1.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între EM, domiciliată în Germania, pe de o parte, și Roompot Service BV, cu sediul în Țările de Jos, care administrează un parc de vacanță ce cuprinde locuințe turistice, situat în acest stat membru, pe de altă parte, în legătură cu rambursarea cuantumului prețului plătit pentru folosința de scurtă durată a unuia dintre bungalow‑urile din acest parc, însoțit de dobânzi și de cheltuieli.

3.

Vom prezenta motivele pentru care considerăm, cu titlu principal, că litigiul privește un contract complex care, în consecință, nu ține de competența exclusivă prevăzută de Regulamentul nr. 1215/2012 în materie de închiriere a unor imobile. Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar aprecia că contractul în discuție intră în domeniul de aplicare al articolului 24 punctul 1 primul paragraf din acest regulament, am considera că cererea formulată în cauza principală se referă la acest contract și intră de asemenea în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

4.

Secțiunea 6 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulată „Competența exclusivă”, prevede la articolul 24 punctul 1:

„Următoarele instanțe dintr‑un stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților:

5.

EM, domiciliată în Germania, a rezervat, la 23 iunie 2020, prin internet, pe site‑ul Roompot Service ( 3 ), cu sediul în Țările de Jos, un bungalow în parcul de vacanță „Waterpark Zwartkruis” ( 4 ), situat în acest stat membru, la Noardburgum, pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 2020 și 4 ianuarie 2021 și pentru un grup de nouă persoane care provin din mai mult de două gospodării diferite.

6.

Rezervarea, pentru prețul de 1902,80 euro pe care EM l‑a plătit integral, includea punerea la dispoziție a lenjeriei de pat și curățenia la sfârșitul sejurului.

7.

Waterpark Zwartkruis este un parc acvatic care cuprinde bungalow‑uri situate direct pe malul unui lac, fiecare locuință având propriul ponton. Contra unui supliment de preț, pot fi închiriate bărci și canoe.

8.

Roompot Service a informat‑o pe EM prin e‑mail, înainte de sosire și la cererea acesteia, că, în pofida pandemiei de COVID-19, Waterpark Zwartkruis era deschis în perioada de rezervare, dar că, în conformitate cu reglementările neerlandeze, nu era posibil să locuiască într‑un bungalow decât împreună cu familia sa și cu maximum două persoane dintr‑o altă gospodărie. În plus, i s‑a propus să își modifice rezervarea pentru un sejur la o dată ulterioară.

9.

EM nu a efectuat sejurul și nu și‑a modificat rezervarea. Roompot Service i‑a rambursat suma de 300 de euro.

10.

EM a sesizat Amtsgericht Neuss (Tribunalul Districtual din Neuss, Germania) cu o cerere formulată împotriva Roompot Service având ca obiect rambursarea soldului prețului în cuantum de 1602,80 euro, însoțit de dobânzi și de cheltuieli. Aceasta din urmă a contestat competența internațională a instanțelor germane. Prin decizia din 1 octombrie 2021, această cerere a fost respinsă ca nefondată.

11.

EM a declarat apel în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania), care ridică problema competenței internaționale exclusive a instanțelor din Țările de Jos de a soluționa cauza principală, în conformitate cu articolul 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012.

12.

Această instanță arată că din cele trei hotărâri relevante ale Curții referitoare la închirierea de case de vacanță în străinătate, prin care se interpretează articolul 16 punctul 1 din Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială ( 5 ), al cărui conținut a rămas în esență identic în Regulamentul nr. 1215/2012, și anume Hotărârea din 15 ianuarie 1985, Rösler ( 6 ), Hotărârea din 26 februarie 1992, Hacker ( 7 ) și Hotărârea din 27 ianuarie 2000, Dansommer ( 8 ), reiese că aceste contracte țin, în principiu, de competența exclusivă a instanțelor de la locul unde este situat imobilul. Potrivit Curții, ar exista o excepție doar atunci când contractul ar fi de natură complexă, în sensul că ar cuprinde un ansamblu de prestații în schimbul unui preț global plătit de client ( 9 ).

13.

Instanța menționată indică, pe de o parte, că, în speță, prestațiile suplimentare constau în oferirea pe pagina de internet a Roompot Service, la rubrica „informare și consiliere”, a diverse bungalow‑uri echipate în mod diferit, rezervarea efectuată pentru EM, primirea la fața locului și predarea cheilor, furnizarea de lenjerie de pat și realizarea unei curățenii la sfârșitul sejurului. Potrivit modului în care această instanță înțelege jurisprudența Curții, prestațiile menționate, privite în ansamblu, trebuie să aibă o importanță semnificativă pentru a conferi contractului un caracter complex.

14.

Pe de altă parte, potrivit unei părți a doctrinei germane, prestațiile accesorii minore, precum întreținerea bunului sau curățarea acestuia, schimbarea lenjeriei de pat sau primirea la fața locului, ar avea o importanță mai mică, astfel încât prestațiile suplimentare în discuție în cauza principală nu ar fi suficiente pentru a putea reține existența unui contract complex.

15.

Instanța de trimitere precizează de asemenea că Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) a dat o interpretare diferită hotărârilor Curții ( 10 ). Întemeindu‑se pe Hotărârea Hacker, precum și pe Hotărârea Dansommer, această instanță consideră că stabilirea competenței în temeiul articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012 depinde numai de aspectul dacă operatorul profesionist de turism este obligat să pună la dispoziție folosința unei case de vacanță care aparține unui terț. Într‑o asemenea situație, această dispoziție nu ar fi aplicabilă. În schimb, dacă operatorul profesionist de turism nu este decât intermediar al unui contract de închiriere încheiat cu proprietarul, dispoziția menționată ar fi aplicabilă.

16.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei interpretări cu jurisprudența Curții.

17.

În aceste condiții, Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 24 punctul 1 [primul paragraf] din Regulamentul [nr. 1215/2012] trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește un contract încheiat între o persoană fizică și un locator profesionist de locuințe de vacanță cu privire la punerea la dispoziție în vederea utilizării de scurtă durată a unui bungalow într‑un complex de vacanță exploatat de locator, contract care, pe lângă simpla punere la dispoziție în vederea utilizării, prevede, ca prestări de servicii suplimentare, o curățenie finală și furnizarea de lenjerie de pat, competența exclusivă revine instanței de la locul în care este situat bunul închiriat, indiferent dacă bungalow‑urile de vacanță sunt proprietatea locatorului sau a unui terț?”

18.

EM și Comisia Europeană au depus observații scrise.

19.

În esență, instanța de trimitere ridică problema criteriilor relevante care trebuie luate în considerare pentru calificarea unui contract referitor la folosința de scurtă durată a unui bungalow dintr‑un parc de vacanță drept contract de închiriere a unui imobil, în sensul articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012, sau drept contract complex privind un ansamblu de prestări de servicii.

20.

Dispozițiile articolului 24 punctul 1 primul paragraf din acest regulament sunt echivalente cu cele ale articolului 16 alineatul (1), devenit alineatul (1) litera (a) ( 11 ) din Convenția de la Bruxelles, și ale articolului 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 12 ), astfel încât interpretarea dată de Curte acestor din urmă dispoziții rămâne valabilă și pentru interpretarea primelor dispoziții ( 13 ).

21.

Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții:

22.

În conformitate cu articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1215/2012, nu se poate deroga prin convenție de la această competență exclusivă.

23.

Stabilirea competenței instanțelor naționale în materie de închiriere a unei locuințe de vacanță a făcut obiectul a trei hotărâri ale Curții, și anume Hotărârile Rösler, Hacker și Dansommer ( 15 ), și a două modificări legislative ( 16 ). Acestea au creat o derogare de la competența exclusivă prevăzută la articolul 24 punctul 1 primul paragraf din acest regulament atunci când cele două părți ale litigiului au domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru ( 17 ). Se va reține totuși că modificarea legislativă care a introdus un al doilea paragraf la articolul 24 punctul 1 din regulamentul menționat nu se potrivește perfect, în ceea ce privește contractele de închiriere având ca obiect locuințe, cu justificarea normei de principiu pe care Curtea a identificat‑o și care a fost amintită la punctul 21 din prezentele concluzii ( 18 ).

24.

Prin urmare, este vorba despre regimul aplicabil, de aproape 20 de ani, închirierilor turistice de scurtă durată, fără ca, până în prezent, instanțele naționale să fi adus la cunoștința Curții noi dificultăți de interpretare.

25.

Din această jurisprudență a Curții rezultă că aplicarea articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012 presupune îndeplinirea a două condiții. Trebuie, în primul rând, ca litigiul să privească un contract de închiriere a unui bun imobil, în sensul acestei dispoziții. În al doilea rând, dacă aceasta este situația, trebuie ca litigiul să aibă ca obiect drepturile și obligațiile care decurg din acest contract. În cazul în care prima condiție nu este îndeplinită, nu este necesară examinarea celei de a doua condiții.

26.

Potrivit ultimelor două hotărâri ale Curții, Hotărârile Hacker și Dansommer, pentru calificarea drept contract de închiriere este necesar să nu existe prestații accesorii obligației principale privind folosința unei locuințe de vacanță ( 19 ).

27.

Nelămuririle instanței de trimitere rezultă din aprecierea angajamentelor contractuale din cauza principală în comparație cu cele din Hotărârea Hacker. Acestea sunt amintite la punctul 31 din Hotărârea Dansommer după cum urmează: „Contractul care era în discuție în [cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Hacker] fusese încheiat între un operator profesionist de turism și clientul său la locul unde ei își aveau sediul social, respectiv domiciliul și, chiar dacă prestația prevăzută în acest contract consta în punerea la dispoziție a unei locuințe de vacanță pentru o perioadă scurtă, el implica totuși prestații suplimentare, precum informarea și consilierea prin care operatorul de turism oferea clientului o serie de pachete de vacanță, rezervarea unei locuințe pentru perioada aleasă de client, rezervarea de locuri pentru transport, primirea la destinație și, eventual, o asigurare de anulare a călătoriei (Hotărârea Hacker […], punctul 14).”

28.

Din punctul nostru de vedere, din aceste două hotărâri rezultă că, pentru a statua cu privire la competența sa, instanța trebuie să aprecieze raportul contractual în discuție în ansamblu și în contextul său, pentru a stabili dacă acesta are ca unic obiect folosința unei locuințe sau angajamentul de a o pune la dispoziția unei persoane împreună cu prestații proprii unui sejur de vacanță ( 20 ). Serviciile, cum ar fi menajul, furnizarea lenjeriei sau altele, care pot fi furnizate în orice bun închiriat de un particular sau de un profesionist, nu au, din punctul nostru de vedere, nicio incidență asupra calificării contractului, din moment ce sunt accesorii ocupării acestuia.

29.

Același lucru este valabil în ceea ce privește aspectul dacă locuința de vacanță a fost închiriată direct de proprietar sau în numele acestuia. În opinia noastră, în Hotărârea Dansommer, Curtea nu a intenționat să modifice criteriile care trebuie reținute în vederea stabilirii competenței internaționale ( 21 ). Angajamentul contractual care are ca obiect folosința bunului este suficient ( 22 ). Astfel, se prezumă că locatorul este autorizat în acest scop. Nu trebuie să revină locatarului unei locuințe de vacanță sarcina de a verifica cine este proprietarul acesteia, în special dacă decide să acționeze în justiție.

30.

În schimb, la fel ca în cadrul unui sejur organizat ( 23 ), punerea la dispoziție a unei locuințe în locuri amenajate în mod specific pentru vacanță, precum Waterpark Zwartkruis administrat de Roompot Service ( 24 ), prezintă caracteristici speciale care justifică, în opinia noastră, în cazul în care sunt identificate de instanța de trimitere, calificarea contractului în cauză drept „contract complex”.

31.

Astfel, în primul rând, ar trebui să se verifice pe ce bază a fost stabilit raportul contractual. În speță, instanța de trimitere nu a menționat nici existența unui contract de închiriere, astfel cum se încheie în scris în cazul cazării într‑o casă individuală ( 25 ), nici conținutul acestuia, în special în ceea ce privește condițiile de plată a întregului preț. Mai precis, nu se precizează dacă rezervarea avea ca obiect un bungalow determinat în prealabil ( 26 ). Or, în cadrul unui parc imobiliar, care cuprinde structuri de cazare standardizate ce formează un ansamblu omogen și, dacă este cazul, clădiri destinate unei utilizări colective, angajamentele privind folosința uneia dintre locuințele mobilate par a fi luate, precum într‑un complex hotelier, sub propria răspundere a administratorului parcului, care se prezintă în mod obișnuit ca interlocutor pentru reclamații.

32.

În al doilea rând, este necesar să se arate că acest tip de formulă de cazare pentru vacanță este conceput având în vedere oferta de organizare a sejurului în ansamblul său. În speță, instanța de trimitere a constatat că locuința închiriată este situată într‑un parc acvatic a cărui amenajare urmărește tocmai să ofere persoanelor cazate în cadrul acestuia servicii legate de recreere ( 27 ). În consecință, se poate deduce că un anumit nivel de confort și de consiliere este de asemenea așteptat de turist și este promovat în cadrul rezervării unei astfel de cazări. În acest context, calitatea de profesionist a organizatorului sejurului într‑un parc de vacanță este, în opinia noastră, determinantă ( 28 ), la fel ca eventuala constatare a faptului că oferta de cazare este disponibilă pe tot parcursul anului, fără limită de timp, aceste criterii permițând diferențierea acesteia de cea de închirieri sezoniere.

33.

În al treilea rând, prețul global al sejurului ( 29 ) este de asemenea un element de apreciere care trebuie reținut. Astfel, considerăm necesar să se stabilească dacă acesta include costul mai multor prestații sau oferta de servicii prevăzute într‑un asemenea parc de vacanță, luând în considerare calitatea sau importanța acestora, ceea ce ar justifica faptul că acest preț nu are o legătură directă cu cel al închirierii unei singure locuințe pe piața locativă locală a caselor de vacanță care aparțin particularilor ( 30 ), ci este stabilit mai degrabă în funcție de nivelul de confort standardizat ca într‑un hotel. Prin urmare, acesta nu ar fi supus unor norme imperative comparabile cu cele care pot reglementa contractele de închiriere a locuințelor.

34.

În consecință, considerăm că revine instanței naționale sarcina de a verifica toate condițiile contractuale și particularitățile ofertei de cazare în vederea unui sejur de scurtă durată într‑un parc de vacanță precum, în speță, Waterpark Zwartkruis. Identificarea unei serii de elemente referitoare la prestațiile administratorului unui parc de vacanță, calificat de instanța de trimitere drept „locator profesionist al locuinței de vacanță”, permite depășirea limitelor impuse de o analiză cazuistică precum cea supusă aprecierii Curții sau discutată în doctrină ( 31 ). În plus, aceasta asigură o previzibilitate suficientă.

35.

O astfel de abordare este de asemenea adaptată diversității ofertei de cazare turistică ce s‑a dezvoltat în numeroase state membre ( 32 ). Observăm, în această privință, că ea se reflectă în terminologia limbii franceze din acest domeniu. Astfel, se face distincție între parcs résidentiels de loisirs (parcuri rezidențiale de agrement), résidences de tourisme (reședințele turistice) și villages de vacances (satele de vacanță), în funcție de tipul de cazare sau de închiriere în scop turistic a unei locuințe mobilate, cum ar fi casă, apartament, bungalow, casă mobilă de agrement, locuința ușoară de agrement, precum și de tipul de prestații furnizate legate de agrement.

36.

În plus, accesul la această multitudine de oferte a luat în prezent proporții semnificative sub efectul utilizării sporite a rezervărilor pe site‑urile internet ( 33 ). În sfârșit, trebuie să se ia în considerare faptul că, de la deciziile Curții în Hotărârile Rösler, Hacker și Dansommer, contextul legislativ și jurisprudențial în dreptul Uniunii a evoluat profund în materie de protecție a consumatorilor ( 34 ) și în domeniul vacanțelor în special ( 35 ). Și în dreptul național au putut fi adoptate regimuri juridice specifice cazărilor turistice ( 36 ).

37.

Astfel, apreciem că în cadrul particular al închirierilor de locuințe situate în parcuri de vacanță, justificarea competenței exclusive a instanțelor din statele membre de la locul situării imobilului a cărui folosință este cedată pentru o scurtă durată ( 37 ) nu este relevantă, ceea ce militează în favoarea unui răspuns adresat instanței de trimitere conform principiului interpretării stricte a articolului 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 38 ).

38.

Prin urmare, propunem Curții să decidă, precum în Hotărârea Hacker, că nu intră sub incidența articolului 24 punctul 1 primul paragraf din acest regulament punerea la dispoziție de către un profesionist din domeniul turismului a unei locuințe într‑un parc de vacanță pentru folosința personală de scurtă durată, raportul contractual trebuind să fie calificat drept „contract complex” în sensul acestei jurisprudențe.

39.

În cazul în care Curtea ar considera totuși că contractul în discuție privește exclusiv închirierea unei locuințe de vacanță, precum în Hotărârea Dansommer, ar trebui să se analizeze cererea formulată de EM cu care este sesizată instanța de trimitere.

40.

Cererea formulată de EM are la origine faptul că aceasta a rezervat în luna iunie 2020 o locuință pentru mai mult de două gospodării, cuprinzând în total nouă persoane, însă Roompot Service nu i‑a permis să locuiască în aceasta începând cu 31 decembrie 2020 decât împreună cu familia sa și cu două persoane dintr‑o altă gospodărie ( 39 ). În decizia de trimitere se arată că EM solicită rambursarea „restului din chirie” după ce Roompot Service a rambursat o parte din cuantumul „chiriei” ( 40 ).

41.

În speță, termenul „chirie” se referă la prețul sejurului care fusese plătit integral. Nu se precizează dacă acest preț acoperea costuri speciale fără legătură directă cu folosința locuinței, precum cheltuieli de rezervare, de exemplu, cum ar putea sugera rambursarea parțială acordată lui EM ( 41 ).

42.

În cazul unei cereri având ca obiect plata unei chirii, în sensul de contraprestație a dreptului de folosință a unui imobil, Curtea a statuat că se aplică competența exclusivă în materie de închiriere a unor imobile, din moment ce obiectul litigiului are legătură directă cu folosința proprietății închiriate ( 42 ).

43.

În cadrul acestui regim juridic, două împrejurări din speță merită o atenție deosebită. În primul rând, apreciem că lipsa unei folosințe a bunului închiriat nu este de natură să modifice calificarea cererii formulate de EM. Această împrejurare nu o exonerează în principiu de obligațiile sale față de Roompot Service. În al doilea rând, modificarea condițiilor de închiriere a bunului ar trebui analizată ca o nerespectare de către Roompot Service a angajamentelor sale contractuale, chiar dacă aceasta ar fi justificată de restricțiile impuse de combaterea pandemiei de COVID-19 ( 43 ).

44.

În aceste condiții, considerăm că obiectul litigiului din cauza principală ține de competența exclusivă a instanțelor din statul membru în care este situat bunul închiriat. Situația ar putea fi diferită numai dacă EM ar fi solicitat, până la concurența sumei solicitate, repararea unui prejudiciu indirect legat de folosința proprietății închiriate ( 44 ).

45.

În consecință, cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar statua că contractul încheiat între EM și Roompot Service privește cesiunea dreptului de folosință a unei locuințe de vacanță, apreciem că norma de competență exclusivă prevăzută la articolul 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012 ar fi de asemenea aplicabilă pentru motivul că litigiul are ca obiect drepturile și obligațiile care decurg dintr‑un astfel de contract.

46.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania) după cum urmează:

Articolul 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

trebuie interpretat

cu titlu principal, în sensul că nu intră în domeniul său de aplicare contractul prin care un profesionist din domeniul turismului pune la dispoziție o locuință de vacanță într‑un parc de vacanță pentru folosința personală de scurtă durată;

cu titlu subsidiar, în sensul că intră în domeniul său de aplicare cererea de rambursare a unei părți din prețul plătit în urma unei modificări de către una dintre părți a condițiilor unui contract privind închirierea unei locuințe de vacanță.