–

pentru Super Bock Bebidas SA, AN și BQ, de J. Caimoto Duarte, R. da Silva, F. Espregueira Mendes, R. Mesquita Guimarães, A. Navarro de Noronha, R. Sarabando Pereira, A. Veloso Pedrosa și J. Whyte, advogados;

–

pentru Autoridade da Concorrência, de S. Assis Ferreira și A. Cruz Nogueira, advogadas;

–

pentru guvernul portughez, de C. Alves și P. Barros da Costa, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de K. Boskovits, în calitate de agent;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agent;

–

pentru guvernul austriac, de A. Posch și G. Eberhard, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Baches Opi, P. Berghe și P. Caro de Sousa, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, precum și a articolului 4 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) [TFUE] categoriilor de acorduri verticale și practici concertate (JO 2010, L 102, p. 1), precum și a Orientărilor privind restricțiile verticale (JO 2010, C 130, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Super Bock Bebidas SA (denumită în continuare „Super Bock”), AN și BQ, pe de o parte, și Autoridade da Concorrência (Autoritatea de Concurență, Portugalia), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei acesteia din urmă prin care a constatat că Super Bock, AN și BQ săvârșiseră o încălcare a normelor de concurență și le‑a aplicat amenzi pentru acest motiv.

3

Regulamentul nr. 330/2010 a succedat, cu efect de la 1 iunie 2010, Regulamentului (CE) nr. 2790/1999 al Comisiei din 22 decembrie 1999 privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) [CE] categoriilor de acorduri verticale și practici concertate (JO 1999, L 336, p. 21, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 66). Conform articolului 10 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 330/2010, acesta a expirat la 31 mai 2022.

4

Considerentele (5) și (10) ale Regulamentului nr. 330/2010, cărora le corespund în esență considerentele (5) și (10) ale Regulamentului nr. 2790/1999, aveau următorul cuprins:

[…]

5

Articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 330/2010 cuprindea următoarele definiții:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

6

Definiții în esență identice figurau la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2790/1999.

7

Articolul 2 din Regulamentele nr. 2790/1999 și nr. 330/2010 prevedeau o normă de exceptare. Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 330/2010, care corespunde în esență articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2790/1999:

„În conformitate cu articolul 101 alineatul (3) [TFUE] și sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, articolul 101 alineatul (1) [TFUE] nu se aplică acordurilor verticale.

Această exceptare se aplică în măsura în care asemenea acorduri conțin restricții verticale.”

8

Articolul 4 din Regulamentele nr. 2790/1999 și nr. 330/2010 priveau „restricțiile grave” care nu puteau beneficia de exceptarea pe categorii. Articolul 4 din Regulamentul nr. 330/2010, care corespunde în esență articolului 4 din Regulamentul nr. 2790/1999, prevedea:

„Exceptarea prevăzută la articolul 2 nu se aplică acordurilor verticale care, direct sau indirect, separat sau în combinație cu alți factori aflați sub controlul părților, au ca obiect:

[…]”

9

Articolul 9 alineatul (1) litera (a) din lei nr. 19/2012 – Aprova o novo regime jurídico da Concorrência, revogando as leis n.os 18/2003, de 11 de Junho, e 39/2006, de 25 de agosto, e procede la segunda alteração la lei nr. 2/99, de 13 de Janeiro (Legea nr. 19/2012 de aprobare a noului regim juridic al concurenței, de abrogare a Legilor nr. 18/2003 din 11 iunie și nr. 39/2006 din 25 august și de modificare pentru a doua oară a Legii nr. 2/99 din 13 ianuarie) din 8 mai 2012 (Diário da República, seria 1, nr. 89/2012 din 8 mai 2012, denumită în continuare „NRJC”) prevede:

„Sunt interzise acordurile între întreprinderi, practicile concertate între întreprinderi și deciziile asocierilor de întreprinderi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, denaturarea sau restrângerea totală sau parțială a concurenței în cadrul pieței naționale, în special cele care:

10

Super Bock este o societate cu sediul în Portugalia care produce și comercializează bere, apă îmbuteliată, băuturi răcoritoare, ceai rece, vinuri, sangria și cidru. Activitatea sa principală se bazează pe piața berii și a apei îmbuteliate.

11

AN este membră a consiliului de administrație al Super Bock, iar BQ este director al serviciului său comercial pentru vânzări în canalul de distribuție „HoReCa”, denumit și canalul „on-trade”.

12

Acest canal, la care se referă comportamentul în discuție în litigiul principal, corespunde achizițiilor de băuturi efectuate în hoteluri, în restaurante și în cafenele, cu alte cuvinte pentru consum în afara domiciliului. În vederea distribuirii băuturilor prin canalul menționat în Portugalia, Super Bock a încheiat acorduri de distribuție exclusivă cu distribuitori independenți. Aceștia revând băuturile cumpărate de la Super Bock pe cvasitotalitatea teritoriului portughez. Numai anumite zone sunt aprovizionate prin vânzări directe efectuate de Super Bock. Acestea sunt Lisabona, Porto, Madeira, Coimbra (Portugalia) (până în 2013), precum și, începând cu anul 2014, insulele Pico și Faial (Portugalia).

13

Potrivit faptelor considerate dovedite de instanța de trimitere, Super Bock a stabilit și a impus în mod regulat, generalizat și fără nicio modificare tuturor acestor distribuitori, cel puțin în perioada cuprinsă între 15 mai 2006 și 23 ianuarie 2017, condițiile comerciale pe care aceștia trebuiau să le respecte cu ocazia revânzării produselor pe care ea le vindea acestora. Mai precis, Super Bock a stabilit prețuri minime de revânzare cu scopul de a asigura menținerea unui nivel al prețului minim stabil și aliniat pe întreaga piață națională.

14

Concret, departamentul de vânzări al Super Bock aproba, de regulă în fiecare lună, o listă de prețuri minime de revânzare, pe care o transmitea distribuitorilor. Responsabilii de rețea sau de piață din cadrul Super Bock transmiteau distribuitorilor prețurile de revânzare fie oral, fie în scris (prin e‑mail). Aceste prețuri erau în general aplicate de distribuitori. La rândul lor, aceștia din urmă, în cadrul unui sistem de control și de supraveghere stabilit de Super Bock, aveau obligația de a‑i comunica acesteia din urmă datele referitoare la revânzare, de exemplu în ceea ce privește cantitățile și sumele. În caz de nerespectare a prețurilor, distribuitorii se expuneau, în conformitate cu condițiile comerciale stabilite de Super Bock, unor „represalii”, cum ar fi eliminarea stimulentelor financiare, constând în reduceri comerciale pentru achiziționarea de produse și în rambursarea reducerilor practicate de ei în ceea ce privește revânzarea, precum și în eliminarea aprovizionării și a reaprovizionării stocurilor. Astfel, ei riscau să piardă garanția unor marje de distribuție pozitive care le era acordată în cadrul condițiilor comerciale menționate.

15

Autoritatea de concurență a apreciat că această practică de stabilire, prin mijloace directe și indirecte, a prețurilor și a celorlalte condiții aplicabile revânzării de produse printr‑o rețea de distribuitori independenți în canalul de distribuție HoReCa pe cvasitotalitatea teritoriului portughez constituia o încălcare a normelor de concurență, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din NRJC și al articolului 101 alineatul (1) litera (a) TFUE. Prin urmare, ea a aplicat amenzi Super Bock, AN și BQ.

16

Sesizat de aceștia din urmă, Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul pentru concurență, reglementare și supraveghere, Portugalia) a confirmat decizia autorității de concurență.

17

Super Bock, AN și BQ au declarat apel împotriva hotărârii acestui tribunal la Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona, Portugalia), care este instanța de trimitere în prezenta cauză.

18

Având în vedere argumentele invocate în fața sa și întrebările preliminare propuse de părțile din litigiul cu care este sesizată, instanța de trimitere consideră necesar să obțină clarificări cu privire la interpretarea articolului 101 TFUE. În esență, ea ridică, în primul rând, problema dacă noțiunea de „restrângere a concurenței prin obiect” poate acoperi și, dacă este cazul, în ce condiții un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare. În al doilea rând, întrebările sale privesc noțiunea de „acord” atunci când prețurile minime de revânzare sunt impuse de un furnizor distribuitorilor săi. În al treilea rând, aceasta ridică problema dacă noțiunea de „afectare a comerțului dintre statele membre” poate viza consecințele unui acord de distribuție care se aplică numai pe cvasitotalitatea teritoriului unui stat membru.

19

În aceste condiții, Tribunal da Relação de Lisboa (Curtea de Apel din Lisabona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

Fără a invoca inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară și fără a pune în discuție în mod formal admisibilitatea anumitor întrebări, Super Bock și Comisia Europeană și‑au exprimat îndoielile cu privire la inteligibilitatea celei de a cincea întrebări și, respectiv, la necesitatea celei de a doua întrebări în vederea soluționării litigiului principal.

21

Trebuie amintit că trimiterea preliminară, instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, se întemeiază pe un dialog de la instanță la instanță. În condițiile în care îi aparține instanței naționale competența de a aprecia dacă interpretarea unei norme de drept al Uniunii este necesară pentru a‑i permite soluționarea litigiului dedus judecății sale, în considerarea mecanismului procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, îi incumbă tot instanței menționate sarcina de a decide în ce mod trebuie formulate aceste întrebări. Deși instanța respectivă are libertatea să invite părțile din litigiul cu care este sesizată să sugereze formulări susceptibile să fie reținute pentru enunțarea întrebărilor preliminare, numai ei îi incumbă însă sarcina de a decide în cele din urmă atât forma, cât și conținutul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iulie 2011, Kelly, C‑104/10, EU:C:2011:506, punctele 63-65).

22

Întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

23

În această din urmă privință, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, reflectată în prezent la articolul 94 literele (a) și (b) din Regulamentul de procedură al Curții, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Aceste cerințe sunt aplicabile în special în domeniul concurenței, care se caracterizează prin situații complexe de fapt și de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo și alții, C‑320/90-C‑322/90, EU:C:1993:26, punctele 6 și 7, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2023, Unilever Italia Mkt. Operations, C‑680/20, EU:C:2023:33, punctul 18 și jurisprudența citată).

24

În plus, este indispensabil, așa cum prevede articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care ea o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

25

În speță, în spiritul de cooperare inerent dialogului de la instanță la instanță și pentru a‑i permite Curții să pronunțe o decizie cât mai utilă posibil, ar fi fost de dorit ca instanța de trimitere să prezinte, într‑un mod mai sintetic și mai clar, propria înțelegere asupra litigiului cu care este sesizată, precum și asupra chestiunilor de drept care stau la baza cererii sale de decizie preliminară, mai degrabă decât să reproducă, în mod excesiv de lung, numeroase extrase din înscrisurile din dosar care i‑au fost prezentate. În același mod, deși instanța de trimitere a expus, desigur, motivele care au determinat‑o să sesizeze Curtea cu titlu preliminar, ar fi fost în interesul unei cooperări utile ca ea să procedeze și la o reformulare a întrebărilor care i‑au fost sugerate de părțile din litigiul principal pentru a evita suprapuneri inutile între aceste întrebări. Ar fi fost în egală măsură util să clarifice premisele juridice și factuale pe care se întemeiază aceste întrebări astfel încât să i se permită Curții să dea răspunsuri mai precise și mai țintite.

26

În aceste condiții, deși prezenta trimitere preliminară este admisibilă întrucât îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură, Curtea nu este în măsură să îi furnizeze instanței de trimitere decât indicații minime și generale pentru a o ghida în aplicarea articolului 101 TFUE în împrejurările din litigiul principal.

27

Prin intermediul primei și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că constatarea că un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare constituie o „restrângere a concurenței prin obiect” poate fi efectuată fără a se examina în prealabil dacă acest acord prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență sau dacă se poate prezuma că un astfel de acord prezintă, prin el însuși, un asemenea grad de nocivitate.

28

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, rolul acesteia din urmă este limitat la interpretarea dispozițiilor din dreptul Uniunii în legătură cu care este întrebată, în cazul de față articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, nu este de competența Curții, ci a instanței de trimitere să aprecieze în definitiv dacă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente care caracterizează situația din litigiul principal, precum și de contextul economic și juridic în care aceasta se înscrie, acordul în cauză are ca obiect restrângerea concurenței (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 51 și jurisprudența citată).

29

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate, pe baza elementelor din dosarul de care dispune, să ofere precizări destinate să orienteze instanța de trimitere în interpretarea sa, pentru ca aceasta din urmă să poată soluționa litigiul (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 52 și jurisprudența citată).

30

Cu titlu principal, trebuie amintit că, în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

31

Pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute de această dispoziție, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, ulterioară pronunțării Hotărârii din 30 iunie 1966, LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin utilizarea conjuncției „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a se analiza însuși obiectul acordului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 16 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată). Astfel, atunci când obiectul anticoncurențial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se examineze efectele sale asupra concurenței (Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 25 și jurisprudența citată).

32

Noțiunea de „restrângere a concurenței prin obiect” trebuie interpretată în mod restrictiv. Astfel, această noțiune nu poate fi aplicată decât anumitor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 18 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 60 și jurisprudența citată).

33

În aceste condiții, împrejurarea că un acord este un acord vertical nu exclude posibilitatea ca el să implice o „restrângere a concurenței prin obiect”. Astfel, deși acordurile verticale, prin natura lor, sunt adesea mai puțin dăunătoare pentru concurență decât acordurile orizontale, ele pot, în egală măsură, în anumite împrejurări, să aibă un potențial restrictiv foarte ridicat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctul 43, precum și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 61).

34

Criteriul juridic esențial pentru a stabili dacă un acord, fie orizontal, fie vertical, implică o „restrângere a concurenței prin obiect” constă, așadar, în constatarea faptului că un atare acord prezintă, în sine, un grad suficient de nocivitate pentru concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 57, și Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 59, precum și jurisprudența citată).

35

Pentru a aprecia dacă acest criteriu este îndeplinit, trebuie analizate cuprinsul dispozițiilor acestuia, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acesta se înscrie. În cadrul aprecierii acestui context, trebuie de asemenea să se țină seama de natura bunurilor sau serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor în cauză (Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

36

În plus, atunci când părțile la acord se prevalează de efecte favorabile concurenței aferente acestuia, aceste elemente trebuie să fie luate în considerare ca elemente de context ale acordului respectiv. Astfel, cu condiția să fie dovedite, pertinente, proprii acordului în cauză și suficient de importante, asemenea efecte ar putea să permită în mod rezonabil apariția unor îndoieli cu privire la caracterul suficient de nociv pentru concurență al acestui acord [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctele 103, 105 și 107].

37

Din această jurisprudență rezultă că, pentru a aprecia dacă un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare implică o „restrângere a concurenței prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă acest acord prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență, în lumina criteriilor amintite la punctele 35 și 36 din prezenta hotărâre.

38

În cadrul acestei aprecieri care îi incumbă, instanța de trimitere va trebui de asemenea să țină seama de împrejurarea, pe care a evidențiat‑o ea însăși, că un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare poate intra în categoria „restricțiilor grave”, în sensul articolului 4 litera (a) din Regulamentele nr. 2790/1999 și nr. 330/2010, ca element al contextului juridic.

39

În schimb, această împrejurare nu este de natură să scutească instanța de trimitere de efectuarea aprecierii menționate la punctul 37 din prezenta hotărâre.

40

Astfel, articolul 4 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999, citit în lumina considerentului (10) al acestuia, precum și articolul 4 litera (a) din Regulamentul nr. 330/2010, citit în lumina considerentului (10) al acestuia, au ca unic obiect excluderea anumitor restricții verticale din domeniul de aplicare al exceptării pe categorii. De această exceptare, prevăzută la articolul 2 din fiecare dintre aceste regulamente, citit în lumina considerentului (5) al fiecăruia dintre ele, beneficiază acordurile verticale prezumate ca nefiind nocive pentru concurență.

41

În schimb, dispozițiile menționate din Regulamentele nr. 2790/1999 și nr. 330/2010 nu conțin nicio indicație cu privire la calificarea restrângerilor menționate ca restrângere „prin obiect” sau „prin efect”. În plus, după cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise prezentate Curții, noțiunile de „restricție gravă” și de „restrângere prin obiect” nu sunt interschimbabile din punct de vedere conceptual și nu coincid în mod necesar. Prin urmare, trebuie să se efectueze o examinare de la caz la caz a restrângerilor excluse de la exceptarea menționată, în raport cu articolul 101 alineatul (1) TFUE.

42

Rezultă că instanța de trimitere nu poate renunța la aprecierea menționată la punctul 37 din prezenta hotărâre pentru motivul că un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare ar constitui în orice caz sau ar fi prezumat că ar constitui o asemenea restrângere prin obiect.

43

În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a patra întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că constatarea că un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare implică o „restrângere a concurenței prin obiect” nu poate fi efectuată decât după ce s‑a stabilit că acest acord prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ținând seama de conținutul dispozițiilor sale, de obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și de ansamblul elementelor care caracterizează contextul economic și juridic în care acesta se înscrie.

44

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a cincea întrebări, care trebuie analizate în al doilea rând și împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că există un „acord”, în sensul acestui articol, atunci când un furnizor impune distribuitorilor săi prețuri minime de revânzare a produselor pe care le comercializează.

45

Instanța de trimitere urmărește astfel să fie lămurită cu privire la noțiunea de „acord”, în sensul dispoziției menționate, pentru a putea stabili dacă există, în împrejurările din litigiul principal, un atare acord între Super Bock și distribuitorii săi. Din moment ce întrebările sale se întemeiază pe numeroase ipoteze de fapt enumerate în a treia și în a cincea întrebare adresate, care sunt divergente în parte, iar unele dintre ele sunt contestate de Super Bock, trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la faptele din litigiul principal, în conformitate cu separarea funcțiilor între instanțele naționale și Curte amintită la punctul 28 din prezenta hotărâre.

46

În aceste condiții, se poate reține, la lectura constatărilor de fapt efectuate de instanța de trimitere, că aceste întrebări se înscriu într‑un context în care Super Bock transmite în mod regulat distribuitorilor săi liste de prețuri minime de revânzare și de marje de distribuție. Din aceste constatări reiese că prețurile de revânzare astfel indicate sunt urmate în practică de distribuitori, care solicită uneori o atare indicație și nu ezită să se plângă societății Super Bock cu privire la prețurile transmise în loc să practice alte prețuri. În sfârșit, potrivit constatărilor menționate, indicarea prețurilor minime de revânzare este însoțită de mecanisme de supraveghere a prețurilor, iar nerespectarea acestor prețuri poate da naștere unor măsuri de retorsiune și poate conduce la aplicarea unor marje de distribuție negative.

47

Odată făcută această precizare introductivă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a exista un „acord” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C‑306/20, EU:C:2021:935, punctul 94 și jurisprudența citată).

48

Prin urmare, un acord nu se poate întemeia pe expresia unei politici pur unilaterale a unei părți la un contract de distribuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer, C‑2/01 P și C‑3/01 P, EU:C:2004:2, punctele 101 și 102).

49

Cu toate acestea, un act sau un comportament aparent unilateral constituie un acord, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, din moment ce este expresia voinței concordante a cel puțin două părți, forma potrivit căreia se manifestă această concordanță nefiind determinantă în sine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2006, Comisia/Volkswagen, C‑74/04 P, EU:C:2006:460, punctul 37).

50

Această voință concordantă a părților poate rezulta atât din clauzele contractului de distribuție în cauză, atunci când conține o invitație explicită de a respecta prețuri minime de revânzare sau permite, cel puțin, furnizorului să impună asemenea prețuri, cât și din comportamentul părților și în special din existența eventuală a unei achiesări explicite sau tacite din partea distribuitorilor la o invitație de a respecta prețuri minime de revânzare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer, C‑2/01 P și C‑3/01 P, EU:C:2004:2, punctele 100 și 102, precum și Hotărârea din 13 iulie 2006, Comisia/Volkswagen, C‑74/04 P, EU:C:2006:460, punctele 39, 40 și 46).

51

Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia împrejurările din litigiul principal în lumina acestei jurisprudențe.

52

În acest context, faptul că un furnizor transmite în mod regulat distribuitorilor liste care indică prețurile minime stabilite de acesta și marjele de distribuție, precum și faptul că le solicită să le respecte, sub supravegherea sa, sub sancțiunea unor măsuri de retorsiune și a riscului, în cazul nerespectării acestor măsuri, de a aplica marje de distribuție negative sunt tot atâtea elemente susceptibile să conducă la concluzia că acest furnizor urmărește să impună distribuitorilor săi prețuri minime de revânzare. Deși, prin ele însele, aceste fapte par să reflecte un comportament aparent unilateral al furnizorului menționat, situația ar fi diferită dacă distribuitorii au respectat aceste prețuri. În acest sens, împrejurările că prețurile minime de revânzare sunt, în practică, urmate de distribuitori sau că indicarea lor este solicitată de aceștia din urmă, care, deși se plâng față de furnizor cu privire la prețurile indicate, nu practică totuși altele din proprie inițiativă ar putea fi de natură să reflecte achiesarea distribuitorilor la stabilirea de către furnizor a unor prețuri minime de revânzare.

53

În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia și la a cincea întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că există un „acord”, în sensul acestui articol, atunci când un furnizor impune distribuitorilor săi prețuri minime de revânzare a produselor pe care le comercializează, în măsura în care impunerea acestor prețuri de către furnizor și respectarea lor de către distribuitori reflectă expresia voinței concordante a acestor părți. Această voință concordantă poate rezulta atât din clauzele contractului de distribuție în cauză, atunci când conține o invitație explicită de a se respecta prețuri minime de revânzare sau, cel puțin, permite furnizorului să impună asemenea prețuri, cât și din comportamentul părților și în special din existența eventuală a unei achiesări explicite sau tacite din partea distribuitorilor la o invitație de respectare a unor prețuri minime de revânzare.

54

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că existența unui „acord”, în sensul acestui articol, între un furnizor și distribuitorii săi poate fi dovedită numai prin intermediul unor probe directe.

55

Potrivit jurisprudenței Curții, în lipsa unor norme ale Uniunii referitoare la principiile care guvernează aprecierea probelor și nivelul probatoriu necesar în cadrul unei proceduri naționale de aplicare a articolului 101 TFUE, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a le stabili, în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Eturas și alții, C‑74/14, EU:C:2016:42, punctele 30-32, precum și jurisprudența citată).

56

Or, reiese de asemenea din această jurisprudență că principiul efectivității impune ca dovedirea unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii să poată fi făcută nu numai prin probe directe, ci și prin intermediul unor indicii, cu condiția ca acestea să fie obiective și concordante. Astfel, existența unei practici concertate sau a unui acord trebuie, în majoritatea cazurilor, să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, luate împreună, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Eturas și alții, C‑74/14, EU:C:2016:42, punctele 36 și 37, precum și jurisprudența citată).

57

Rezultă că existența unui „acord”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, privind prețurile minime de revânzare poate fi dovedită nu numai prin intermediul unor probe directe, ci și pe baza unor coincidențe și indicii concordante, din moment ce se poate deduce din acestea că un furnizor a invitat distribuitorii săi să urmeze astfel de prețuri și că aceștia din urmă au respectat, în practică, prețurile indicate de furnizor.

58

În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 101 TFUE coroborat cu principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că existența unui „acord”, în sensul acestui articol, între un furnizor și distribuitorii săi poate fi dovedită nu numai prin intermediul unor probe directe, ci și prin indicii obiective și concordante din care se poate deduce existența unui asemenea acord.

59

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare se extinde la cvasitotalitatea, însă nu la integralitatea, teritoriului unui stat membru împiedică posibilitatea ca acest acord să afecteze comerțul dintre statele membre.

60

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se reține condiția potrivit căreia un acord, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, trebuie să poată afecta comerțul dintre statele membre, este necesar ca acest acord să permită să se considere cu un grad de probabilitate suficient, pe baza unui ansamblu de elemente de fapt și de drept, că poate exercita o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială, asupra schimburilor comerciale curente dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod încât să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Este necesar, în plus, ca această influență să nu fie nesemnificativă (Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 92 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii, C‑172/14, EU:C:2015:484, punctul 48 și jurisprudența citată).

61

Un efect asupra schimburilor comerciale dintre statele membre rezultă în general din reunirea mai multor factori care, considerați în mod izolat, nu ar fi în mod necesar determinanți. Pentru a verifica dacă o înțelegere afectează în mod sensibil comerțul dintre statele membre, aceasta trebuie examinată în contextul său economic și juridic (Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 93 și jurisprudența citată).

62

În această privință, faptul că o înțelegere nu are ca obiect decât comercializarea produselor într‑un singur stat membru nu este suficient pentru a exclude posibilitatea afectării comerțului dintre statele membre. Astfel, Curtea a statuat că o înțelegere care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru are ca efect, prin însăși natura sa, consolidarea împărțirii piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 1975, Groupement des fabricants de papiers peints de Belgique și alții/Comisia, 73/74, EU:C:1975:160, punctele 25 și 26, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii, C‑172/14, EU:C:2015:484, punctul 49 și jurisprudența citată).

63

De asemenea, Curtea a statuat că o înțelegere care nu acoperă decât o parte a teritoriului unui stat membru poate, în anumite împrejurări, să fie susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 1987, Aubert, 136/86, EU:C:1987:524, punctul 18).

64

Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, având în vedere contextul economic și juridic al acordului în discuție în litigiul principal, acesta poate afecta în mod sensibil comerțul dintre statele membre.

65

În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a șasea întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că un acord vertical de stabilire a unor prețuri minime de revânzare se extinde la cvasitotalitatea, însă nu la integralitatea, teritoriului unui stat membru nu împiedică posibilitatea ca acest acord să afecteze comerțul dintre statele membre.

66

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: