–

pentru XT, KH, BX, FH și NW, de E. Delgado, avocate;

–

pentru Keolis Agen SARL, de J. Daniel, avocat;

–

pentru guvernul francez, de A. Daniel, B. Herbaut și N. Vincent, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și D. Recchia, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între XT, KH, BX, FH și NW, reclamanți în litigiile principale, pe de o parte, și Keolis Agen SARL, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a le permite să beneficieze de zilele de concediu dobândit de care aceștia nu s‑au putut prevala din cauza unor concedii medicale sau de a le plăti indemnizația financiară pentru concediul neefectuat după încetarea raportului lor de muncă.

3

Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și[/sau] practicile naționale.

(2)   Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

4

Conform articolului L. 3141‑3 din Codul muncii, salariatul are dreptul la un concediu de 2,5 zile lucrătoare pentru fiecare lună de muncă efectivă la același angajator.

5

Articolul L. 3141‑5 din acest cod are următorul cuprins:

„Pentru stabilirea duratei concediului, sunt considerate perioade de muncă efectivă:

1. perioadele de concediu plătit;

[…]

5. perioadele, limitate la o durată neîntreruptă de un an, în care executarea contractului de muncă este suspendată ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;

[…]”

6

Articolul L. 3245‑1 din codul menționat prevede:

„Acțiunea pentru plata sau pentru recuperarea salariului se prescrie în termen de trei ani de la data la care persoana care o exercită a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptele care îi permit să o exercite. Cererea poate privi sumele datorate pentru ultimii trei ani de la această dată sau, în cazul în care se pune capăt contractului de muncă, sumele datorate pentru ultimii trei ani anteriori încetării contractului.”

7

Articolul D. 3141‑7 din același cod prevede:

„Plata indemnizațiilor datorate pentru concediile plătite se supune normelor stabilite în cartea a II‑a pentru plata salariilor.”

8

Keolis Agen este o întreprindere privată, titulară a unei delegări de serviciu public în sectorul transportului în comun de persoane.

9

Unii dintre reclamanții din litigiul principal au contracte de muncă pe durată nedeterminată cu această întreprindere, în timp ce alții au avut astfel de contracte înainte de a fi declarați inapți de muncă și de a li se pune capăt contractelor de muncă.

10

Pe durata contractelor lor de muncă respective, reclamanții din litigiul principal au avut concedii medicale mai lungi de un an. Prin urmare, ei au solicitat Keolis Agen să beneficieze de zilele de concediu anual plătit de care nu s‑au putut prevala în perioadele de boală respective ale acestora și, pentru aceia dintre ei ale căror contracte încetaseră, o indemnizație financiară compensatorie pentru zilele de concediu neefectuat. Aceste cereri au fost formulate în mai puțin de cincisprezece luni după încheierea perioadei de referință de un an care dă dreptul la concediul anual plătit și se limitau doar la drepturile dobândite în cursul a cel mult două perioade de referință succesive.

11

Keolis Agen a refuzat cererile menționate în temeiul articolului L 3141‑5 din Codul muncii, pentru motivul că concediile medicale în discuție în litigiile principale ar fi durat mai mult de un an și nu ar fi fost cauzate de o boală profesională.

12

Considerând că acest refuz era contrar dreptului Uniunii și în special articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 și articolului 31 alineatul (2) din cartă, reclamanții din litigiile principale au introdus o acțiune la conseil de prud’hommes d’Agen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Agen, Franța), care este instanța de trimitere în prezentele cauze.

13

Instanța de trimitere ridică, pe de o parte, problema dacă reclamanții din litigiile principale se pot prevala de dreptul la concediul anual plătit prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 față de Keolis Agen, mai exact o întreprindere privată, titulară a unei delegări de serviciu public.

14

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că dreptul național nu prevede în mod expres o perioadă de report a drepturilor la concediul anual plătit dobândite în cursul unui concediu medical pentru boală cronică. Această instanță amintește că, potrivit jurisprudenței Curții și în special celei rezultate din Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS (C‑214/10, EU:C:2011:761), o perioadă de report de cincisprezece luni poate fi admisă atunci când perioada de referință care dă dreptul la concediul anual plătit are o durată de un an. Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) ar fi reținut de altfel un asemenea termen de cincisprezece luni în jurisprudența sa. În schimb, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) ar fi admis în jurisprudența sa posibilitatea unei reportări nelimitate a drepturilor la concediul anual plătit acumulate în urma unui concediu medical pentru boală cronică. Având în vedere aceste divergențe jurisprudențiale, instanța de trimitere ridică problema, pe de o parte, a perioadei rezonabile de report care poate fi reținută și, pe de altă parte, a aspectului dacă, în lipsa unei dispoziții naționale care să delimiteze perioada menționată, o perioadă de report nelimitată ar fi eventual conformă cu dreptul Uniunii.

15

În aceste condiții, conseil de prud’hommes d’Agen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Agen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că un lucrător se poate prevala față de angajatorul său de dreptul la concediul anual plătit chiar dacă acesta din urmă este o întreprindere privată, titulară a unei delegări de serviciu public.

17

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu poate fi, în principiu, invocat într‑un litigiu între particulari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2015, Fenoll, C‑316/13, EU:C:2015:200, punctul 48).

18

Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție reflectă și concretizează dreptul fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

19

În consecință, este necesar să se examineze prima întrebare nu numai în lumina articolului 7 din Directiva 2003/88, ci și în lumina articolului 31 alineatul (2) din cartă.

20

Trebuie amintit că, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Acest drept la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 2003/88 (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

21

În această privință trebuie observat că dreptul la concediul anual plătit are, în calitatea sa de principiu al dreptului social al Uniunii, nu numai o importanță deosebită, ci este de asemenea consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

22

În acest context, în timp ce articolul 31 alineatul (2) din cartă garantează dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 pune în aplicare acest principiu prin stabilirea duratei perioadei menționate (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

23

Or, dreptul la o perioadă de concediu anual plătit, consacrat pentru orice lucrător la articolul 31 alineatul (2) din cartă, are, legat de însăși existența sa, un caracter deopotrivă imperativ și necondiționat, aceasta din urmă neimplicând, așadar, o concretizare prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național, care au doar rolul de a preciza durata exactă a concediului anual plătit și, dacă este cazul, anumite condiții pentru exercitarea lui. Rezultă că dispoziția menționată este suficientă prin ea însăși pentru a conferi lucrătorilor un drept care să poată fi invocat ca atare într‑un litigiu între aceștia și angajatorul lor într‑o situație reglementată de dreptul Uniunii și care intră, în consecință, în domeniul de aplicare al cartei (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 74 și jurisprudența citată).

24

Astfel, articolul 31 alineatul (2) din cartă are în mod special drept consecință, în ceea ce privește situațiile care intră în domeniul de aplicare al acesteia, faptul că instanța națională sesizată cu un litigiu între un lucrător și angajatorul său care are calitatea de particular trebuie să lase neaplicată o reglementare națională care aduce atingere principiului potrivit căruia lucrătorul respectiv nu poate fi privat de un drept dobândit la concediul anual plătit la sfârșitul perioadei de referință și/sau al unei perioade de report stabilite de dreptul național în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să își efectueze concediul sau, în mod corelativ, de beneficiul indemnizației financiare care înlocuiește acest drept la încetarea raportului de muncă, în calitate de drept consubstanțial acestui drept la concediul anual plătit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16, EU:C:2018:874, punctele 75 și 81).

25

În acest context, este cert că, în anumite situații specifice în care lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediul anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv (Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctul 59).

26

Aceasta este situația în special în ceea ce privește lucrătorii care sunt absenți de la muncă din cauza unui concediu medical în perioada de referință. Astfel, după cum reiese din jurisprudența Curții, din perspectiva dreptului la concediul anual plătit, acești lucrători sunt asimilați celor care au lucrat efectiv în această perioadă (Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca SpA, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctul 60).

27

În speță, reclamanții din litigiile principale sunt, așadar, îndreptățiți să invoce dreptul la concediul anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă și concretizat prin articolul 7 din Directiva 2003/88, în fața angajatorului lor, independent de calitatea acestuia de întreprindere privată, titulară a unei delegări de serviciu public, și revine instanței de trimitere sarcina de a lăsa neaplicată o reglementare națională contrară acestor dispoziții ale dreptului Uniunii.

28

În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 31 alineatul (2) din cartă și articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în sensul că un lucrător se poate prevala față de angajatorul său de dreptul la concediul anual plătit, consacrat de prima dintre aceste dispoziții și concretizat de cea de a doua, împrejurarea că acesta din urmă este o întreprindere privată, titulară a unei delegări de serviciu public, fiind lipsită de relevanță în această privință.

29

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să definească perioada de report aplicabilă dreptului la concediul anual plătit, prevăzut la articolul 7 din Directiva 2003/88, în cazul unei perioade de referință egale cu un an.

30

Conform articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și/sau practicile naționale.

31

În consecință, după cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 7 din Directiva 2003/88 și din jurisprudența Curții, este de competența statelor membre să definească în reglementarea lor internă condițiile de exercitare și de punere în aplicare a dreptului la concediul anual plătit, precizând împrejurările concrete în care lucrătorii pot exercita dreptul respectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, LB (Prescripția dreptului la concediul anual plătit), C‑120/21, EU:C:2022:718, punctul 24 și jurisprudența citată].

32

Astfel cum au arătat reclamanții din litigiul principal, guvernul francez și Comisia Europeană în observațiile lor scrise, nu este de competența Curții, atunci când se pronunță asupra trimiterii preliminare, să definească perioada de report aplicabilă dreptului la concediul anual plătit prevăzut la articolul 7 din această directivă, întrucât stabilirea acestei perioade ține de condițiile de exercitare și de punere în aplicare a dreptului la concediul anual plătit și, în consecință, revine statului membru în cauză. Prin interpretarea articolului 7 din directiva menționată, Curtea poate doar să examineze dacă perioada de report stabilită de statul membru în cauză este de natură să aducă atingere acestui drept la concediul anual plătit.

33

În consecință, Curtea nu este competentă să răspundă la a doua întrebare preliminară.

34

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale și/sau unei practici naționale care, în lipsa unei dispoziții naționale care să prevadă o limită temporală expresă pentru reportarea drepturilor la concediul anual plătit dobândite și neexercitate din cauza unui concediu medical pentru boală cronică, permite admiterea unor cereri de concediu anual plătit formulate de un lucrător după sfârșitul perioadei de referință care dă dreptul la acest concediu.

35

Guvernul francez și Comisia susțin că a treia întrebare este inadmisibilă.

36

Potrivit guvernului francez, expunerea cadrului normativ furnizat de instanța de trimitere ar fi inexactă și s‑ar întemeia în special pe o interpretare incorectă a jurisprudenței Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), din care nu ar reieși că dreptul național ar permite o reportare nelimitată a drepturilor la concediul anual plătit acumulate în timpul unui concediu medical pentru boală cronică. Acest guvern susține că, în lipsa unei dispoziții exprese în dreptul național în această privință, ar trebui să se aplice termenul general de prescripție de trei ani, prevăzut la articolul L. 3245‑1 din Codul muncii. În consecință, întrebarea adresată ar avea caracter ipotetic și nu ar avea nicio legătură cu realitatea litigiilor principale.

37

La rândul său, Comisia amintește în special că, înainte de concedierea sa, XT, reclamantul din litigiul principal în cauza C‑271/22, fusese în concediu medical neîntrerupt din 9 ianuarie 2017 până la 31 octombrie 2018, că concedierea sa a avut loc la 3 decembrie 2018 și că cererea de acordare a indemnizației compensatorii a fost introdusă de acesta la 3 ianuarie 2019, respectiv la o lună după concedierea menționată și în mai puțin de treisprezece luni după perioada de referință pentru drepturile la concediul plătit dobândite în 2017. Așadar, litigiul principal nu ar necesita nicidecum examinarea legalității unei eventuale reportări nelimitate a drepturilor la concediul anual plătit, astfel încât această a treia întrebare preliminară ar trebui declarată inadmisibilă din cauza caracterului său ipotetic.

38

În această privință trebuie amintit că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 15 decembrie 2022, Veejaam și Espo, C‑470/20, EU:C:2022:981, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

39

În speță, este necesar să se constate că instanța de trimitere a definit în mod clar cadrul factual și normativ în care se înscrie a treia întrebare, indicând motivele pentru care consideră că dreptul național nu prevede o limită temporală pentru reportarea drepturilor la concediul anual plătit. În plus, ea a arătat în mod clar de ce este necesar un răspuns la această întrebare pentru a se putea pronunța cu privire la reportarea eventuală a drepturilor în discuție în litigiile principale. În aceste condiții, nu este evident că această întrebare ar fi de natură ipotetică sau că nu ar avea nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiilor principale, astfel încât prezumția de pertinență menționată la punctul anterior nu poate fi repusă în discuție.

40

În aceste condiții, din indicațiile instanței de trimitere reiese că cererile reclamanților din litigiile principale au fost formulate la Keolis Agen în mai puțin de cincisprezece luni de la sfârșitul perioadei de referință în discuție și că ele se limitau la drepturile aferente a două perioade de referință succesive. Prin urmare, este necesar să se considere că a treia întrebare este adresată doar în raport cu aceste împrejurări care reies din contextul factual în care a fost prezentată Curții.

41

Rezultă că a treia întrebare este admisibilă în măsura în care se referă la cereri de concediu anual plătit introduse de un lucrător în mai puțin de cincisprezece luni de la sfârșitul perioadei de referință care dă dreptul la acest concediu și limitate la două perioade de referință succesive.

42

După cum reiese din jurisprudența constantă a Curții, amintită la punctul 31 din prezenta hotărâre, este de competența statelor membre să definească în reglementarea lor internă condițiile de exercitare și de punere în aplicare a dreptului la concediul anual plătit, precizând împrejurările concrete în care lucrătorii pot exercita dreptul menționat.

43

În această privință, Curtea a statuat că stabilirea unei perioade de report pentru concedii anuale neefectuate la sfârșitul unei perioade de referință face parte din condițiile de exercitare și de punere în aplicare a dreptului la concediul anual plătit și este, așadar, în principiu, de competența statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C‑214/10, EU:C:2011:761, punctul 25 și jurisprudența citată).

44

Astfel, Curtea a precizat că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune în principiu unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediul anual plătit acordat în mod expres de această directivă, care includ chiar și pierderea dreptului menționat la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report, cu condiția ca lucrătorul al cărui drept la concediul anual plătit s‑a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva menționată [Hotărârea din 22 septembrie 2022, LB (Prescripția dreptului la concediul anual plătit), C‑120/21, EU:C:2022:718, punctul 25 și jurisprudența citată].

45

Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, pot fi aduse restrângeri dreptului fundamental la concediul anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, cu respectarea condițiilor stricte prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din aceasta, și anume ca aceste restrângeri să fie prevăzute de lege, să respecte substanța acestui drept și, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesare și să răspundă efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 33, precum și Hotărârea LB (Prescripția dreptului la concediul anual plătit), C‑120/21, EU:C:2022:718, punctul 36].

46

Astfel, în contextul particular în care lucrătorii în cauză fuseseră împiedicați să își exercite dreptul la concediul anual plătit ca urmare a lipsei lor de la serviciu pe motiv de boală, Curtea a admis asemenea restrângeri și a statuat că, deși un lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință succesive este în principiu îndreptățit să acumuleze în mod nelimitat toate drepturile la concediul anual plătit dobândite în perioada în care a lipsit de la muncă, un asemenea cumul nelimitat nu ar mai corespunde finalității înseși a dreptului la concediul anual plătit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

47

În această privință trebuie amintit că dreptul la concediul anual plătit are o dublă finalitate, și anume de a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere. Dreptul la concediul anual plătit dobândit de un lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință succesive poate să răspundă celor două aspecte ale finalității sale numai în măsura în care reportarea nu depășește o anumită limită temporală. Astfel, dincolo de o asemenea limită, concediul anual ar fi lipsit de efectul său pozitiv pentru lucrător în calitatea sa de perioadă de repaus, păstrându‑și numai calitatea de perioadă de destindere și de recreere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C‑214/10, EU:C:2011:761, punctele 31 și 33, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 27 și jurisprudența citată).

48

Prin urmare, ținând seama de circumstanțele în care se găsește un lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință succesive, Curtea a statuat că, având în vedere nu numai protecția lucrătorului pe care o urmărește Directiva 2003/88, ci și pe cea a angajatorului, confruntat cu riscul unui cumul foarte mare de perioade de absență a lucrătorului și cu dificultățile pe care acestea le‑ar putea implica pentru organizarea muncii, articolul 7 din respectiva directivă nu se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care limitează cumulul drepturilor la concediul anual plătit printr‑o perioadă de report la expirarea căreia aceste drepturi se sting, cu condiția ca perioada de report menționată să garanteze lucrătorului, printre altele, faptul că acesta poate să dispună, dacă este necesar, de perioade de repaus care pot fi eșalonate, planificate și disponibile pe termen mai lung și ca aceasta să depășească în mod substanțial durata perioadei de referință pentru care este acordată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2012, Neidel, C‑337/10, EU:C:2012:263, punctul 41, și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Fraport și St. Vincenz‑Krankenhaus, C‑518/20 și C‑727/20, EU:C:2022:707, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

49

În mod special, în ceea ce privește perioadele de referință cu durata de un an, Curtea a considerat că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care limitează, printr‑o perioadă de report de cincisprezece luni la expirarea căreia dreptul la concediul anual plătit se stinge, cumulul drepturilor la un astfel de concediu ale unui lucrător aflat în incapacitate de muncă mai multe perioade de referință succesive, pentru motivul că asemenea dispoziții sau practici naționale nu încalcă finalitatea acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C‑214/10, EU:C:2011:761, punctele 43 și 44).

50

În speță, la punctul 40 din prezenta hotărâre s‑a arătat că, deși instanța de trimitere a indicat că dreptul național nu prevede în mod expres o limită temporală pentru reportarea drepturilor la concediul anual plătit dobândite și neexercitate din cauza unui concediu medical pentru boală cronică, din indicațiile sale reiese de asemenea că cererile reclamanților din litigiile principale au fost formulate la Keolis Agen în mai puțin de cincisprezece luni de la sfârșitul perioadei de referință în cauză și că ele se limitau la drepturile aferente a două perioade de referință succesive.

51

Din moment ce, în temeiul articolului 7 din Directiva 2003/88, revine statelor membre sarcina de a defini condițiile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit și, în acest temei, de a institui limite temporale pentru reportarea acestui drept atunci când acest lucru se dovedește necesar pentru ca finalitatea respectivului drept să nu fie încălcată, cu respectarea cerințelor amintite la punctul 45 din prezenta hotărâre, statele membre trebuind în special să se asigure că astfel de limite sunt prevăzute de lege, același articol nu se opune ca o legislație și/sau o practică națională să permită admiterea unor cereri de concediu anual plătit formulate în mai puțin de cincisprezece luni de la sfârșitul perioadei de referință în cauză și limitate doar la drepturile dobândite și neexercitate din cauza unui concediu medical pentru boală cronică pentru două perioade de referință succesive.

52

Într‑adevăr, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 47 și 48 din prezenta hotărâre, trebuie arătat, pe de o parte, că o astfel de reportare nu încalcă finalitatea dreptului la concediul anual plătit, din moment ce un atare concediu își păstrează calitatea de perioadă de repaus pentru lucrătorul în cauză, și, pe de altă parte, că o asemenea reportare nu pare a fi de natură să expună angajatorul riscului unui cumul foarte mare de perioade de absență a lucrătorului.

53

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale și/sau unei practici naționale care, în lipsa unei dispoziții naționale care să prevadă o limită temporală expresă pentru reportarea drepturilor la concediul anual plătit dobândite și neexercitate din cauza unui concediu medical pentru boală cronică, permite admiterea unor cereri de concediu anual plătit formulate de un lucrător în mai puțin de cincisprezece luni de la sfârșitul perioadei de referință care dă dreptul la acest concediu și limitate la două perioade de referință succesive.

54

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: