1.

Prezentul recurs ridică două chestiuni referitoare la reprezentarea cabinetelor de avocatură în cadrul acțiunilor directe introduse în fața instanței Uniunii. Curtea a considerat că aceste chestiuni sunt importante pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii ( 2 ).

2.

Prima chestiune privește măsura în care un cabinet de avocatură poate fi reprezentat în fața instanței Uniunii de un avocat asociat al acestui cabinet, altul decât reprezentantul său legal. Astfel, în Ordonanța din 10 octombrie 2022, Studio Legale Ughi e Nunziante/EUIPO – Nunziante și Ughi (UGHI E NUNZIANTE) ( 3 ), împotriva căreia este formulat prezentul recurs, Tribunalul a afirmat că un avocat asociat care reprezintă cabinetul în care își exercită profesia nu îndeplinește cerințele de independență impuse de articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), adoptând astfel o interpretare deosebit de strictă a mandatului de reprezentare care se distinge de normele aplicabile în majoritatea sistemelor juridice ale statelor membre.

3.

A doua chestiune privește consecințele juridice pe care Tribunalul le‑a stabilit ca urmare a nerespectării de către recurentă a cerinței privind independența reprezentanților săi. Astfel, se ridică problema dacă, prin respingerea acțiunii ca vădit inadmisibilă fără să i se permită recurentei să îndrepte neregularitatea cererii sale, Tribunalul nu a aplicat o normă jurisprudențială care ar fi contrară dreptului de acces la justiție garantat la articolul 47 primul și al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 4 ), precum și principiului proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din aceasta.

4.

În prezentele concluzii, vom propune Curții admiterea recursului, anularea ordonanței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

5.

Vom explica motivele pentru care considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a prezumat că reprezentanții în cauză nu îndeplineau cerința privind independența, fără a stabili în ce măsură statutul lor de avocați asociați aducea în mod vădit atingere capacității lor de a‑și îndeplini misiunea de apărare.

6.

În plus, vom propune Curții să examineze al treilea motiv în măsura în care acesta ridică o problemă procedurală importantă care trebuie soluționată în prezent. Astfel, apreciem că norma potrivit căreia o cerere introductivă formulată de o persoană al cărei reprezentant nu îndeplinește condițiile impuse de independență nu poate fi îndreptată, acțiunea trebuind să fie respinsă ca vădit inadmisibilă, restrânge dreptul de acces al reclamantului la justiție în condiții excesive care nu sunt compatibile cu cerințele prevăzute la articolul 47 primul și al doilea paragraf și la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

7.

Potrivit articolului 19 primul‑al patrulea paragraf din statut, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acesta:

„Statele membre, precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

Statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European [din 2 mai 1992 ( 5 )], altele decât statele membre, precum și Autoritatea de supraveghere AELS menționată de acest acord, sunt reprezentate în același fel.

Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind [SEE] poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

8.

Articolul 21 din statut prevede:

„Curtea de Justiție este sesizată printr‑o cerere adresată grefierului. Cererea trebuie să cuprindă numele și domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului, numele părții sau părților împotriva cărora se înaintează cererea, obiectul litigiului, concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate.

După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau, în situația menționată la articolul 265 [TFUE], de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei instituții, în conformitate cu articolul menționat. În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la cerere, grefierul cere părții în cauză să le prezinte într‑un termen rezonabil, fără ca decăderea din drepturi să poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea termenului de introducere a acțiunii.”

9.

Articolul 51 din Regulamentul de procedură al Tribunalului privește „[o]bligația de reprezentare” în acțiunile directe și prevede:

„(1)   Părțile trebuie reprezentate de un agent sau un avocat în condițiile prevăzute la articolul 19 din statut.

(2)   Avocatul care reprezintă sau asistă o parte are obligația să depună la grefă documentul care să certifice că are dreptul să își exercite profesia în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE, cu excepția cazului în care un astfel de document a fost deja depus în scopul deschiderii unui cont de acces e‑Curia.

(3)   Atunci când partea pe care o reprezintă este o persoană juridică de drept privat, avocații au obligația să depună la grefă un mandat eliberat de aceasta din urmă.

(4)   Dacă înscrisul prevăzut la alineatul (2) sau cel prevăzut la alineatul (3) nu este depus, grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca partea vizată să îl depună. În cazul în care, în termenul stabilit în acest scop, înscrisul nu este depus, Tribunalul decide dacă nerespectarea formalității în cauză determină inadmisibilitatea cererii introductive sau a memoriului pentru neîndeplinirea condițiilor de formă ori dacă ea conduce la a se considera că avocatul nu reprezintă sau nu asistă partea vizată.”

10.

Articolul 78 din Regulamentul de procedură, intitulat „Anexele la cererea introductivă”, prevede la alineatele (5) și (6):

„(5)   Cererea introductivă este însoțită de înscrisurile vizate la articolul 51 alineatele (2) și (3).

(6)   În cazul în care cererea introductivă nu îndeplinește condițiile enumerate la alineatele (1)-(5), grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca reclamantul să depună înscrisurile sus‑menționate. În cazul în care, în termenul stabilit în acest scop, reclamantul nu procedează la îndreptarea acestei neregularități, Tribunalul decide dacă nerespectarea acestor cerințe determină inadmisibilitatea cererii introductive pentru neîndeplinirea condițiilor de formă.”

11.

Articolul 177 din Regulamentul de procedură, aplicabil contenciosului referitor la drepturile de proprietate intelectuală (titlul IV), prevede:

„(1)   Cererea introductivă cuprinde:

[…]

[…]

(5)   Cererea introductivă este însoțită de înscrisurile prevăzute la articolul 51 alineatele (2) și (3).

(6)   [În] cazul în care cererea introductivă nu îndeplinește condițiile enumerate la alineatele (3)-(5), grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca reclamantul să îndrepte neregularitatea cererii introductive. În cazul în care, în termenul stabilit în acest scop, reclamantul nu procedează la îndreptarea neregularității, Tribunalul decide dacă nerespectarea formalității determină inadmisibilitatea cererii introductive pentru neîndeplinirea condițiilor de formă.”

12.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 iulie 2022, Studio Legale Ughi e Nunziante, o asociație profesională de avocați cu sediul la Roma (Italia) ( 6 ), a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care a solicitat anularea deciziei Camerei a cincea de recurs a EUIPO din 8 aprilie 2022, prin care aceasta a confirmat decăderea din dreptul asupra mărcii Uniunii UGHI E NUNZIANTE pentru toate serviciile, cu excepția serviciilor juridice din clasa 45 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, cu modificările și revizuirile ulterioare.

13.

În temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a considerat că trebuie să se pronunțe prin ordonanță motivată, fără continuarea procedurii pe fond, pentru motivul că acțiunea era în mod vădit inadmisibilă.

14.

Această respingere decurgea în esență din faptul că, în speță, recurenta era un cabinet de avocatură care desemnase, pentru a o reprezenta în fața Tribunalului, trei avocați care își desfășurau activitatea ca asociați în cadrul cabinetului. La punctele 15-17 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat că acești avocați nu aveau calitatea de terți independenți în raport cu recurenta, calitate care ar fi impusă de articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut.

15.

Pentru a fundamenta această apreciere, Tribunalul a efectuat la punctele 6 și 7 din ordonanța atacată o interpretare literală și contextuală a articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut, precum și, la punctele 9 și 10 din această ordonanță, o analiză a obiectivelor urmărite de dispoziția respectivă.

16.

În plus, Tribunalul a amintit, pe de o parte, la punctul 12 din ordonanța atacată, că rezultă din jurisprudența Curții că cerința privind independența avocatului implică absența unui raport de muncă între avocat și clientul său, inclusiv atunci când acest client este un cabinet de avocatură și, pe de altă parte, la punctul 13 din această ordonanță, că nu este impusă lipsa oricărei legături între avocat și clientul său, ci numai lipsa unei legături care aduce în mod vădit atingere capacității avocatului de a‑și îndeplini misiunea de apărare servind cât mai bine posibil interesele clientului său. Pe de altă parte, acesta a indicat la punctul 14 din ordonanța menționată că obligația de a recurge la un terț pentru a asigura reprezentarea părților în fața instanțelor Uniunii le plasează în aceleași condiții de apărare în fața acestor instanțe.

17.

În sfârșit, la punctul 18 din ordonanța atacată, Tribunalul a subliniat că nerespectarea obligației de reprezentare de către un avocat nu figurează printre cerințele care pot face obiectul unei îndreptări după expirarea termenului de introducere a acțiunii, în conformitate cu articolul 21 al doilea paragraf din statut și cu articolul 78 alineatul (6) din Regulamentul de procedură.

18.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 20 decembrie 2022, Ughi e Nunziante a formulat prezentul recurs împotriva ordonanței atacate. Recurenta este reprezentată în fața Curții de patru avocați, și anume de cei trei avocați care au reprezentat‑o în fața Tribunalului, precum și de un alt avocat din afara cabinetului de avocatură Ughi e Nunziante.

19.

Prin Ordonanța din 8 mai 2023, Studio Legale Ughi e Nunziante/EUIPO ( 7 ), Curtea a admis în principiu în parte acest recurs, în ceea ce privește al doilea și al treilea motiv.

20.

Ughi e Nunziante solicită Curții anularea ordonanței atacate constatând că reprezentarea sa în fața Tribunalului era validă și trimiterea cauzei spre rejudecare acestuia din urmă pentru a se pronunța pe fond. Cu titlu subsidiar, ea solicită Curții să concluzioneze că este în drept să continue procedura având ca reprezentant un avocat care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța pe fond. Ea solicită de asemenea obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

21.

EUIPO solicită Curții respingerea recursului și obligarea Ughi e Nunziante la plata cheltuielilor de judecată. Comisia Europeană, a cărei intervenție în susținerea concluziilor EUIPO a fost admisă printr‑o decizie din 18 septembrie 2023 a președintelui Curții, solicită de asemenea respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

22.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Ughi e Nunziante susține în esență că Tribunalul a interpretat în mod eronat normele care guvernează reprezentarea reclamanților neprivilegiați în fața instanțelor Uniunii, prevăzute la articolul 19 din statut și la articolul 51 din Regulamentul de procedură, considerând că cererea sa introductivă a fost semnată de avocați care nu au calitatea de „terț independent” în raport cu ea.

23.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, ea susține în plus că, prin respingerea acțiunii sale ca vădit inadmisibilă fără a i se fi permis să îndrepte neregularitatea cererii sale introductive, Tribunalul a aplicat o normă procedurală încălcând atât dreptul său de acces la justiție pe care i‑l garantează articolul 47 din cartă, cât și principiul proporționalității enunțat la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

24.

Pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, apreciem că al doilea motiv este fondat, întrucât Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în cadrul aprecierii sale referitoare la independența avocaților mandatați de recurentă să o reprezinte în fața instanței Uniunii. Considerăm că prezenta cauză va trebui retrimisă Tribunalului pentru a efectua această apreciere cu respectarea jurisprudenței Curții.

25.

Apreciem de asemenea că ar fi util și oportun ca Curtea să examineze al treilea motiv de recurs, întrucât acesta ridică o chestiune procedurală importantă pe care Curtea trebuie să o soluționeze, în opinia noastră. Astfel, considerăm că norma aplicată de Tribunal, potrivit căreia o cerere introductivă nu poate fi îndreptată și o acțiune este respinsă ca vădit inadmisibilă în cazul în care reprezentantul reclamantului nu beneficiază de independența necesară în raport cu acesta din urmă, încalcă articolul 47 primul și al doilea paragraf și articolul 52 alineatul (1) din cartă.

26.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Ughi e Nunziante arată în esență că la punctele 16 și 17 din ordonanța atacată Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 19 din statut și articolul 51 din Regulamentul de procedură. În această privință, recurenta invocă două critici.

27.

Prima critică privește aplicarea articolului 19 al patrulea paragraf din statut. Astfel, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că acțiunea nu a fost introdusă în conformitate cu această dispoziție, întrucât ar fi depus documentele care dovedeau că avocații aleși pentru a o reprezenta aveau dreptul să își exercite profesia în fața instanțelor italiene.

28.

A doua critică se referă la condițiile de aplicare a articolului 19 al treilea paragraf din statut, în special în măsura în care acesta impune ca partea să fie reprezentată de un terț care îndeplinește condițiile de independență stabilite de jurisprudența Curții.

29.

În primul rând, recurenta susține că situația în cauză nu poate fi asimilată unei situații de autoreprezentare în care cabinetul de avocatură se reprezintă el însuși prin intermediul reprezentantului său legal. În acest context, ea arată că analogia făcută de Tribunal la punctul 16 din ordonanța atacată cu Ordonanța din 5 octombrie 2017, Hoyng Reimann Osterrieth Köhler Haft Monégier du Sorbier/EUIPO (We do IP.) ( 8 ), este lipsită de relevanță, întrucât cabinetul de avocatură recurent era reprezentat de un avocat care avea nu numai calitate de avocat asociat al cabinetului, ci și calitatea de reprezentant legal al acestuia. Cauza în care s‑a dat ordonanța respectivă privea, așadar, calitatea de terț a avocatului asociat, iar nu independența acestuia din urmă.

30.

Recurenta adaugă că, în ceea ce privește cabinetul de avocatură Ughi e Nunziante, acesta ar fi constituit sub forma unei „asociații nerecunoscute ca persoană juridică” în sensul articolului 36 din codice civile (Codul civil) și ar fi un subiect de drept autonom în raport cu membrii săi. Potrivit jurisprudenței Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), ar fi vorba despre o entitate colectivă care constituie un centru de interese autonom cu un patrimoniu distinct de cel al membrilor săi individuali și care, deși nu are personalitate juridică, ar fi un subiect de drept reglementat de convențiile încheiate între membrii săi.

31.

În al doilea rând, recurenta susține în esență că avocații asociați pe care i‑a ales în vederea reprezentării sale în fața instanțelor Uniunii îndeplinesc cerința privind independența.

32.

Primo, aceasta amintește premisa potrivit căreia reprezentarea în justiție are ca scop protejarea intereselor clientului și, în special, accesul său la instanță, și, în acest context, că doar ipotezele în care este evident că reprezentantul nu este în măsură să asigure această misiune trebuie să fie sancționate.

33.

În această privință, recurenta susține că alegerea unui avocat de către reprezentantul legal al unui cabinet de avocatură, care are calificarea profesională de avocat, este o alegere privată care se efectuează în deplină cunoștință de cauză. În speță, decizia recurentei de a mandata avocați asociați în cadrul asociației profesionale reprezentate de Ughi e Nunziante ar fi fost bine gândită și conștientă, deoarece aceasta urmărea să apere continuitatea reprezentării în justiție (reprezentarea recurentei în fața instanțelor italiene, precum și în fața organelor EUIPO nu ridicase nicio dificultate) și să privilegieze cunoașterea și confidențialitatea dosarului, ceea ce ar constitui interese legitime.

34.

Secundo, recurenta reproșează Tribunalului că își întemeiază aprecierea pe axioma potrivit căreia avocatul asociat al unui cabinet de avocatură pe care îl reprezentă nu îndeplinește, prin natura sa, cerința privind independența.

35.

Recurenta susține că, deși noțiunea de „avocat” în sensul articolului 19 al treilea paragraf din statut trebuie interpretată în mod autonom, în schimb, criteriile necesare pentru a stabili independența avocatului, și anume lipsa unui raport de muncă și trimiterea la normele profesionale și deontologice, trebuie examinate ținând seama de legislația națională relevantă, cu atât mai mult în lipsa unor norme de drept al Uniunii în materie.

36.

În ceea ce privește primul criteriu, aceasta susține că nu există niciun raport de muncă sau de subordonare între asociația profesională reprezentată de Ughi e Nunziante și avocații asociați în cadrul acesteia. Recurenta subliniază că, în Italia, exercitarea profesiei de avocat ar fi organic incompatibilă cu o activitate salariată. Prin urmare, ar trebui să se distingă prezenta cauză de cea în care s‑a dat Ordonanța din 13 mai 2020, Pontinova/EUIPO – Ponti & Partners (pontinova) ( 9 ), în care reprezentantul Ponti & Partners, SLP, era salariat al acestui cabinet de avocatură, astfel încât exista un raport de muncă între avocat și clientul său, incompatibil cu cerința privind independența. În speță, în conformitate cu articolul 2 alineatul 1 din legge n. 247 – Nuova disciplina dell’ordinamento della professione forense (Legea nr. 247 privind reglementarea profesiei de avocat) ( 10 ) din 31 decembrie 2012, avocatul ar fi un lucrător independent. Înscrierea în barou, de care articolul 2 alineatul 3 din această lege condiționează exercitarea profesiei de avocat, ar fi incompatibilă cu orice raport de muncă subordonat.

37.

În ceea ce privește al doilea criteriu, recurenta susține că nu există nicio legătură care să aducă în mod vădit atingere capacității avocaților săi de a‑și îndeplini misiunea de apărare. Mai întâi, ea precizează că misiunea de reprezentare îndeplinită de membrii săi ar fi conformă cu legislația națională relevantă, precum și cu normele deontologice ale profesiei, care impun obligația de independență.

38.

Aceasta subliniază în continuare că existența unei legături prin asociere nu ar fi suficientă în sensul jurisprudenței Curții pentru a considera că reprezentanții în cauză s‑ar afla într‑o situație care aduce în mod vădit atingere capacității lor de a apăra interesele clientului lor. Astfel, membrii asociației profesionale reprezentate de Ughi e Nunziante nu ar fi supuși niciunui control cu privire la prestațiile juridice furnizate, ceea ce ar distinge cauza în discuție de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO ( 11 ), în care avocatul colaborator era subordonat asociatului fondator al cabinetului și supus controlului efectiv al acestuia din urmă. Pe de altă parte, calitățile de colaborator și de asociat al unui cabinet de avocatură nu ar fi comparabile și ar fi profund diferite în ceea ce privește autonomia și independența pe care asociații le‑ar păstra integral, chiar și față de structura pe care o reprezintă.

39.

În sfârșit, recurenta subliniază, pe de o parte, că statutul de membru al asociației profesionale reprezentate de Ughi e Nunziante nu ar implica niciun conflict de interese și s‑ar caracteriza mai degrabă printr‑o comunitate de interese, ceea ce nu ar induce, potrivit jurisprudenței Curții, o incapacitate a reprezentantului de a‑și apăra clientul. Pe de altă parte, niciun element nu ar indica faptul că, în calitatea lor de avocați asociați ai acestei asociații profesionale pe care o reprezintă, ei ar fi suferit o anumită presiune exterioară sau o ingerință din partea unor terți de natură să le afecteze autonomia și independența de judecată.

40.

EUIPO, susținut de Comisie, respinge afirmațiile recurentei.

41.

Considerăm, asemenea recurentei, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctul 17 din ordonanța atacată atunci când a statuat că „[…] acțiunea nu a fost introdusă în conformitate cu articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut”, în timp ce nu se contestă că fiecare dintre reprezentanții acesteia îndeplinea condiția prevăzută la articolul 19 al patrulea paragraf din statut. Astfel, aceștia din urmă aveau dreptul să își exercite profesia în calitate de avocat în fața instanțelor italiene și depuseseră la Tribunal documentele care dovedeau capacitatea lor în acest scop.

42.

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, condițiile prevăzute la articolul 19 al treilea paragraf și, respectiv, la articolul 19 al patrulea paragraf din statut sunt, desigur, cumulative, dar și distincte. Prima condiție, prevăzută la articolul 19 al treilea paragraf din statut, impune ca părțile neprivilegiate să fie reprezentate de un avocat, în timp ce a doua condiție, prevăzută la articolul 19 al patrulea paragraf din statut, impune ca acest avocat să fie autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE ( 12 ).

43.

În măsura în care dreptul reprezentanților în cauză de a‑și exercita profesia în fața unei instanțe a unui stat membru nu era în discuție, Tribunalul nu putea să își întemeieze în mod legitim decizia de respingere ca vădit inadmisibilă pe articolul 19 al patrulea paragraf din statut.

44.

A doua critică ridică problema reprezentării cabinetelor de avocatură în fața instanțelor Uniunii în sensul articolului 19 al treilea paragraf din statut. Curtea a stabilit două principii jurisprudențiale privind misiunea și condițiile reprezentării în justiție a persoanelor juridice: cel referitor la reprezentarea necesară de către un terț și cel întemeiat pe îndeplinirea criteriului privind independența avocatului.

45.

Nu vom reveni asupra genezei acestei jurisprudențe și nici asupra numeroaselor dificultăți pe care punerea sa în aplicare le‑a putut genera, care au fost perfect prezentate de avocatul general Bobek în Concluziile sale în cauzele conexate Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA ( 13 ). Sub impulsul acestuia din urmă și sub impulsul avocatului general Emiliou, care și‑a prezentat concluziile în cauza Universität Bremen/REA ( 14 ), Curtea și‑a „reorientat” jurisprudența ( 15 ).

46.

În stadiul actual al acesteia, reprezentarea unei părți de către un „avocat” în sensul articolului 19 al treilea paragraf din statut trebuie să îndeplinească următoarele condiții.

47.

În primul rând, o „parte” nu este autorizată să exercite ea însăși o acțiune în fața unei instanțe a Uniunii, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț, independent de calitatea sa ( 16 ). Este vorba despre o condiție procedurală care figurează printre considerațiile de ordine publică pe care Curtea este obligată să le invoce din oficiu ( 17 ). Întrucât nicio derogare sau excepție de la această obligație nu este prevăzută de statut sau de Regulamentul de procedură al Curții, aceasta consideră că un avocat autorizat să pledeze în fața unei instanțe naționale nu se poate reprezenta el însuși ( 18 ) și, în cazul unei persoane juridice, aceasta nu poate fi reprezentată de reprezentantul său legal ( 19 ). Astfel, contrar normelor aplicabile reprezentării în justiție a cabinetelor de avocatură în fața instanțelor naționale, din jurisprudența Curții reiese că acestea nu pot fi reprezentate de reprezentantul lor legal în fața instanțelor Uniunii ( 20 ).

48.

Astfel cum a amintit în mod întemeiat Tribunalul la punctul 8 din ordonanța atacată, această reprezentare de către un avocat trebuie, pe de o parte, să împiedice exercitarea unei acțiuni în justiție de către persoanele fizice înseși, fără a recurge la un intermediar și, pe de altă parte, să garanteze faptul că persoanele juridice sunt apărate de un reprezentant care este suficient de detașat de persoana juridică pe care o reprezintă, astfel încât să asigure o bună administrare a justiției, dar mai ales să protejeze și să apere în condiții optime interesele mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice ( 21 ).

49.

În al doilea rând, această cerință de independență este definită în raport cu două condiții ( 22 ).

50.

Prima condiție impune inexistența unui raport de muncă între avocat și clientul său (definiție „negativă”).

51.

A doua condiție se referă la disciplina profesională a avocatului (definiție „pozitivă”). În opinia Curții, această independență nu trebuie să fie înțeleasă ca lipsa oricărei legături dintre avocat și clientul său, ci doar a legăturilor care aduc în mod vădit atingere capacității avocatului de a‑și asigura misiunea de apărare servind în condiții optime interesele clientului său, cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice ( 23 ). Curtea consideră că instanța Uniunii trebuie să exercite în această privință un control restrâns și să se limiteze la a sancționa cu inadmisibilitatea acțiunea în cadrul căreia este evident că avocatul nu este în măsură să își îndeplinească misiunea de apărare. Curtea evocă o „deficiență în misiunea de reprezentare”, impunând ca avocatul să fie înlăturat în interesul părții pe care o reprezintă ( 24 ). O asemenea jurisprudență implică, în opinia noastră, ca instanța Uniunii să stabilească în mod motivat că există motive serioase și legitime care să permită punerea la îndoială a capacității avocatului de a‑și îndeplini misiunea de reprezentare. Numai astfel de motive ar trebui să permită limitarea dreptului recunoscut oricărui justițiabil de a fi reprezentat de un avocat ales de el ( 25 ).

52.

În lumina acestor principii trebuie examinată temeinicia celei de a doua critici invocate de recurentă.

53.

Din motivele enunțate la punctul 15 din ordonanța atacată reiese că recurenta, o asociație profesională de avocați, a desemnat, în vederea reprezentării sale în fața Tribunalului, trei avocați care sunt asociați în cadrul acesteia. Mandatul eliberat de Ughi e Nunziante a fost semnat de reprezentantul legal al acestei asociații profesionale, Roberto Leccese.

54.

Ughi e Nunziante explică faptul că alegerea făcută în ceea ce privește reprezentanții săi în justiție este o alegere de ordin privat și a fost bine și conștient gândită de profesioniști din domeniul dreptului, având în vedere interesele legitime pe care le urmărea. În această privință, ea arată că alegerea respectivă se înscria în continuitatea reprezentării în justiție a asociației profesionale menționate și permitea acesteia să fie reprezentată în fața instanței Uniunii de avocați pe care îi considera calificați, având o cunoaștere precisă a dosarului pentru care asiguraseră anterior apărarea în fața instanțelor italiene și a camerei de recurs a EUIPO și vizând apărarea acelorași interese. Precizăm că, atât în fața instanțelor italiene, cât și în fața camerei de recurs a EUIPO, legalitatea reprezentării unui cabinet de avocatură de către unul dintre membrii săi pare să fie stabilită ( 26 ).

55.

La punctul 17 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat totuși că cererea introductivă a fost semnată de avocați care nu au calitatea de „terț independent” în raport cu Ughi e Nunziante. Tribunalul s‑a întemeiat pe postulatul enunțat la punctul 16 din această ordonanță potrivit căruia „calitatea de avocați asociați în cadrul cabinetului de avocatură, reclamant în speță, […] nu este compatibilă cu cerințele de independență necesare pentru a‑l reprezenta în fața Tribunalului”.

56.

Or, considerăm că o afirmație atât de generală și peremptorie, care conduce la înăsprirea condițiilor de reprezentare a cabinetelor de avocatură în fața instanței Uniunii, nu este compatibilă cu jurisprudența Curții.

57.

Pe de o parte, în timp ce Curtea se întemeiază pe o prezumție de independență a avocatului ( 27 ), Tribunalul stabilește aici o prezumție de dependență.

58.

Pe de altă parte, în timp ce Curtea impune să se stabilească existența unor legături care aduc în mod vădit atingere capacității avocatului de a‑și îndeplini misiunea de apărare, trebuie să se constate că, în speță, Tribunalul nu a efectuat o astfel de demonstrație, întemeindu‑și raționamentul doar pe calitatea lor de avocați asociați în cadrul asociației profesionale Ughi e Nunziante.

59.

Deși Tribunalul face referire prin analogie la Ordonanța din 5 octombrie 2017, Hoyng Reimann Osterrieth Köhler Haft Monégier du Sorbier/EUIPO (We do IP.) ( 28 ), nu considerăm că o asemenea referire poate justifica raționamentul său.

60.

În primul rând, în această ordonanță, Tribunalul a statuat că un avocat, care este asociat în cadrul cabinetului de avocatură pe care îl reprezintă, nu poate fi considerat un terț care furnizează, în condiții de deplină independență, asistența legală de care clientul are nevoie, ținând seama de concepția privind rolul avocatului în ordinea juridică a Uniunii ( 29 ). Tribunalul a precizat că obligația unei părți, inclusiv atunci când are calitatea de avocat, de a recurge la un terț pentru a fi reprezentat în fața instanțelor Uniunii plasează părțile în aceleași condiții de apărare în fața acestor instanțe, indiferent de calitatea lor profesională, și este, prin urmare, de natură să garanteze respectarea principiului egalității ( 30 ).

61.

Or, nu suntem de acord cu acest raționament. Deși scopul la care se referă Tribunalul este de a garanta respectarea principiului egalității între „părți” și de a asigura astfel aceleași condiții de apărare în fața instanței Uniunii, considerăm că poziția sa este în realitate chiar mai strictă decât cea care ar fi adoptată în privința oricărei alte „părți” la procedură. Într‑adevăr, acest raționament nu ține seama de caracteristicile proprii cabinetelor de avocatură care le diferențiază, în opinia noastră, de orice altă persoană juridică. Prin forța lucrurilor, un cabinet de avocatură nu beneficiază de aceleași condiții de apărare atât din cauza obiectului său de activitate, care este acela de a asigura apărarea justițiabililor și reprezentarea în justiție, cât și din cauza structurii sale, care reunește profesioniști din domeniul dreptului și în special avocați care au dreptul să pledeze în fața instanțelor naționale și supuși unor norme profesionale și deontologice proprii.

62.

În al doilea rând, din înscrisurile din cauza în care s‑a dat Ordonanța din 5 octombrie 2017, Hoyng Reimann Osterrieth Köhler Haft Monégier du Sorbier/EUIPO (We do IP.) ( 31 ), reiese că avocatul asociat era și reprezentantul legal al cabinetului de avocatură. Jurisprudența pe care s‑a întemeiat Tribunalul în acea ordonanță corespunde de altfel unor situații în care un avocat individual își asigură el însuși reprezentarea.

63.

În speță, nu există o astfel de confuzie a calităților, întrucât Ughi e Nunziante nu este reprezentată în fața instanței Uniunii de reprezentantul său legal.

64.

Drept urmare, analogia efectuată de Tribunal are drept consecință faptul că reprezentarea unui cabinet de avocatură prin reprezentantul său legal sau chiar printr-un alt avocat asociat este suficientă pentru a considera, și într‑un caz, și în celălalt, că acest cabinet nu îndeplinește condițiile de reprezentare impuse la articolul 19 al treilea paragraf din statut.

65.

După cum reiese din nota de cercetare 24/005, numai legislația franceză se întemeiază pe o interpretare atât de strictă a mandatului de reprezentare a cabinetelor de avocatură. Prevederile dreptului francez interzic astfel unui avocat asociat să reprezinte cabinetul de avocatură în care își desfășoară activitatea și care este parte la un proces, pentru motivul că este atât administrator al societății, cât și acționar/asociat în toate formele juridice sub care poate fi înființat un cabinet de avocatură. Prin urmare, acesta din urmă este obligat să fie reprezentat de un avocat din afara cabinetului. În schimb, normele de procedură franceze par să facă excepție. Rezultă efectiv că, în majoritatea sistemelor juridice naționale, atunci când dispozițiile procedurale impun ca un justițiabil să fie reprezentat de un avocat, cabinetele de avocatură beneficiază de o dispensă de reprezentare atunci când sunt părți la procedură, acestea nemaiavând nevoie să recurgă la un terț pentru a asigura apărarea intereselor sale, putând fi reprezentate de unul dintre membrii lor ( 32 ).

66.

Abordarea reținută de Tribunal reflectă o interpretare deosebit de restrictivă a condițiilor de reprezentare a cabinetelor de avocatură în fața instanței Uniunii, creând o prezumție de dependență, întrucât privează aceste cabinete de posibilitatea de a fi reprezentate de unul dintre asociații lor, altul decât reprezentantul legal, indiferent de forma juridică a cabinetelor menționate, de normele naționale care reglementează exercitarea profesiei de avocat ( 33 ), precum și de modalitățile de colaborare și de participare a avocaților asociați în cadrul acestor structuri.

67.

Pe de altă parte, subliniem că Tribunalul nu a dat Ughi e Nunziante posibilitatea de a răsturna această prezumție de dependență a reprezentanților în cauză, nepermițându-i acestui cabinet de avocatură să aducă precizări cu privire la natura și la întinderea relațiilor sale cu acești reprezentanți, despre care amintim că nu sunt reprezentanții săi legali. Tribunalul ar fi putut adopta o măsură de organizare a procedurii la care recurge în general într‑o asemenea situație ( 34 ).

68.

A oferi recurentei o astfel de posibilitate ne pare totuși esențial în raport cu consecințele juridice pe care Tribunalul le deduce din nerespectarea cerinței privind independența, asupra cărora vom reveni la examinarea celui de al treilea motiv.

69.

Acest lucru ni se pare la fel de important având în vedere diversitatea normelor naționale care reglementează exercitarea acestei profesii. Curtea a subliniat deja acest fapt în Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. ( 35 ), și l‑a mai amintit recent în Hotărârea PJ și PC/EUIPO ( 36 ), precum și în Ordonanța Kirimova/EUIPO ( 37 ) și în Ordonanța din 15 februarie 2023, Fundacja Instytut na rzecz Kultury Prawnej Ordo Iuris/Parlamentul ( 38 ). În aceste ultime ordonanțe în care era chemată să se pronunțe cu privire la independența unor reprezentanți în justiție, Curtea a subliniat că „profesia de avocat se exercită sub diferite forme, variind între exercitarea individuală și exercitarea în cadrul marilor cabinete internaționale, și revine avocaților asociați să definească în mod liber modalitățile de colaborare și relațiile lor contractuale, sub rezerva respectării legii, a normelor profesionale naționale și a normelor deontologice”. Astfel, un avocat poate profesa ca avocat salariat în serviciul altui avocat, într‑o asociere sau societate de avocați sau chiar în cadrul unei întreprinderi publice sau private ( 39 ). În funcție de împrejurări și de forma pe care le îmbracă societatea de avocați, avocatul asociat va putea sau nu să exercite o influență decisivă asupra deciziilor cabinetului de avocatură ca urmare a participării sale la capital (prin deținerea de acțiuni sau de părți sociale) sau în organele sale de administrație (dispunând de drepturi de vot).

70.

Având în vedere aceste elemente, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a prezumat că reprezentanții în cauză nu îndeplineau cerința privind independența, fără a stabili în ce măsură statutul lor de avocați asociați aducea în mod vădit atingere capacității lor de a‑și îndeplini misiunea de apărare.

71.

În consecință, propunem Curții să statueze că al doilea motiv de recurs este fondat și să încredințeze Tribunalului sarcina de a face această apreciere.

72.

În acest context, va fi de competența Tribunalului să aprecieze ansamblul elementelor furnizate de recurentă care privesc nu numai forma juridică a acesteia, normele naționale care reglementează exercitarea profesiei de avocat în Italia, precum și modalitățile de colaborare și de participare a avocaților asociați în cadrul acestor structuri, ci și obiectul litigiului.

73.

În ceea ce privește aspectul dacă situația în discuție se aseamănă cu un caz de autoreprezentare, va trebui să se țină seama de faptul că Ughi e Nunziante este un subiect de drept autonom în raport cu membrii săi și nu este reprezentată de reprezentantul său legal, Leccese, însărcinat și cu administrarea acestei asociații ( 40 ), ci de trei asociați ai acestui cabinet de avocatură, împuterniciți de acesta din urmă, care nu sunt salariați ai asociației profesionale Ughi e Nunziante.

74.

De asemenea, va trebui să se examineze dacă există un raport de muncă între recurentă și reprezentanții săi de natură să răstoarne prezumția de independență a acestora din urmă. În această privință, recurenta subliniază că, în conformitate cu normele profesionale și deontologice aplicabile exercitării profesiei de avocat în Italia și în special cu articolul 2 alineatele 1 și 3 din Legea nr. 247/2012, avocații care o reprezentă nu sunt salariați ai acestei asociații profesionale. Astfel, înscrierea în barou ar fi incompatibilă cu orice raport de muncă subordonat, iar aceștia din urmă ar profesa ca lucrători independenți. Recurenta adaugă că, în conformitate cu articolul 4 alineatul 1 din Legea nr. 247/2012, participarea la o asociație de avocați nu poate aduce atingere autonomiei, libertății și independenței intelectuale sau de judecată ale avocatului în îndeplinirea misiunii care i‑a fost încredințată.

75.

În plus, în ceea ce privește aspectul dacă legătura „asociativă” existentă între recurentă și reprezentanții săi este în mod vădit de natură să aducă atingere cerinței de independență și să caracterizeze o „deficiență în misiunea de reprezentare”, este adevărat că Curtea a considerat că nu este suficient de independent avocatul care este învestit cu competențe administrative și financiare importante în cadrul persoanei juridice pe care o reprezintă ( 41 ) sau avocatul care ocupă funcții înalte de conducere în cadrul persoanei juridice pe care o reprezintă ( 42 ) ori chiar avocatul care deține acțiuni ale societății pe care o reprezintă și al cărei consiliu de administrație îl prezidează ( 43 ).

76.

În speță, Ughi e Nunziante subliniază că este înființată sub forma unei asociații profesionale, reprezentanții săi nu sunt salariați și nu sunt supuși unui control cu privire la prestațiile juridice pe care le furnizează. În plus, din recursul formulat de recurentă reiese că, în Italia, avocatul trebuie, conform codice deontologico forense (Codul deontologic al avocaților), să se abțină de la orice activitate profesională atunci când aceasta poate conduce la un conflict de interese ( 44 ). Jurisprudența italiană apreciază că un conflict de interese afectează validitatea mandatului nu numai atunci când acest conflict este cert, ci și dacă este doar potențial, cu alte cuvinte legat prin definiție de natura relației și de obiectul litigiului ( 45 ).

77.

În sfârșit, va trebui să se stabilească dacă exercitarea activității profesionale a reprezentanților Ughi e Nunziante în cadrul acestei asociații profesionale este susceptibilă să aibă influențe asupra independenței lor, dată fiind existența unui interes comun în soluționarea litigiului și a unui risc ca opinia profesională a acestora să fie, cel puțin în parte, influențată de mediul lor profesional ( 46 ). În memoriul în răspuns, EUIPO subliniază astfel că comuniunea de interese între partea la un litigiu și avocatul său nu ar implica în mod necesar cea mai bună protecție a drepturilor acestei părți. Or, Curtea a statuat în Hotărârea din 14 iulie 2022, Universität Bremen/REA ( 47 ), confirmată în Ordonanța Kirimova/EUIPO ( 48 ), că existența unor interese comune în soluționarea unui litigiu între mandant și reprezentantul său nu este suficientă pentru a stabili o incapacitate a acestui reprezentant de a asigura în mod corespunzător reprezentarea care îi era încredințată. În speță, va trebui, așadar, să se țină seama de obiectul litigiului care privește o cerere de decădere din dreptul asupra mărcii Uniunii UGHI E NUNZIANTE, depusă inițial de Giovanni Maria Ughi și Giovanni Battista Nunziante (primul fiind decedat, iar celălalt înființând un alt cabinet de avocatură: Nunziante Magrone).

78.

Considerăm că este de competența Tribunalului să efectueze această apreciere în raport cu ansamblul elementelor puse la dispoziția sa.

79.

Acest al treilea motiv privește în esență compatibilitatea cu carta a consecințelor juridice asociate nerespectării cerinței privind independența avocatului cu ocazia reprezentării reclamantului în fața instanței Uniunii.

80.

Ughi e Nunziante susține că o normă procedurală în temeiul căreia o cerere formulată cu nerespectarea cerinței privind independența nu poate fi îndreptată, acțiunea trebuind să fie respinsă ca inadmisibilă, nu respectă nici dreptul său de acces la justiție pe care i‑l garantează articolul 47 din cartă, nici principiul proporționalității enunțat la articolul 52 alineatul (1) din aceasta, nici tradițiile constituționale comune statelor membre și legislațiile, precum și practicile naționale ale statelor membre.

81.

Recurenta reproșează printre altele Tribunalului că a reținut o interpretare excesiv de strictă a Regulamentului său de procedură, neglijând să țină seama de faptul că cerința referitoare la independența avocatului rezultă dintr‑o construcție jurisprudențială și nu este menționată în mod expres la articolul 19 al treilea paragraf din statut.

82.

Aceasta subliniază că este paradoxal să se poată remedia nerespectarea normelor care reglementează introducerea căilor de atac care figurează în mod expres în reglementarea relevantă, în condițiile în care o astfel de posibilitate este exclusă pentru lipsa reprezentării care decurge dintr‑o nerespectare a cerinței privind independența avocatului, care nu este însă prevăzută în mod expres de această reglementare, cu încălcarea articolului 52 din cartă.

83.

EUIPO, susținut de Comisie, contestă argumentația recurentei. În susținerea argumentelor lor, EUIPO și Comisia se întemeiază în esență pe Hotărârea PJ și PC/EUIPO pe care Tribunalul și‑a întemeiat raționamentul.

84.

Pentru motivele pe care le vom prezenta, considerăm că, în stadiul actual al practicii, norma potrivit căreia o cerere formulată de o persoană al cărei reprezentant nu îndeplinește condițiile de independență necesare nu poate fi îndreptată, calea de atac trebuind să fie respinsă ca vădit inadmisibilă, restrânge dreptul de acces al reclamantului la justiție în condiții care nu sunt compatibile cu cerințele prevăzute la articolul 47 primul și al doilea paragraf și la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

85.

Prin urmare, suntem de acord cu opiniile deja exprimate în această privință de avocatul general Bobek în Concluziile sale prezentate în cauzele conexate Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA ( 49 ), precum și de avocatul general Emiliou în Concluziile sale prezentate în cauza Universität Bremen/REA ( 50 ).

86.

Astfel cum reiese din Hotărârea din 26 septembrie 2024, Ordre des avocats du barreau de Luxembourg ( 51 ), și din Hotărârea din 2 octombrie 2024, Ordre des avocats à la cour de Paris și Couturier/Consiliul ( 52 ), pronunțate de Curte și, respectiv, de Tribunal, obiectivul reprezentării ad litem (sau chiar, pentru a relua termenii jurisprudenței, „că avocaților li se încredințează o misiune fundamentală într‑o societate democratică”) este de a contribui la buna funcționare a justiției, precum și de a asigura protecția și apărarea intereselor justițiabilului ( 53 ). Acest obiectiv impune, în opinia noastră, ca justițiabilul să aibă posibilitatea de a‑și îndrepta cererea introductivă în ipoteza în care reprezentantul pe care l‑ar fi ales nu ar îndeplini cerința impusă privind independența.

87.

Amintim că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor recunoscute particularilor de dreptul Uniunii are o importanță esențială și constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ( 54 ). Acest principiu este consacrat atât la articolul 47 din cartă, cât și la articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 55 ).

88.

Posibilitatea de a‑și valorifica efectiv drepturile pe cale jurisdicțională implică nu numai dreptul oricărei persoane de a fi consiliată, apărată sau reprezentată de un avocat, ci și acela de a putea avea acces la instanță pentru a‑și valorifica pretențiile și a beneficia de un control jurisdicțional atât în materie civilă, cât și în materie penală ( 56 ). De altfel, Curtea a recunoscut că „obligația unei «părți» de a fi reprezentată de un avocat nu aduce […] atingere nici dreptului reclamantului la o cale de atac efectivă, nici dreptului de acces la o instanță imparțială, nici dreptului la un proces echitabil” ( 57 ). Or, nu ar trebui să se ajungă la o situație paradoxal inversă, în care unei părți, obligată prin lege să fie reprezentată de un avocat, i s‑ar limita definitiv accesul la instanță ca urmare a unei erori săvârșite în alegerea acestui avocat, eroare pe care i‑ar fi imposibil să o repare. O astfel de situație nu este acceptabilă.

89.

Desigur, dreptul de acces la justiție nu apare ca fiind o prerogativă absolută, întrucât poate face obiectul unor restrângeri prin adoptarea unor condiții de admisibilitate. În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, acestea trebuie să fie prevăzute de lege, să respecte substanța dreptului respectiv și, cu respectarea principiului proporționalității, să fie adecvate și necesare pentru a răspunde efectiv obiectivelor de interes general care sunt urmărite sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți ( 58 ). Amintim în acest context că, potrivit unei jurisprudențe constante, cerința ca orice restrângere a exercițiului unui drept fundamental să fie prevăzută de lege presupune ca actul care permite ingerința în acest drept să definească el însuși întinderea restrângerii exercițiului dreptului în cauză ( 59 ).

90.

Aceste condiții sunt cumulative.

91.

Or, constatăm că norma potrivit căreia o cerere introductivă nu poate fi îndreptată, întrucât acțiunea trebuie respinsă ca vădit inadmisibilă în cazul în care reprezentantul reclamantului nu beneficiază de independența necesară în raport cu acesta din urmă, este o restrângere care nu este prevăzută în mod expres de lege și ni se pare a avea un temei în esență pretorian.

92.

În ceea ce privește, în primul rând, statutul și Regulamentul de procedură, nici unul, nici celălalt nu menționează condiția de independență a avocatului și nici a fortiori consecințele juridice ale nerespectării acestei cerințe.

93.

Articolul 19 al treilea paragraf din statut, la care face referire articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, se limitează la a prevedea că părțile neprivilegiate „trebuie să fie reprezentate de un avocat”. Prin urmare, statutul nu face nicio referire la cerința privind independența avocatului, deși, în practică, jurisprudența a făcut din aceasta o condiție de admisibilitate. O astfel de situație poate fi de natură să provoace o anumită confuzie în percepția justițiabilului cu privire la modalitățile de reprezentare în justiție în fața instanței Uniunii. Desigur, Curtea admite posibilitatea de a formula restrângerea unui drept fundamental în termeni suficient de deschiși pentru a se putea adapta la situații diferite și la schimbările de situație ( 60 ). Totuși, nu considerăm că articolul 19 al treilea paragraf din statut poate fi interpretat în sensul că cererea introductivă poate fi admisă doar cu condiția ca reprezentantul să dispună de toate garanțiile de independență, cu excepția încălcării principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime care impun ca o dispoziție procedurală să fie suficient de clară și de precisă și ca aplicarea sa să fie suficient de previzibilă pentru justițiabil ( 61 ).

94.

Subliniem că condiția referitoare la dreptul avocatului de a‑și exercita profesia în fața unei instanțe naționale și cea referitoare la legalitatea mandatului său fac obiectul unor dispoziții exprese la articolul 19 al patrulea paragraf din statut, precum și la articolul 51 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Astfel cum a arătat avocatul general Bobek în Concluziile sale prezentate în cauzele conexate Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA ( 62 ), nimic nu ar împiedica elaborarea unui criteriu pentru a oferi reclamanților previzibilitate în ceea ce privește consecințele alegerii unui reprezentant juridic ( 63 ).

95.

În ceea ce privește, în al doilea rând, Dispozițiile practice de punere în aplicare a Regulamentului de procedură al Tribunalului din 20 mai 2015 ( 64 ) (denumite în continuare „DPA”), în versiunea lor astfel cum a fost modificată la 17 octombrie 2018 ( 65 ), acestea precizau la punctul 78 că „[r]eprezentantul care efectuează depunerea prin e‑Curia [ceea ce a fost cazul în speță] trebuie să îndeplinească toate cerințele prevăzute la articolul 19 din Statut și trebuie, în cazul în care este vorba despre un avocat, să se bucure de independența cerută în raport cu partea pe care o reprezintă” ( 66 ).

96.

În cazul în care, în conformitate cu al șaselea considerent și cu punctul 104 din acestea, DPA ( 67 ) figurează printre normele a căror respectare trebuie asigurată de grefier, împreună cu dispozițiile statutului și ale Regulamentului de procedură, acestea nu pot fi totuși considerate ca fiind o „lege” în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, aceste DPA au fost adoptate în temeiul articolului 224 din Regulamentul de procedură de către președintele și grefierul Tribunalului și au drept scop să explice, să precizeze și să completeze anumite dispoziții din Regulamentul de procedură din preocuparea pentru transparență, pentru securitate juridică și pentru aplicarea corespunzătoare a Regulamentului de procedură ( 68 ). În temeiul celui de al patrulea considerent ( 69 ), acestea trebuie să permită reprezentanților părților să țină seama de elemente pe care instanța Uniunii trebuie să le ia în considerare, în special de cele referitoare la depunerea actelor de procedură. Acest lucru este demonstrat de utilizarea conjuncției coordonatoare „și” la punctul 78 din DPA care integrează cerința privind independența avocatului pe care Tribunalul și Curtea au stabilit‑o în jurisprudența lor.

97.

Desigur, DPA asigură informarea justițiabililor și a reprezentanților lor întrucât acestea fac obiectul unei publicări în toate limbile oficiale ale Uniunii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, împreună cu Regulamentul de procedură. Cu toate acestea, nu considerăm că informarea respectivă este suficient de completă și de transparentă. Astfel, lipsa de independență a reprezentantului constituie, potrivit jurisprudenței, o cauză de inadmisibilitate care nu poate fi îndreptată, în timp ce, pe de o parte, noțiunea de „independență” nu este o noțiune ușor de delimitat și, pe de altă parte, nu figurează nicio precizare cu privire la consecințele juridice care decurg din această lipsă. În această privință, deși DPA precizează în mod exhaustiv la punctele 101-103, precum și în anexele 1-3 ( 70 ) cazurile în care cererile introductive pot fi sau nu îndreptate de grefier, trebuie să se constate că nu se face nicio mențiune cu privire la cazul în care cererea introductivă a fost introdusă de o persoană al cărei reprezentant nu îndeplinește condițiile de independență impuse ( 71 ).

98.

Deși DPA au făcut obiectul unei reformări la 10 iulie 2024 ( 72 ), aceasta nu afectează concluzia respectivă. Astfel, punctul 73 din DPA prevede în prezent că „[r]eprezentantul trebuie să îndeplinească toate cerințele prevăzute la articolul 19 din Statut și, atunci când este vorba despre un avocat sau despre un profesor, trebuie să beneficieze de independența necesară în raport cu partea pe care o reprezintă” ( 73 ). Totuși, în DPA nu figurează nicio definiție a consecințelor procedurale asociate nerespectării condiției privind independența avocatului.

99.

Prin urmare, trebuie să se constate, având în vedere toate elementele respective, că această condiție de admisibilitate, care are drept consecință împiedicarea accesului la instanță, nu este prevăzută de lege, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

100.

Reclamantul ar trebui totuși să fie informat în mod clar cu privire la aceasta, cu atât mai mult într‑un mediu marcat de diversitatea condițiilor de reprezentare în fața instanțelor naționale, precum și a organelor de apel ale organismelor și agențiilor specializate ale Uniunii ( 74 ).

101.

Aceste considerații sunt, în principiu, suficiente pentru a constata o încălcare de către Tribunal a articolului 47 primul și al doilea paragraf, precum și a articolului 52 alineatul (1) din cartă, ținând seama de caracterul cumulativ al condițiilor prevăzute de acest din urmă articol.

102.

Cu toate acestea, vom formula două observații suplimentare.

103.

Pe de o parte, considerăm că norma jurisprudențială în temeiul căreia o cerere introductivă formulată de o persoană al cărei reprezentant nu îndeplinește condițiile de independență necesare nu poate fi îndreptată, întrucât acțiunea trebuie respinsă ca vădit inadmisibilă, este de natură să afecteze substanța dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă în fața instanței Uniunii. Nepermițând recurentei să îndrepte neregularitatea cererii sale introductive, aceasta se află în imposibilitatea de a supune unui control jurisdicțional în fața instanței competente decizia pronunțată de camera de recurs a EUIPO a cărei destinatară este ( 75 ).

104.

Pe de altă parte, considerăm că această normă nu este adecvată în raport cu obiectivul pe care îl urmărește și depășește limitele a ceea ce este necesar pentru buna desfășurare a procesului.

105.

Astfel, deși reprezentarea de către un avocat independent are ca scop mai ales să garanteze că interesele justițiabilului vor fi protejate și apărate cât mai bine posibil ( 76 ), o asemenea normă este în contradicție cu acest obiectiv, întrucât determină în mod automat inadmisibilitatea acțiunii introduse de justițiabil fără ca buna desfășurare a procesului să impună acest lucru. Principiile pe care Curtea le‑a stabilit au drept scop să îl înlăture pe reprezentant în interesul clientului său, iar nu să îl înlăture pe client din instanță. În consecință și la figurat, această normă ni se pare cea mai rea cale posibilă, întrucât justițiabilul, care este, în raport cu instanța, singura parte din proces, este privat de posibilitatea de a corecta un viciu care îi afectează reprezentarea, în timp ce avocatul său este a priori considerat a juca doar un „rol de intermediar în favoarea [sa]” ( 77 ). Considerăm că restrângerea în cauză este cu atât mai restrictivă cu cât justițiabilul este privat de orice posibilitate de a contesta o decizie și de a‑și exprima în mod util punctul de vedere în cadrul unei proceduri ulterioare în fața instanței Uniunii. O astfel de situație generează în mod vădit o lacună în protecția jurisdicțională a persoanelor fizice și juridice în fața instanței Uniunii, ceea ce afectează coerența necesară a sistemului de protecție jurisdicțională prevăzut de dreptul Uniunii ( 78 ).

106.

Această analiză se înscrie în linia jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO.

107.

Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la o instanță” consacrat la articolul 6 din CEDO impune să se asigure justițiabilului un drept efectiv de acces la instanță pentru deciziile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil ( 79 ). Aceasta admite însă că dreptul respectiv nu este unul absolut și se poate preta unor restrângeri în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a căilor de atac ( 80 ). În acest context, Curtea EDO examinează dacă norma de procedură în discuție implică „consecințe vădit excesive” și dacă instituie un obstacol disproporționat în calea dreptului de acces al reclamanților la instanță ( 81 ). Or, în Hotărârea din 11 februarie 2014, Maširević împotriva Serbiei ( 82 ), Curtea EDO a statuat că o interpretare excesiv de strictă a normelor de procedură naționale cu privire la reprezentarea obligatorie constituie o încălcare a acestui articol 6 și în special a dreptului la o instanță atunci când acțiunea reclamantului, în speță un avocat practicant, este declarată inadmisibilă, privându‑l astfel pe acesta din urmă de o examinare completă pe fond a afirmațiilor sale ( 83 ).

108.

După cum demonstrează analiza comparativă efectuată în nota de cercetare 24/005, majoritatea statelor membre prevăd astfel că actele procedurale îndeplinite cu încălcarea normelor referitoare la cerința privind independența cu ocazia reprezentării unui cabinet de avocatură sunt valide, o asemenea validitate neputând fi repusă în discuție. Deși, din nou, dreptul civil și cel administrativ francez diferă prin faptul că prevăd că o astfel de încălcare constituie o neregularitate de fond care poate determina inadmisibilitatea acțiunii, această încălcare poate fi totuși îndreptată în dreptul administrativ în cursul procesului ( 84 ), Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) considerând că o astfel de inadmisibilitate poate fi pronunțată numai după ce instanța a invitat autorul său să o îndrepte ( 85 ).

109.

Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că norma potrivit căreia o cerere formulată de o persoană al cărei reprezentant nu îndeplinește condițiile de independență necesare nu poate fi îndreptată, întrucât acțiunea trebuie să fie respinsă ca vădit inadmisibilă, restrânge dreptul de acces al reclamantului la justiție în condiții care nu sunt compatibile cu cerințele prevăzute la articolul 47 primul și al doilea paragraf și la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

110.

Admitem că această concluzie contravine considerațiilor Curții de la punctele 87-90 din Hotărârea PJ și PC/EUIPO, pe care s‑au întemeiat nu numai Tribunalul la punctul 18 din ordonanța atacată, dar și EUIPO și Comisia în memoriile lor în răspuns și în intervenție.

111.

În acea hotărâre, ale cărei situație de fapt și context al cauzei care au condus la pronunțarea ei sunt relativ apropiate de cele din prezenta cauză, Curtea a statuat astfel că norma de procedură în discuție nu încălca articolul 47 din cartă.

112.

Mai întâi, Curtea a considerat că protecția jurisdicțională efectivă a unei persoane fizice este asigurată de dreptul de care dispune această persoană de a formula în fața instanței Uniunii o acțiune împotriva deciziei de anulare a camerei de recurs a EUIPO ( 86 ). Or, ținând seama de considerațiile expuse la punctele 87 și 88 din prezentele concluzii, considerăm că Curtea a reținut, în speță, o interpretare prea restrictivă a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă.

113.

În continuare, în ceea ce privește posibilitățile de îndreptare a neregularității, Curtea a amintit că, deși statutul și Regulamentul de procedură prevăd posibilitatea îndreptării unei cereri introductive care nu respectă anumite cerințe de formă, nerespectarea obligației de reprezentare de către un avocat care are dreptul să își exercite profesia în fața instanței unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE nu figurează printre cerințele susceptibile să facă obiectul unei îndreptări ulterioare expirării termenului de introducere a acțiunii în conformitate cu articolul 21 al doilea paragraf din acest statut și cu articolul 78 alineatul (6) din regulamentul menționat ( 87 ). Or, în această privință, Curtea s‑a limitat să facă referire la două decizii anterioare, și anume Ordonanța din 27 noiembrie 2007, Diy‑Mar Insaat Sanayi ve Ticaret și Akar/Comisia ( 88 ), și Ordonanța din 20 februarie 2008, Comunidad Autónoma de Valencia/Comisia ( 89 ), care priveau situații evidente în care nu erau îndeplinite condițiile prevăzute în mod expres la articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din statut. Astfel, în timp ce, în prima cauză, cererea introductivă fusese semnată de doi avocați turci, care nu aveau așadar dreptul să își exercite profesia în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui stat parte la Acordul privind SEE ( 90 ), în cea de a doua, cererea introductivă fusese semnată de o persoană care, deși era membră a unui serviciu juridic, nu avea calitatea de avocat.

114.

În sfârșit, Curtea a subliniat că, deși justițiabilul poate înlocui, în temeiul articolului 55 alineatul (3) din Regulamentul de procedură ( 91 ), reprezentantul desemnat inițial cu un nou reprezentant în cazul în care primul a fost exclus de Tribunal ca urmare a unui comportament incompatibil cu demnitatea Tribunalului sau cu cerințele unei bune administrări a justiției, nicio dispoziție din statut sau din Regulamentul de procedură nu obligă Tribunalul sau Curtea să avertizeze justițiabilul cu privire la o nerespectare a cerinței privind independența și nici să îi permită să efectueze desemnarea unui nou reprezentant în cursul procedurii ( 92 ).

115.

Or, deși este adevărat că nicio dispoziție din statut sau din Regulamentul de procedură nu obligă Tribunalul sau Curtea să avertizeze justițiabilul cu privire la o nerespectare a cerinței privind independența și nici să îi permită să efectueze desemnarea unui nou reprezentant în cursul procedurii, acest lucru decurge numai din faptul că o asemenea cerință nu figurează în niciunul dintre textele menționate.

116.

Este vorba, în opinia noastră, despre o interpretare mult prea formalistă a normelor de procedură, pe care avocatul general Bobek a rezumat‑o astfel la punctele 75 și 76 din Concluziile prezentate în cauzele conexate Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA ( 93 ):

„[n]erespectarea unor cerințe relativ clar exprimate poate fi îndreptată. În schimb, nerespectarea unei cerințe care nu este prevăzută în mod expres în normele de procedură, și anume cerința privind «independența» avocatului potrivit articolului 19 al treilea paragraf din statut, conduce la declararea acțiunii ca inadmisibilă, Tribunalul insistând asupra faptului că lipsa independenței reprezentantului juridic constituie o cauză de inadmisibilitate […] Cerințele (procedurale) care sunt enunțate în mod clar (și care, prin urmare, este de așteptat să fie respectate de un avocat care dă dovadă de o diligență rezonabilă) pot face obiectul unei îndreptări, în timp ce cerințele (de asemenea procedurale) care nu sunt clar enunțate (și, prin urmare, este mai puțin de așteptat să fie respectate chiar și de către avocații care dau dovadă de o diligență rezonabilă) nu pot face obiectul unei îndreptări.”

117.

Vom încheia expunerea noastră arătând că, în Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 16 februarie 1965, Barge/Înalta Autoritate ( 94 ), avocatul general Roemer ajunsese deja la aceeași constatare: „nu orice încălcare a normelor de formă exprese din Regulamentul de procedură determină inadmisibilitatea acțiunii. Acest lucru este valabil a fortiori și în cazul nerespectării principiilor procedurale care nu sunt reglementate în mod expres în Regulamentul de procedură” ( 95 ). Avocatul general Roemer prezenta astfel motivele pentru care nu era sustenabil, „în interesul unei bune desfășurări a procesului”, să aplice procedurii în fața Curții principiile ferme apărate de Înalta Autoritate, preferând să deducă din Regulamentul de procedură argumente în favoarea unei „opinii liberale” ( 96 ).

118.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem, așadar, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a aplicat norma potrivit căreia o cerere introductivă nu poate fi îndreptată, întrucât acțiunea trebuie să fie respinsă ca vădit inadmisibilă, în cazul în care reprezentantul reclamantului nu beneficiază de independența necesară în raport cu acesta din urmă, norma respectivă încălcând articolul 47 primul și al doilea paragraf și articolul 52 alineatul (1) din cartă.

119.

În consecință, propunem Curții să statueze că al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 47 primul și al doilea paragraf și a articolului 52 alineatul (1) din cartă, este fondat.

120.

La finalul analizei noastre, propunem Curții să admită al doilea și al treilea motiv de recurs și să anuleze ordonanța atacată.

121.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din statut, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

122.

În speță, apreciem că Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv pe fondul acțiunii, care implică examinarea unor elemente care nu au fost nici apreciate de Tribunal în ordonanța atacată, nici dezbătute în fața Curții.

123.

În consecință, considerăm necesar să se trimită cauza spre rejudecare Tribunalului, cererea privind cheltuielile de judecată urmând să fie soluționată odată cu fondul, pentru ca acesta să se pronunțe asupra litigiului în totalitate.

124.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: