1.

Având în vedere legătura dintre cauza C‑305/22 și cauza C‑595/23, considerăm că este pertinent să prezentăm concluzii comune în aceste două cauze. În opinia noastră, acest lucru are meritul de a evidenția problemele care pot fi generate de modul în care autoritățile judiciare italiene concep punerea în aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ).

2.

Astfel, cauza C‑595/23 constituie o ilustrare perfectă a disfuncționalităților care pot rezulta din nerespectarea de către autoritatea judiciară de executare, în cadrul punerii în aplicare a acestui motiv de neexecutare facultativă, a normelor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană ( 3 ).

3.

Cererea de decizie preliminară în cauza C‑305/22 privește interpretarea articolului 4 punctele 5 și 6 și a articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, precum și a articolului 4 alineatul (2), a articolului 22 alineatul (1) și a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909.

4.

Această cerere a fost formulată în contextul unei proceduri naționale prin care Curtea de Apel București (România) trebuie să se pronunțe cu privire la validitatea unui mandat național de executare a unei pedepse cu închisoarea pronunțate împotriva lui C.J., care are reședința în Italia, precum și la cea a unui mandat european de arestare emis pe numele acestuia. Executarea acestui mandat european de arestare a fost refuzată de autoritățile judiciare italiene pe baza motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 ( 4 ). Aceste autorități au pronunțat simultan o decizie de recunoaștere a hotărârii și de executare a condamnării penale pronunțate împotriva lui C.J., în pofida opoziției formulate de autoritățile judiciare române față de executarea acestei condamnări în Italia.

5.

La 23 ianuarie 2024, Curtea a decis să trimită cauza C‑305/22 Camerei întâi. La 13 martie 2024 a avut loc o ședință și la 13 iunie 2024 ne‑am prezentat concluziile ( 5 ), care, în conformitate cu cererea Curții, vizau primele trei întrebări preliminare adresate de Curtea de Apel București.

6.

În acele concluzii, am propus Curții să răspundă instanței de trimitere că articolul 4 punctul 6 și articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, precum și articolul 4 alineatele (2) și (5), articolul 8 alineatul (1), articolul 22 alineatul (1) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că o autoritate judiciară nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate invocând motivul de neexecutare facultativă menționat în prima dintre aceste dispoziții atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. În această situație, statul membru emitent își păstrează dreptul de a executa pedeapsa respectivă și revine autorității judiciare de executare sarcina de a executa mandatul european de arestare prin predarea persoanei căutate acestui stat membru.

7.

La cererea Camerei întâi, formulată în temeiul articolului 60 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții, aceasta a decis, la 9 iulie 2024, să trimită cauza C‑305/22 Marii Camere și să prevadă prezentarea unor concluzii axate pe primele trei întrebări preliminare.

8.

Prin urmare, în conformitate cu articolul 83 din regulamentul său de procedură, Curtea a decis, prin Ordonanța din 13 septembrie 2024, C.J. (Executarea unei condamnări ca urmare a unui MEA) ( 6 ), să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii și să convoace părțile la o nouă ședință. Persoanele interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost invitate, cu ocazia acestei ședințe, să își exprime eventualul punct de vedere cu privire la întrebările care figurează în anexa la această ordonanță.

9.

Guvernele român, ceh, francez și neerlandez, precum și Comisia Europeană au participat la ședința care a avut loc la 14 octombrie 2024.

10.

În cursul acestei ședințe, pozițiile exprimate de participanți în ședința din 13 martie 2024 au fost reiterate pe baza unor argumente în esență identice.

11.

Astfel, două teze radical opuse continuă să se confrunte. În timp ce guvernul neerlandez susține că punerea în aplicare a motivului de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 poate fi efectuată în afara cadrului stabilit prin Decizia‑cadru 2008/909, ceilalți participanți la prezenta procedură susțin poziția contrară. Printre aceștia, guvernul ceh se distinge de guvernele român și francez, precum și de Comisie, în măsura în care pare să considere, spre deosebire de acestea din urmă, că punerea în aplicare a acestui motiv de neexecutare facultativă nu necesită consimțământul statului membru de condamnare, admițând totodată că recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea condamnării trebuie efectuate în conformitate cu prevederile Deciziei‑cadru 2008/909.

12.

În ceea ce ne privește, după ascultarea din nou a pozițiilor exprimate de participanții la prezenta procedură, considerăm în continuare că analiza pe care am expus‑o în Concluziile noastre din 13 iunie 2024 este singura care permite să se garanteze, pe de o parte, obiectivul combaterii impunității urmărit de Decizia‑cadru 2002/584 și, pe de altă parte, obiectivul care constă în facilitarea reinserției sociale a persoanei condamnate, care este urmărit atât de articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru, cât și de Decizia‑cadru 2008/909. În special, articolul 25 din această decizie‑cadru nu ar trebui, în opinia noastră, să fie interpretat într‑un sens care ar putea aduce atingere obiectivului privind evitarea impunității persoanei în cauză, obiectiv care implică o executare efectivă a pedepsei, atât în ceea ce privește natura, cât și durata sa ( 7 ). De altfel, trebuie subliniat că acest obiectiv este menționat în mod expres în partea finală a acestui articol.

13.

În consecință, facem trimitere la concluziile noastre anterioare, pe care le confirmăm și le reiterăm în întregime.

14.

Cererea de decizie preliminară în cauza C‑595/23 privește interpretarea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, a articolului 22 alineatul (1) și a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, precum și a considerentului (46) și a articolelor 24, 25, 26, precum și a articolului 55 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, de modificare și de abrogare a Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1986/2006 al Parlamentului European și al Consiliului și a Deciziei 2010/261/UE a Comisiei ( 8 ), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2022/1190 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2022 ( 9 ).

15.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri referitoare la executarea în Italia a unui mandat european de arestare emis de autoritățile române pe numele lui EDS în scopul executării unei pedepse privative de libertate.

16.

Contextul prezentei cauze este același cu cel din cauza C‑305/22, și anume divergența de abordare dintre autoritățile judiciare române și cele italiene în ceea ce privește condițiile care trebuie respectate cu ocazia punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

17.

Această divergență de abordare stă la originea problematicii care se află în centrul prezentei cauze, și anume stabilirea autorității care este competentă să șteargă din SIS o semnalare ( 10 ) a persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare pe care autoritatea judiciară de executare refuză să îl execute în temeiul acestei dispoziții, dar cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909.

18.

La 10 iulie 2017, EDS a fost condamnat în România la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani și șase luni.

19.

La 8 februarie 2019, Curtea de Apel București a emis un mandat european de arestare împotriva lui EDS în scopul executării acestei hotărâri. Totodată, autoritățile române competente au introdus în SIS o semnalare pentru arestarea lui EDS în scopul predării sale către România pe baza acestui mandat european de arestare.

20.

EDS a fost arestat în Italia la 13 ianuarie 2020.

21.

Prin hotărârea din 15 septembrie 2020, instanța de trimitere, și anume Corte d’appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli, Italia), pe de o parte, a refuzat predarea lui EDS în scopul executării pedepsei pronunțate în România, întemeindu‑se pe motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Pe de altă parte, această instanță a recunoscut hotărârea din 10 iulie 2017 pronunțată de autoritatea judiciară română, pe care se întemeiază mandatul european de arestare, și a dispus ca pedeapsa să fie executată în Italia, în conformitate cu dreptul său intern ( 11 ). Executarea pedepsei a început la 15 iulie 2022 ( 12 ).

22.

Din observațiile scrise ale guvernului român reiese că, la 20 septembrie 2022, la cererea persoanei căutate, Corte d’appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a întrebat autoritățile române dacă, în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale (România) ( 13 ) privind prescripția răspunderii penale, executarea pedepsei era considerată prescrisă. La 29 septembrie 2022, autoritățile române au indicat că nu a fost pronunțată nicio hotărâre judecătorească definitivă prin care să se constate că a intervenit prescripția răspunderii penale.

23.

La 11 octombrie 2022, instanța de trimitere a dispus încetarea executării pedepsei și a revocat recunoașterea hotărârii române de condamnare pentru motivul că această hotărâre nu mai era executorie, întemeindu‑se pe deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

24.

La 24 august 2022, Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției, Italia) a solicitat autorităților române să șteargă semnalarea din SIS. Autoritățile române au răspuns, la 30 august 2022, că mandatul european de arestare nu fusese retras întrucât fusese adresată Curții o cerere de decizie preliminară, astfel încât procedura fusese suspendată.

25.

Prin hotărârea din 2 februarie 2023, Curtea de Apel București a retras această cerere cu care sesizase Curtea în cauza AR (C‑179/22) și a respins cererea lui EDS având ca obiect revocarea mandatului european de arestare care îl privea și ștergerea semnalării din SIS.

26.

În consecință, Ministerul Justiției din Italia a adresat ulterior două cereri Curții de Apel București (România) și Ministerului Justiției (România), datate 9 martie 2023 și, respectiv, 9 mai 2023, care vizau revocarea de către autoritățile române a mandatului european de arestare și ștergerea semnalării din SIS.

27.

Prin hotărârea din 11 martie 2023, Înalta Curte de Casație (România) a respins acțiunea formulată de EDS împotriva hotărârii din 2 februarie 2023 a Curții de Apel București (România), statuând că, întrucât hotărârea penală română de condamnare fusese recunoscută în Italia în scopul executării sale, orice aspect referitor la această executare era exclusiv de competența instanței de executare italiene, în calitate de instanță a statului membru de executare a hotărârii recunoscute.

28.

În aceste condiții, EDS a sesizat instanța de trimitere, arătând printre altele că a epuizat toate căile legale și de atac prevăzute de dreptul român și că această situație de fapt determină o restrângere ilegală a libertății sale personale și a dreptului său la liberă circulație, din moment ce, până la ștergerea semnalării din SIS, nu se poate deplasa pe teritoriul unui alt stat membru fără a fi expus unui risc real de a fi arestat.

29.

În această privință, EDS arată că, în luna august a anului 2021, după hotărârea prin care Corte d’appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a refuzat predarea și înainte de începerea executării pedepsei recunoscute, a plecat în vacanță în Grecia, unde a fost arestat de poliția insulei Mikonos în executarea mandatului european de arestare emis de Curtea de Apel București la 8 februarie 2019.

30.

În consecință, EDS solicită instanței de trimitere să dispună ștergerea semnalării din SIS și revocarea mandatului european de arestare care a fost emis pe numele său.

31.

Pentru a se pronunța cu privire la această cerere, instanța menționată prezintă situația dreptului italian în acest domeniu.

32.

Astfel, din articolul 18 bis, intitulat „Motive de refuz facultativ al predării” din legge n. 69 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla decisione quadro 2002/584/GAI del Consiglio, del 13 giugno 2002, relativa al mandato d’arresto europeo e alle procedure di consegna tra Stati membri (Legea nr. 69 privind dispoziții de punere a dreptului intern în conformitate cu Decizia‑cadru [2002/584]) ( 14 ) din 22 aprilie 2005, în versiunea aplicabilă litigiului principal, reiese că, atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, Corte d’appello (Curtea de Apel) poate refuza predarea în cazul în care persoana căutată este cetățean italian sau cetățean al unui alt stat membru care are reședința sau locuiește în mod legal și efectiv pe teritoriul italian, cu condiția ca instanța menționată să dispună ca această pedeapsă sau măsură de siguranță să fie executată în Italia, în conformitate cu legislația italiană.

33.

Articolul 16 din decreto legislativo n. 161 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla Decisione quadro 2008/909/GAI relativa all’applicazione del principio del reciproco riconoscimento alle sentenze penali che irrogano pene detentive o misure privative della libertà personale, ai fini della loro esecuzione nell’Unione europea (Decretul legislativ nr. 161/2010 privind dispoziții de punere a dreptului intern în conformitate cu Decizia‑cadru [2008/909]) ( 15 ) din 7 septembrie 2010 prevede că, în cazul recunoașterii hotărârii judecătorești străine, pedeapsa este executată în conformitate cu dreptul italian, inclusiv cu dispozițiile aplicabile în materie de amnistie și de grațiere.

34.

În plus, din articolul 24 din acest decret legislativ reiese că, în cazul în care Corte d’appello (Curtea de Apel) refuză predarea solicitată prin intermediul unui mandat european de arestare întemeiat pe o hotărâre penală de condamnare și dispune executarea pedepsei pe teritoriul italian, aceasta, dacă sunt îndeplinite condițiile, trebuie să recunoască simultan, în scopul executării sale în Italia, hotărârea penală menționată pe care se întemeiază mandatul european de arestare respectiv.

35.

Instanța de trimitere precizează că, în măsura în care condițiile erau îndeplinite în favoarea lui EDS, pedeapsa recunoscută, și anume o pedeapsă privativă de libertate cu o durată de cinci ani și șase luni, a fost declarată stinsă după efectuarea a trei ani de închisoare, prin efectul amnistiei recunoscute de legge n. 241 – Concessione di indulto (Legea nr. 241 privind acordarea grațierii) ( 16 ) din 31 iulie 2006.

36.

Această instanță consideră că, în virtutea refuzului predării lui EDS autorităților române, a recunoașterii în scopul executării în Italia a hotărârii penale de condamnare și a începerii executării pedepsei recunoscute în Italia, EDS are dreptul la revocarea mandatului european de arestare emis pe numele său, precum și la ștergerea semnalării corelative introduse în SIS.

37.

Instanța menționată arată însă că dreptul italian nu prevede competența instanței italiene, în calitate de instanță a statului membru de executare, de a dispune revocarea mandatului european de arestare emis de un alt stat membru și nici ștergerea semnalării introduse în SIS de statul membru emitent. Rezultă că cererea lui EDS nu ar putea fi admisă exclusiv în temeiul dreptului italian.

38.

Prin urmare, potrivit instanței de trimitere, trebuie să se stabilească dacă, în temeiul dreptului Uniunii, unei instanțe a statului membru de executare i se poate recunoaște competența de a dispune revocarea mandatului european de arestare emis de un alt stat membru și ștergerea semnalării introduse în SIS de statul membru emitent.

39.

În această privință, instanța menționată citează articolul 55 alineatul (1) din Regulamentul SIS, care prevede că „[s]emnalările în vederea arestării în scopul predării sau al extrădării prevăzute la articolul 26 se șterg atunci când persoana în cauză a fost predată sau extrădată autorităților competente din statul membru emitent. Acestea sunt șterse și atunci când hotărârea judecătorească în temeiul căreia s‑a emis semnalarea a fost revocată de autoritatea judiciară competentă în conformitate cu dreptul intern. Acestea sunt șterse, de asemenea, la expirarea semnalării în conformitate cu articolul 53”.

40.

Instanța amintită arată că această dispoziție nu prevede ștergerea semnalării introduse în SIS în cazul în care predarea a fost refuzată în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 și că executarea pedepsei pe teritoriul statului membru de executare în conformitate cu dreptul intern al acestuia a fost dispusă după ce hotărârea penală de condamnare a fost recunoscută în sensul articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909. Or, într‑o asemenea situație, ar trebui să se considere că, la fel ca situația în care predarea persoanei căutate a fost efectuată, mandatul european de arestare și‑a epuizat efectele, astfel încât persoana în cauză nu ar mai trebui căutată și nici arestată în cadrul acestui mandat. De altfel, considerentul (46) al Regulamentului SIS ar milita în sensul ștergerii semnalării, întrucât enunță că „[o] semnalare ar trebui să fie păstrată numai pe durata necesară îndeplinirii scopului în care a fost introdusă”.

41.

Potrivit instanței de trimitere, acest regulament conține, așadar, o lacună care ar trebui completată de Curte pe cale interpretativă, astfel încât să extindă situația în care semnalarea trebuie ștearsă deoarece predarea persoanei căutate a fost efectuată și la situația în care este pus în aplicare motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

42.

Prin urmare, această instanță apreciază că, în cazul în care statul membru emitent care a introdus semnalarea în SIS în temeiul articolului 26 din Regulamentul SIS nu șterge semnalarea în conformitate cu articolul 55 alineatul (1) din regulamentul menționat, astfel interpretat, statul membru de executare ar putea solicita această ștergere biroului SIRENE ( 17 ) din statul membru emitent. În această privință, instanța amintită face referire la articolele 24 și 25 din Regulamentul SIS, care prevăd posibilitatea unui stat membru de a solicita statului membru care a emis semnalarea să aplice semnalării un indicator de validitate ( 18 ).

43.

În aceste condiții, Corte d’appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„[D]ispozițiile coroborate ale următoarelor articole:

trebuie interpretate în sensul că:

44.

Instanța de trimitere a solicitat declanșarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 9 octombrie 2023, Curtea a decis să respingă această cerere.

45.

Prin cerere separată, depusă la grefa Curții la 18 octombrie 2023, instanța de trimitere a formulat de asemenea o cerere de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură, care a fost respinsă printr‑o decizie a președintelui Curții la 5 decembrie 2023 ( 19 ).

46.

Prin decizia președintelui Curții din 24 aprilie 2024, instanței de trimitere i‑a fost adresată o cerere de informații vizând să se stabilească dacă, în pofida timpului scurs, o semnalare referitoare la EDS era încă înscrisă în SIS și, în cazul unui răspuns negativ la această întrebare, dacă această instanță dorea să mențină cererea de decizie preliminară.

47.

În urma răspunsului instanței menționate din 3 mai 2024 la această cerere de informații, procedura în fața Curții a fost reluată.

48.

La 17 iunie 2024, procedura în prezenta cauză a fost suspendată în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură, în așteptarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauza C‑305/22.

49.

În urma deciziei Camerei întâi de a solicita Curții trimiterea cauzei C‑305/22 în fața Marii Camere, în temeiul articolului 60 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, și de redeschidere a procedurii orale în conformitate cu articolul 83 din acesta, la 18 iulie 2024 s‑a decis încetarea suspendării și reluarea procedurii în prezenta cauză.

50.

EDS, guvernele italian și român, precum și Comisia au depus observații scrise și au participat la ședința care a avut loc la 14 octombrie 2024, în cursul căreia, printre altele, au răspuns la întrebările adresate de Curte în vederea formulării unui răspuns oral.

51.

În cererea sa de decizie preliminară în cauza C‑595/23, instanța de trimitere adresează Curții două întrebări.

52.

Pe de o parte, această instanță solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul în care o autoritate judiciară a unui stat membru a refuzat să execute, în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, un mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, a recunoscut hotărârea prin care a fost pronunțată această pedeapsă, iar executarea pedepsei menționate a început în statul membru respectiv, statul membru emitent este obligat să șteargă semnalarea introdusă în SIS și să revoce acest mandat european de arestare.

53.

Pe de altă parte, instanța amintită solicită să se stabilească dacă, atât timp cât mandatul european de arestare nu a fost revocat și semnalarea nu a fost ștearsă de statul membru emitent, statul membru de executare are dreptul să solicite acestui stat membru să șteargă semnalarea din SIS și dacă statul membru menționat are obligația de a da curs acestei cereri.

54.

În primul rând, Comisia arată că, în măsura în care prezenta cauză privește un mandat european de arestare și o semnalare emisă de autoritățile române, prima întrebare preliminară privește o obligație care ar reveni, dacă este cazul, acestora din urmă, instanța italiană nedispunând de nicio competență în această privință. Această întrebare ar fi, așadar, abstractă și ipotetică în cadrul unei cauze pendinte în fața unei instanțe italiene și nu ar putea fi luată în considerare decât în legătură cu a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.

55.

În opinia noastră, împrejurarea că prima întrebare privește eventuala obligație a statului membru emitent de a șterge semnalarea din SIS într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal nu permite să se deducă faptul că ea ar avea un caracter ipotetic. Astfel, în măsura în care EDS nu a obținut de la autoritățile judiciare române ștergerea semnalării sale, el a sesizat instanța de trimitere, care întreabă pe bună dreptate Curtea dacă există o asemenea obligație, pentru a identifica limitele propriei competențe în materie, astfel încât, în opinia noastră, nu trebuie să se considere că prima întrebare ar fi inadmisibilă. Acestea fiind precizate, considerăm că este pertinent ca cele două întrebări adresate de instanța de trimitere să fie examinate împreună, în măsura în care acestea urmăresc să stabilească care sunt obligațiile și competențele respective ale autorităților competente ale statului membru emitent și ale celor ale statului membru de executare în ceea ce privește ștergerea unei semnalări în urma unui refuz de executare a unui mandat european de arestare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

56.

În al doilea rând, arătăm că mandatul european de arestare a fost emis împotriva lui EDS la 8 februarie 2019 și că semnalarea din SIS în temeiul articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul SIS a fost înregistrată la 11 februarie 2019.

57.

Or, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din acest regulament, o semnalare precum cea în discuție în litigiul principal este validă, în lipsa unei prelungiri, pentru o perioadă maximă de cinci ani, iar necesitatea de a păstra semnalarea trebuie să fie reexaminată în cadrul acestei perioade de cinci ani. Potrivit articolului 53 alineatul (7) din Regulamentul SIS, o semnalare se șterge automat după expirarea perioadei de reexaminare menționate la alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol, cu excepția cazului în care semnalarea a fost prelungită în conformitate cu alineatul (6) al articolului respectiv.

58.

Instanța de trimitere a fost întrebată dacă semnalarea referitoare la EDS era încă activă sau dacă aceasta fusese ștearsă în mod automat în luna februarie 2024, astfel încât cererea de decizie preliminară ar fi rămas fără obiect. Această instanță a fost de asemenea întrebată, în cazul lipsei unei semnalări active referitoare la EDS în SIS, dacă dorește să își mențină cererea de decizie preliminară.

59.

În scrisoarea din 3 mai 2024, instanța menționată a confirmat dorința sa de a‑și menține cererea de decizie preliminară. Astfel, în urma cererii de informații care i‑a fost adresată de Curte, instanța de trimitere solicitase structurii SIRENE Italia să verifice dacă semnalarea din 11 februarie 2019 era încă înscrisă în SIS, dacă era încă valabilă, dacă fusese prelungită și dacă fuseseră introduse alte semnalări referitoare la același mandat european de arestare de către structura SIRENE România.

60.

Prin nota din 2 mai 2024, structura SIRENE Italia a răspuns acestei instanțe că „semnalarea în cauză este încă înscrisă în baza de date SIS II. Acestei semnalări i‑a fost adăugat un indicator de validitate (flag) în urma arestării persoanei căutate”.

61.

În aceste condiții, astfel cum arată instanța de trimitere, trebuie să se pornească de la premisa că semnalarea referitoare la EDS este încă activă. Acest lucru a fost confirmat de guvernul român în ședință, care a indicat că această semnalare fusese prelungită.

62.

Având în vedere aceste elemente, apreciem că trimiterea preliminară este admisibilă.

63.

SIS este mecanismul prin care autoritățile naționale își transmit informații în scopul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. Potrivit articolului 1 din Regulamentul SIS, „[o]biectivul SIS este de a asigura un nivel ridicat de securitate în spațiul de libertate, securitate și justiție al Uniunii, inclusiv menținerea siguranței publice și a ordinii publice și garantarea securității pe teritoriile statelor membre, și de a asigura aplicarea dispozițiilor părții a treia titlul V capitolul 4 și capitolul 5 [TFUE] referitoare la circulația persoanelor pe teritoriile statelor membre, folosind informațiile transmise prin intermediul acestui sistem”.

64.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul SIS, SIS este compus printre altele dintr‑un sistem central și un sistem național în fiecare stat membru, aceste sisteme fiind interconectate. Din articolul 4 alineatul (2) din acest regulament rezultă că statele membre introduc, actualizează și șterg datele din SIS și efectuează căutări în datele respective prin intermediul propriilor sisteme naționale.

65.

Întregul mecanism de schimb de informații se bazează pe semnalările referitoare la persoane și la obiecte.

66.

Trebuie subliniat rolul central al statului membru care introduce o semnalare în SIS, care constituie „statul membru emitent”, în sensul articolului 3 punctul 9 din Regulamentul SIS.

67.

Astfel, conform articolului 26 alineatul (1) din acest regulament, „[s]emnalările referitoare la persoane căutate în vederea arestării în scopul predării pe baza unui mandat european de arestare sau semnalările referitoare la persoane căutate în vederea arestării în scopul extrădării se introduc la cererea autorității judiciare a statului membru emitent”. În plus, articolul 27 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că, „[î]n cazul în care o persoană este căutată în vederea arestării în scopul predării pe baza unui mandat european de arestare, statul membru emitent introduce în SIS o copie a originalului mandatului european de arestare”.

68.

Potrivit articolului 59 alineatul (1) din Regulamentul SIS, „[s]tatul membru emitent este responsabil să asigure faptul că datele sunt exacte, actualizate, și introduse și stocate în mod legal în SIS”.

69.

În plus, articolul 59 alineatul (3) din acest regulament precizează că „[n]umai statul membru emitent este autorizat să modifice, să completeze, să corecteze, să actualizeze sau să șteargă datele pe care le‑a introdus în SIS”.

70.

Din aceste dispoziții rezultă că statul membru emitent are responsabilitatea exclusivă de a menține sau de a șterge o semnalare. Deși statul membru de executare poate solicita această ștergere biroului SIRENE al statului membru emitent și deși persoanele în cauză pot sesiza autoritățile competente ale acestui stat membru în conformitate cu prevederile articolului 67 alineatul (1) și ale articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul SIS ( 20 ), nu este mai puțin adevărat că decizia finală în această privință îi revine statului membru respectiv, în urma unei examinări a circumstanțelor specifice fiecărui caz individual. Trebuie, de altfel, să se precizeze că responsabilitatea exclusivă care revine statului membru emitent în ceea ce privește menținerea sau ștergerea unei semnalări este în concordanță cu responsabilitatea exclusivă care revine autorității judiciare emitente a aceluiași stat membru în ceea ce privește menținerea sau revocarea unui mandat european de arestare care poate constitui temeiul unei astfel de semnalări.

71.

În ceea ce privește situațiile în care statul membru emitent ar putea fi chemat să șteargă semnalarea pe care a introdus‑o în SIS, arătăm că, potrivit articolului 53 alineatul (1) din Regulamentul SIS, „[s]emnalările referitoare la persoane se păstrează numai pe durata necesară îndeplinirii scopurilor în care au fost introduse” ( 21 ). Acest articol stabilește de asemenea termenele de reexaminare a semnalărilor și, mai precis, prevede că o semnalare introdusă printre altele în sensul articolului 26 din Regulamentul SIS are o durată de cinci ani. Statele membre pot totuși să stabilească perioade de reexaminare mai scurte, în conformitate cu dreptul intern ( 22 ). În timpul perioadei de reexaminare, statul membru emitent poate decide, în urma unei evaluări individuale cuprinzătoare, să păstreze semnalarea referitoare la o persoană pentru o perioadă mai lungă decât perioada de reexaminare, dacă acest lucru se dovedește necesar și proporțional pentru scopurile în care a fost introdusă semnalarea ( 23 ).

72.

În plus, amintim că, potrivit articolului 55 alineatul (1) din SIS, „[s]emnalările în vederea arestării în scopul predării sau al extrădării prevăzute la articolul 26 se șterg atunci când persoana în cauză a fost predată sau extrădată autorităților competente din statul membru emitent. Acestea sunt șterse și atunci când hotărârea judecătorească în temeiul căreia s‑a emis semnalarea a fost revocată de autoritatea judiciară competentă în conformitate cu dreptul intern. Acestea sunt șterse, de asemenea, la expirarea semnalării în conformitate cu articolul 53”.

73.

După cum în mod întemeiat arată instanța de trimitere, această dispoziție nu prevede în mod expres ștergerea semnalării introduse în SIS în cazul în care predarea a fost refuzată în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 și a fost dispusă executarea pedepsei pe teritoriul statului membru de executare în conformitate cu dreptul intern, după recunoașterea hotărârii penale de condamnare în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909.

74.

Totuși, apreciem că, în conformitate cu ceea ce decurge din articolul 53 alineatul (1) din Regulamentul SIS, revine statului membru care a emis semnalarea sarcina de a verifica dacă, în cazul în care statul membru de executare pune în aplicare motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, scopul pentru care a fost introdusă în SIS semnalarea persoanei căutate a fost atins. Dacă aceasta este situația, statul membru care a emis semnalarea este obligat să șteargă semnalarea respectivă ( 24 ). Decizia acestui stat membru va depinde în acest caz îndeaproape de aprecierea autorității judiciare emitente în ceea ce privește necesitatea de a menține sau nu mandatul european de arestare în privința acestei persoane.

75.

În această privință, Curtea a statuat în Hotărârea din 29 iulie 2024, Breian ( 25 ), că „[n]icio dispoziție din Decizia‑cadru 2002/584 nu exclude posibilitatea autorității emitente de a menține cererea de predare în temeiul unui mandat european de arestare atunci când autoritatea de executare a unui stat membru a refuzat executarea acestui mandat de arestare” ( 26 ), chiar dacă un astfel de refuz trebuie să determine autoritatea judiciară emitentă să fie vigilentă ( 27 ).

76.

Mai precis, menținerea de către autoritatea judiciară emitentă a unui mandat european de arestare se poate dovedi necesară printre altele după ce elementele care au condus la refuzul precedentei cereri de predare au fost înlăturate sau atunci când decizia de refuz nu a fost conformă cu dreptul Uniunii pentru a duce la capăt procedura de predare a unei persoane căutate și pentru a favoriza astfel realizarea obiectivului de combatere a impunității urmărit de această decizie‑cadru ( 28 ).

77.

Or, în opinia noastră, o autoritate judiciară nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate invocând motivul de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. În această situație, acest mandat european de arestare poate fi menținut de autoritatea judiciară emitentă, statul membru emitent își păstrează dreptul de a executa pedeapsa respectivă și revine autorității judiciare de executare sarcina de a executa mandatul european de arestare menționat prin predarea persoanei căutate acestui stat membru.

78.

În speță, arătăm că din dreptul italian rezultă că un refuz de predare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 este însoțit de recunoașterea hotărârii de condamnare care stă la baza mandatului european de arestare, fără a fi necesar consimțământul statului membru de condamnare. Rezultă că statul membru de executare ar putea decide în mod unilateral să execute această hotărâre pe teritoriul său, inclusiv atunci când statul membru de condamnare se opune în mod expres. Am arătat în detaliu în Concluziile noastre prezentate la 13 iunie 2024 în cauza C.J. (Executarea unei condamnări în urma unui MEA) ( 29 ), la care facem trimitere, motivele pentru care considerăm, spre deosebire de ceea ce decurge din dreptul italian și din practica urmată de autoritățile judiciare italiene, că, în cadrul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut de această dispoziție, recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare de către autoritățile judiciare ale statului membru de executare trebuie să fie efectuate cu respectarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909, ceea ce necesită consimțământul statului membru de condamnare în ceea ce privește preluarea executării pedepsei de către statul membru de executare.

79.

Pe de altă parte, avem îndoieli serioase că măsura alternativă de încredințare către serviciile sociale de care a beneficiat EDS începând cu 15 iulie 2022, până când Corte d’appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli) a decis, la 11 octombrie 2022, să pronunțe încetarea executării pedepsei și să revoce decizia de recunoaștere a hotărârii de condamnare, ar fi compatibilă cu articolul 22 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909.

80.

Această dispoziție stabilește regula potrivit căreia statul membru emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare. Punerea în aplicare a acestei norme presupune, în opinia noastră, respectarea a două condiții.

81.

Pe de o parte, este necesar ca executarea pedepsei în statul membru de executare să fi avut loc în conformitate cu normele prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. Or, nu aceasta este situația atunci când recunoașterea unei hotărâri judecătorești în materie penală a fost efectuată cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de această decizie‑cadru și în special fără ca hotărârea judecătorească însoțită de certificatul prevăzut de decizia‑cadru menționată să fi fost comunicată de statul membru emitent. A admite că, într‑o astfel de situație, un început al executării pedepsei în statul membru de executare poate lipsi statul membru emitent de competența de a executa această pedeapsă ar deschide calea eludării normelor stabilite prin aceeași decizie‑cadru.

82.

Pe de altă parte, o începere a executării pedepsei, în sensul articolului 22 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, presupune ca pedeapsa care este executată în statul membru de executare să fie cea care a fost decisă de autoritatea judiciară competentă din statul membru de condamnare, atât în ceea ce privește natura, cât și durata sa. Or, arătăm că executarea în Italia a pedepsei cu închisoarea aplicate lui EDS în România a fost suspendată până la 15 iulie 2022, deși această pedeapsă nu era însoțită de posibilitatea suspendării executării. În plus, începând de la această dată, nu a fost executată această pedeapsă cu închisoarea, ci o măsură alternativă de încredințare către serviciile sociale, până la 11 octombrie 2022, dată la care instanța de trimitere a pronunțat încetarea executării pedepsei și a revocat recunoașterea hotărârii române de condamnare. Atât suspendarea executării pedepsei, cât și modificarea naturii acesteia, cu excepția cazurilor de adaptare a condamnării prevăzute la articolul 8 alineatele (2)-(4) din Decizia‑cadru 2008/909 ( 30 ), sunt, în opinia noastră, incompatibile cu constatarea potrivit căreia pedeapsa cu închisoarea aplicată lui EDS în România ar fi început să fie executată în Italia, în conformitate cu prevederile articolului 22 alineatul (1) din această decizie‑cadru.

83.

Insistăm asupra faptului că respectarea acestor condiții este esențială pentru ca norma în temeiul căreia refuzul de a executa un mandat european de arestare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate ( 31 ) să nu devină literă moartă ( 32 ).

84.

Trebuie precizat de asemenea că angajamentul care este necesar din partea statului membru de executare în vederea executării efective a pedepsei privative de libertate pronunțate împotriva persoanei căutate, atât în ceea ce privește natura, cât și durata sa, este incompatibil cu decizia luată de o autoritate judiciară a acestui stat membru de a revoca recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțate în statul membru emitent pentru motivul că această hotărâre și‑ar fi pierdut caracterul executoriu. Adăugăm că, prin analogie cu ceea ce a statuat Curtea în Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi ș.a. ( 33 ), constatarea de către autoritatea judiciară de executare a existenței unei prescrieri a răspunderii penale în statul membru emitent, chiar dacă acesta din urmă a indicat că nu a fost pronunțată nicio decizie judiciară cu privire la acest aspect, contravine principiului recunoașterii reciproce, care constituie, potrivit considerentului (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, piatra de temelie a cooperării judiciare ( 34 ).

85.

Având în vedere aceste elemente și sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, apreciem că este exclus ca, în împrejurările cauzei principale, statul membru care a emis semnalarea să poată fi considerat obligat, ca urmare a punerii în aplicare de către autoritatea judiciară de executare a motivului de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, să șteargă semnalarea referitoare la EDS din SIS.

86.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la primele trei întrebări preliminare adresate de Curtea de Apel București (România) în cauza C‑305/22 după cum urmează:

Articolul 4 punctul 6 și articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, precum și articolul 4 alineatele (2) și (5), articolul 8 alineatul (1), articolul 22 alineatul (1) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană

trebuie interpretate în sensul că

o autoritate judiciară nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate invocând motivul de neexecutare facultativă menționat în prima dintre aceste dispoziții atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. În această situație, acest mandat european de arestare poate fi menținut de autoritatea judiciară emitentă, statul membru emitent își păstrează dreptul de a executa pedeapsa respectivă și revine autorității judiciare de executare sarcina de a executa mandatul european de arestare menționat prin predarea persoanei căutate acestui stat membru.

87.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Corte d’appello di Napoli (Curtea de Apel din Napoli, Italia) în cauza C‑595/23 după cum urmează:

Articolul 26 alineatul (1), articolul 27 alineatul (1), articolul 53 alineatul (1), articolul 55 alineatul (1), precum și articolul 59 alineatele (1) și (3) din Regulamentul (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, de modificare și de abrogare a Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1986/2006 al Parlamentului European și al Consiliului și a Deciziei 2010/261/UE a Comisiei, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2022/1190 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2022,

trebuie interpretate în sensul că,

în cazul refuzului unei autorități judiciare de a executa un mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, revine exclusiv statului membru emitent sarcina de a verifica dacă scopul pentru care a fost introdusă în SIS semnalarea persoanei căutate a fost atins, caz în care această semnalare ar trebui ștearsă.

Acest stat membru are dreptul să considere că acest scop nu este atins și că semnalarea menționată trebuie, așadar, să fie păstrată atunci când, în cadrul punerii în aplicare de către autoritatea judiciară de executare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la această dispoziție, recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. Astfel, în această situație, autoritatea judiciară emitentă poate considera necesar să mențină mandatul european de arestare care constituie temeiul semnalării persoanei căutate.