsă în străinătate să cumpere certificate verzi. Schema menționată ar rezerva entităților care își desfășoară activitatea în Italia beneficiul unui sprijin în scopul de a se conforma obiectivelor naționale obligatorii privind partea de energie produsă din surse regenerabile în cadrul consumului final stabilită prin Directiva 2009/28, fără ca importatorii de energie curată produsă în alt stat membru să fie supuși unei obligații sau confruntați cu obstacole.

34

În sfârșit, instanța de trimitere consideră că același regim este conform cu articolele 18 și 110 TFUE întrucât rezervă același tratament tuturor operatorilor din sectorul energiei electrice care injectează în rețeaua națională energie care nu este produsă dintr‑o sursă regenerabilă italiană.

35

Cu toate acestea, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

se opun unei reglementări naționale precum cea descrisă [în cererea de decizie preliminară], care impune importatorilor de energie electrică verde o sarcină pecuniară care nu se aplică producătorilor naționali ai aceluiași produs?”

36

În primul rând, trebuie arătat că dreptul italian aplicabil situației de fapt din cauza principală prevedea o măsură în temeiul articolului 11 din Decretul legislativ nr. 79/1999, care obligă importatorii de energie electrică provenită dintr‑un alt stat membru și care nu demonstrau că aceasta era verde prin depunerea unor garanții de origine să cumpere energie electrică verde sau certificate verzi de la producătorii naționali în funcție de cantitatea de energie electrică pe care o importau, în caz contrar aplicându‑li‑se o sancțiune.

37

În al doilea rând, această măsură, care este vizată de prezenta întrebare preliminară, se înscrie în cadrul unei scheme naționale de sprijin pentru producția de energie electrică verde care obligă importatorii și operatorii responsabili de instalațiile care importă sau produc energie electrică din surse neregenerabile să injecteze anual o cotă de energie electrică verde în rețeaua electrică națională. Pentru a îndeplini această obligație, schema menționată prevede că acești importatori și acești operatori pot fie să producă ei înșiși energie electrică verde, fie să cumpere de la producătorii naționali energie electrică verde sau certificate verzi. Pe de altă parte, tot potrivit sistemului menționat, autoritățile naționale eliberează aceste certificate în mod gratuit producătorilor naționali de energie electrică verde în funcție de cantitatea de energie electrică verde pe care o produc pentru a le putea revinde producătorilor și importatorilor supuși obligației respective.

38

În al treilea rând, trebuie subliniat de asemenea că importurile de energie electrică ce constituie obiectul litigiului principal au avut loc în cursul anului 2010, astfel încât pot să fie reglementate atât de Directiva 2001/77, cât și de Directiva 2009/28. Astfel, după cum reiese din articolul 26 din Directiva 2009/28, articolul 2, articolul 3 alineatul (2) și articolele 4-8 din Directiva 2001/77 au fost eliminate cu efect de la 1 aprilie 2010, celelalte dispoziții din această directivă fiind eliminate odată cu abrogarea acesteia, cu efect de la 1 ianuarie 2012. În plus, conform articolului 27 alineatul (1) din Directiva 2009/28, aceasta trebuia transpusă până la 5 decembrie 2010.

39

În al patrulea rând, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că articolul 18 TFUE, care prevede principiul general al interzicerii oricărei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, nu are vocația de a se aplica în mod autonom decât în situații reglementate de dreptul Uniunii pentru care Tratatul FUE nu prevede norme specifice de nediscriminare (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C‑703/17, EU:C:2019:850, punctul 19 și jurisprudența citată). Or, în domeniul liberei circulații a mărfurilor, principiul nediscriminării este pus în aplicare prin articolele 28, 30, 34 și 110 TFUE. În plus, Curtea a statuat deja că energia electrică reprezintă o marfă în sensul dispozițiilor Tratatului FUE (Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții, C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 43, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, nu este necesar să se aplice articolul 18 TFUE în contextul unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal.

40

Având în vedere cele de mai sus, întrebarea instanței de trimitere trebuie înțeleasă în sensul că urmărește în esență să se stabilească dacă Directivele 2001/77 și 2009/28, precum și articolele 28, 30, 34, 107, 108 și 110 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei măsuri naționale care, pe de o parte, obligă importatorii de energie electrică provenită dintr‑un alt stat membru și care nu demonstrează că această energie electrică este produsă din surse regenerabile prin prezentarea unor garanții de origine să cumpere de la producătorii naționali fie certificate verzi, fie energie electrică verde proporțional cu cantitatea de energie electrică pe care o importă și, pe de altă parte, prevede aplicarea unei sancțiuni în cazul nerespectării acestei obligații, în timp ce producătorii naționali de energie electrică verde nu sunt ținuți de o astfel de obligație de cumpărare.

41

În ceea ce privește aspectul dacă Directiva 2001/77 trebuie interpretată în sensul că se opune unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că această directivă are ca obiect, astfel cum reiese din articolul 1, să favorizeze creșterea contribuției surselor de energie regenerabile la producția de electricitate pe piața internă de electricitate și să pună bazele unui viitor cadru comunitar în acest domeniu.

42

Pe de altă parte, din articolul 4 din această directivă coroborat cu considerentul (14) al acesteia reiese că un mijloc important de realizare a obiectivului urmărit de directiva menționată, până la instituirea unui cadru comunitar, constă în garantarea funcționării adecvate a diferitelor mecanisme de sprijin al surselor de energie regenerabile la nivel național, printre care figurează mecanismul certificatelor verzi.

43

În ceea ce privește aceste mecanisme de sprijin, Curtea a statuat deja, având în vedere articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/77, că aceasta recunoștea statelor membre o marjă largă de apreciere în scopul adoptării și al punerii în aplicare a unor astfel de mecanisme de sprijin al producătorilor de energie electrică verde (Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 60 și jurisprudența citată).

44

Totuși, aceste mecanisme trebuie să fie, după cum reiese din articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2001/77, adecvate pentru a contribui la realizarea de către statele membre a obiectivelor orientative naționale privind consumul viitor de energie electrică verde. Prin urmare, acestea trebuie în principiu să conducă la o creștere a producției interne de energie electrică verde (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 62 și jurisprudența citată). În plus, potrivit aceluiași articol 3 alineatul (1), mecanismele menționate trebuie să fie proporționale cu obiectivul care trebuie atins.

45

Pe de altă parte, Curtea a statuat, având în vedere considerentele (10) și (11), precum și articolul 5 alineatele (3) și (4) din directiva menționată, că legiuitorul Uniunii nu a înțeles să impună statelor membre care au optat pentru o schemă de sprijin care utilizează certificate verzi să extindă posibilitatea de a beneficia de aceasta la energia electrică verde produsă pe teritoriul unui alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, Essent Belgium, C‑204/12-C‑208/12, EU:C:2014:2192, punctul 66).

46

Reiese din cele de mai sus că Directiva 2001/77 nu a efectuat o armonizare exhaustivă a domeniului pe care îl reglementează, astfel încât schemele de sprijin naționale pentru producția de energie electrică verde prevăzute la articolul 4 din această directivă trebuie să îndeplinească cerințele care rezultă din articolele 34 și 36 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 64 și jurisprudența citată).

47

În speță și sub rezerva aprecierii instanței de trimitere, măsura în discuție în litigiul principal, întrucât prevede obligația importatorilor de energie electrică care nu au demonstrat, prin prezentarea de garanții de origine, că aceasta este verde să cumpere energie electrică verde sau certificate verzi de la producătorii naționali de energie electrică, pare să contribuie la realizarea obiectivului Directivei 2001/77. Astfel, o asemenea obligație este susceptibilă să stimuleze producția națională de energie electrică verde fie prin creșterea cererii pentru această energie electrică, fie permițând producătorilor naționali ai energiei electrice menționate să beneficieze de un venit suplimentar care provine din vânzarea certificatelor verzi.

48

Măsura în discuție în litigiul principal pare, așadar, adecvată pentru promovarea creșterii consumului de energie electrică verde dat fiind că impune injectarea unei cote de această energie electrică în rețeaua națională. În ceea ce privește caracterul proporțional al acestei măsuri, va reveni instanței de trimitere sarcina de a ține seama de aprecierile care figurează la punctele 110-122 din prezenta hotărâre, referitoare la respectarea principiului proporționalității în contextul interpretării articolelor 34 și 36 TFUE.

49

Având în vedere cele de mai sus și sub rezerva acestei ultime aprecieri, Directiva 2001/77 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal.

50

În ceea ce privește aspectul dacă Directiva 2009/28 trebuie interpretată în sensul că se opune unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal, este necesar să se observe că această directivă are ca obiect, așa cum reiese din articolul 1 din aceasta, definirea unui cadru comun pentru promovarea producției de energie din surse regenerabile, stabilind printre altele obiective naționale obligatorii privind ponderea energiei din surse regenerabile în cadrul consumului final brut de energie.

51

În acest sens, în temeiul articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2009/28, statele membre au obligația, pe de o parte, să se asigure că ponderea de energie obținută din surse regenerabile în cadrul consumului lor final brut de energie în cursul anului 2020 reprezintă cel puțin obiectivul național global, astfel cum este stabilit în partea A din anexa I la această directivă, și, pe de altă parte, să introducă măsuri pentru a se asigura că ponderea lor de energie din surse regenerabile este egală sau mai mare decât se arată în „traiectoria orientativă” care figurează în partea B din anexa I la directiva menționată.

52

În plus, Curtea a precizat că din considerentul (25) al Directivei 2009/28, precum și din articolul 1, din articolul 2 al doilea paragraf litera (k) și din articolul 3 alineatul (3) din această directivă reieșea că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să realizeze o armonizare exhaustivă a schemelor naționale de sprijin pentru producția de energie verde în directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctele 59-63).

53

Dimpotrivă, după cum a statuat Curtea, din chiar textul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2009/28, potrivit căruia statele membre „pot” aplica în special scheme de sprijin, reiese că statele membre menționate dispun de o marjă largă de apreciere în privința măsurilor pe care le pot adopta pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite la articolul 3 alineatele (1) și (2) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park, C‑220/19, EU:C:2021:163, punctul 68 și jurisprudența citată). Mai precis, în cadrul acestei marje de apreciere, statele membre pot alege scheme de sprijin întemeiate pe obligația de cumpărare de energie electrică verde sau de certificate verzi. Astfel, articolul 2 al doilea paragraf literele (k) și (l) din directiva menționată definește noțiunea de „schemă de sprijin” făcând referire în mod specific la schemele de ajutor naționale legate de obligația de a utiliza energie din surse regenerabile, inclusiv la cele care utilizează certificate verzi.

54

Directiva 2009/28 nu se opune nici unei scheme de sprijin care favorizează exclusiv producția națională de energie electrică verde. Astfel, având în vedere considerentele (25), (52) și (56), precum și articolele 2, 3 și 15 din această directivă, Curtea a statuat deja că legiuitorul Uniunii nu a înțeles să impună statelor membre care au optat pentru o schemă de sprijin care utilizează certificate verzi să extindă posibilitatea de a beneficia de aceasta la energia electrică verde produsă pe teritoriul unui alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctele 49-53).

55

În speță, pentru aceleași motive precum cele enunțate la punctul 47 din prezenta hotărâre, măsura în discuție în litigiul principal pare să contribuie la realizarea obiectivului urmărit de Directiva 2009/28 și pare a priori adecvată pentru promovarea creșterii consumului de energie electrică verde.

56

Cu toate acestea, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele trebuie să respecte principiile generale ale acestui drept, printre care se numără principiul proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2019, Agrenergy și Fusignano Due, C‑180/18, C‑286/18 și C‑287/18, EU:C:2019:605, punctul 28). Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia compatibilitatea măsurii în discuție în litigiul principal cu acest principiu, ținând seama în același timp de aprecierile care figurează la punctele 110-122 din prezenta hotărâre, referitoare la respectarea principiului proporționalității în contextul interpretării articolelor 34 și 36 TFUE.

57

Prin urmare, sub rezerva acestei aprecieri a instanței de trimitere, Directiva 2009/28 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal.

58

Pe de altă parte, din moment ce, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 46 și 52 din prezenta hotărâre, nici Directiva 2001/77, nici Directiva 2009/28 nu au realizat o armonizare exhaustivă a domeniului pe care îl reglementează, este necesar să se examineze conținutul dreptului primar invocat de instanța de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctul 57 și jurisprudența citată).

59

În ceea ce privește dispozițiile de drept primar invocate de instanța de trimitere, trebuie să se aprecieze, în primul rând, dacă măsura în discuție în litigiul principal poate intra sub incidența articolelor 107 și 108 TFUE.

60

Astfel, în temeiul sistemului de control al ajutoarelor de stat instituit prin aceste dispoziții, atât instanțele naționale, cât și Comisia sunt competente să constate existența unei scheme sau a unei măsuri de ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Întrucât Curtea este competentă să furnizeze acestor instanțe toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care le pot permite acestora să aprecieze conformitatea unei scheme sau a unei măsuri naționale cu acest drept în vederea soluționării cauzei cu care sunt sesizate, ea poate să furnizeze instanțelor menționate elementele de interpretare care să le permită acestora să stabilească dacă o schemă sau o măsură națională poate fi calificată drept „ajutor de stat”, în sensul dreptului Uniunii. În schimb, aprecierea compatibilității acestei scheme sau a acestei măsuri cu piața internă este de competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul instanței Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 ianuarie 2022, Fondul Proprietatea, C‑179/20, EU:C:2022:58, punctele 83 și 84, precum și jurisprudența citată).

61

Rezultă că, atunci când o instanță națională constată existența unei scheme de ajutor, ea nu este competentă să aprecieze conformitatea normelor de aplicare ale acestei scheme cu dispozițiile Tratatului FUE care au efect direct, altele decât cele privind ajutoarele de stat, dacă aceste aspecte sunt indisolubil legate de obiectul însuși al ajutorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2019, A‑Fonds, C‑598/17, EU:C:2019:352, punctele 46-49 și jurisprudența citată).

62

În ceea ce privește posibila calificare de către instanța de trimitere a măsurii în discuție în litigiul principal drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că pentru o astfel de calificare este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor următoare. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, ea trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului. În al patrulea rând, ea trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (Hotărârea din 27 ianuarie 2022, Fondul Proprietatea, C‑179/20, EU:C:2022:58, punctul 86 și jurisprudența citată).

63

Înainte de a furniza instanței de trimitere elemente de interpretare pentru fiecare dintre aceste patru condiții, trebuie arătat că schema în discuție în litigiul principal, astfel cum este descrisă la punctul 37 din prezenta hotărâre, este a priori susceptibilă să confere două avantaje economice producătorilor italieni de energie electrică verde, și anume, pe de o parte, avantajul de a‑și putea vinde energia electrică fără a trebui să cumpere energie electrică verde sau certificate verzi și, pe de altă parte, avantajul de a putea vinde certificatele verzi pe care le‑au primit gratuit proporțional cu energia electrică verde pe care au produs‑o unor producători sau importatori de energie electrică produsă din surse neregenerabile.

64

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea calificării unei măsuri naționale drept „ajutor de stat”, nu este necesar să se stabilească un efect real al ajutorului asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și o denaturare efectivă a concurenței, ci doar să se examineze dacă ajutorul este susceptibil să afecteze aceste schimburi și să denatureze concurența (Hotărârea din 27 ianuarie 2022, Fondul Proprietatea, C‑179/20, EU:C:2022:58, punctul 100 și jurisprudența citată).

65

În speță, importatorii și producătorii de energie electrică își desfășoară activitatea pe o piață a energiei electrice care, în urma liberalizării sale, este deschisă concurenței. Acordarea avantajelor vizate la punctul 63 din prezenta hotărâre producătorilor naționali de energie electrică verde poate afecta, așadar, concurența dintre acești producători naționali și importatorii de energie electrică care nu au obținut scutirea de obligația de cumpărare de energie electrică verde sau de certificate verzi. Pe de altă parte, din moment ce această obligație de achiziționare se impune importatorilor de energie electrică care nu au obținut scutire, ea este, în plus, susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

66

Prin urmare, o măsură precum cea în discuție în litigiul principal este susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze concurența.

67

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, pentru ca avantajele să poată fi calificate drept „ajutoare” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acestea trebuie, pe de o parte, să fie acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, să fie imputabile statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES, C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctul 32 și jurisprudența citată).

68

Pentru a aprecia, în primul rând, dacă măsura este imputabilă statului, trebuie să se examineze dacă autoritățile publice au fost implicate, într‑un mod sau altul, în adoptarea acestei măsuri (Hotărârea din 21 octombrie 2020, Eco TLC, C‑556/19, EU:C:2020:844, punctul 23 și jurisprudența citată).

69

În speță, atât măsura în discuție în litigiul principal, cât și schema de sprijin din care face parte au fost instituite prin texte de natură legislativă, și anume Decretul legislativ nr. 79/1999 și Decretul legislativ nr. 387/2003. Această măsură și această schemă trebuie, așadar, considerate ca fiind imputabile statului, în sensul jurisprudenței menționate la punctul anterior.

70

În al doilea rând, pentru a stabili dacă ajutorul a fost acordat direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat, trebuie amintit că distincția stabilită la articolul 107 alineatul (1) TFUE între ajutoarele acordate „de state” și cele acordate „prin intermediul resurselor de stat” nu înseamnă că toate avantajele consimțite de un stat membru constituie ajutoare, indiferent dacă sunt sau nu finanțate prin intermediul resurselor de stat. Această distincție urmărește doar să evite ca simplul fapt de a crea instituții autonome însărcinate cu distribuirea de ajutoare să permită eludarea normelor Tratatului FUE privind ajutoarele de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 53 și 54, precum și jurisprudența citată).

71

Astfel, resursele vizate de interdicția enunțată la articolul 107 alineatul (1) TFUE cuprind toate mijloacele pecuniare pe care autoritățile publice le pot utiliza în mod efectiv pentru a susține întreprinderile, fără a fi relevant dacă aceste mijloace fac sau nu parte în mod permanent din patrimoniul statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 57 și jurisprudența citată).

72

Acestea le includ, pe de o parte, pe cele care sunt direct sub controlul statului, și anume toate mijloacele care aparțin patrimoniului statului, și, pe de altă parte, pe cele care sunt în mod indirect sub acest control, în special pentru că fac parte din patrimoniul organismelor publice sau private instituite sau desemnate de acesta în vederea gestionării ajutoarelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții, C‑706/17, EU:C:2019:407, punctul 50 și jurisprudența citată). Astfel, unele resurse ale întreprinderilor publice pot fi considerate resurse de stat atunci când acesta este în măsură, prin exercitarea influenței sale dominante, să orienteze utilizarea lor pentru a finanța avantaje în favoarea altor întreprinderi (Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 31 și jurisprudența citată). În același sens, atunci când entități distincte de autoritatea publică administrează și repartizează în conformitate cu legislația statului fonduri alimentate prin contribuții obligatorii impuse prin această legislație, aceste fonduri pot fi considerate resurse de stat dacă asemenea entități sunt mandatate de stat să gestioneze aceste resurse, iar nu pur și simplu ținute de o obligație de cumpărare utilizând resurse proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 58 și 59, precum și Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții, C‑706/17, EU:C:2019:407, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată).

73

Trebuie însă amintit că cerința ca ajutoarele să fie acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat implică faptul că acordarea lor trebuie să afecteze aceste resurse. Prin urmare, trebuie să existe o legătură suficient de directă între, pe de o parte, avantajul pe care îl conferă aceste ajutoare și, pe de altă parte, o diminuare a acestor resurse sau un risc economic suficient de concret de sarcini care le grevează (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 60 și jurisprudența citată). Astfel, Curtea a statuat că o asemenea legătură lipsea într‑un caz în care alocarea resurselor de stat unei măsuri care obligă întreprinderile private de aprovizionare cu energie electrică să cumpere la prețuri minime stabilite energia electrică produsă din surse de energie regenerabile consta numai într‑o diminuare a veniturilor fiscale ale statului ca urmare a consecințelor negative ale acestei obligații asupra rezultatelor economice ale întreprinderilor supuse obligației menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 62).

74

În lumina evocărilor jurisprudențiale care precedă, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, printre altele, primo, dacă punerea la dispoziție gratuită de certificate verzi producătorilor naționali de energie electrică verde poate mobiliza resurse de stat. În această privință, este necesar să se precizeze că, la prima vedere, această punere la dispoziție nu pare să implice un transfer de resurse controlate de stat către producătorii italieni de energie electrică verde. Astfel, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că respectiva punere la dispoziție ar implica vreo exploatare economică din partea unor instituții asimilabile statului. Aceste certificate verzi nu par să aibă o valoare economică decât ca urmare a obligației legale care revine anumitor producători și importatori de a le cumpăra. Or, atunci când acești producători și importatori se supun acestei obligații cumpărându‑le de la producătorii de energie electrică verde, sumele percepute de aceștia din urmă nu par a fi sub controlul statului în sensul jurisprudenței reluate la punctele 71 și 72 din prezenta hotărâre, întrucât redistribuirea financiară în discuție în litigiul principal pare să fie efectuată de la o entitate privată la alta, fără intervenția suplimentară a statului. Avantajul pe care îl reprezintă acordarea acestor certificate producătorilor naționali de energie electrică verde pare, așadar, finanțat numai din resurse care provin de la producători sau importatori obligați să cumpere certificatele menționate, fără să existe un control din partea statului asupra acestora.

75

Secundo, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă mecanismul prevăzut de schema în discuție în litigiul principal pentru a garanta o anumită valoare certificatelor verzi implică resurse de stat. În această privință, rezultă că această schemă nu doar impune producătorilor de energie electrică convențională și importatorilor să cumpere certificatele menționate atunci când nu produc și nici nu cumpără energie electrică verde pentru a atinge cota de energie electrică verde pe care trebuie să o injecteze în rețeaua națională. Pare de asemenea să reiasă din articolul 11 alineatul (3) din Decretul legislativ nr. 79/1999 și din informațiile furnizate de instanța de trimitere, precum și de părțile din litigiul principal că schema respectivă garantează, în favoarea producătorilor italieni de energie electrică verde, o valoare economică minimă a acestor certificate verzi. Astfel, această dispoziție pare să impună GSE, o entitate controlată de Ministerul Economiei și Finanțelor italian, cumpărarea certificatelor verzi atunci când acestea sunt excedentare în raport cu cele care sunt necesare pentru operatorii obligați să cumpere certificate verzi. Această posibilă intervenție a GSE previne astfel ca o ofertă excedentară de certificate verzi să poată afecta sprijinul acordat producătorilor naționali de energie electrică verde.

76

Or, din dosarul prezentat Curții reiese că resursele de care dispune GSE pentru achiziționarea certificatelor verzi excedentare provin din veniturile obținute în temeiul componentei tarifare A3, o sarcină pecuniară impusă de reglementarea italiană consumatorilor de energie electrică italieni și plătită în conturile GSE pentru a‑i permite această achiziționare. Prin urmare, o diminuare a resurselor sub controlul statului ca urmare a achiziționării de către GSE a certificatelor verzi excedentare apare în legătură suficient de directă cu avantajul pe care îl constituie acordarea cu titlu gratuit a acestor certificate verzi producătorilor naționali de energie electrică verde pentru ca aceștia să le poată revinde pe piață.

77

În consecință și sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, achiziționarea certificatelor verzi excedentare pare să fie efectuată de o entitate asimilabilă statului, pe baza mandatului care îi este conferit de legislația italiană, prin intermediul veniturilor provenite dintr‑o componentă tarifară plătită în acest scop de consumatori.

78

Pe această bază și în măsura în care, astfel cum susține Fallimento Esperia în observațiile sale scrise, asemenea achiziții efectuate de GSE au avut loc efectiv în cursul anului 2010, trebuie să se constate că schema de sprijin din care face parte măsura în discuție în litigiul principal implică un transfer de resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

79

În consecință, această măsură pare imputabilă statului italian și avantajele pe care le conferă par să fie acordate indirect prin intermediul resurselor de stat.

80

În ceea ce privește condiția referitoare la acordarea unui avantaj selectiv, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că aprecierea acestei condiții impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, o măsură națională este de natură să favorizeze „anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri” față de altele care, în raport cu obiectivul urmărit de regimul respectiv, se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă și care sunt supuse astfel unui tratament diferențiat care poate în esență să fie calificat drept discriminatoriu (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctul 41, precum și Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții, C‑706/17, EU:C:2019:407, punctul 84 și jurisprudența citată).

81

Din moment ce examinarea unui avantaj selectiv trebuie efectuată „în cadrul unui regim juridic determinat”, aceasta implică, în principiu, să se definească în prealabil cadrul de referință în care se înscrie măsura în cauză, cu precizarea că această metodă nu este rezervată examinării unor măsuri fiscale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctele 54 și 55).

82

Cadrul de referință decurge din dreptul național al statului membru în cauză. Acesta trebuie să fie compus din norme juridice care intră într‑un domeniu care nu a făcut obiectul unei armonizări exhaustive la nivelul dreptului Uniunii și aceste norme trebuie să urmărească un obiectiv compatibil cu acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2021, Comisia/Ungaria, C‑596/19 P, EU:C:2021:202, punctul 44).

83

În plus, acest cadru de referință nu trebuie să fie el însuși incompatibil cu dreptul Uniunii în materia ajutoarelor de stat, care urmărește să asigure buna funcționare a pieței interne a Uniunii, garantând că măsurile adoptate de statele membre în favoarea unor întreprinderi nu denaturează concurența pe această piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

84

Determinarea acestui cadru de referință trebuie să rezulte dintr‑o examinare obiectivă a conținutului, a corelării și a efectelor concrete ale normelor aplicabile în temeiul dreptului național al statului membru în cauză (Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Fiat Chrysler Finance Europe/Comisia, C‑885/19 P și C‑898/19 P, EU:C:2022:859, punctul 72, precum și jurisprudența citată). În urma acestei examinări, cadrul de referință identificat trebuie să fie dotat cu o logică juridică autonomă cu un obiectiv propriu și să nu poată fi legat de un ansamblu normativ coerent în afara acestuia. Atunci când o măsură poate fi detașată în mod clar de un sistem general, nu se poate exclude ca respectivul cadru de referință care trebuie luat în considerare să fie mai restrâns sau chiar să se identifice cu măsura în sine atunci când aceasta se prezintă ca o normă dotată cu o logică juridică autonomă și este imposibil să se identifice un ansamblu normativ coerent în afara acestei măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Banco Santander și alții/Comisia, C‑53/19 P și C‑65/19 P, EU:C:2021:795, punctul 63).

85

Determinarea acestui cadru de referință se face, în principiu, independent de obiectivul urmărit de autoritatea națională la adoptarea măsurii examinate în raport cu normele aplicabile în materie de ajutoare de stat. În plus, tehnica de reglementare utilizată de legiuitorul național pentru această determinare nu este decisivă. În sfârșit, determinarea menționată nu poate avea ca rezultat un cadru de referință constituit din câteva dispoziții care au fost extrase în mod artificial dintr‑un cadru legislativ mai larg (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Banco Santander și alții/Comisia, C‑53/19 P și C‑65/19 P, EU:C:2021:795, punctele 62, 65 și 94, precum și jurisprudența citată).

86

Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că noțiunea de „ajutor de stat” nu are în vedere măsurile de stat care introduc o diferențiere între întreprinderi și care sunt, așadar, a priori selective dacă această diferențiere rezultă din natura sau din economia sistemului din care acestea fac parte (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctul 41, precum și Hotărârea din 26 aprilie 2018, ANGED, C‑234/16 și C‑235/16, EU:C:2018:281, punctul 35 și jurisprudența citată).

87

Cu toate acestea, Curtea a decis în mod repetat că finalitatea urmărită de intervențiile statului nu este suficientă pentru a le sustrage de la bun început de la calificarea drept „ajutoare” în sensul articolului 107 TFUE (Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 84). Curtea a statuat în special că, chiar dacă protecția mediului constituie unul dintre obiectivele esențiale ale Uniunii, necesitatea de a lua în considerare acest obiectiv nu justifică excluderea măsurilor selective din domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos,C‑279/08 P, EU:C:2011:551, punctul 75). Pe de altă parte, Curtea a exclus posibilitatea să intre sub incidența acestei derogări o măsură care instituie o diferențiere între întreprinderi și care, deși este întemeiată pe un criteriu obiectiv, este incoerentă în raport cu sistemul în care se înscrie și, prin urmare, nu poate fi justificată de natura și de economia acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2001, Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer Peggauer Zementwerke, C‑143/99, EU:C:2001:598, punctele 48-55).

88

În speță, astfel cum reiese din interpretarea Directivelor 2001/77 și 2009/28 care figurează la punctele 41-58 din prezenta hotărâre, normele prevăzute în Decretele legislative nr. 79/1999 și nr. 387/2003 intră sub incidența unui domeniu care nu a făcut obiectul unei armonizări la nivelul dreptului Uniunii și urmăresc obiectivul, legitim în raport cu același drept, de a susține producția și utilizarea de energii regenerabile.

89

Cu toate acestea, pentru a putea constitui un cadru de referință, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă aceste norme pot constitui un ansamblu normativ coerent și autonom. În această privință, trebuie amintit că normele menționate privesc producerea și introducerea pe piață a energiei electrice verzi în vederea promovării consumului de energie din surse regenerabile. Astfel, trebuie să se stabilească dacă aceleași norme pot fi legate de ansamblul celor care reglementează producția, distribuția și comercializarea energiei electrice care au ca obiectiv crearea și asigurarea funcționării adecvate a unei piețe de energie electrică concurențiale.

90

În cazul în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că sistemul general care reglementează producția, comercializarea și consumul de energie electrică în Italia este cadrul de referință în discuție în litigiul principal, ar trebui să se constate că măsura în discuție în litigiul principal conferă a priori un avantaj selectiv producătorilor naționali de energie electrică verde. Astfel, având în vedere obiectivul urmărit de acest cadru normativ, și anume crearea și asigurarea funcționării unei piețe concurențiale a energiei electrice, acești producători se află într‑o situație de fapt și de drept comparabilă cu cea a importatorilor de energie electrică care nu au demonstrat că energia electrică pe care o importă este verde, din moment ce fiecare dintre acești operatori pune în vânzare energie electrică pe piața italiană a energiei electrice. Aceștia contribuie astfel la realizarea obiectivului care constă în a dispune în Italia de o piață a energiei electrice reglementată de legea cererii și a ofertei.

91

Cu toate acestea, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 86 din prezenta hotărâre, măsurile a priori selective nu constituie ajutoare de stat atunci când diferențierea între întreprinderi introdusă prin măsuri de stat rezultă din natura sau din economia sistemului din care acestea fac parte.

92

În speță, dacă rezultă că, în lipsa schemei de sprijin în discuție în litigiul principal, nu ar putea exista o ofertă de energie electrică verde pe piața italiană a energiei electrice, diferențierea efectuată între producătorii de energie electrică verde și producătorii și importatorii de energie electrică din surse neregenerabile poate fi justificată de natura și de economia sistemului general care reglementează producția, comercializarea și consumul de energie electrică în Italia. În fapt, funcționarea adecvată a unei piețe concurențiale a energiei electrice în Italia pe care o urmărește acest sistem general poate impune existența pe această piață a unei oferte concurențiale de energie electrică verde. Caracterul adecvat al funcționării pieței poate fi astfel definit de legiuitorul italian ținând seama de necesitatea de a asigura protecția mediului.

93

Or, dacă se dovedește că costul de producție mai ridicat al energiei electrice verzi în raport cu cel al energiei electrice din surse neregenerabile se opune unei oferte concurențiale a acestei mărfi pe piață, diferența de tratament dintre producătorii de energie electrică verde și producătorii și importatorii de energie electrică produsă din surse neregenerabile pe care o creează schema în discuție în litigiul principal s‑ar putea justifica prin necesitatea de a acoperi această disfuncționalitate a pieței. O asemenea justificare nu ar fi însă posibilă decât cu condiția ca sprijinul acordat de această schemă să fie strict limitat la ceea ce este necesar pentru a acoperi această disfuncționalitate a pieței și să fie alocat în mod complet coerent în raport cu sistemul general în discuție în litigiul principal.

94

Pe de altă parte, dacă măsura în discuție în litigiul principal nu ar putea fi justificată având în vedere natura și economia sistemului de referință în care se înscrie, lipsa notificării acestei măsuri și punerea sa în aplicare înainte ca Comisia să se pronunțe cu privire la compatibilitatea sa ar constitui o încălcare a articolului 108 TFUE. Într‑un astfel de caz, ar reveni instanței de trimitere sarcina de deduce toate consecințele încălcării acestei dispoziții și de a remedia punerea în aplicare a ajutoarelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Arriva Italia și alții, C‑385/18, EU:C:2019:1121, punctul 84 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, nelegalitatea schemei de ajutor în cauză ar determina nelegalitatea sancțiunii prevăzute pentru asigurarea punerii în aplicare a acestei scheme (a se vedea în acest sens Ordonanța din 11 ianuarie 2024, Prezes Urzędu Regulacji Energetyki, C‑220/23, EU:C:2024:34, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

95

Rezultă că, dacă instanța de trimitere ajunge la concluzia că avantajul conferit producătorilor de energie electrică verde prin măsura în discuție în litigiul principal se justifică prin natura și prin economia sistemului de referință în care aceasta se înscrie, articolele 107 și 108 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei astfel de măsuri.

96

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 61 din prezenta hotărâre, în cazul în care instanța de trimitere ajunge la concluzia că măsura în discuție în litigiul principal nu intră sub incidența unei scheme de ajutor de stat sau că poate fi disociată de celelalte dispoziții ale acestei scheme, îi va reveni și sarcina de a aprecia compatibilitatea acestei măsuri cu normele Uniunii în materie de uniune vamală și de liberă circulație a mărfurilor.

97

În această privință, va trebui să aprecieze, mai întâi, dacă măsura menționată este susceptibilă să contravină articolelor 28, 30 și 110 TFUE și, în continuare, dacă aceasta poate fi contrară articolului 34 TFUE. Într‑adevăr, domeniul de aplicare al articolului 34 TFUE nu cuprinde obstacolele avute în vedere de alte reglementări specifice, iar obstacolele de natură fiscală sau cu efect echivalent taxelor vamale avute în vedere la articolele 28, 30 și 110 TFUE nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 34 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, EU:C:2007:33, punctul 50 și jurisprudența citată).

98

Articolele 28 și 30 TFUE interzic impunerea de taxe vamale la import și la export și de taxe cu efect echivalent între statele membre. O taxă vamală în sensul acestor dispoziții este o impozitare pe care un stat membru o percepe asupra unei mărfi atunci când aceasta trece frontiera sa. În plus, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale orice sarcină pecuniară, chiar minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea și modul de aplicare ale acesteia, și care nu reprezintă o taxă vamală propriu‑zisă (Hotărârea din 6 decembrie 2018, FENS, C‑305/17, EU:C:2018:986, punctul 29 și jurisprudența citată).

99

O măsură precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă operatorii care importă energie electrică să cumpere certificate verzi, nu poate fi calificată drept taxă vamală întrucât nu este nici o taxă percepută de autoritățile naționale, nici o prelevare percepută atunci când energia electrică produsă în străinătate trece frontiera națională. O astfel de obligație nu pare să fie nici o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale din moment ce nu pare să se aplice energiei electrice ca urmare a faptului că trece o frontieră națională.

100

Rezultă că articolele 28 și 30 TFUE nu se opun unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal.

101

În ceea ce privește interdicția impusă statelor membre de a institui impozite interne discriminatorii, prevăzută la articolul 110 TFUE, intră sub incidența acestei dispoziții o sarcină pecuniară care rezultă dintr‑un regim general de impozite interne aplicat în mod sistematic, potrivit acelorași criterii obiective, unor categorii de produse indiferent de originea sau de destinația acestora (Hotărârea din 6 decembrie 2018, FENS, C‑305/17, EU:C:2018:986, punctul 29 și jurisprudența citată).

102

În speță, obligația de cumpărare a certificatelor verzi sau a energiei electrice verzi impusă prin măsura în discuție în litigiul principal nu pare să fie o sarcină pecuniară care rezultă dintr‑un regim general de impozite interne. Astfel, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, o asemenea obligație nu este de natură fiscală sau parafiscală și, prin urmare, nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 110 TFUE.

103

Articolul 110 TFUE trebuie, așadar, interpretat în sensul că nu se opune unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal.

104

Libera circulație a mărfurilor între statele membre este un principiu fundamental al Tratatului FUE care își găsește expresia în articolul 34 TFUE (Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctul 65 și jurisprudența citată), care interzice statelor membre să adopte între ele restricții cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent.

105

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dispoziția menționată are în vedere orice măsură națională de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului în cadrul Uniunii (Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctul 66 și jurisprudența citată).

106

În speță, măsura în discuție în litigiul principal este susceptibilă să creeze un obstacol în calea importurilor de energie electrică în Italia pentru două motive. Pe de o parte, aceasta creează un astfel de obstacol impunând importatorilor care doresc să beneficieze de o scutire obligația de a solicita beneficiul acesteia și de a prezenta în acest scop garanții de origine. În această privință, trebuie amintit că o măsură națională nu este exclusă de la interdicția prevăzută la articolul 34 TFUE prin simplul fapt că obstacolul creat la import este redus și că există alte posibilități de a vinde produsele importate (Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 99 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, aceasta creează un astfel de obstacol obligând importatorii care nu solicită o astfel de scutire să cumpere certificate verzi sau energie electrică verde sub sancțiunea aplicării unei sancțiuni.

107

Cu toate acestea, o reglementare sau o practică națională care constituie o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative poate fi justificată de unul dintre motivele de interes general enumerate la articolul 36 TFUE sau, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, de cerințe imperative. Și într‑un caz, și în celălalt, măsura națională trebuie să respecte principiul proporționalității care impune ca măsura să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru ca acesta să fie atins (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctul 76, precum și Hotărârea din 17 decembrie 2020, Onofrei, C‑218/19, EU:C:2020:1034, punctul 32 și jurisprudența citată).

108

În această privință, Curtea a statuat deja că măsurile naționale susceptibile să constituie un obstacol în calea comerțului în cadrul Uniunii pot fi justificate de cerințe imperative legate de protecția mediului și în special de preocuparea de a promova o intensificare a utilizării surselor de energie regenerabile pentru producția de energie electrică care este utilă pentru protecția menționată și care vizează, în plus, și protecția sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor, precum și conservarea plantelor, motive de interes general enumerate la articolul 36 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 101, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, L.E.G.O., C‑242/17, EU:C:2018:804, punctele 64 și 65, precum și jurisprudența citată).

109

În speță, atât obligația importatorilor de a cumpăra certificate verzi sau energie electrică verde pentru a‑și putea importa energia electrică, cât și obligația de a furniza garanții de origine pentru a beneficia de o scutire de această obligație de cumpărare atunci când energia electrică importată este verde se poate justifica prin promovarea producției de energie electrică din surse de energie regenerabile. Faptul că schema de sprijin în discuție în litigiul principal este concepută astfel încât să fie în beneficiul direct al producției de energie electrică verde, iar nu în beneficiul exclusiv al consumului acesteia, poate fi explicată printre altele prin împrejurarea că latura ecologică a energiei electrice nu are legătură decât cu modul de producție a acesteia și că, prin urmare, obiectivele privind mediul aferente reducerii emisiilor de gaze pot fi urmărite efectiv în primul rând în stadiul de producție (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 105 și jurisprudența citată).

110

Rămâne însă în sarcina instanței de trimitere să verifice dacă aceste restricții sunt conforme cu principiul proporționalității.

111

În ceea ce privește obligația de a solicita beneficiul unei scutiri și de a prezenta în acest scop garanții de origine, este necesar să se observe că, odată admisă în rețeaua de transport sau de distribuție energia electrică verde, este dificil să se stabilească originea acesteia și în special să se identifice sursa de energie din care a fost produsă (Hotărârea din 20 aprilie 2023, EEW Energy from Waste, C‑580/21, EU:C:2023:304, punctul 52 și jurisprudența citată). Având în vedere această dificultate, articolul 5 din Directiva 2001/77 și ulterior articolul 15 din Directiva 2009/28 au impus statelor membre să instituie și să supravegheze un sistem de garanții de origine astfel încât producătorii de electricitate care utilizează surse de energie regenerabile să poată stabili că energia electrică pe care o vând este produsă din surse de energie regenerabile.

112

Obligația de a solicita o scutire prin prezentarea unor certificate verzi pare aptă să garanteze că energia electrică importată este efectiv verde și contribuie, prin urmare, la utilizarea surselor de energie regenerabile în vederea protejării mediului, precum și a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor și pentru conservarea plantelor. În plus, aceasta pare necesară din moment ce, având în vedere natura fungibilă a energiei electrice verzi, nu ar fi posibil, într‑o etapă ulterioară a distribuției sau a consumului, să se determine sursa de energie din care a fost produsă, iar garanțiile de origine țin de un mecanism uniformizat pentru a stabili că energia electrică a fost produsă din surse regenerabile.

113

Prin urmare, obligația importatorilor de energie electrică verde de a furniza garanții de origine atunci când importă această energie electrică pentru a fi scutiți de obligația de cumpărare de certificate verzi sau de energie electrică verde nu contravine articolului 34 TFUE.

114

În ceea ce privește obligația importatorilor de energie electrică de a cumpăra certificate verzi sau energie electrică verde atunci când nu prezintă garanții de origine pentru energia electrică pe care o importă, trebuie să se observe că Curtea a statuat deja, în legătură cu scheme de sprijin naționale pentru producția de energie electrică verde care recurg la mecanismul numit al „certificatelor verzi”, că obligația furnizorilor de energie electrică de a achiziționa de la producătorii de energie electrică verde o cotă de asemenea certificate era destinată printre altele să garanteze producătorilor menționați o cerere pentru certificatele care le‑au fost atribuite și să faciliteze în acest fel vânzarea energiei verzi pe care o produc la un preț superior prețului pieței energiei clasice (Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctul 109).

115

În această privință, Curtea a subliniat în special că efectul de stimulare pe care îl exercită o astfel de schemă asupra producătorilor de energie electrică în general pentru a‑i determina să își crească producția de energie electrică verde nu părea să poată fi pus la îndoială și, prin urmare, nici aptitudinea acesteia de a atinge obiectivul legitim urmărit, de a promova utilizarea surselor de energie regenerabile în vederea protejării mediului, precum și a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor și de a conserva plantele. Asemenea scheme de sprijin al energiei verzi, al căror cost de producție este încă destul de ridicat în comparație cu cel al energiei electrice produse din surse de energie neregenerabile, vizează în mod inerent în special să favorizeze, pe termen lung, investițiile în instalații noi, acordând producătorilor anumite garanții în ceea ce privește vânzarea în viitor a producției lor de energie electrică verde (Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctele 109 și 110, precum și jurisprudența citată).

116

Astfel, Curtea a statuat deja că un stat membru nu depășește marja de apreciere pe care o are în urmărirea obiectivului legitim care vizează creșterea producției de energie electrică verde atunci când adoptă o schemă de sprijin națională care utilizează, precum cea în discuție în litigiul principal, certificate verzi în scopul în special ca costul suplimentar legat de producerea de energie electrică verde să fie suportat direct de piață, și anume de furnizorii și de utilizatorii de energie electrică, cărora le incumbă o obligație privind cota și, in fine, de consumatori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctele 109 și 110).

117

Buna funcționare a unui asemenea sistem presupune să se instituie însă mecanisme care să asigure crearea unei adevărate piețe a certificatelor verzi pe care cererea și oferta să poată să se întâlnească efectiv și să tindă spre un echilibru, astfel încât furnizorii și utilizatorii interesați să aibă posibilitatea efectivă de a‑și procura certificate de pe această piață în condiții echitabile (Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctul 114).

118

Reiese din cele de mai sus că măsura în discuție în litigiul principal, prin faptul că impune importatorilor de energie electrică cumpărarea de certificate verzi sau de energie electrică verde, pare aptă să promoveze utilizarea surselor de energie regenerabile în vederea protejării mediului, precum și a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor și a conservării plantelor. În plus, sub rezerva verificării de către instanța națională, pare să existe o adevărată piață a certificatelor verzi pe care importatorii se pot aproviziona și a cărei eficacitate pare să fie garantată prin intervenția GSE. Astfel, din articolul 11 alineatul 3 din Decretul legislativ nr. 79/1999 pare să reiasă că GSE are obligația de a introduce certificate verzi pe piață în caz de penurie sau de a răscumpăra pe piață certificate verzi în cazul unei oferte excedentare, ceea ce garantează atât producătorilor de energie electrică verde, cât și operatorilor obligați să o cumpere existența unei piețe a certificatelor verzi.

119

Pe de altă parte, măsura în discuție în litigiul principal pare necesară pentru schema din care face parte. Astfel, dacă importatorii de energie electrică despre care nu s‑a demonstrat că este verde nu ar fi supuși obligației de cumpărare de certificate verzi sau de energie electrică verde, din aceasta ar rezulta o repunere în discuție a eficacității sistemului de sprijin al producției naționale și al consumului de energie electrică verde. În această privință, trebuie amintit că, după cum reiese din cuprinsul punctelor 41-58 din prezenta hotărâre, statele membre sunt obligate, prin intermediul mecanismelor lor de sprijin, să atingă obiectivele naționale stabilite prin Directivele 2001/77 și 2009/28 și că dreptul Uniunii nu a efectuat o armonizare a schemelor de sprijin naționale pentru energia electrică verde, așa încât este în principiu permis statelor membre să limiteze posibilitatea de a beneficia de asemenea scheme numai în ceea ce privește producția de energie electrică verde localizată pe teritoriul lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C‑492/14, EU:C:2016:732, punctele 106 și 107, precum și jurisprudența citată).

120

Având în vedere cele ce precedă, schema de sprijin din care face parte măsura în discuție în litigiul principal pare aptă să garanteze în mod coerent și sistematic promovarea utilizării surselor de energie regenerabile, utilizare care, la rândul său, contribuie la protecția mediului, a sănătății, a vieții persoanelor și a animalelor, precum și a plantelor. A priori, nu pare să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

121

În sfârșit, în măsura în care reglementarea în discuție în litigiul principal prevede o sancțiune pentru importatorii de energie electrică care nu prezintă garanții de origine și nu cumpără energie electrică verde sau certificate verzi proporțional cu importurile lor, aceasta pare aptă, prin efectul său disuasiv, să promoveze utilizarea unor surse de energie regenerabile. În plus, ea poate fi calificată drept necesară în măsura în care se impune pentru a garanta efectivitatea sistemului de certificate verzi instituit. Modalitățile de stabilire și natura acestei sancțiuni nu pot însă depăși ceea ce este necesar pentru a garanta această efectivitate. Va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia aceste elemente.

122

În consecință, în măsura în care obligația de cumpărare a certificatelor verzi pentru importatorii de energie electrică care nu prezintă garanții de origine este necesară pentru a garanta eficacitatea reglementării în discuție în litigiul principal și se dovedește că există efectiv o piață a certificatelor verzi, nu se poate considera că această reglementare depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de creștere a producției de energie electrică verde.

123

Prin urmare, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, articolul 34 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal.

124

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că:

125

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: