Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL NICHOLAS EMILIOU
prezentate la 25 aprilie 2024(1)
Cauza C‑646/22
Compass Banca SpA
împotriva
Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato,
interveniente:
Metlife Europe Dac,
Metlife Europe Insurance Dac,
Europ Assistance Italia SpA
[cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2005/29/CE – Articolul 2 literele (d), (e) și (j) și articolele 5, 6, 8 și 9 – Practici neloiale ale întreprinderilor față de consumatori – Interdicție – Noțiunea de «practică comercială agresivă» – Vânzare combinată de produse de împrumut și de produse de asigurare care nu au legătură între ele – Lipsa unui interval de timp între semnarea celor două contracte – Aprecierea de la caz la caz a caracterului «agresiv» al practicii – Noțiunea de «consumator mediu» – Noțiunea de «normal informat și suficient de atent și de avizat» – Directiva (UE) 2016/97 – Articolul 24 – Decizia autorității administrative de a impune un interval de șapte zile între semnarea celor două contracte – Lipsa oricărui conflict cu această dispoziție”
I. Introducere
1. „Într‑o logică pur liberală, oamenii sunt liberi, egali și suficient de «mari» pentru a se descurca fără amestecul statului […]. Legea ține însă cont de realitate și de faptul că, în realitate, părțile [la un contract de împrumut] nu sunt la fel de libere și de egale ca în teoria liberală.”(2)
2. Numeroase texte adoptate de legiuitorul Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor decurg din aceeași constatare simplă: de obicei, nu există egalitate de arme între părțile la un contract încheiat cu consumatorii, în special cele aflate într‑o relație debitor‑creditor. Din acest motiv, este necesar un „nivel ridicat” de protecție a consumatorilor.
3. Directiva 2005/29/CE(3), al cărei obiect este protejarea consumatorilor de consecințele practicilor comerciale „neloiale” care au „scopul direct de influențare a deciziilor comerciale ale consumatorilor în legătură cu produsele”(4), nu face excepție de la acest principiu general. Astfel, directiva urmărește să asigure „un nivel comun ridicat de protecție a consumatorilor”(5), interzicând astfel de practici comerciale „neloiale”, în special atunci când acestea sunt „înșelătoare” sau „agresive”(6).
4. Litigiul principal privește o practică comercială adoptată de Compass Banca SpA (denumită în continuare „Compass Banca”), apelantă în procedură. Această practică constă în vânzarea unei polițe de asigurare unor clienți care sunt deja pe cale să contracteze un contract de împrumut pentru nevoi personale de la această societate. Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato (Autoritatea de Supraveghere a Concurenței și a Pieței, Italia) (denumită în continuare „AGCM”), intimată în litigiul principal, apreciază că, în esență, clienții „sunt împinși să semneze” polița de asigurare. În această privință, ea precizează că produsul de împrumut și polița de asigurare sunt oferite concomitent, iar contractele pentru aceste produse sunt semnate de clienți simultan. În plus, polița de asigurare oferă acoperire pentru evenimente privind viața privată care, deși nu au legătură cu contractul de împrumut în sine, ar putea (dacă s‑ar materializa) să afecteze capacitatea clienților de a‑și rambursa împrumutul – o eventualitate care ar influența decizia acestora de a achiziționa polița de asigurare.
5. Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a preciza condițiile în care o astfel de practică comercială de vânzare combinată poate fi considerată „agresivă” și, prin urmare, „neloială” în sensul Directivei 2005/29. Aceasta invită de asemenea Curtea să facă câteva reflecții mai largi cu privire la noțiunea de „consumator mediu”, pe care statele membre și instanțele judecătorești sau autoritățile lor competente sunt obligate, în temeiul acestui instrument, să o utilizeze drept criteriu de referință.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
6. Articolul 2 din Directiva 2005/29, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(e) «a denatura în mod semnificativ comportamentul economic al consumatorilor» înseamnă a folosi o practică comercială pentru a afecta apreciabil abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză, determinându‑l astfel să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o altfel;
[…]
(j) «influență nejustificată» înseamnă exploatarea unei poziții de putere în raport cu consumatorul pentru a aplica o presiune asupra acestuia, chiar și fără a recurge la forța fizică sau a amenința cu aceasta, într‑o manieră care reduce semnificativ abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză;
[…]”
7. Articolul 5 din această directivă, intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”, are următorul cuprins:
„(1) Se interzic practicile comerciale neloiale.
(2) O practică comerciale este neloială în cazul în care:
(a) este contrară cerințelor diligenței profesionale
și
(b) denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.
[…]”
8. Articolul 8 din Directiva 2005/29, intitulat „Practici comerciale agresive”, prevede:
„O practică comercială se consideră agresivă în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, modifică sau poate modifica în mod semnificativ, prin hărțuire, constrângere, inclusiv prin forță fizică sau printr‑o influență nejustificată, libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în altă situație.”
9. Articolul 9 din această directivă, intitulat „Folosirea hărțuirii, constrângerii sau a influenței nejustificate”, are următorul cuprins:
„Atunci când se determină dacă o practică comercială folosește hărțuirea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată, se ține seama de:
(a) momentul, locul, natura și persistența ei;
(b) folosirea de limbaj și comportament amenințător sau nejustificat;
(c) exploatarea de către comerciant, în cunoștință de cauză, a oricărui eveniment nefast sau a oricărei situații deosebit de grave care afectează modul de a judeca al consumatorilor, pentru a influența decizia consumatorului cu privire la produs;
[…]”
B. Dreptul național
10. Articolul 20 din Decreto legislativo del 6 settembre 2005, n. 206, Codice del consumo (Decretul legislativ nr. 206 din 6 septembrie 2005, denumit în continuare „Codul consumului”) este intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”. Acesta prevede:
„O practică comercială este neloială în cazul în care este contrară cerințelor diligenței profesionale și denaturează sau poate denatura în mod semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu pe care îl afectează sau căruia îi este adresată ori al unui membru mediu al unui grup în cazul în care practica comercială vizează un grup determinat de consumatori.”
11. Articolul 24 din acest decret legislativ privește „[p]ractici comerciale agresive” și transpune cerințele prevăzute la articolul 8 din Directiva 2005/29.
III. Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare
12. În perioada cuprinsă între luna ianuarie a anului 2015 și luna iulie a anului 2018, Compass Banca a oferit clienților săi, pe lângă diverse tipuri de împrumuturi personale, și polițe de asigurare în legătură cu acoperirea unor evenimente privind viața privată a consumatorului care nu erau în legătură directă cu împrumutul. Subscrierea unei polițe de asigurare nu era o condiție prealabilă pentru acordarea împrumutului, ci era propusă în combinație cu produsul respectiv. În plus, contractele pentru cele două produse au fost semnate simultan.
13. La 13 septembrie 2018, AGCM a deschis o anchetă pentru a stabili dacă această practică comercială era „neloială”, în sensul Directivei 2005/29.
14. În cursul anchetei, pentru a evita impunerea unei amenzi, Compass Banca a acceptat unele dintre măsurile sugerate de AGCM. Printre aceste măsuri figura extinderea, în privința tuturor clienților, a posibilității de a rezilia necondiționat contractul de asigurare (lipsită de incidență asupra contractului de împrumut), cu consecința rezilierii poliței de asigurare și a restituirii primelor de asigurare nefolosite.
15. În același timp, Compass Banca nu a dat curs solicitării AGCM de a separa în timp semnarea celor două contracte printr‑un interval de șapte zile. Într‑adevăr, ea a considerat că această măsură este disproporționată. Cu toate acestea, ea a propus să își contacteze clienții la șapte zile după semnarea contractului lor de asigurare pentru a verifica interesul acestora pentru menținerea poliței de asigurare, adăugând totodată că Compass Banca urma să acopere costul primei aferente poliței de asigurare pentru perioada aferentă celor șapte zile.
16. AGCM a considerat că aceste angajamente sunt insuficiente. Prin decizia din 2 aprilie 2019, aceasta a arătat că Compass Banca a pus în aplicare o practică comercială „agresivă” și, prin urmare, „neloială”, în sensul Directivei 2005/29, care consta într‑o „combinare silită, la momentul încheierii de contracte de împrumut pentru nevoi personale, a unor produse de asigurare care nu au legătură cu împrumutul și cu privire la care societatea financiară în cauză are calitatea de intermediar”. Aceasta a interzis continuarea acestei practici și a aplicat societății Compass Banca o amendă de 4 700 000 de euro.
17. Compass Banca a sesizat Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) cu o acțiune împotriva deciziei AGCM. Această instanță a respins acțiunea.
18. Ulterior, Compass Banca a declarat apel la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), instanța de trimitere.
19. Compass Banca arată că AGCM a considerat practica sa comercială ca fiind „agresivă” și, prin urmare, „neloială”, în sensul Directivei 2005/29, pentru simplul fapt că aceasta constă în vânzarea combinată de împrumuturi pentru nevoi personale și de polițe de asigurare, fără a furniza vreo dovadă concretă a acestui caracter „agresiv”, având în vedere caracteristicile acestei practici sau circumstanțele relevante.
20. Compass Banca adaugă că, din cauza abordării AGCM, îi revine ei sarcina probei pentru a demonstra că practica sa comercială nu este în realitate „agresivă”. O astfel de răsturnare a sarcinii probei este, potrivit Compass Banca, nejustificată și inacceptabilă.
21. AGCM arată că, prin vânzarea combinată de împrumuturi pentru nevoi personale și de polițe de asigurare, Compass Banca a condiționat și a restrâns considerabil libertatea de alegere a consumatorilor în ceea ce privește produsele sale de asigurare. Aceasta constată că, în special, Compass Banca nu a furnizat informații clienților săi cu privire la caracterul facultativ al poliței de asigurare. Potrivit AGCM, caracterul „agresiv” al practicii urmate de Compass Banca ar fi putut fi evitat prin prevederea unui interval de șapte zile între momentul încheierii celor două contracte.
22. Instanța de trimitere arată că Directiva 2005/29 impune utilizarea „consumatorului mediu” drept criteriu de referință pentru a aprecia caracterul potențial „neloial” al unei practici comerciale.
23. În această privință, instanța de trimitere ridică problema dacă această noțiune acordă suficientă importanță teoriilor care demonstrează necesitatea unui nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor, în special teoriei „raționalității limitate”. Potrivit acestei teorii, persoanele acționează deseori fără a obține toate informațiile necesare și iau decizii nerezonabile (în raport cu cele pe care le‑ar lua o persoană în mod ipotetic „normal informat[ă] și [suficient] de atent[ă] [și de avizată]”) și își modifică preferințele în funcție de diversele modalități în care informațiile relevante sunt etichetate în comunicare sau în funcție de modul în care le sunt prezentate diversele alternative posibile de către comerciant(7) (efect „de încadrare”).
24. Având în vedere aceste elemente, instanța de trimitere subliniază că, deși evenimentele privind viața privată acoperite de polița de asigurare vândută de Compass Banca (de exemplu problemele de sănătate) nu au legătură cu împrumutul pentru nevoi personale pe care această societate îl vinde de asemenea, ofertele combinate privind aceste două produse sunt „încadrate” de Compass Banca astfel încât consumatorii puteau ajunge să creadă că nu era posibil să obțină încheierea contractului de împrumut fără a subscrie și o poliță de asigurare. Aceasta ridică problema dacă practica respectivă trebuie, pentru acest motiv, să fie considerată o practică comercială „agresivă” și, prin urmare, „neloială” în sensul Directivei 2005/29.
25. În sfârșit, instanța de trimitere ridică problema dacă faptul că practica comercială adoptată de Compass Banca constă în vânzarea combinată a unui produs de asigurare (polița de asigurare) împreună cu un alt produs (împrumutul personal) are incidență asupra soluționării litigiului principal. În această privință, arată că articolul 24 alineatul (7) din Directiva (UE) 2016/97(8) (care se referă în mod specific la „distribuția” de produse de asigurare) conține norme privind vânzarea de produse de asigurare în combinație cu alte produse. Ridică problema dacă această dispoziție se opune ca AGCM să interzică practica comercială a Compass Banca în temeiul Directivei 2005/29.
26. În aceste împrejurări, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Având în vedere caracterul său flexibil și imprecis, noțiunea de consumator mediu, în sensul [Directivei 2005/29], înțeles ca un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat, nu trebuie formulată conform celui mai avansat nivel de cunoaștere și de experiență și, prin urmare, face trimitere nu numai la noțiunea clasică de homo economicus, ci și la argumentele susținute de […] [teoria] privind raționalitatea limitată, care a[…] demonstrat că persoanele acționează deseori reducând informațiile necesare prin decizii «nerezonabile», în raport cu cele pe care le‑ar lua o persoană în mod ipotetic atentă și avizată, argumente care impun necesitatea unui nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor în cazul – tot mai des întâlnit în contextul dinamicilor moderne ale pieței – unui risc de influență cognitivă?
2) Poate fi considerată agresivă, în sine, o practică comercială în care, din cauza încadrării informațiilor («framing»), o alegere poate apărea ca fiind obligatorie și fără alternative, ținând seama de articolul 6 alineatul (1) din directivă […], potrivit căruia se consideră că este înșelătoare o practică comercială care, în orice fel, «inclusiv prin prezentarea generală», induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu?
3) Potrivit [Directivei 2005/29], este justificată competența [AGCM] [odată constatat riscul unei influențe psihologice legate: (i) de starea de necesitate în care se află în mod normal solicitantul unei finanțări, (ii) de complexitatea contractelor prezentate spre semnare consumatorului, (iii) de concomitența ofertei combinate și iv) de termenele scurte acordate pentru subscrierea ofertei] de a prevedea o derogare de la principiul posibilității de a combina vânzarea de produse de asigurare și vânzarea de produse financiare care nu au legătură între ele, prin impunerea unui interval de șapte zile între semnarea celor două contracte?
4) Directiva 2016/97, în special articolul 24 alineatul (3) din aceasta, se opune adoptării de către [AGCM] a unei măsuri în temeiul articolului 2 literele (d) și (j), al articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 2005/29 și al reglementării naționale de transpunere, […] în urma refuzului unei societăți de servicii de investiții, în cazul vânzării unui produs financiar în combinație cu un produs de asigurare care nu are legătură cu cel dintâi – și în prezența unui risc de influențare a consumatorului asociat împrejurărilor speței, care pot fi deduse și din complexitatea documentației care trebuie examinată –, de a acorda consumatorului un spatium deliberandi de șapte zile între formularea ofertei combinate și semnarea contractului de asigurare?
5) Faptul de a considera drept practică agresivă simpla combinare a unui produs financiar cu unul de asigurare ar putea constitui un act de reglementare nepermis și nu ar conduce la impunerea în sarcina profesionistului (iar nu în sarcina AGCM, cum ar trebui să fie) a obligației (dificil de îndeplinit) de a demonstra că nu este vorba despre o practică agresivă contrară [Directivei 2005/29] (cu atât mai mult cu cât directiva menționată nu permite statelor membre să adopte măsuri mai restrictive decât cele pe care aceasta le definește, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor) sau, în schimb, o asemenea răsturnare a sarcinii probei nu există întrucât, pe baza unor elemente obiective, s‑a stabilit că nu există un risc concret de influențare a consumatorului care are nevoie să obțină o finanțare în condițiile unei oferte combinate complexe?”
27. Cererea de decizie preliminară din 10 octombrie 2022 a fost înregistrată la 13 octombrie 2022. Compass Banca, Europe Assistance Italia SpA (denumită în continuare „Europe Assistance Italia”), guvernul italian și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.
IV. Analiză
28. Toate cele cinci întrebări ale instanței de trimitere privesc interpretarea Directivei 2005/29, care, astfel cum am explicat în introducerea de mai sus, interzice practicile comerciale „neloiale”. Așa cum se arată la articolul 5 alineatul (2) din această reglementare, o practică comercială este „neloială” în cazul în care este „contrară cerințelor diligenței profesionale” (prima cerință) și „denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu pe care îl afectează sau căruia îi este adresat” (a doua cerință)(9).
29. Din această definiție, precum și din considerentul (18) al acestei directive rezultă că respectivul caracter „neloial” al unei practici comerciale trebuie apreciat utilizând drept criteriu de referință „consumatorul mediu” care este „[normal [...] informat și [suficient] de atent [și de avizat]”, ținând seama de factori sociali, culturali și lingvistici”(10).
30. În acest context, prima întrebare a instanței de trimitere privește interpretarea noțiunii de „consumator mediu” (A). Esența celorlalte patru întrebări este problema dacă o practică de vânzare combinată precum cea instituită de Compass Banca este „agresivă” și, prin urmare, „neloială”, în sensul Directivei 2005/29, și ce măsuri pot fi dispuse de autoritatea națională competentă într‑o atare situație. Vom examina a doua (B) și a cincea întrebare (C) înainte de a răspunde la a treia (D) și la a patra întrebare (E).
A. Cu privire la noțiunea de „consumator mediu” (prima întrebare)
31. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă noțiunea de „consumator mediu”, pe care Directiva 2005/29 impune instanțelor judecătorești și autorităților naționale să o utilizeze drept criteriu de referință la aprecierea caracterului „neloial” al unei practici comerciale în aplicarea acestei directive, trebuie înțeleasă ca făcând trimitere numai la „noțiunea clasică” de „homo economicus” sau dacă pot fi luate în considerare și alte teorii care demonstrează necesitatea unui nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor, în special teoria „raționalității limitate”.
32. Pentru a descifra sensul precis al acestei întrebări, vom începe prin a explica ce înțelege această instanță prin „noțiunea clasică” de „homo economicus” și prin teoria „raționalității limitate”.
33. Sintagma „homo economicus” nu a fost utilizată niciodată de Curte. De altfel, acesta nu figurează nicăieri în Directiva 2005/29. Expresia a fost inventată de economiști neoclasici(11) care susțineau existența unui consumator care se comportă rațional, în vederea maximizării „profitului”(12) sau a „utilității personale”(13). Potrivit modelului „homo economicus”, „consumatorul mediu” este un actor rațional, încrezător și proactiv în colectarea și procesarea informațiilor înainte de a lua decizii comerciale(14) și care are o perspectivă completă asupra consecințelor alegerilor sale.
34. În schimb, teoria „raționalității limitate” presupune că, în general, oamenii sunt limitați în capacitatea lor de a asimila informații complexe și că nu analizează întotdeauna toate informațiile care le sunt furnizate sau care le sunt disponibile. Această teorie a fost introdusă de economiștii comportamentiști care au demontat mitul potrivit căruia consumatorii fac cele mai bune alegeri pentru ei înșiși, inclusiv atunci când le sunt prezentate toate informațiile relevante(15).
35. Având în vedere aceste elemente, înțelegem că prima întrebare își are originea în argumentul, formulat de anumiți autori(16), potrivit căruia, în contextul aplicării Directivei 2005/29, noțiunea „consumator mediu” se referă la o persoană rațională care este proactivă în obținerea tuturor informațiilor relevante, procesează în mod rațional informațiile ce îi sunt furnizate și este astfel în măsură să ia decizii în cunoștință de cauză (în conformitate cu modelul „homo economicus”). Această interpretare rezultă din faptul că în considerentul (18) al Directivei 2005/29 se arată că „consumatorul mediu” trebuie considerat a fi „[normal [...] informat și [suficient] [...] de atent [și de avizat]”.
36. Înțelegem de asemenea că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește de fapt să afle în ce măsură modul în care Compass Banca prezintă informații clienților săi (sau le „încadrează”) joacă un rol în aprecierea caracterului „neloial” al practicii comerciale a acestei societăți, în sensul directivei menționate. Dacă „consumatorul mediu” este o persoană rațională care este proactivă în obținerea tuturor informațiilor relevante și care procesează în mod rațional informațiile care îi sunt furnizate (la fel ca un „homo economicus”), maniera în care îi sunt prezentate informațiile de către comerciant nu va fi de natură să „denatureze semnificativ” comportamentul său economic, cum ar fi cazul dacă ar fi vorba despre o persoană cu „raționalitate limitată” care a acționat fără a obține toate informațiile relevante sau nu a fost în măsură să proceseze în mod rațional informațiile care i‑au fost furnizate.
37. Aceste observații introductive ne permit să respingem argumentul invocat de Compass Banca potrivit căruia prima întrebare este inadmisibilă întrucât este ipotetică. În această privință, amintim că întrebările preliminare adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență care poate fi răsturnată numai în cazuri excepționale, inclusiv atunci când problema este ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(17). Considerăm că, în lumina explicației pe care am furnizat‑o și având în vedere că perspectiva „consumatorului mediu” este cea pe care trebuie să o adopte Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) pentru a determina dacă practica comercială a Compass Banca este „agresivă” și, prin urmare, „neloială” în sensul Directivei 2005/29, este evident că problema prezentată Curții în cadrul primei întrebări nu este ipotetică și este, de fapt, direct relevantă pentru soluționarea litigiului principal.
38. Odată făcute aceste precizări, vom explica motivele pentru care împărtășim punctul de vedere, evidențiat de guvernul italian și de Comisie, potrivit căruia „consumatorul mediu”, în cadrul aplicării Directivei 2005/29, nu este în mod necesar o persoană care corespunde modelului „homo economicus”. Această noțiune are un caracter suficient de flexibil pentru ca persoana să fie percepută, în anumite situații, drept o persoană cu „raționalitate limitată” care acționează fără a obține toate informațiile relevante sau care nu este în măsură să proceseze în mod rațional informațiile ce i‑au fost furnizate. Mai multe motive ne‑au condus la această concluzie.
39. În primul rând, considerentul (18) al acestei directive precizează în mod expres că noțiunea „consumator mediu” depinde de evoluția jurisprudenței Curții și că „noțiunea de consumator mediu nu este o noțiune statistică”. În plus, instanțele judecătorești și autoritățile naționale trebuie să țină seama de „factori sociali, culturali și lingvistici” atunci când definesc „consumatorul mediu” în raport cu o anumită practică comercială. În considerentul menționat se arată de asemenea că aceste instanțe judecătorești și autorități trebuie să își exercite „propria capacitate de a judeca” pentru a stabili modul în care „consumatorul mediu” va reacționa atunci când se confruntă cu o asemenea practică.
40. Din aceste elemente rezultă că noțiunea de „consumator mediu”, în cadrul aplicării Directivei 2005/29, este considerată a fi o noțiune flexibilă, care trebuie adaptată în funcție de circumstanțele relevante. A stabili cine este „consumatorul mediu”, în legătură cu o anumită practică comercială, nu trebuie să fie un exercițiu pur teoretic. De asemenea, trebuie să se țină seama de considerații mai realiste. Acestea pot fi legate, de exemplu, de complexitatea domeniului, de cunoștințele așteptate de la „consumatorul mediu” în legătură cu un anumit produs și de probabilitatea ca acesta să fie afectat de o convingere cognitivă. În acest sens, apreciem că, deși, în anumite situații, „consumatorul mediu” poate fi considerat ca fiind în măsură să acționeze rațional și să ia o decizie în cunoștință de cauză, în alte situații (de exemplu atunci când este vorba despre un produs pe care „consumatorul mediu” tinde să îl cumpere în mod compulsiv sau în condiții de stres emoțional) poate fi perceput ca nefiind în măsură să facă acest lucru.
41. Pe de altă parte, în acest considerent se arată că „consumatorul mediu” este „consumatorul tipic”. În plus, la aprecierea caracterului „neloial” al unei practici comerciale, instanțele judecătorești și autoritățile naționale trebuie să stabilească „reacția tipică a consumatorului mediu într‑o situație dată”. Înțelegem din acești termeni că aceste instanțe judecătorești și autorități nu sunt obligate să determine care ar fi comportamentul economic al unui consumator rațional care este proactiv în obținerea informațiilor relevante, care procesează în mod rațional informațiile ce îi sunt prezentate și care este astfel în măsură să ia decizii în cunoștință de cauză (un „homo economicus”). Acestea trebuie doar să ia în considerare „reacția tipică” a unui „consumator tipic”. Această interpretare este de asemenea cea adoptată de Comisie în Orientările privind interpretarea și aplicarea Directivei 2005/29, în care aceasta arată că „noțiunea se bazează pe principiul proporționalității” și că „[c]onsumatorul mediu în temeiul [acestei directive], în orice caz, nu este o persoană care are nevoie numai de un nivel redus de protecție deoarece acesta este întotdeauna în măsură să obțină informațiile disponibile și să acționeze în mod înțelept având în vedere aceste informații”(18).
42. Având în vedere aceste informații, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia termenul „suficient” care figurează în expresia „[normal] informat și [suficient] de atent [și de avizat]”, utilizată în considerentul (18) al Directivei 2005/29, nu înseamnă „perfect” și nici măcar „deosebit de”. În această privință, amintim că, după cum a arătat avocatul general Medina, „noțiunea de consumator mediu este o fictio iuris”, care are ca scop „să reducă la un numitor comun situații foarte variate”(19). Această noțiune își are originea în cauzele în care Curtea a fost sesizată să evalueze comparativ riscul de inducere în eroare a consumatorilor și cerințele liberei circulații a mărfurilor(20). Este un criteriu de referință obiectiv, care este utilizat nu numai în contextul Directivei 2005/29, ci și în numeroase alte instrumente ale dreptului Uniunii în materie de protecție a consumatorilor, precum și în alte domenii ale dreptului Uniunii(21). Amintim că Curtea a statuat, în legătură cu Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(22), că nu se poate considera că criteriului „consumatorului mediu” îi corespund printre altele consumatorul mai puțin avizat decât acest consumator mediu sau consumatorul mai avizat decât acesta din urmă(23). Nu vedem de ce acest criteriu ar trebui să fie interpretat diferit în contextul aplicării Directivei 2005/29.
43. În lumina acestui context mai amplu, înțelegem că termenii „[normal informat și suficient de atent și de avizat]” care figurează în considerentul (18) al Directivei 2005/29 nu au ca obiectiv „ridicarea ștachetei” cu privire la ceea ce se poate aștepta de la un consumator tipic în raport cu o anumită practică comercială, impunându‑i acestuia să fie, ad minima, sistematic o persoană rațională care este proactivă în obținerea informațiilor relevante, care procesează în mod rațional informațiile ce îi sunt prezentate și care, astfel, este în măsură să ia decizii în cunoștință de cauză (asemenea unui „homo economicus”). Acești termeni urmăresc mai degrabă să garanteze că instanțele judecătorești și autoritățile naționale nu adoptă perspectiva unui consumator care este atât de puțin informat, de atent și de avizat încât ar fi nerezonabil sau disproporționat să îl protejeze. În această privință, arătăm că, în Orientările privind interpretarea și aplicarea Directivei 2005/29(24), Comisia a exclus în mod expres din domeniul de aplicare al protecției numai „consumator[ul] credul, naiv sau superficial”, cu privire la care a considerat că protecția ar fi „disproporționată și ar crea un obstacol nejustificat în calea comerțului”. Acesta este un prag minim destul de scăzut.
44. Pentru acest motiv, suntem în dezacord cu argumentul invocat de Compass Banca potrivit căruia, din cauza simplului fapt că Directiva 2005/29 conține o dispoziție specifică privind protecția grupurilor de consumatori „deosebit de vulnerabili” [și anume articolul 5 alineatul (3) din directivă], „consumatorul mediu”, la care se referă articolul 5 alineatul (2) din această directivă, este, la rândul său, o persoană în măsură să acționeze rațional în orice împrejurare. În opinia noastră, faptul că legiuitorul Uniunii a intenționat să acorde o protecție sporită „grupurilor deosebit de vulnerabile” de consumatori nu înseamnă că acesta nu a intenționat să asigure un nivel ridicat de protecție consumatorilor care nu fac parte din aceste grupuri sau i‑a considerat a fi persoane nevulnerabile, perfect raționale în orice circumstanță.
45. În al treilea rând, obiectivul Directivei 2005/29, care este acela de a asigura un „nivel ridicat de protecție a consumatorilor”, confirmă, în opinia noastră, această interpretare. Astfel, această funcție de protecție – care, după cum am arătat în introducere, este coloana vertebrală nu numai a acestei directive, ci și a multor texte adoptate de legiuitorul Uniunii în domeniul protecției consumatorilor – nu ar fi necesară în cazul în care „consumatorul mediu” ar trebui înțeles întotdeauna în conformitate cu modelul „homo economicus”. Cu riscul de a afirma un lucru evident, considerăm că legiuitorul Uniunii nu ar fi adoptat Directiva 2005/29 (al cărei scop este de a proteja consumatorii împotriva practicilor care sunt susceptibile a le „denatura în mod semnificativ comportamentul economic”) dacă ar fi considerat că consumatorii sunt întotdeauna în măsură să acționeze rațional.
46. În această privință, subliniem că Curtea a recunoscut deja în mod expres că comportamentul economic al consumatorilor poate fi afectat de practici comerciale care exploatează convingerile cognitive ale acestora(25). În plus, Directiva 2005/29 conține mai mulți termeni și expresii care implică faptul că consumatorii pot fi manipulați și afectați de astfel de convingeri [de exemplu termenii „a aplica o presiune” de la articolul 2 litera (j), „a denatura în mod semnificativ” de la articolul 2 litera (e) și articolul 5 alineatul (2), „induce în eroare” de la articolul 6 sau „influență” de la articolele 8 și 9].
47. În al patrulea rând, este adevărat că Curtea a statuat, în Hotărârea Deroo‑Blanquart(26) (cauză care privea o practică comercială care consta în vânzarea unui computer echipat cu programe informatice preinstalate), că cerințele de loialitate impuse de Directiva 2005/29 pot fi considerate ca fiind îndeplinite „prin intermediul unei informări corecte a consumatorului”. Cu toate acestea, nu considerăm că această afirmație a fost întemeiată pe ideea că consumatorii ar acționa neapărat rațional dacă li s‑ar prezenta efectiv (sau ar avea acces la) toate informațiile relevante (în conformitate cu modelul „homo economicus”). În această hotărâre, Curtea s‑a limitat să identifice faptul că consumatorul a fost corect informat ca fiind una dintre împrejurările care pot stabili că erau îndeplinite cerințele practicii comerciale loiale sau ale principiului bunei‑credințe(27).
48. În sfârșit, suntem de acord că unul dintre obiectivele fundamentale ale Directivei 2005/29 este de a proteja capacitatea consumatorilor de a lua decizii în cunoștință de cauză. Acest obiectiv este ilustrat de exemplu de articolul 2 litera (e) din această directivă, care se referă la o practică comercială folosită „pentru a afecta apreciabil abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză, determinându‑l astfel să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o altfel”(28). Articolul 2 litera (j) din această directivă, care definește noțiunea de „influență nejustificată”, se referă de asemenea la „abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză”. În plus, articolul 7 din Directiva 2005/29 (intitulat „Omisiuni înșelătoare”) are la bază raționamentul potrivit căruia cu cât sunt furnizate consumatorilor mai multe informații, cu atât este mai puțin probabil ca aceștia să fie induși în eroare. Totuși, nu interpretăm aceste dispoziții în sensul că „consumatorul mediu” este o persoană care, în lipsa practicii comerciale „neloiale”, ar lua în mod necesar o astfel de decizie în cunoștință de cauză (astfel cum ar proceda „homo economicus”). Astfel, articolul 2 literele (e) și (j) din Directiva 2005/29 nu face decât să indice că o practică este „neloială” dacă afectează în mod semnificativ abilitatea (sau posibilitatea) consumatorului de a lua o asemenea decizie.
49. Având în vedere aceste elemente, considerăm că „consumatorul mediu”, pe care instanțele judecătorești și autoritățile naționale sunt obligate, în temeiul Directivei 2005/29, să îl utilizeze drept „criteriu de [referință]”, nu este în mod necesar o persoană rațională care este proactivă în obținerea informațiilor relevante, care procesează în mod rațional informațiile ce îi sunt prezentate și care, astfel, este în măsură să ia decizii în cunoștință de cauză. În timp ce, în anumite situații, „consumatorul mediu” poate fi o astfel de persoană, noțiunea este suficient de flexibilă pentru ca persoana să fie percepută, în anumite situații, drept o persoană cu „raționalitate limitată”, care acționează fără a obține toate informațiile relevante sau care nu este în măsură să proceseze în mod rațional informațiile ce i‑au fost furnizate (inclusiv informațiile care îi sunt prezentate de către comerciant).
50. În secțiunea următoare, vom examina printre altele importanța acestui din urmă element (modul în care comerciantul prezintă informațiile consumatorului) în contextul specific al articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29.
B. Cu privire la aprecierea caracterului „agresiv” al unei practici comerciale în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie neapărat să cumpere cele două produse împreună (a doua întrebare)
51. A doua întrebare privește aspectul dacă o practică comercială în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie neapărat să cumpere cele două produse împreună este „agresivă” în sine, în sensul Directivei 2005/29.
52. Pe de o parte, observăm că, deși instanța de trimitere ridică problema caracterului „agresiv” al unei astfel de practici, aceasta se referă la o singură dispoziție, și anume articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, care enumeră condițiile în care o practică comercială poate fi considerată „înșelătoare” (iar nu „agresivă”). Articolul 5 alineatul (4) din această directivă precizează în mod clar că practicile comerciale „înșelătoare” și „agresive” sunt două tipuri distincte de practici comerciale „neloiale”(29). Astfel cum au arătat în observațiile lor părțile din litigiul principal și persoanele interesate, practicile comerciale „agresive” nu intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29,(30) ci a articolelor 8 și 9 din aceasta. Astfel, propunem Curții să reformuleze a doua întrebare preliminară pentru a include o trimitere numai la aceste dispoziții.
53. În al doilea rând, amintim că Curtea a statuat deja că ofertele comune, care se bazează pe combinarea a cel puțin două produse sau servicii într‑o singură ofertă, constituie acte comerciale care se înscriu în mod clar în cadrul strategiei comerciale a unui operator și care urmăresc în mod direct promovarea și derularea vânzărilor acestuia. Rezultă că acestea constituie într‑adevăr „practici comerciale” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29 și, în consecință, intră în domeniul de aplicare al acesteia(31). Același lucru este valabil, în mod logic, și pentru practicile comerciale care constau în vânzarea combinată a două produse (atunci când nu numai că două produse sunt oferite în același timp de către comerciant clientului, dar vânzările legate de aceste două produse sunt încheiate simultan). Astfel, Curtea nu face o distincție clară între aceste două practici comerciale(32).
54. În plus, Curtea a statuat deja că Directiva 2005/29 trebuie interpretată în sensul că se opune unei interdicții generale și preventive a ofertelor comune, independent de orice verificare a caracterului lor neloial în raport cu criteriile reglementate la articolele 5-9 din directiva menționată(33). În opinia noastră, același raționament poate fi aplicat fără dificultate unei practici comerciale care constă în vânzarea combinată a două produse. O asemenea practică nu poate fi în general interzisă și nu poate fi considerată a fi „neloială” în sine.
55. Odată făcute aceste precizări, arătăm că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă o practică comercială în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că nu au altă opțiune decât să cumpere cele două produse împreună este „agresivă” în sine, în sensul Directivei 2005/29. Înțelegem că, prin sintagma „în sine”, instanța de trimitere are în vedere „în orice situație”, independent de celelalte caracteristici ale practicii comerciale și de contextul relevant.
56. În ceea ce privește articolele 8 și 9 din Directiva 2005/29, observăm că prima dintre aceste dispoziții precizează că aprecierea caracterului „agresiv” al unei practici comerciale, în sensul acestor dispoziții, trebuie să se facă „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele”. Autoritățile naționale competente trebuie să analizeze, având în vedere aceste elemente diferite, dacă practica comercială în cauză „modifică sau poate modifica în mod semnificativ libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în altă situație”. În această privință, Curtea a confirmat deja că articolul 8 din Directiva 2005/29 implică o obligație de a lua în considerare toate caracteristicile comportamentului comerciantului în contextul factual dat(34).
57. În plus, practica trebuie să folosească „hărțuirea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată”, în sensul articolului 9 din această directivă(35). Această dispoziție conține o listă a circumstanțelor (cum ar fi momentul, locul, natura și persistența practicii) care sunt relevante pentru a verifica dacă această din urmă cerință este îndeplinită.
58. În opinia noastră, modul de redactare a articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29 indică deja că, în general, caracterul „agresiv” al unei practici comerciale depinde de o apreciere contextuală. Desigur, nu se poate exclude, în raport cu aceste dispoziții, ca anumite practici comerciale să fie considerate „agresive” în sine și, prin urmare, „neloiale” în sensul acestei directive. Cu toate acestea, ni se pare evident că, dacă există, astfel de practici ar constitui excepția, mai degrabă decât regula.
59. Această interpretare este confirmată apoi de anexa I la Directiva 2005/29, care conține o „listă neagră” a anumitor practici considerate „neloiale” în orice situație. Aceasta enumeră, pe de o parte, la punctele 1-24, practicile comerciale care pot fi considerate „înșelătoare” în orice situație și, pe de altă parte, la punctele 24-31, practicile care trebuie considerate „agresive” (din nou, în orice situație). Astfel, niciuna dintre practicile comerciale enumerate la aceste puncte și referitoare la această a doua categorie nu face referire la sau include o practică în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie să cumpere cele două produse împreună.
60. În această privință, articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2005/29 prevede că „[a]nexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație” și că aceeași „[l]ist[ă] unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea [acestei] directive”. În plus, considerentul (17) al acesteia menționează că anexa I la acesta „cuprinde lista completă a tuturor practicilor de acest fel” și că „[a]cestea sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără o evaluare de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9”. Având în vedere aceste elemente, înțelegem că lista practicilor comerciale prevăzută în această anexă este exhaustivă(36).
61. Adăugăm că Curtea a statuat că Directiva 2005/29 „efectuează o armonizare completă a normelor privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori și că statele membre nu pot, așadar, să adopte, astfel cum prevede expres articolul 4 din directivă, măsuri mai restrictive decât cele definite de această directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor”(37).
62. Având în vedere aceste elemente, ni se pare evident că o practică comercială în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie neapărat să cumpere cele două produse împreună nu poate fi considerată ca fiind „agresivă” în sine, în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29. Într‑adevăr, această practică nu figurează în anexa I la această directivă. Prin urmare, instanțele judecătorești și autoritățile naționale trebuie să analizeze caracterul „agresiv” al unei astfel de practici în lumina cerințelor prevăzute la articolele menționate, din care rezultă printre altele că practica comercială trebuie examinată „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele”.
63. În prezenta cauză, toate părțile și persoanele interesate sunt de acord cu această concluzie.
64. Dorim să facem o altă observație.
65. Înțelegem din trimiterea preliminară că motivul pentru care instanța de trimitere menționează, în cadrul celei de a doua întrebări, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, mai degrabă decât articolele 8 și 9 din aceasta, este că articolul 6 alineatul (1) se referă în mod explicit la „prezentarea generală” a informațiilor furnizate consumatorilor ca fiind relevantă pentru a stabili dacă o practică comercială este „înșelătoare”. Așa cum am arătat deja la punctul 50 din prezentele concluzii, considerăm că această instanță ridică problema dacă modul în care sunt prezentate informațiile (sau „încadrate”) de comerciant este de asemenea relevant în cadrul aplicării articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29.
66. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare subiacentă poate fi dedus cu ușurință din elementele pe care le‑am enumerat la punctele 52-62 din prezentele concluzii.
67. Astfel, articolul 8 din Directiva 2005/29 impune, după cum tocmai am explicat, ca, atunci când autoritățile naționale competente apreciază caracterul „agresiv” al unei practici comerciale, acestea să țină seama printre altele de ansamblul „caracteristicilor” unei asemenea practici. Considerăm, asemenea guvernului italian, că modul în care informațiile sunt prezentate sau „încadrate” de comerciant clienților săi constituie o astfel de „caracteristică” relevantă.
68. În această privință, adăugăm că „influența nejustificată” este definită la articolul 2 litera (j) din Directiva 2005/29, ca fiind „exploatarea unei poziții de putere în raport cu consumatorul pentru a aplica o presiune asupra acestuia, chiar și fără a recurge la forța fizică sau a amenința cu aceasta, într‑o manieră care reduce semnificativ abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză”. Rezultă, în opinia noastră, că o „influență nejustificată” poate fi exercitată prin diverse mijloace, inclusiv prin modul în care oferta este prezentată consumatorului (sau „încadrată”) de către comerciant.
69. În plus, Curtea a subliniat deja, în jurisprudența sa, în special în Hotărârea Orange Polska(38), importanța modului în care informațiile sunt prezentate consumatorului în contextul aplicării articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29. În această hotărâre, Curtea a confirmat că practicile suplimentare care se referă la modul în care informațiile sunt prezentate consumatorului de către comerciant în cadrul procesului de încheiere sau de modificare a unui contract (de exemplu o practică prin care comerciantul sau curierul său insistă asupra necesității de a semna contractul, anunțând că orice întârziere în semnarea contractului este posibilă numai în condiții mai puțin favorabile) pot conduce la concluzia că o practică comercială care nu este „agresivă” în sine este considerată „agresivă” într‑o astfel de situație(39).
70. Având în vedere aceste elemente, ni se pare evident că modul în care informațiile sunt prezentate consumatorului (sau „încadrate”) de către comerciant constituie o „caracteristică” a unei practici comerciale de care trebuie să se țină seama în cadrul aprecierii caracterului „agresiv” și, prin urmare, „neloial”, în sensul Directivei 2005/29.
71. Rezultă că, atunci când efectuează această apreciere în legătură cu o practică comercială în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie neapărat să cumpere cele două produse împreună, autoritățile naționale competente trebuie să țină seama de acest fapt. Făcând o legătură cu elementele pe care le‑am prezentat în secțiunea precedentă, considerăm că trebuie să se acorde o importanță deosebită acestei împrejurări într‑o situație în care „consumatorul mediu” trebuie (din motive legate, de exemplu, de complexitatea domeniului sau de presiunea economică sub care se află în momentul în care cumpără produsele) înțeles ca fiind o persoană cu o „raționalitate limitată”, care acționează fără a obține informațiile relevante sau care nu este în măsură să proceseze în mod rațional informațiile ce îi sunt furnizate (inclusiv cele care îi sunt prezentate de comerciant).
C. Îndoielile instanței de trimitere cu privire la sarcina probei (a cincea întrebare)
72. Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere ridică în esență problema răspunsului care ar trebui dat la argumentul Compass Banca potrivit căruia constatarea de către AGCM a caracterului „agresiv” al practicii sale comerciale, pentru simplul motiv că aceasta constă în vânzarea combinată a două produse, conduce la o inversare nejustificată și inacceptabilă a sarcinii probei de la AGCM către Compass Banca.
73. În opinia noastră, nu este dificil să se răspundă la a cincea întrebare. Astfel, am explicat deja, în răspunsul nostru la a doua întrebare, că o practică comercială nu poate fi considerată „agresivă” în sine în sensul Directivei 2005/29 și interzisă pentru simplul fapt că constă în vânzarea combinată a două produse. Dimpotrivă, autoritățile naționale competente trebuie să analizeze caracterul „agresiv” al unei astfel de practici în lumina cerințelor prevăzute la articolele 8 și 9 din această directivă (și anume „de la o practică la alta”, fiecare practică fiind apreciată „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele”).
74. Considerăm că este evident că, într‑o asemenea situație, comerciantul nu se confruntă cu o sarcină a probei (inversată) inacceptabilă. Astfel, sarcina probei nu este nicidecum transferată comerciantului, din moment ce revine autorităților naționale competente sarcina de a stabili caracterul „agresiv” și, prin urmare, „neloial” al practicii comerciale în cauză. Observăm că Europa Assistance Italia, Comisia și guvernul italian împărtășesc toate acest punct de vedere.
D. Cu privire la posibilitatea ca autoritățile naționale competente să impună un interval de șapte zile între semnarea contractelor pentru produsele care fac obiectul unei vânzări combinate (a treia întrebare)
75. În secțiunile anterioare, am stabilit că o practică comercială care constă în vânzarea combinată a două produse nu poate fi considerată „agresivă” în sine, în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29, și că același lucru este valabil și pentru o practică comercială în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie să cumpere cele două produse împreună.
76. Totuși, aceasta nu înseamnă că asemenea practici nu pot fi considerate niciodată „agresive”, în sensul acestor dispoziții. Totul depinde de aspectul dacă practica comercială în cauză este, „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele”, una care utilizează „hărțuirea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată” și „modifică sau poate modifica în mod semnificativ libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în altă situație”.
77. A treia întrebare are ca premisă faptul că practica comercială pusă în aplicare de Compass Banca – care constă în vânzarea combinată a două produse – este „agresivă”, având în vedere următoarele elemente: (i) starea de necesitate în care se află în mod normal solicitantul unui împrumut; (ii) complexitatea contractelor prezentate de Compass Banca spre semnare clienților săi; (iii) concomitența ofertelor de contracte de împrumut pentru nevoi personale și de asigurare și (iv) termenele scurte acordate pentru subscrierea acestor oferte.
78. Suntem de acord cu instanța de trimitere că aceste diferite elemente (precum și faptul că, astfel cum înțelegem, Compass Banca prezintă informațiile clienților săi sau le „încadrează” într‑un mod care îi face să creadă că nu au altă opțiune decât să accepte contractul de asigurare împreună cu contractul de împrumut) sunt relevante pentru a demonstra „influența nejustificată”, în sensul articolului 9 din Directiva 2005/29.
79. Astfel, printre elementele enumerate în această dispoziție figurează „momentul, locul, natura și persistența” practicii, precum și „exploatarea de către comerciant, în cunoștință de cauză, a oricărui eveniment nefast […] care afectează modul de a judeca al consumatorilor, pentru a influența decizia consumatorului cu privire la produs”. În opinia noastră, într-o situație precum cea din cauza principală, acest din urmă element ar putea include faptul că comerciantul menționează consumatorului evenimente privind viața privată (legate, de exemplu, de sănătatea sa) care, dacă s‑ar materializa, i‑ar putea afecta capacitatea de a rambursa un împrumut pe care l‑a contractat cu comerciantul.
80. În ceea ce privește aspectul dacă aceste elemente sunt suficiente pentru a stabili că practica pusă în aplicare de Compass Banca nu numai că utilizează o „influență nejustificată”, în sensul articolului 9 din Directiva 2005/29, ci și „modifică sau poate modifica în mod semnificativ […] libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu” și, prin aceasta, îl determină să ia o decizie comercială pe care „nu ar fi luat‑o în altă situație” (în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 8 din Directiva 2005/29), considerăm că răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă această practică prezintă alte caracteristici sau dacă există alte circumstanțe relevante care atenuează sau, dimpotrivă, agravează impactul acestor elemente asupra „libertății de alegere sau conduită a consumatorului mediu”. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili acest aspect.
81. În acest context, înțelegem că a treia întrebare privește în esență măsurile pe care o autoritate națională precum AGCM le poate lua într‑o situație în care ajunge la concluzia că o practică comercială cum este cea pusă în aplicare de Compass Banca îndeplinește aceste cerințe. În aceste condiții, o astfel de autoritate poate impune un interval de șapte zile între semnarea celor două contracte pentru cele două produse?
82. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este, și în acest caz, evident având în vedere toate elementele pe care le‑am prezentat în secțiunile precedente.
83. Astfel, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2005/29 prevede, în termeni fără echivoc, că „[s]e interzic practicile comerciale neloiale”. Nu vedem niciun motiv pentru care, în cazul în care o practică ce constă în vânzarea combinată a două produse este, având în vedere toate caracteristicile și circumstanțele relevante, „agresivă” și, prin urmare, „neloială” în sensul directivei menționate, această interdicție nu ar putea fi realizată impunând ca semnarea celor două contracte să fie separată de un interval de șapte zile, pentru a se asigura că cele două vânzări au loc efectiv la date diferite și la o distanță rezonabilă una față de cealaltă.
E. Cu privire la consecința faptului că produsele sunt produse financiare și de asigurare (a patra întrebare)
84. A patra întrebare este legată de faptul că produsele care fac obiectul vânzării combinate de către Compass Banca în litigiul principal constau, în parte, în produse de asigurare. Instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de natura acestor produse, AGCM mai poate impune un interval de șapte zile între semnarea contractului de împrumut și semnarea contractului de asigurare oferit de această societate, în aplicarea Directivei 2005/29. Aceasta arată că articolul 24 din Directiva 2016/97 supune anumitor obligații specifice „distribuitorii”(40) de produse de asigurare care fac obiectul vânzării combinate cu alte produse(41). Această instanță ridică în esență problema existenței unui conflict între această dispoziție și Directiva 2005/29.
85. Subliniem că, în a patra întrebare și în trimiterea preliminară, instanța de trimitere menționează numai articolul 24 alineatele (3) și (7) din Directiva 2016/97. Cu toate acestea, în analiza noastră cu privire la această întrebare vom examina articolul 24 în întregime.
86. În ceea ce privește existența unui conflict între Directiva 2005/29 și această dispoziție, arătăm, în primul rând, că articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 prevede că, „[î]n cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice”(42).
87. În al doilea rând, amintim că Curtea a arătat deja că noțiunea „conflict” care figurează în această dispoziție vizează „un raport între dispozițiile vizate care depășește simpla disparitate sau simpla diferență, rezultând o divergență imposibil de surmontat prin intermediul unei formule combinate care să facă posibilă coexistența a două situații fără a trebui să le denatureze”. Aceasta a statuat că „un conflict precum cel vizat la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 nu există decât atunci când dispoziții străine de [această directivă], care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale, impun profesioniștilor, fără nicio marjă de manevră, obligații incompatibile cu cele stabilite de Directiva 2005/29”(43).
88. În al treilea rând, înțelegem, la fel ca și Compass Banca, că articolul 24 din Directiva 2016/97 impune obligații „distribuitorilor de asigurări” în două situații. Prima situație este aceea în care un „produs de asigurare” este oferit „împreună cu un serviciu sau produs auxiliar care nu este o asigurare, în cadrul unui pachet sau al aceluiași contract”(44). Prevederile relevante care se aplică în această situație sunt următoarele:
– distribuitorul de asigurări informează consumatorul dacă este posibil să cumpere diferite componente separat și, dacă da, îi furnizează o descriere adecvată a diverselor componente ale contractului sau pachetului, precum și o evidență separată a costurilor și cheltuielilor pentru fiecare componentă [articolul 24 alineatul (1)];
– distribuitorul de asigurări trebuie să specifice cerințele și nevoile consumatorului în legătură cu produsele de asigurare care fac parte din pachetul global sau din același contract [articolul 24 alineatul (6)] și
– statele membre pot menține sau adopta măsuri suplimentare mai stricte sau pot interveni de la caz la caz pentru a interzice vânzarea unei asigurări împreună cu un serviciu sau produs auxiliar care nu este o asigurare, ca parte a unui pachet sau a aceluiași contract, atunci când pot demonstra că astfel de practici sunt în detrimentul consumatorilor [articolul 24 alineatul (7)].
89. Dintre cele trei prevederi pe care tocmai le‑am menționat, considerăm că numai ultima [articolul 24 alineatul (7)] este potențial incompatibilă cu dispozițiile Directivei 2005/29. Astfel, după cum am explicat în secțiunea precedentă, această directivă trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care o practică comercială nu este menționată în mod expres în anexa I la aceasta, ea nu poate fi interzisă pentru motivul că este „neloială” în sine (cu alte cuvinte „neloială” în orice situație).
90. Acestea fiind spuse, considerăm că articolul 24 alineatul (7) nu obligă și nici măcar nu autorizează statele membre să introducă o astfel de interdicție generală. Astfel, această dispoziție se limitează să prevadă că vânzarea combinată de produse de asigurare și de servicii sau produse auxiliare „poate” fi interzisă „de la caz la caz” de către statele membre atunci când acestea pot demonstra că o practică aduce prejudicii consumatorilor.
91. Am dori să adăugăm că această interpretare strictă este confirmată, în opinia noastră, de considerentul (53) al Directivei 2016/97, care prevede că „[p]practicile de vânzare combinată (cross‑selling) fac parte din strategiile obișnuite ale distribuitorilor de asigurări de pe întregul teritoriu al Uniunii [Europene]” și recunoaște că, deși astfel de practici pot „reprezenta […] practici în care interesele consumatorilor nu sunt luate în considerare în mod adecvat”, ele pot de asemenea „aduce beneficii consumatorilor”.
92. În orice caz, articolul 24 alineatul (7) din Directiva 2016/97 se aplică numai în cazul în care (i) produsul de asigurare poate fi considerat produsul „principal”, iar celălalt produs sau serviciu este „auxiliar” sau „secundar” acestuia și (ii) ambele produse sunt „oferite în cadrul unui pachet sau al aceluiași contract”. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă produsele propuse de Compass Banca îndeplinesc aceste cerințe. Cu toate acestea, având în vedere elementele furnizate în dosarul cauzei, avem îndoieli că împrumutul pentru nevoi personale pe care această societate îl oferă clienților săi poate fi considerat „auxiliar” poliței de asigurare pe care le‑o propune pentru a fi cumpărate împreună. În orice caz, considerăm că contrariul pare a fi mai aproape de adevăr, din moment ce practica comercială a Compass Banca constă în vânzarea unei polițe de asigurare clienților care sunt deja în curs de contractare a unui împrumut pentru nevoi personale de la această societate.
93. A doua serie de obligații enumerate la articolul 24 din Directiva 2016/97 se aplică în cazul în care „un produs de asigurare este auxiliar unui bun sau serviciu care nu este o asigurare, în cadrul unui pachet sau al aceluiași contract” (ipoteză care, astfel cum tocmai am explicat, pare să corespundă mai bine situației de fapt în discuție în litigiul principal). Prevederile relevante sunt următoarele:
– distribuitorul de asigurări trebuie să ofere clientului posibilitatea de a cumpăra bunul sau serviciul separat (cu excepția cazului în care produsul sau serviciul căruia îi este auxiliar produsul de asigurare intră sub incidența unor dispoziții specifice ale altor directive) [articolul 24 alineatul (3)] și
– distribuitorul de asigurări trebuie să specifice cerințele și nevoile consumatorului în legătură cu produsele de asigurare care fac parte din pachetul global sau din același contract [articolul 24 alineatul (6)].
94. Din nou, nu vedem nicio incompatibilitate între obligațiile cuprinse în aceste prevederi și normele conținute în Directiva 2005/29. În special, considerăm că articolul 24 alineatul (3) din Directiva 2016/97 nu impune autorităților naționale competente să depășească ceea ce impune Directiva 2005/29, de exemplu afirmând că acestea trebuie să interzică în general vânzarea combinată de produse de asigurare care sunt auxiliare altor produse sau servicii (inclusiv produse financiare). Astfel, această dispoziție se limitează să impună ca, în cazul în care asemenea produse și/sau servicii fac obiectul „vânzării combinate” către clienți, aceștia din urmă să aibă de asemenea posibilitatea de a le cumpăra separat.
95. Această dispoziție nu impune autorităților respective nici să facă mai puțin decât ceea ce au dreptul să facă în temeiul Directivei 2005/29. Mai precis, considerăm că articolul 24 alineatul (3) din Directiva 2016/97 nu se opune ca o autoritate națională competentă precum AGCM să impună un interval de șapte zile între semnarea a două contracte, legate de un împrumut pentru nevoi personale și, respectiv, de o poliță de asigurare care sunt oferite împreună de același comerciant, atunci când o astfel de practică se dovedește, „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, a fi „agresivă” și, prin urmare, „neloială”, în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29.
96. În aceste împrejurări, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare în sensul că nu există niciun conflict între dispozițiile Directivei 2005/29 și cele ale articolului 24 din Directiva 2016/97. Această din urmă dispoziție nu impune autorităților naționale competente să depășească ceea ce impune Directiva 2005/29, de exemplu prin interzicerea generală a unei practici comerciale care constă în vânzarea combinată a unui împrumut pentru nevoi personale și a unei polițe de asigurare. Nu se opune nici ca aceste autorități să impună un interval de șapte zile între semnarea celor două contracte referitoare la aceste produse, dacă practica comercială în cauză se dovedește, „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele”, a fi „agresivă” și, prin urmare, „neloială”, în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29.
97. Vom încheia această secțiune adăugând câteva cuvinte despre faptul că produsele care fac obiectul vânzării combinate de către Compass Banca clienților săi sunt nu numai „produse de asigurare”, în sensul Directivei 2016/97, ci și produse financiare. Dispoziția relevantă în această privință este articolul 3 alineatul (9) din Directiva 2005/29. Această dispoziție prevede că, „[î]n legătură cu «serviciile financiare» în sensul Directivei 2002/65/CE(45) […], statele membre pot impune cerințe mai restrictive sau mai riguroase decât cele prevăzute de [Directiva 2005/29] în domeniul în care aceasta din urmă are ca obiect apropierea dispozițiilor în vigoare”. „Serviciul financiar” este definit, în conformitate cu articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65, drept „orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”. Aceste servicii includ atât vânzarea unui împrumut pentru nevoi personale, cât și a unei polițe de asigurare, precum cele pe care Compass Banca le oferă clienților săi.
98. Înțelegem din aceste elemente că, dacă legiuitorul italian ar fi decis, bazându‑se pe lex specialis cuprinsă în articolul 3 alineatul (9) din această directivă, să adopte o măsură care să aibă ca efect că vânzarea combinată a unui împrumut pentru nevoi personale și a unei polițe de asigurare este în general interzisă (element a cărui verificare revine instanței de trimitere), o astfel de măsură ar fi fost compatibilă cu această directivă.
99. Subliniem că Compass Banca și Europe Assistance Italia susțin totuși că o astfel de măsură nu a fost adoptată de legiuitorul italian(46). Pe acest temei, considerăm că articolul 3 alineatul (9) din Directiva 2005/29 nu afectează, prin urmare, concluziile la care am ajuns în secțiunile anterioare.
V. Concluzie
100. Având în vedere toate considerațiile menționate anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează:
1) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”)
trebuie interpretată în sensul că „consumatorul mediu” nu este în mod necesar o persoană rațională care este proactivă în obținerea informațiilor relevante, care procesează în mod rațional informațiile ce îi sunt prezentate și care, astfel, este în măsură să ia decizii în cunoștință de cauză. În timp ce, în anumite situații, „consumatorul mediu” poate fi considerat ca fiind în măsură să acționeze rațional și să ia o decizie în cunoștință de cauză, noțiunea este suficient de flexibilă pentru ca persoana să fie percepută, în anumite situații, drept o persoană cu „raționalitate limitată”, care acționează fără a obține toate informațiile relevante sau care nu este în măsură să proceseze în mod rațional informațiile ce i‑au fost furnizate (inclusiv informațiile care îi sunt prezentate de către comerciant).
2) Articolele 8 și 9 din această directivă
trebuie interpretate în sensul că o practică comercială în cadrul căreia comerciantul, pe lângă faptul că vinde în mod combinat două produse, prezintă clienților săi informații într‑un mod care îi face să creadă că trebuie neapărat să cumpere cele două produse împreună nu este „agresivă” în sine în sensul acestor dispoziții. Autoritățile competente ale statelor membre trebuie să aprecieze o astfel de practică comercială „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele” pentru a stabili dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute de aceste dispoziții. Sarcina probei nu se transferă comerciantului. Cu toate acestea, în cazul în care, la finalul acestei aprecieri, autoritățile menționate ajung la concluzia că practica comercială este „agresivă” în sensul acestor dispoziții, trebuie să o interzică. În această privință, ele pot, de exemplu, să impună ca semnarea contractelor pentru cele două produse să fie separată de un interval de șapte zile. În plus, în cazul în care cele două produse se referă la „servicii financiare”, statele membre pot adopta norme care au ca efect interzicerea vânzării combinate a acestor produse în aplicarea lex specialis care figurează la articolul 3 alineatul (9) din aceeași directivă.
3) Articolul 24 din Directiva (UE) 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări
trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca autoritățile competente ale statelor membre să impună un interval de șapte zile între semnarea a două contracte referitoare la un împrumut pentru nevoi personale și, respectiv, la o poliță de asigurare, oferite împreună de același comerciant, atunci când se dovedește că o astfel de practică comercială, „analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele”, este „agresivă” și, prin urmare, „neloială” în sensul Directivei 2005/29/CE.
1 Limba originală: engleza.
2 Carrère, E., D’autres vies que la mienne (Folio, 2010), p. 194 și 195 (traducere liberă). În acest roman, autorul povestește viața judecătorului francez care a introdus cererea preliminară ce a condus la pronunțarea Hotărârii din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, EU:C:2002:705), care privea problema clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
3 Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).
4 A se vedea considerentul (7) al directivei menționate.
5 A se vedea în special considerentele (11), (23) și (24), precum și articolul 1 din aceasta.
6 A se vedea articolul 5 din Directiva 2005/29.
7 În conformitate cu articolul 2 litera (b) din Directiva 2005/29, „«comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul acestui comerciant”.
8 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 (JO 2016, L 26, p. 19).
9 O practică comercială poate fi considerată neloială, în sensul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2005/29, numai dacă această dublă condiție este îndeplinită (a se vedea în această privință Hotărârea din 7 septembrie 2016, Deroo‑Blanquart, C‑310/15, EU:C:2016:633, punctul 32 și jurisprudența citată).
10 Adăugăm că noțiunea de „consumator” este definită la articolul 2 litera (a) din Directiva 2005/29, ca „orice persoană fizică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de [această] directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală”.
11 A se vedea Siciliani, P., Riefa, C., și Gamper H., Consumer Theories of Harm: An Economic Approach to Consumer Law Enforcement and Policy Making, prima ediție, Hart Publishing, 2019, p. 25.
12 Lobel, O., „A Behavioural law and economics perspective: Between methodology and ideology when behavioural sciences meet law”, în van Gestel, R., Micklitz, H.-W., și Rubin, E.L., Rethinking Legal Scholarship: A Transatlantic Dialogue, Cambridge University Press, 2017, p. 476.
13 A se vedea Wheeler, G., „Bounded rationality”, în Zalta, E.N. (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2020, disponibil la https://plato.stanford.edu/archives/fall2020/entries/bounded‑rationality/.
14 A se vedea van Boom, W., și Garde, A., The European Unfair Commercial Practices Directive: Impact, Enforcement Strategies and National Legal Systems, prima ediție, Routledge, 2014, p. 6.
15 A se vedea Siciliani, P., Riefa, C., și Gamper, H. (citată la nota de subsol 11 de mai sus), p. 21.
16 A se vedea de exemplu van Boom, W., și Garde, A., The European Unfair Commercial Practices Directive: Impact, Enforcement Strategies and National Legal Systems, Routledge (citată la nota de subsol 14 de mai sus), p. 6.
17 A se vedea Hotărârea din 4 iunie 2020, Kancelaria Medius (C‑495/19, EU:C:2020:431, punctul 22 și jurisprudența citată).
18 Comunicare a Comisiei – Orientări privind interpretarea și aplicarea Directivei 2005/29 (JO 2021, C 526, p. 1).
19 A se vedea Concluziile avocatului general Medina prezentate în cauza Caixabank și alții (Controlul transparenței în cadrul unei acțiuni colective) (C‑450/22, EU:C:2024:64, punctul 46).
20 A se vedea Hotărârea din 13 ianuarie 2000, Estée Lauder (C‑220/98, EU:C:2000:8, punctele 27-31).
21 Pentru a da un exemplu oarecum „amuzant”, Curtea a statuat în mod expres că criteriul de referință al „consumatorului mediu” utilizat în Directiva 2005/29 se aplică și în contextul evaluării riscului de eroare sau de confuzie menționat la articolul 3 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 2010 (JO 2010, L 153, p. 1) [a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:599, punctul 56)].
22 Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
23 A se vedea în această privință Hotărârea din 21 septembrie 2023, mBank (Registrul polonez al clauzelor ilicite) (C‑139/22, EU:C:2023:692, punctul 66).
24 A se vedea nota de subsol 18 de mai sus.
25 De exemplu, Curtea a constatat că faptul de a anunța un consumator că a câștigat un premiu a exploatat un efect psihologic și a încurajat consumatorul să ia o decizie care nu era neapărat rațională [a se vedea Hotărârea din 18 octombrie 2012, Purely Creative și alții (C‑428/11, EU:C:2012:651, punctul 38)].
26 A se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2016 (C‑310/15, EU:C:2016:633, punctul 36).
27 Ibid., punctul 37. Printre celelalte împrejurări la care s‑a referit Curtea în această privință se numără faptul că oferta combinată răspundea așteptărilor unei proporții semnificative de consumatori și că consumatorul avea posibilitatea de a accepta toate elementele acestei oferte sau de a anula vânzarea.
28 Sublinierea noastră.
29 Adăugăm că considerentul (13) al acestei directive prevede că practicile comerciale „înșelătoare” și „agresive” sunt „două tipuri de practici comerciale care sunt de departe cele mai comune” (sublinierea noastră).
30 Astfel, articolele 6 și 7 din Directiva 2005/29 reglementează „practicile înșelătoare”.
31 A se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2016, Deroo‑Blanquart (C‑310/15, EU:C:2016:633, punctul 28 și jurisprudența citată).
32 În hotărârea citată la nota de subsol precedentă, Curtea a utilizat efectiv termenii „oferte comune” pentru a desemna o practică comercială care constă în vânzarea unui computer echipat cu programe informatice preinstalate fără a oferi consumatorului posibilitatea de a obține același model de computer neechipat cu programe informatice preinstalate.
33 A se vedea în această privință din nou Hotărârea din 7 septembrie 2016, Deroo‑Blanquart (C‑310/15, EU:C:2016:633, punctul 30 și jurisprudența citată).
34 A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2019, Orange Polska (C‑628/17, EU:C:2019:480, punctul 30).
35 A se vedea de asemenea în această privință considerentul (16) al Directivei 2005/29, care prevede că practicile comerciale „agresive” sunt „practicile care folosesc hărțuirea, constrângerea, inclusiv prin forță fizică sau influența nejustificată”.
36 A se vedea în această privință Hotărârea din 7 septembrie 2016, Deroo‑Blanquart (C‑310/15, EU:C:2016:633, punctul 30 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 2013, Köck (C‑206/11, EU:C:2013:14, punctul 50), în care Curtea a concluzionat în esență că, dacă o practică comercială nu figurează în anexa I la Directiva 2005/29, autoritatea națională competentă trebuie să efectueze ea însăși o apreciere a caracterului neloial al acesteia în raport cu criteriile prevăzute la articolele 5-9 din această directivă și nu poate proceda la o interzicere generală a unei astfel de practici, precum și Hotărârea din 12 iunie 2019, Orange Polska (C‑628/17, EU:C:2019:480, punctul 25).
37 A se vedea Hotărârea din 19 octombrie 2017, Europamur Alimentación (C‑295/16, EU:C:2017:782, punctul 39 și jurisprudența citată).
38 Hotărârea din 12 iunie 2019 (C‑628/17, EU:C:2019:480, punctul 35 și jurisprudența citată).
39 Ibid., punctele 46-49.
40 Noțiunea de „distribuitor de asigurări” este definită la articolul 2 alineatul (8) din Directiva 2016/97 drept „orice intermediar de asigurări, intermediar de asigurări auxiliare sau întreprindere de asigurare”.
41 În această privință, observăm că Directiva 2016/97 se aplică, astfel cum se arată în considerentul (7) al acesteia, tuturor „vânzărilor de produse de asigurare” [a se vedea de asemenea în această privință Hotărârea TC Medical Air Ambulance Agency (C‑633/20, EU:C:2022:733, punctul 48)]. În acest context, articolul 24 din această directivă privește, mai precis, vânzarea unor asemenea produse în combinație cu alte produse.
42 În plus, în considerentul (10) al Directivei 2005/29 se arată că aceasta „asigură protecția consumatorilor în cazul în care nu există nicio legislație sectorială specială la nivel comunitar […]” și, prin urmare, „completează, în consecință, acquis‑ul comunitar care se aplică practicilor comerciale ce aduc prejudicii intereselor economice ale consumatorilor”.
43 A se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2018, Wind Tre și Vodafone Italia (C‑54/17 și C‑55/17, EU:C:2018:710, punctele 60 și 61).
44 Sublinierea noastră.
45 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183).
46 În această privință, subliniem că Compass Banca și Europe Assistance Italia susțin că legiuitorul italian a făcut uz de articolul 3 alineatul (9) din Directiva 2005/29 doar pentru a impune anumite obligații „comercianților” care se angajează într‑o astfel de practică (printre altele impunând ca anumite informații să fie furnizate consumatorului și ca acestuia din urmă să i se prezinte de asemenea opțiunea de a cumpăra aceste produse separat).