–

pentru WE și TL, de M. Woźniak, radca prawny;

–

pentru mandatarul lichidator al Getin Noble Bank S.A., anterior Getin Noble Bank S.A., inițial de Ł. Hejmej, M. Przygodzka și A. Szczęśniak, adwokaci, ulterior de M. Pugowski, aplikant radcowski, și J. Szewczak și Ł. Żak, adwokaci;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García și A. Szmytkowska, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între TL și WE, pe de o parte, și mandatarul lichidator al Getin Noble Bank S.A., anterior Getin Noble Bank S.A., pe de altă parte, în legătură cu rambursarea unor sume plătite acesteia din urmă în temeiul unui contract de împrumut ipotecar anulat pentru motivul că includea clauze abuzive.

3

Al zecelea considerent al Directivei 93/13 enunță:

„întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; […]”

4

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

5

Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

6

Articolul 117 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevede:

„1.   Sub rezerva excepțiilor prevăzute de lege, creanțele patrimoniale sunt prescriptibile.

2.   După expirarea termenului de prescripție, persoana împotriva căreia poate fi îndreptată o cerere poate refuza îndeplinirea obligației sale, cu excepția cazului în care renunță la invocarea prescripției. Cu toate acestea, renunțarea la prescripție înainte de expirarea termenului este nulă.

21.   După expirarea termenului de prescripție, nu mai este posibilă invocarea unei creanțe împotriva unui consumator.”

7

Articolul 1171 din acest cod prevede:

„1.   În cazuri excepționale, instanța poate, după evaluarea comparativă a intereselor părților, să nu țină seama de expirarea termenului de prescripție a unei acțiuni împotriva unui consumator, în cazul în care acest lucru este impus de considerente de echitate.

2.   În exercitarea competenței menționate la alineatul 1, instanța trebuie să ia în considerare în special:

8

Articolul 118 din codul menționat, în versiunea în vigoare până la 8 iulie 2018, avea următorul cuprins:

„Sub rezerva unor dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție este de zece ani, iar pentru creanțele referitoare la prestații periodice și creanțele legate de desfășurarea de activități comerciale este de trei ani.”

9

Articolul 118 din același cod, în versiunea în vigoare începând cu 8 iulie 2018, prevede:

„Sub rezerva unor dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție este de șase ani, iar pentru creanțele referitoare la prestații periodice și creanțele legate de desfășurarea de activități comerciale este de trei ani. Cu toate acestea, termenul de prescripție expiră în ultima zi a anului calendaristic, cu excepția situației în care este mai scurt de doi ani.”

10

Potrivit articolului 120 alineatul 1 din Codul civil:

„Termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care creanța a devenit exigibilă. Dacă exigibilitatea unei creanțe depinde de îndeplinirea unui act specific de către titularul dreptului, termenul începe să curgă de la data la care creanța ar fi devenit exigibilă dacă titularul dreptului ar fi îndeplinit actul în cel mai scurt timp posibil.”

11

Articolul 355 din acest cod are următorul conținut:

„1.   Debitorul are obligația de a acționa cu diligența impusă în general în raporturile de un anumit tip (obligație de diligență).

2.   Obligația de diligență a debitorului în cadrul activității sale economice se determină ținând seama de caracterul profesional al acestei activități.”

12

Articolul 3851 din respectivul cod prevede:

„1.   Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru acesta în cazul în care îi stabilesc drepturile și obligațiile într‑un mod contrar bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze contractuale ilicite). Prezenta dispoziție nu se aplică clauzelor care determină prestațiile principale ale părților, printre care prețul sau remunerația, dacă sunt formulate în mod neechivoc.

2.   În cazul în care, în temeiul alineatului 1, o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator, celelalte clauze contractuale rămân obligatorii pentru părți.

3.   Clauzele unui contract care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale sunt acele clauze contractuale asupra conținutului cărora consumatorul nu a avut o influență reală. Prezenta dispoziție se aplică în special în cazul clauzelor contractuale preluate dintr‑un model de contract propus consumatorului respectiv de cocontractant.

4.   Sarcina probei cu privire la faptul că o clauză a fost negociată în mod individual revine persoanei care îl invocă.”

13

Articolul 405 din același cod prevede următoarele:

„Orice persoană care, fără temei juridic, a obținut un avantaj patrimonial pe cheltuiala altei persoane este obligată să furnizeze avantajul în natură și, în cazul în care acest lucru nu este posibil, să restituie valoarea sa.”

14

Articolul 410 din Codul civil are următorul cuprins:

„1.   Dispozițiile articolelor precedente se aplică în special în cazul prestațiilor nedatorate.

2.   O prestație este nedatorată dacă persoana care a executat‑o nu avea nicio obligație sau nu era obligată față de persoana pentru care a executat‑o sau dacă temeiul prestației a dispărut ori scopul vizat de prestație nu a fost atins sau dacă actul juridic care obliga la executarea prestației era nul și nu a devenit valid după executarea acesteia.”

15

Potrivit articolului 455 din acest cod:

„În cazul în care termenul de executare a unei prestații nu este precizat și nici nu decurge din natura obligației, prestația trebuie executată de îndată ce debitorului i s‑a cerut să o execute.”

16

Articolul 481 alineatul 1 din codul menționat prevede:

„În cazul în care debitorul este în întârziere în executarea unei prestații pecuniare, creditorul poate solicita dobânzi pentru perioada de întârziere chiar dacă nu a suferit un prejudiciu și chiar dacă întârzierea este cauzată de împrejurări care nu sunt imputabile debitorului.”

17

Articolul 496 din același cod prevede următoarele:

„În cazul în care, în urma rezilierii contractului, părțile trebuie să restituie prestații reciproce, fiecare dintre ele dispune de un drept de retenție până când cealaltă parte oferă restituirea prestației primite sau garantează dreptul la restituire.”

18

Articolul 497 din Codul civil are următorul cuprins:

„Articolul precedent se aplică mutatis mutandis în caz de reziliere sau de nulitate a contractului.”

19

Articolul 5 alineatele 1, 3 și 4 din ustawa – Kodeks cywilny oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind Codul civil și a altor legi) din 13 aprilie 2018 (Dz. U. 2018, poziția 1104), prevede:

„1.   Pentru creanțele născute înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi și care nu erau încă prescrise la data respectivă sunt aplicabile, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dispozițiile [Codului civil], astfel cum au fost modificate prin prezenta lege.

[…]

3.   Pentru creanțele datorate consumatorului născute înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi și care nu erau încă prescrise la data respectivă, ale căror termene de prescripție sunt prevăzute la articolul 118 și la articolul 125 alineatul 1 din [Codul civil], sunt aplicabile dispozițiile [Codului civil], în versiunea în vigoare anterior.

4.   Creanțele prescrise împotriva unui consumator pentru care nu a fost invocată nicio excepție privind prescripția până la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt supuse, începând cu această dată, efectelor prescripției prevăzute de dispozițiile [Codului civil], astfel cum au fost modificate prin prezenta lege.”

20

La 7 septembrie 2007, TL și WE au încheiat cu o bancă al cărei succesor în drepturi este Getin Noble Bank un contract de împrumut ipotecar exprimat în zloți polonezi și indexat în funcție de francul elvețian (denumit în continuare „contractul de împrumut”).

21

Potrivit termenilor acestui contract, cuantumul împrumutului utilizat în zloți polonezi a fost convertit într‑o sumă exprimată în franci elvețieni. În vederea conversiei, banca a aplicat cursul de cumpărare a celei din urmă monede stabilit în tabelul cursurilor de schimb al acesteia (denumit în continuare „clauzele de conversie”). TL și WE erau obligați să plătească ratele lunare în zloți polonezi într‑un cuantum echivalent cu rata lunară exprimată în franci elvețieni.

22

La 27 iulie 2017, TL și WE au adresat Getin Noble Bank o reclamație prin care susțineau că clauzele de conversie erau abuzive și solicitau acestei bănci să le ramburseze ratele lunare pe care i le plătiseră deja în temeiul clauzelor menționate.

23

La 28 septembrie 2017, TL și WE au introdus o acțiune în justiție, susținând, pe de o parte, că clauzele de conversie erau ilicite și, pe de altă parte, că contractul de împrumut era nul. În cursul procedurii, instanța sesizată i‑a informat pe TL și WE că, în ipoteza în care aceste clauze ar fi declarate ilicite, contractul respectiv va fi declarat nul. Reclamanții din litigiul principal au fost de asemenea informați că, în această ipoteză, vor fi obligați să ramburseze principalul împrumutului fără întârziere după ce vor fi fost invitați de bancă și că aceasta le‑ar putea solicita plata unor sume mai mari. Într‑o ședință care a avut loc la 12 noiembrie 2021, TL și WE și‑au confirmat intenția de a nu înlocui clauzele menționate și de a nu menține în vigoare contractul în discuție.

24

Printr‑o hotărâre interlocutorie din 19 noiembrie 2021, care nu este definitivă, contractul de împrumut a fost declarat nul.

25

La 9 iulie 2021, TL și WE au primit o declarație a Getin Noble Bank potrivit căreia aceasta din urmă își exercita dreptul de retenție cu privire la prestația eventual datorată în favoarea TL și WE până la oferirea de către cei din urmă a rambursării contraprestației, și anume cuantumul împrumutului pus la dispoziția lor de bancă în temeiul contractului de împrumut, sau a garantării dreptului la rambursarea acestui cuantum.

26

Getin Noble Bank a ridicat o excepție de retenție care decurge din acțiunea în restituire de care dispune împotriva reclamanților din litigiul principal în vederea recuperării fondurilor care le‑au fost plătite în cadrul executării contractului de împrumut. Totuși, opozabilitatea acestei excepții depinde de aspectul dacă acțiunea respectivă este prescrisă.

27

TL și WE susțin că termenul de prescripție a creanțelor Getin Noble Bank a început să curgă de la data la care aceasta din urmă a primit reclamația menționată la punctul 22 din prezenta hotărâre sau de la data la care i‑a fost notificată acțiunea menționată la punctul 23 din această hotărâre. Potrivit reclamanților din litigiul principal, dat fiind că aceste două evenimente au avut loc în cursul anului 2017, creanțele amintite s‑ar fi prescris în cursul anului 2020.

28

Getin Noble Bank susține că termenul de prescripție a creanțelor sale nu a început încă să curgă. Potrivit acestei bănci, termenul respectiv curge de la data la care o instanță a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la litigiul privind opozabilitatea clauzelor de conversie și validitatea contractului de împrumut.

29

Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, informează Curtea că, potrivit unei decizii din 7 mai 2021 a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), în primul rând, o clauză abuzivă este, de la început, lipsită de efect de plin drept și, în al doilea rând, un consumator poate, într‑un termen rezonabil, să decidă dacă își dă sau nu consimțământul cu privire la această clauză atât în cadrul unei proceduri judiciare, cât și în cadrul unei proceduri extrajudiciare, cu condiția să fi fost pe deplin informat în ceea ce privește consecințele juridice care pot rezulta din inopozabilitatea definitivă a clauzei menționate, inclusiv cele referitoare la eventuala anulare subsecventă a contractului în cauză. În cazul în care un consumator informat în mod corespunzător refuză să își dea consimțământul cu privire la clauza abuzivă în discuție, aceasta din urmă ar fi lipsită de efecte.

30

Potrivit instanței de trimitere, o asemenea interpretare are ca efect faptul că, de la data la care consumatorul respectiv decide să nu își dea consimțământul cu privire o astfel de clauză, fără de care contractul în cauză nu poate continua să existe, sau de la data expirării acestui termen rezonabil, contractul devine definitiv nul sau, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru a putea fi menținut prin aplicarea unei reglementări supletive, produce efecte retroactiv sub forma acestei reglementări.

31

În această privință, instanța menționată apreciază că aplicarea acestei interpretări ridică anumite probleme. În acest sens, pe lângă faptul că respectivul consumator este obligat să își declare voința de a contesta clauzele abuzive în discuție și de a iniția o procedură judiciară, nu reiese cu claritate din interpretarea amintită la ce dată încep să curgă termenele de prescripție. Deși consideră că aceste termene pot fi găsite în dispozițiile generale ale dreptului polonez, instanța menționată ridică problema compatibilității acestor dispoziții cu Directiva 93/13.

32

În plus, instanța de trimitere apreciază că este necesar să se precizeze semnificația Hotărârii din 29 aprilie 2021, Bank BPH (C‑19/20, EU:C:2021:341). În această privință, instanța menționată solicită Curții să clarifice dacă obligația de a informa un consumator cu privire la efectele inopozabilității clauzelor abuzive ale unui contract poate avea un impact asupra cererilor de restituire prezentate după anularea acestui contract. Potrivit instanței de trimitere, din jurisprudența Curții pare să reiasă că constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale implică nu numai că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator, ci și că acesta dispune de un drept la restituire al cărui conținut nu poate depinde de declarații suplimentare.

33

Instanța de trimitere ridică problema dacă Directiva 93/13 produce efecte asupra normelor de drept polonez referitoare la termenele de prescripție. În această privință, instanța menționată arată că în dreptul polonez, pe de o parte, obligația de rambursare a plății nedatorate devine exigibilă atunci când nu este executată fără întârziere după ce debitorului prestației în cauză i s‑a solicitat să o execute și, pe de altă parte, dacă exigibilitatea unei creanțe depinde de o acțiune specifică a succesorului în drepturi, termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care creanța ar fi devenit exigibilă dacă succesorul în drepturi ar fi îndeplinit această acțiune în cel mai scurt termen. Instanța menționată precizează că acest fapt trebuie înțeles în sensul că termenul de prescripție a unei astfel de acțiuni începe să curgă de la o dată care nu este strict definită, ci care este determinată de scurgerea timpului începând de la data la care a fost furnizată prestația nedatorată, ceea ce permite, în primul rând, persoanei care a furnizat‑o să solicite destinatarului său să o restituie, în al doilea rând, acestei persoane să aducă solicitarea la cunoștința destinatarului respectiv și, în al treilea rând, acestuia din urmă să restituie prestația menționată „fără întârziere”.

34

Or, instanța de trimitere ridică problema conformității cu dreptul Uniunii a interpretării acestor norme, reținută de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). În această privință, instanța de trimitere arată că, în conformitate cu interpretarea amintită, termenul de prescripție a acțiunii în restituirea plății nedatorate de care dispune un profesionist ca urmare a nevalidității unui contract legate de caracterul abuziv al unei clauze a acestuia nu poate începe să curgă decât după ce contractul în cauză a devenit definitiv inopozabil. Or, contractul respectiv s‑ar afla într‑o situație de inopozabilitate suspendată până când consumatorul în cauză îi pune capăt, ceea ce ar putea face în orice moment fie acceptând să fie ținut de această clauză, fie refuzând să fie ținut de ea. În ceea ce privește termenul de prescripție a acțiunii în restituirea plății nedatorate de care dispune consumatorul, această din urmă instanță precizează că termenul menționat nu poate începe să curgă înainte ca respectivul consumator să fi luat cunoștință sau să fi trebuit în mod rezonabil să ia cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție.

35

Potrivit instanței de trimitere, deși începutul termenului de prescripție a acțiunii profesionistului în restituirea plății nedatorate depinde de comportamentul activ al consumatorului, nu este mai puțin adevărat că profesionistul poate fi exonerat de orice răspundere în ceea ce privește clauzele abuzive cuprinse într‑un contract cu condiția ca respectivul consumator să nu întreprindă nicio acțiune prin care să conteste acest contract și să își valorifice drepturile. Această interpretare pare, în opinia instanței menționate, contrară Directivei 93/13, în măsura în care un profesionist care știe că un consumator își poate pierde creanța ca urmare a prescrierii sale nu ar fi descurajat să introducă clauze abuzive în contracte și, pe de altă parte, ar fi nu numai tentat să aplice astfel de clauze, ci și să continue executarea contractelor respective, profitând de faptul că un consumator nu își cunoaște în mod necesar drepturile și nu este în mod necesar conștient de acestea.

36

În plus, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu Directiva 93/13 a cerințelor suplimentare impuse consumatorului, legate de necesitatea ca acesta să prezinte, pe lângă cereri clar definite, o declarație potrivit căreia este conștient de consecințele contestării clauzelor contractuale abuzive în discuție. Totuși, în cazul în care un consumator introduce o cerere extrajudiciară de restituire, profesionistul căruia îi este adresată o asemenea cerere nu ar putea fi sigur că acest consumator a fost informat în mod corespunzător cu privire la consecințele anulării contractului în cauză, astfel cum impune dreptul Uniunii. Această instanță pare să considere că dintr‑o asemenea constatare rezultă că un consumator ar fi obligat să prezinte, pe lângă contestație, declarații suplimentare și chiar să solicite verificarea contestației respective în cadrul unei proceduri jurisdicționale.

37

În această privință, instanța de trimitere precizează că, în cursul unei proceduri judiciare, lipsa unei astfel de declarații poate fi înlocuită prin respectarea obligației instanței sesizate de a informa consumatorul în cauză cu privire la aceste consecințe și prin menținerea cererii de restituire a consumatorului.

38

Potrivit acestei instanțe, concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH (C‑19/20, EU:C:2021:341), potrivit căreia o instanță națională care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat de un profesionist cu un consumator are obligația de a‑l informa pe acesta din urmă cu privire la consecințele anulării contractului menționat, independent de faptul că respectivul consumator este reprezentat de un mandatar profesionist, trebuie să fie rezervată unor fapte precum cele în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea amintită, și anume atunci când această instanță națională a examinat din oficiu validitatea contractului în discuție. Instanța de trimitere consideră că o interpretare largă a acestei concluzii nu ar fi conformă cu sistemul de protecție a consumatorilor, care s‑ar întemeia pe principiul potrivit căruia un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat beneficiază de protecție, fără însă „a impune o verificare distinctă a cunoașterii de către consumator pentru a recunoaște că declarația sa a produs efectele prevăzute”.

39

În plus, interpretarea reținută de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) ar avea de asemenea ca efect faptul că un profesionist nu va fi în situație de neexecutare a obligațiilor sale decât la data la care hotărârea prin care se constată nevaliditatea contractului ca urmare a unor clauze abuzive va rămâne definitivă, ceea ce exclude dreptul consumatorului în cauză la plata de dobânzi pentru perioada cuprinsă între data introducerii cererii de rambursare și data la care această hotărâre rămâne definitivă. Acest fapt ar incita profesioniștii, cu încălcarea Directivei 93/13, să respingă în mod sistematic astfel de cereri bazându‑se pe faptul că, pe de o parte, anumiți consumatori vor renunța să își invoce drepturile în fața unei instanțe și că, pe de altă parte, chiar dacă anumiți consumatori introduc acțiuni în justiție, profesioniștii în cauză nu ar fi expuși consecințelor practice ale unei întârzieri la plată.

40

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă faptul de a condiționa caracterul definitiv neobligatoriu al unui contract de soluționarea definitivă de către instanță a litigiului referitor la caracterul abuziv al clauzelor acestui contract nu ar conduce la o slăbire semnificativă a poziției consumatorului în cauză, de natură să compromită realizarea obiectivelor Directivei 93/13.

41

Presupunând că Directiva 93/13 nu se opune ca consecințele nulității unui contract să nu se producă decât după ce consumatorul în cauză a făcut o declarație potrivit căreia a fost pe deplin informat cu privire la efectele care decurg din această nulitate, instanța de trimitere ridică problema dacă directiva amintită impune ca un profesionist căruia i se adresează o cerere de restituire să fie obligat să verifice, din proprie inițiativă, dacă respectivul consumator este conștient de aceste efecte.

42

În această privință, instanța menționată arată că, în dreptul polonez, începutul termenului de prescripție a creanțelor unui profesionist care decurg din inopozabilitatea unui contract depinde de momentul în care acesta i‑ar fi putut solicita consumatorului în cauză să restituie prestația respectivă. În opinia sa, deși se admite că inopozabilitatea unilaterală a clauzelor contractuale abuzive se opune unei astfel de solicitări, se ridică problema dacă îi revine profesionistului sarcina de a efectua verificarea efectivității solicitării de a‑și executa obligațiile pe care i‑a adresat‑o consumatorul, în special furnizându‑i explicații cu privire la drepturile și obligațiile reciproce în cazul anulării contractului.

43

În ipoteza în care ar fi permisă condiționarea începutului termenului de prescripție a creanțelor unui profesionist legate de inopozabilitatea unui contract de orice eveniment ulterior primirii de către acest profesionist a unei cereri de restituire formulate de consumatorul respectiv sau a oricărei alte contestări a opozabilității sau a legalității clauzelor contractuale în cauză, instanța menționată ridică problema compatibilității unei astfel de soluții cu Directiva 93/13, având în vedere că în dreptul polonez acest termen nu începe să curgă decât atunci când un contract a fost anulat definitiv.

44

În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă o situație în care cererile de restituire ale unui consumator față de un profesionist sunt prescrise independent de prescrierea creanțelor în restituire ale profesionistului în cauză este conformă cu Directiva 93/13, dat fiind că aceasta ar putea conduce la prescrierea cererilor respective înainte ca profesionistul să invoce dreptul său de retenție în ceea ce privește totalitatea prestațiilor pe care le‑a furnizat consumatorului respectiv. În acest caz, restituirea parțială de către profesionist a prestațiilor furnizate de consumator ar fi subordonată ofertei de restituire de către acesta din urmă a totalității prestațiilor care i‑au fost furnizate de profesionistul menționat.

45

Această instanță ridică problema dacă ar fi conform cu Directiva 93/13 să se admită că un profesionist este în situație de neîndeplinire a obligațiilor sale nu din momentul în care i se solicită să restituie prestațiile necuvenite, ci numai din momentul în care se stabilește că respectivul consumator are cunoștință de efectele nulității contractului în cauză și că renunță la protecția împotriva acestor efecte. O asemenea interpretare ar avea drept consecință faptul că un consumator ar fi privat de dreptul său la dobânzi de întârziere pentru o perioadă care, ținând seama de durata unei proceduri judiciare, ar putea ajunge până la mai mulți ani.

46

Instanța menționată informează Curtea că, potrivit unei interpretări a dreptului polonez admise în general de instanțele poloneze, exercitarea de către un debitor a dreptului său de retenție determină încetarea stării de întârziere. Or, faptul că debitorul rămâne în situație de neîndeplinire a obligațiilor sale ar fi o condiție prealabilă obligației de a plăti dobânzi de întârziere. Astfel, această interpretare s‑ar întemeia pe principiul că debitorul în cauză este dispus să își execute obligațiile, dar dispune de un drept, opozabil creditorului său, care îl scutește de obligația de a le executa fără întârziere.

47

În cadrul litigiilor referitoare la drepturile întemeiate pe Directiva 93/13, profesioniștii precum pârâtul din litigiul principal ar contesta temeinicia pretențiilor consumatorilor și, prin urmare, nu ar fi dispuși să le restituie acestora din urmă prestațiile respective. Or, instanța de trimitere exprimă îndoieli serioase cu privire la faptul că interpretarea dată de instanțele poloneze normelor din dreptul polonez referitoare la termenele de prescripție este compatibilă cu Directiva 93/13, în măsura în care această interpretare ar avea drept consecință respingerea de către profesioniști a cererilor legitime ale consumatorilor și nereținerea răspunderii acestora pentru utilizarea nejustificată a fondurilor în cauză, precum și pentru restituirea lor tardivă consumatorilor vizați.

48

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

49

Getin Noble Bank arată că cererea de decizie preliminară urmărește în esență să obțină din partea Curții interpretarea dreptului polonez, ceea ce nu ar fi de competența acesteia din urmă.

50

În această privință, este necesar să se arate că argumentul invocat de Getin Noble Bank se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia exercitarea de către statele membre a dreptului lor de a defini modalitățile în care se efectuează constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15, și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 66).

51

Astfel, Curtea a statuat deja că reglementarea prin dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate să modifice întinderea și, prin urmare, substanța acestei protecții și, în acest mod, să repună în discuție sporirea eficacității protecției menționate prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive, care a fost urmărită de legiuitorul Uniunii Europene, astfel cum se arată în al zecelea considerent al acestei directive [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 60 și jurisprudența citată].

52

În măsura în care argumentul invocat de Getin Noble Bank vizează prima întrebare preliminară și faptul că această întrebare nu ar preciza care dintre interpretările dreptului polonez avute în vedere la această întrebare literele a)-d) este cea reținută în ordinea juridică poloneză, este necesar să se arate, în primul rând, că, potrivit unei jurisprudențe constante, deși întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărei exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență, nu este mai puțin adevărat că procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a acestui drept care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Așa cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (Ordonanța din 7 aprilie 2022, J.P., C‑521/20, EU:C:2022:293, punctul 17 și jurisprudența citată).

53

În al doilea rând, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, Curtea nu este competentă să se pronunțe nici cu privire la interpretarea actelor cu putere de lege sau a normelor administrative naționale, nici cu privire la conformitatea unor asemenea dispoziții cu dreptul Uniunii. Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii (Ordonanța din 10 ianuarie 2022, Anatecor, C‑400/21, EU:C:2022:30, punctul 13 și jurisprudența citată).

54

În aceste condiții, în cazul în care întrebările au fost formulate necorespunzător sau depășesc cadrul funcțiilor care sunt conferite Curții prin articolul 267 TFUE, revine acesteia sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, ținând seama de obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 ianuarie 2022, Anatecor, C‑400/21, EU:C:2022:30, punctul 15 și jurisprudența citată).

55

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese, pe de o parte, că Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a reținut, în decizia din 7 mai 2021, o interpretare a dreptului polonez potrivit căreia termenul de prescripție a creanțelor profesioniștilor care decurg din nulitatea unui contract de împrumut ipotecar care conține clauze abuzive începe să curgă numai atunci când acest contract devine definitiv inopozabil sau atunci când o hotărâre prin care se constată nulitatea contractului menționat rămâne definitivă.

56

Pe de altă parte, având în vedere îndoielile pe care instanța de trimitere le are cu privire la conformitatea acestei interpretări a dreptului național cu Directiva 93/13 în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunilor în restituire care decurg din nevaliditatea unui contract ca urmare a existenței unor clauze abuzive cuprinse în acest contract, instanța menționată nu solicită Curții să interpreteze ea însăși dreptul național, ci prezintă diferite puncte de plecare posibile ale acestui termen și solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun sau nu se opun unor asemenea posibilități.

57

Prin urmare, nu se poate reține că prima întrebare privește interpretarea dreptului polonez și, prin urmare, argumentul Getin Noble Bank întemeiat pe necompetența Curții trebuie respins.

58

Din cele de mai sus rezultă că Curtea este competentă să se pronunțe asupra prezentei cereri de decizie preliminară.

59

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia, în urma anulării unui contract de împrumut ipotecar încheiat cu un consumator de către un profesionist ca urmare a unor clauze abuzive cuprinse în acest contract, termenul de prescripție a creanțelor acestui profesionist care decurg din nulitatea contractului menționat începe să curgă numai de la data la care acesta din urmă devine definitiv inopozabil, în timp ce termenul de prescripție a creanțelor consumatorului respectiv care decurg din nulitatea aceluiași contract începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință în mod rezonabil de natura abuzivă a clauzei care determină nulitatea menționată.

60

În această privință, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor, prevăzută de Directiva 93/13, sunt stabilite de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) [Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. și alții (Credit ipotecar exprimat în monedă străină), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 86, precum și jurisprudența citată].

61

În al doilea rând, în ceea ce privește principiul efectivității, trebuie arătat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare, dacă este cazul, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii [Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. și alții (Credit ipotecar exprimat în monedă străină), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 87, precum și jurisprudența citată].

62

În al treilea și ultimul rând, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, consacrată și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi [Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. și alții (Credit ipotecar exprimat în monedă străină), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 88, precum și jurisprudența citată].

63

În speță, prima și a treia întrebare privesc mai precis eventuala asimetrie a căilor procesuale prevăzute de dreptul polonez, pe de o parte, pentru profesioniști și, pe de altă parte, pentru consumatori, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunilor în restituire care decurg din nulitatea unui contract ca urmare a existenței unor clauze abuzive cuprinse în acest contract.

64

În această privință, Curtea a considerat, în cadrul unei cauze privind stabilirea unei limite temporale a competenței instanței de a înlătura, din oficiu sau în urma unei excepții invocate de consumator, o clauză abuzivă, că stabilirea unei astfel de limite era de natură să aducă atingere efectivității protecției prevăzute la articolele 6 și 7 din Directiva 93/13 în măsura în care ar fi suficient ca profesioniștii, pentru a priva consumatorii de beneficiul acestei protecții, să aștepte expirarea termenului stabilit de legiuitorul național pentru a solicita executarea clauzelor abuzive pe care ar continua să le utilizeze în contracte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C‑473/00, EU:C:2002:705, punctul 35).

65

În aceeași ordine de idei, doamna avocată generală Kokott a considerat în esență, la punctele 63-67 din Concluziile prezentate în cauzele Cofidis și OPR‑Finance (C‑616/18 și C‑679/18, EU:C:2019:975), referitoare la interpretarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66), că termene naționale de prescripție diferite prevăzute, pe de o parte, pentru profesioniști și, pe de altă parte, pentru consumatori creează o asimetrie a căilor procesuale care poate aduce atingere efectivității protecției prevăzute de această directivă.

66

Astfel, o situație în care termenul de prescripție a creanțelor unui consumator care decurg din nulitatea unui contract de împrumut ipotecar începe să curgă înainte de data la care inopozabilitatea definitivă a acestui contract este constatată de o instanță, deși termenul menționat nu expiră înainte ca acest consumator să fi luat cunoștință sau să fi putut în mod rezonabil să ia cunoștință de drepturile sale, în timp ce termenul de prescripție prevăzut pentru creanțele corespunzătoare ale profesionistului începe să curgă de la data la care această inopozabilitate definitivă este constatată de o instanță, cuprinde o asimetrie susceptibilă să aducă atingere protecției consumatorului respectiv garantate de Directiva 93/13.

67

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că contractele de împrumut ipotecar sunt executate în general pe perioade îndelungate, astfel încât chiar și un termen de prescripție cu o durată de șase sau zece ani aplicabil acțiunilor în restituire ale consumatorilor se poate dovedi, în anumite condiții, incompatibil cu principiul efectivității [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. și alții (Credit ipotecar exprimat în monedă străină), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 100].

68

Pe de altă parte, trebuie arătat că consumatorul are dreptul să își valorifice drepturile conferite de Directiva 93/13 atât în fața unei instanțe, cât și, precum în speță, pe cale extrajudiciară, pentru a putea eventual remedia caracterul abuziv al unei clauze prin modificarea acesteia pe cale contractuală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH, C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 49), fără ca acest drept să fie limitat de dreptul național.

69

Astfel, din cuprinsul punctului 29 din prezenta hotărâre reiese că, potrivit interpretării dreptului polonez reținute de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în decizia din 7 mai 2021, un consumator, cu condiția să fie pe deplin informat cu privire la consecințele juridice ale inopozabilității definitive a unei clauze abuzive, își poate da sau poate refuza să își dea consimțământul cu privire la această clauză atât în cadrul unei proceduri judiciare, cât și în cadrul unei proceduri extrajudiciare.

70

Or, în măsura în care nu se poate exclude, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere, că, în temeiul dreptului polonez, se consideră că un consumator care formulează o contestație extrajudiciară își cunoaște drepturile conferite de Directiva 93/13, având în vedere că această contestație este însoțită de o declarație expresă potrivit căreia a primit o informare completă cu privire la consecințele eventualei nevalidități a contractului în discuție, riscul ca termenul de prescripție a creanțelor unui consumator care decurg din nulitatea unui contract de împrumut ipotecar să expire înainte chiar ca cel prevăzut pentru creanțele corespunzătoare ale profesionistului în cauză să înceapă să curgă nu este eliminat.

71

Pe de altă parte, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere menționate la punctul 39 din prezenta hotărâre, interpretarea dreptului polonez reținută de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în decizia din 7 mai 2021, care implică faptul că termenul de prescripție a creanțelor unui profesionist nu începe să curgă decât de la data la care o hotărâre prin care se constată nulitatea contractului de împrumut ipotecar în cauză devine definitivă, ar avea de asemenea drept consecință faptul că acest profesionist nu se află în situație de neexecutare a contractului respectiv decât de la această dată. Prin urmare, consumatorul în cauză, în ipoteza în care creanțele sale de restituire nu ar fi prescrise, nu ar putea obține dobânzi de întârziere începând de la data introducerii cererii sale de rambursare a sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive care figurează în contractul menționat, ceea ce ar încuraja, cu încălcarea Directivei 93/13, profesionistul menționat să respingă în mod sistematic asemenea cereri.

72

Astfel, o asimetrie a căilor procesuale precum cea în discuție în litigiul principal este de natură să stimuleze cu atât mai mult profesionistul, în urma unei contestații extrajudiciare a consumatorului, să rămână inactiv sau să tergiverseze faza extrajudiciară prin prelungirea negocierilor pentru ca termenul de prescripție a creanțelor consumatorului să expire cu cât, pe de o parte, cel prevăzut pentru propriile creanțe nu ar începe să curgă decât de la data la care inopozabilitatea definitivă a contractului de împrumut ipotecar respectiv ar fi constatată de o instanță și, pe de altă parte, durata fazei extrajudiciare nu ar avea impact asupra dobânzilor datorate consumatorului.

73

O asemenea asimetrie este, așadar, susceptibilă să încalce, în primul rând, principiul efectivității menționat la punctele 60 și 61 din prezenta hotărâre, potrivit căruia modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor prevăzute de Directiva 93/13 nu trebuie să fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

74

În al doilea și ultimul rând, o asemenea asimetrie este susceptibilă să aducă atingere efectului disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă intenționează să îl asocieze constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 58 și jurisprudența citată].

75

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a treia întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia, în urma anulării unui contract de împrumut ipotecar încheiat cu un consumator de către un profesionist ca urmare a unor clauze abuzive cuprinse în acest contract, termenul de prescripție a creanțelor acestui profesionist care decurg din nulitatea contractului menționat începe să curgă numai de la data la care acesta din urmă devine definitiv inopozabil, în timp ce termenul de prescripție a creanțelor consumatorului respectiv care decurg din nulitatea aceluiași contract începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință în mod rezonabil de natura abuzivă a clauzei care determină nulitatea menționată.

76

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia nu revine unui profesionist care a încheiat un contract de împrumut ipotecar cu un consumator sarcina de a verifica dacă acesta din urmă are cunoștință de efectele eliminării clauzelor abuzive cuprinse în contractul menționat sau de imposibilitatea ca acest contract să continue să angajeze părțile în cazul în care clauzele respective ar fi eliminate.

77

Trebuie amintit, în primul rând, că instanța națională sesizată cu un litigiu referitor la Directiva 93/13 este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al acestei directive și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și profesionist de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

78

Pentru a asigura protecția urmărită de directiva menționată, situația de inegalitate existentă între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, a instanței naționale sesizate cu astfel de litigii (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 53 și jurisprudența citată).

79

Deși Curtea a statuat, desigur, că sistemul prevăzut de Directiva 93/13 nu se poate opune ca părțile la un contract să remedieze caracterul abuziv al unei clauze pe care o cuprinde prin modificarea acesteia pe cale contractuală, în măsura în care, pe de o parte, renunțarea de către consumator la invocarea caracterului abuziv al acestei clauze rezultă din consimțământul său liber și în cunoștință de cauză și, pe de altă parte, noua clauză de modificare nu este ea însăși abuzivă, nu este mai puțin adevărat că atât o asemenea renunțare, cât și caracterul abuziv al noii clauze de modificare pot face obiectul unui nou litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH, C‑19/20, EU:C:2021:341, punctele 49-51).

80

Prin urmare, deși revine instituțiilor de credit sarcina de a‑și organiza activitățile în conformitate cu Directiva 93/13 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 83], nu este mai puțin adevărat că o instituție de credit nu este obligată să verifice dacă un consumator cu care a încheiat un contract de împrumut ipotecar are cunoștință de efectele eliminării clauzelor abuzive cuprinse în acest contract.

81

În consecință, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia nu revine unui profesionist care a încheiat un contract de împrumut ipotecar cu un consumator sarcina de a verifica dacă acesta din urmă are cunoștință de efectele eliminării clauzelor abuzive cuprinse în contractul menționat sau de imposibilitatea ca acest contract să continue să angajeze părțile în cazul în care clauzele respective ar fi eliminate.

82

Având în vedere răspunsul dat la prima și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare, adresată în ipoteza în care Directiva 93/13 nu s‑ar opune ca cererile de restituire ale unui consumator să se prescrie independent de prescripția creanțelor profesionistului.

83

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia, atunci când un contract de împrumut ipotecar încheiat cu un consumator de către un profesionist nu mai poate continua să angajeze părțile după eliminarea clauzelor abuzive care figurează în acest contract, profesionistul respectiv poate invoca un drept de retenție care îi permite să condiționeze restituirea prestațiilor pe care le‑a primit de la consumatorul menționat de prezentarea de către acesta din urmă a unei oferte de restituire a prestațiilor pe care le‑a primit el însuși de la profesionistul în discuție sau a unei garanții privind restituirea acestor din urmă prestații, în cazul în care exercitarea de către același profesionist a acestui drept de retenție determină pierderea de către consumator a dreptului de a obține dobânzi de întârziere de la expirarea termenului acordat profesionistului în cauză pentru executarea obligațiilor sale, după primirea de către acesta a solicitării de restituire a prestațiilor care i‑au fost plătite în executarea contractului amintit.

84

Din decizia de trimitere pare să reiasă că, în conformitate cu o interpretare jurisprudențială a dreptului polonez, în caz de nevaliditate a unui contract, starea de întârziere a unei părți încetează prin exercitarea de către această parte a dreptului de retenție a prestației pe care trebuie să o plătească celeilalte părți până când aceasta din urmă fie oferă executarea prestației a cărei executare o datorează ea însăși, fie furnizează o garanție pentru executarea acesteia astfel încât, în lipsa interpretării reținute de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în decizia din 7 mai 2021, consumatorului i‑ar fi datorate dobânzi de întârziere de la expirarea termenului acordat profesionistului pentru executarea obligațiilor sale, după ce acesta a primit o cerere în acest sens din partea consumatorului, până la data la care a fost invocată excepția de retenție.

85

Astfel, dat fiind că, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, din decizia menționată reiese că profesionistul nu se află în situație de întârziere a executării obligațiilor sale înainte de momentul în care contractul de împrumut ipotecar în discuție devine definitiv inopozabil, consumatorul pierde dreptul la o parte sau la totalitatea dobânzilor de întârziere, ceea ce agravează așadar și mai mult poziția sa juridică și financiară.

86

Or, efectivitatea protecției conferite consumatorilor de Directiva 93/13 ar fi compromisă dacă aceștia, atunci când își invocă drepturile conferite de directiva menționată, ar fi expuși riscului de a nu obține dobânzi de întârziere pentru sumele care trebuie să le fie restituite ca urmare a nevalidității unui asemenea contract de la expirarea termenului acordat profesionistului pentru a‑și îndeplini obligațiile, după ce profesionistul menționat a primit o cerere de restituire a acestor sume.

87

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia, atunci când un contract de împrumut ipotecar încheiat cu un consumator de către un profesionist nu mai poate continua să angajeze părțile după eliminarea clauzelor abuzive care figurează în acest contract, profesionistul respectiv poate invoca un drept de retenție care îi permite să condiționeze restituirea prestațiilor pe care le‑a primit de la consumatorul menționat de prezentarea de către acesta din urmă a unei oferte de restituire a prestațiilor pe care le‑a primit el însuși de la profesionistul în discuție sau a unei garanții privind restituirea acestor din urmă prestații, în cazul în care exercitarea de către același profesionist a acestui drept de retenție determină pierderea de către consumator a dreptului de a obține dobânzi de întârziere de la expirarea termenului acordat profesionistului în cauză pentru executarea obligațiilor sale, după primirea de către acesta a solicitării de restituire a prestațiilor care i‑au fost plătite în executarea contractului amintit.

88

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: