–

pentru AUTOTECHNICA FLEET SERVICES d.o.o., de G. Božić, odvjetnik, A. Komninos, dikigoros, D. Simeunović, odvjetnica, și J. Tomas, odvjetnik;

–

pentru Hrvatska agencija za nadzor financijskih usluga, de K. Brkljačić și I. Budiša;

–

pentru guvernul croat, de G. Vidović Mesarek, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Auvret, M. Mataija, R. Mrljić, A. Nijenhuis și D. Triantafyllou, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 TFUE, a articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50), precum și a articolului 4 alineatul (1) punctul 26 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AUTOTECHNICA FLEET SERVICES d.o.o., fostă ANTERRA d.o.o. (denumită în continuare „Autotechnica”), pe de o parte, și Hrvatska agencija za nadzor financijskih usluga Republike Hrvatske (Agenția Croată de Supraveghere a Serviciilor Financiare din Republica Croația, denumită în continuare „agenția”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care s‑a interzis societății Autotechnica să desfășoare activități de leasing fără să fi obținut în prealabil autorizația agenției.

3

Considerentele (18), (33) și (54) ale Directivei 2006/123 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

După cum prevede articolul 1 alineatul (1), această directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.

5

Articolul 2 din directiva menționată prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

[…]

[…]”

6

Articolul 4 din Directiva 2006/123, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

7

Articolul 9 din Directiva 2006/123, intitulat „Regimuri de autorizare”, prevede:

„(1)   Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

[…]

(3)   Prezenta secțiune nu se aplică aspectelor regimurilor de autorizare care sunt reglementate direct sau indirect prin alte instrumente comunitare.”

8

Articolul 10 din această directivă, intitulat „Condiții de acordare a autorizației”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Regimurile de autorizare au la bază criterii care îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorităților competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într‑o manieră arbitrară.

(2)   Criteriile menționate la alineatul (1) sunt:

9

Articolele 11-13 din directiva menționată vizează durata autorizării, selecția dintre mai mulți candidați și, respectiv, procedurile de autorizare.

10

În temeiul articolului 163 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338), Directiva 2006/48 a fost abrogată. Din acest articol 163 coroborat cu anexa II la Directiva 2013/36 reiese că trimiterile la anexa I la Directiva 2006/48 se interpretează ca trimiteri la anexa I la Directiva 2013/36. Această din urmă anexă I este intitulată „Lista activităților care fac obiectul recunoașterii reciproce” și menționează, la punctul 3, „[l]easingul financiar”.

11

Articolul 1 din Regulamentul nr. 575/2013 se referă la regulile uniforme privind cerințele prudențiale generale pe care le îndeplinesc instituțiile supravegheate în temeiul Directivei 2013/36.

12

Termenul „instituție financiară”, în sensul acestui regulament, este definit la articolul 4 alineatul (1) punctul 26 din acesta.

13

Articolul 15 alineatul 1 din Zakon o Hrvatskoj agenciji za nadzor financijskih usluga (Legea privind Agenția Croată de Supraveghere a Serviciilor Financiare) (Narodne novine, br. 140/05, 154/11 și 12/12) prevede că agenția este autorizată să adopte dispoziții de punere în aplicare, și anume dispoziții ce privesc printre altele serviciile financiare. Potrivit alineatului 2 al acestui articol 15, agenția este abilitată să supravegheze activitățile entităților supuse supravegherii indicate la alineatul 1 al articolului 15 și să impună măsuri menite să remedieze ilegalitățile și neregulile constatate.

14

În temeiul articolului 2 alineatul 4 din Zakon o leasingu (Legea privind leasingul) (Narodne novine, br. 141/13), o „societate de leasing” dintr‑un stat membru este o persoană juridică stabilită într‑un stat membru care este autorizată, în conformitate cu legislația statului membru respectiv, să desfășoare activități de leasing.

15

Articolul 3 alineatul 1 din această lege definește o „societate de leasing” ca fiind o societate comercială cu sediul în Croația și înscrisă în registrul comerțului pe baza unei autorizații de exercitare a activităților de leasing care este eliberată de agenție în condițiile prevăzute de legea respectivă.

16

Articolul 4 alineatul 1 din aceeași lege prevede că operațiunea de leasing este operațiunea juridică prin care locatorul achiziționează bunul care face obiectul leasingului, astfel încât, prin această achiziție, dobândește de la furnizor dreptul de proprietate asupra acestuia și permite locatarului să îl utilizeze pentru o perioadă determinată, iar locatarul se angajează, în schimb, să plătească o redevență.

17

Articolul 5 alineatul 1 din Legea privind leasingul prevede că, în funcție de conținutul și de caracteristicile operațiunii de leasing, acesta poate fi un „leasing financiar (financijski leasing)” sau un „leasing operațional (operativni leasing)”.

18

„Leasingul financiar” este definit la alineatul 2 al acestui articol 5 ca fiind o operațiune juridică prin care locatarul, pe durata utilizării bunului ce face obiectul leasingului, plătește locatorului o redevență care ține seama de valoarea totală a acestui bun, suportă costurile de amortizare a acestuia și, prin intermediul unei opțiuni de răscumpărare, poate dobândi dreptul de proprietate asupra sa pentru un preț fix care, la momentul exercitării acestei opțiuni, este mai mic decât valoarea reală a bunului respectiv la acel moment, riscurile și beneficiile aferente proprietății bunului fiind transferate în mare parte locatarului.

19

Alineatul 3 al articolului 5 prevede că „leasingul operațional” constituie o operațiune juridică prin care locatarul, pe durata utilizării bunului care face obiectul leasingului, plătește locatorului o redevență determinată, care nu trebuie să țină seama de valoarea totală a acestui bun, locatorul suportă costurile de amortizare a acestuia, iar locatarul nu are o opțiune de cumpărare specificată în contract, riscurile și beneficiile aferente proprietății bunului rămânând în mare parte în sarcina locatorului, cu alte cuvinte nu sunt transferate locatarului.

20

Articolul 6 alineatul 1 din Legea privind leasingul prevede că activitățile de leasing pot fi desfășurate de o societate de leasing, menționată la articolul 3 din această lege, de o societate de leasing dintr‑un stat membru, menționată la articolul 46 din legea amintită, și de o sucursală a unei societăți de leasing dintr‑o țară terță, menționată la articolul 48 din aceeași lege.

21

Autotechnica este o societate înregistrată în Croația care desfășoară activități de „leasing de autovehicule”, „închiriere de automobile și camioane (cu sau fără șofer) și leasingul acestor vehicule”, precum și de „închiriere de biciclete, scutere și vehicule similare și leasingul acestora din urmă”. Aceasta este filiala unei societăți‑mamă stabilite într‑un alt stat membru al Uniunii Europene și care prestează servicii de același tip în statul membru respectiv.

22

Cu ocazia efectuării unui control la Autotechnica, agenția a constatat că această societate încheiase trei contracte de închiriere pe termen lung a patru vehicule în total, iar ulterior, la cererea expresă a clienților săi, a achiziționat vehiculele respective de la furnizor, dobândind astfel proprietatea asupra acestora, și le‑a pus la dispoziția clienților pentru a fi utilizate.

23

Ținând seama de aceste elemente, agenția a considerat că Autotechnica desfășura o activitate de leasing, în sensul Legii privind leasingul, fără o autorizație valabilă. În consecință, prin decizia din 14 februarie 2019, a interzis societății Autotechnica să desfășoare o asemenea activitate.

24

Autotechnica a sesizat Upravni sud u Zagrebu (Tribunalul Administrativ din Zagreb, Croația) cu o acțiune având ca obiect anularea acestei decizii. Aceasta invocă o încălcare a drepturilor conferite de dreptul Uniunii pentru motivul că Republica Croația nu putea asimila leasingul operațional cu un serviciu financiar, așa încât prestarea unor astfel de servicii nu ar trebui să fie supusă supravegherii agenției.

25

Instanța de trimitere arată că anexa I la Directiva 2013/36, în versiunea în limba croată, vizează numai „financijski lizing (leasingul financiar)” și nu acoperă „operativni lizing (leasingul operațional)”, căruia ar trebui, așadar, să i se aplice, potrivit unui raționament a contrario, dispozițiile Directivei 2006/123. Din considerentul (33) și din articolul 2 din această din urmă directivă ar reieși că ea acoperă o gamă largă de servicii, inclusiv închirierea de autovehicule, care ar putea fi considerată un serviciu de leasing operațional.

26

Instanța de trimitere adaugă că reglementarea croată în discuție în litigiul principal este de natură să împiedice sau să descurajeze Autotechnica și persoanele stabilite în alte state membre care doresc să se stabilească în Croația să desfășoare activități comerciale de închiriere sau de leasing operațional, astfel încât această reglementare ar putea fi contrară cerințelor care decurg din articolul 49 TFUE.

27

În aceste condiții, Upravni sud u Zagrebu (Tribunalul Administrativ din Zagreb) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28

În observațiile lor, agenția și guvernul croat au exprimat îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul că, în opinia lor, toate elementele cauzei principale se limitează la interiorul unui singur stat membru, în speță Republica Croația.

29

În primul rând, referitor la articolul 49 TFUE, reiese din jurisprudența Curții că libertatea de stabilire, consacrată la acest articol, cuprinde, conform articolului 54 TFUE, în ceea ce privește societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și care au sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii, dreptul de a‑și desfășura activitatea în alte state membre prin intermediul printre altele al unei filiale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Lexel, C-484/19, EU:C:2021:34, punctul 33 și jurisprudența citată).

30

Or, în speță, este cert că Autotechnica este filiala unei societăți constituite într‑un alt stat membru decât Republica Croația. În consecință, nu se poate susține nici că toate elementele litigiului principal se limitează la interiorul unui singur stat membru, nici că a doua și a treia întrebare, în măsura în care vizează articolul 49 TFUE, sunt de natură ipotetică. Prin urmare, trimiterea preliminară este admisibilă în ceea ce privește articolul 49 TFUE.

31

În al doilea rând, cererea de decizie preliminară nu poate fi declarată inadmisibilă nici în măsura în care vizează Directiva 2006/123. Astfel și în orice caz, articolele 9-13 din această directivă, menționate la a doua și la a treia întrebare preliminară, se aplică de asemenea unei situații în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2019, Kirschstein, C-393/17, EU:C:2019:563, punctul 24 și jurisprudența citată).

32

În al treilea rând, trebuie amintit că, pentru a permite Curții să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă pentru instanța națională, cererea de decizie preliminară trebuie, conform articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să ridice problema interpretării sau a validității anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal [Hotărârea din 26 ianuarie 2023, Ministerstvo na vatreshnite raboti (Înregistrarea de date biometrice și genetice de către poliție), C-205/21, EU:C:2023:49, punctul 55, precum și jurisprudența citată].

33

Or, în speță, instanța de trimitere nu a respectat această obligație în ceea ce privește interpretarea articolului 4 alineatul (1) punctul 26 din Regulamentul nr. 575/2013, menționat în a doua parte a primei întrebări. Astfel, instanța menționată nu a explicat în niciun mod ce legătură stabilește între această dispoziție și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

34

Trebuie amintit în această privință că noțiunea de „instituție financiară” este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 26 din Regulamentul nr. 575/2013 în scopul aplicării acestui regulament, care, după cum prevede articolul 1 din acesta, stabilește reguli uniforme privind cerințele prudențiale generale pe care trebuie să le îndeplinească instituțiile supravegheate în temeiul Directivei 2013/36. Or, din decizia de trimitere nu reiese că litigiul principal privește îndeplinirea unor asemenea cerințe.

35

Rezultă că a doua parte a primei întrebări este inadmisibilă.

36

Cu titlu introductiv, în măsura în care modul de redactare a primei părți a primei întrebări vizează „serviciile de leasing operațional și/sau serviciile de închirieri de automobile pe termen lung”, trebuie arătat că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, dreptul național face distincție între un leasing operațional și un leasing financiar. Spre deosebire de cel din urmă, leasingul operațional ar constitui o formă specifică de închiriere de autovehicule, caracterizată prin faptul că locatorul achiziționează obiectul dat spre închiriere la cererea locatarului și în scopul de a‑l închiria acestuia, în schimbul plății unor redevențe, care nu iau în considerare valoarea totală a obiectului menționat, costul de amortizare a acestuia nefiind suportat de locatar, care nu dispune nici de o opțiune de cumpărare la sfârșitul perioadei de închiriere.

37

Prin intermediul primei părți a primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că serviciile prestate în temeiul unui contract de închiriere pe termen lung de autovehicule achiziționate de locator la cererea locatarului în scopul închirierii lor de către acesta din urmă în schimbul plății de redevențe constituie „servicii financiare” în sensul acestei dispoziții.

38

Din articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123 reiese că aceasta nu se aplică pentru serviciile financiare cum ar fi, printre altele, serviciile de credit, inclusiv serviciile enumerate în anexa I la Directiva 2006/48.

39

În ceea ce privește noțiunea de „servicii financiare”, este necesar să se arate că aceasta nu este definită nici în această directivă, nici, în mod indirect, printr‑o trimitere la legislațiile naționale ale statelor membre. Astfel, această noțiune trebuie să fie considerată o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă, ținând seama nu numai de termenii articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123, ci și de contextul în care se înscrie această dispoziție și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2022, EUROAPTIEKA, C-530/20, EU:C:2022:1014, punctul 31 și jurisprudența citată).

40

În primul rând, în măsura în care dispoziția respectivă menționează, printre exemplele pe care le enumeră, serviciile de credit, este necesar să se constate că Directiva 2006/123 nu conține o definiție a termenului „credit”. Cu toate acestea, în limbajul juridic curent, acest termen desemnează punerea la dispoziția debitorului a unei sume de bani sau a unor termene ori a unor facilități de plată de către creditor în scopul finanțării sau al amânării plății, astfel încât un contract de credit trebuie considerat ca fiind un contract în temeiul căruia un creditor acordă sau se angajează să acorde unui consumator un credit sub forma unei amânări a plății, a unui împrumut sau a oricărei alte facilități de plată similare (Hotărârea pronunțată astăzi, BMW și alții, C-38/21, C-47/21 și C-232/21, punctul 144).

41

Rezultă că un contract de servicii financiare de credit se caracterizează prin împrejurarea că se înscrie într‑o logică de finanțare sau amânare a plății, cu ajutorul unor fonduri sau al unor termene ori facilități de plată puse la dispoziția consumatorului de profesionist în acest scop (Hotărârea pronunțată astăzi, BMW și alții, C-38/21, C-47/21 și C-232/21, punctul 145).

42

Pentru a stabili dacă un contract de închiriere a unui autovehicul pe termen lung este un serviciu de credit și, prin urmare, vizează prestarea de servicii financiare, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123, este necesar să se aibă în vedere obiectul său principal, așa încât să se verifice dacă elementul de credit prevalează asupra elementului de închiriere sau invers (a se vedea prin analogie Hotărârea pronunțată astăzi, BMW și alții, C-38/21, C-47/21 și C-232/21, punctul 147).

43

Astfel, nu poate fi calificat drept „contract de servicii financiare” un contract de închiriere a unui vehicul pe termen lung în cadrul căruia consumatorul trebuie să plătească o chirie în schimbul dreptului de a utiliza vehiculul, în măsura în care acesta nu este însoțit de o obligație de cumpărare a vehiculului la sfârșitul perioadei de leasing, iar consumatorul nu suportă amortizarea completă a costurilor suportate de furnizorul vehiculului pentru achiziționarea acestuia și nu suportă riscurile legate de valoarea reziduală a vehiculului la expirarea contractului. Nici obligația consumatorului de a compensa pierderea de valoare a vehiculului în cazul în care se constată, la momentul restituirii sale, că starea acestuia nu corespunde vechimii sale sau că kilometrajul maxim convenit a fost depășit nu permite să se distingă între aceste tipuri de contracte (a se vedea în acest sens Hotărârea pronunțată astăzi, BMW și alții, C-38/21, C-47/21 și C-232/21, punctele 148 și 149).

44

În al doilea rând, trebuie să se țină seama și de anexa I la Directiva 2013/36, la care face trimitere articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123. Această anexă I menționează la punctul 3, printre serviciile financiare, „[l]easingul financiar”.

45

În această privință, este necesar să se constate că Directiva 2013/36 nu definește noțiunea de „leasing financiar” și nici nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul sau domeniul de aplicare al acestei noțiuni. Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctul 39 din prezenta hotărâre, respectiva noțiune trebuie să fie considerată o noțiune autonomă de drept al Uniunii și trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă. Rezultă că simplul fapt că un contract de închiriere a unui autovehicul pe termen lung nu intră în sfera noțiunii de „leasing financiar”, în sensul reglementării naționale în cauză în litigiul principal, nu exclude, în sine, posibilitatea ca acest contract să constituie un contract de leasing financiar în sensul punctului 3 din anexa I la Directiva 2013/36 și să vizeze astfel prestarea de servicii financiare, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123.

46

Noțiunea de „leasing financiar”, așa cum figurează la punctul 3 din anexa I la Directiva 2013/36, trebuie, prin urmare, să fie interpretată ținând seama de sensul acestui termen în limbajul juridic curent, în care noțiunea de „contract de leasing financiar” acoperă un contract prin care una dintre părți acordă un credit celeilalte părți pentru a finanța utilizarea locativă a unui bun al cărui proprietar rămâne și pe care cealaltă parte poate, la sfârșitul contractului, să îl restituie sau să îl cumpere, cu precizarea că majoritatea avantajelor și a riscurilor inerente proprietății legale sunt transferate acestei alte părți pe toată durata contractului (Hotărârea pronunțată astăzi, BMW și alții, C-38/21, C-47/21 și C-232/21, punctul 134, precum și jurisprudența citată).

47

În al treilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123, este necesar să se menționeze considerentul (33) al acestei directive, din care reiese că închirierea de autovehicule constituie un serviciu care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și, prin urmare, nu poate fi calificată drept „serviciu financiar”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceeași directivă.

48

În ceea ce privește, în al patrulea rând, obiectivul urmărit de excluderea serviciilor financiare din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta, reiese din considerentul (18) al directivei menționate că excluderea menționată este justificată de faptul că astfel de activități fac obiectul unei reglementări specifice a Uniunii. După cum reiese din Directiva 2013/36 și din Regulamentul nr. 575/2013, care fac parte din respectiva reglementare specifică, aceasta din urmă prevede supravegherea prestării de servicii financiare de către anumite tipuri de instituții și stabilește cerințe prudențiale pe care aceste instituții trebuie să le îndeplinească.

49

În speță, din decizia de trimitere reiese că leasingul, operațional sau financiar, se distinge, în dreptul național, de un simplu contract de închiriere pe termen lung prin faptul că locatorul nu este proprietarul de origine al bunului închiriat, ci îl achiziționează la cererea locatarului, tocmai pentru a‑l închiria acestuia din urmă.

50

Desigur, în cadrul unei operațiuni de leasing financiar, locatorul dobândește proprietatea asupra unui bun, iar apoi îl închiriază locatarului, redevențele datorate în temeiul contractului de leasing financiar fiind utilizate pentru rambursarea fondurilor puse la dispoziție de locator.

51

Cu toate acestea, nu se poate prezuma că orice contract de închiriere pe termen lung a unui autovehicul pe care locatorul l‑a achiziționat la cererea locatarului pentru a‑l închiria acestuia din urmă constituie în mod necesar un contract de leasing financiar, având ca obiect prestarea unui „serviciu financiar”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123. Astfel, achiziționarea vehiculului de către locator la cererea specifică a clientului său nu are, în sine, impact asupra aspectului dacă serviciile prestate în temeiul acestui contract îndeplinesc unul sau altul dintre criteriile relevante enumerate la punctul 43 din prezenta hotărâre pentru a fi calificate drept „servicii financiare”.

52

În plus, ținând seama de indicațiile ce figurează la punctul 43 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat că lipsa unei opțiuni de cumpărare în contractul de închiriere a unui vehicul pe termen lung nu poate fi considerată ca fiind, în sine, suficientă pentru a considera că serviciile prestate în cadrul acestui contract nu sunt de natură financiară.

53

Astfel, în funcție de natura bunului închiriat și de gradul său de depreciere, este posibil ca, la sfârșitul unei închirieri pe termen lung, acest bun să își piardă cvasitotalitatea valorii sale, așa încât locatarul nu va avea niciun interes să devină proprietarul acestuia.

54

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima parte a primei întrebări că articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că serviciile prestate în temeiul unui contract de închiriere pe termen lung de autovehicule achiziționate de locator la cererea locatarului în scopul închirierii lor către acesta din urmă în schimbul plății unor redevențe nu constituie „servicii financiare” în sensul acestei dispoziții, cu excepția cazului în care:

55

Reiese din jurisprudența Curții, pe de o parte, că orice măsură națională într‑un domeniu care a făcut obiectul unei armonizări complete la nivelul Uniunii trebuie apreciată în raport cu dispozițiile acestei măsuri de armonizare, iar nu în raport cu cele ale dreptului primar și, pe de altă parte, că articolele 9-13 din Directiva 2006/123 realizează o armonizare exhaustivă în ceea ce privește serviciile care intră în domeniul lor de aplicare (Hotărârea din 14 iulie 2016, Promoimpresa și alții, C-458/14 și C-67/15, EU:C:2016:558, punctele 59 și 61). În aceste condiții și astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 64 din concluzii, este necesar să se examineze a doua întrebare în lumina acestei directive, fără a fi necesară raportarea la articolul 49 TFUE, referitor la libertatea de stabilire.

56

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (1), precum și articolul 10 alineatele (1) și (2) din Directiva 2006/123 trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții de drept național care instituie un regim de autorizare, în sensul articolului 4 punctul 6 din această directivă, pentru prestarea de servicii de închiriere a autovehiculelor pe termen lung și abilitează autoritatea națională însărcinată cu gestionarea acestui regim să impună cerințe și restricții întreprinderilor care prestează asemenea servicii.

57

Trebuie precizat de la bun început că, astfel cum confirmă modul său de redactare, a doua întrebare vizează prestarea de servicii de închiriere de autovehicule pe termen lung, iar nu de servicii financiare prestate în temeiul unui contract privind o asemenea închiriere. Aceste din urmă servicii sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta.

58

Trebuie amintit că, potrivit articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2006/123, statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care regimul de autorizare nu este discriminatoriu, acesta se justifică printr‑un motiv imperativ de interes general, iar obiectivul urmărit nu poate fi atins printr‑o măsură mai puțin restrictivă, în special din cauză că un control a posteriori ar avea loc prea târziu pentru a fi în mod real eficient.

59

În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă respectivele condiții sunt îndeplinite în raport cu regimul de autorizare în discuție în litigiul principal, în măsura în care acesta vizează prestarea de servicii de închiriere de vehicule pe termen lung care nu constituie un serviciu financiar.

60

Pentru a ghida instanța de trimitere în aprecierea sa, este necesar să se arate, în primul rând, că, după cum a constatat domnul avocat general la punctul 55 din concluzii, dosarul de care dispune Curtea nu conține niciun element care să sugereze că regimul în discuție în litigiul principal ar fi discriminatoriu în privința Autotechnica. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a efectua, dacă este cazul, verificările necesare.

61

În al doilea rând, în observațiile prezentate Curții, agenția și guvernul croat au arătat că regimul de autorizare în discuție în litigiul principal urmărește un obiectiv de protecție a consumatorilor. Astfel cum reiese din articolul 4 punctul 8 din Directiva 2006/123, protecția consumatorilor constituie un motiv imperativ de interes general care poate fi invocat pentru a justifica un regim de autorizare conform articolului 9 alineatul (1) din această directivă.

62

Nu este mai puțin adevărat că nu reiese că dreptul croat ar supune exercitarea unor activități similare închirierii de autovehicule pe termen lung, în special închirierea unor astfel de vehicule pe termen scurt, unui regim de autorizare. Trebuie arătat, în această privință, că nici agenția, nici guvernul croat nu au invocat în observațiile lor motive susceptibile să justifice acest tratament special exclusiv al serviciilor de închiriere de autovehicule pe termen lung.

63

În plus, trebuie să se constate că regimul de autorizare în discuție în litigiul principal este gestionat de agenție, care, în conformitate cu dreptul național, este autorizată să supravegheze activitățile financiare. Or, agenția și guvernul croat nu au prezentat, în observațiile lor, nici motive susceptibile să justifice gestionarea unui regim de autorizare care acoperă prestarea de servicii nefinanciare de către o asemenea autoritate națională.

64

Prin urmare, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de faptul că regimul de autorizare în discuție în litigiul principal acoperă numai serviciile de închiriere de autovehicule pe termen lung, iar nu și alte servicii similare, precum și de faptul că acest regim este administrat de o autoritate națională însărcinată cu supravegherea serviciilor financiare, dacă regimul menționat poate fi considerat justificat de urmărirea obiectivului de protecție a consumatorilor.

65

În al treilea rând, presupunând că aceasta ar fi situația, va mai fi necesar să se verifice dacă, astfel cum impune articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/123, interpretat în lumina considerentului (54) al acesteia, obiectivul protecției consumatorilor nu poate fi atins în speță printr‑o măsură mai puțin restrictivă, cum ar fi controale periodice ale întreprinderilor care prestează servicii de închiriere de autovehicule pe termen lung.

66

În al patrulea rând, dacă se dovedește că regimul de autorizare în discuție în litigiul principal îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/123, va reveni de asemenea instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, astfel cum impune articolul 10 alineatele (1) și (2) din această directivă, regimul respectiv are la bază criterii ce îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorității competente pentru gestionarea sa, în speță agenția, care sunt clare și lipsite de ambiguități, transparente și accesibile, făcute publice în prealabil, obiective, nediscriminatorii, justificate printr‑un motiv imperativ de interes general, precum protecția consumatorilor invocată de agenție și de guvernul croat, și proporționale cu acest obiectiv.

67

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 9 alineatul (1), precum și articolul 10 alineatele (1) și (2) din Directiva 2006/123 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care, pe de o parte, instituie un regim de autorizare, în sensul articolului 4 punctul 6 din această directivă, pentru prestarea de servicii de închiriere de autovehicule pe termen lung în cadrul unui contract care nu vizează prestarea de servicii financiare, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din directiva respectivă, și, pe de altă parte, abilitează autoritatea națională însărcinată cu gestionarea acestui regim să impună cerințe și restricții întreprinderilor care prestează asemenea servicii, cu excepția cazului în care regimul menționat îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 9 alineatul (1) și la articolul 10 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă.

68

Ținând seama de cele expuse la punctul 55 din prezenta hotărâre și de răspunsul dat la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare, întrucât aceasta vizează o situație transfrontalieră ce intră sub incidența articolului 49 TFUE.

69

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: