CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL NICHOLAS EMILIOU
prezentate la 8 iunie 2023(1)
Cauza C‑58/22
NR
participant:
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova
[cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Craiova (România)]
„Trimitere preliminară – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Clasarea cauzei – Decizie a unui procuror – Aprecierea fondului – Urmărire penală aprofundată – Examinarea probelor”
I. Introducere
1. Principiul ne bis in idem (sau interzicerea dublei sancționări) – care implică dreptul persoanelor de a nu face obiectul unor proceduri penale sau de a nu fi condamnate de mai multe ori pentru aceleași fapte – ocupă un loc important în majoritatea sistemelor naționale și internaționale de drept penal(2). Deși cu nuanțe diferite, acest principiu este prevăzut în mai multe constituții naționale și convenții internaționale. Și mai important pentru prezenta cauză, el este recunoscut în mod expres ca drept fundamental la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „Protocolul nr. 7”).
2. În ultimii ani, un număr semnificativ de hotărâri au fost pronunțate de Curte și de Curtea EDO – ambele instanțe reunite adesea în complete extinse – în vederea clarificării condițiilor necesare, în cadrul fiecăruia dintre sistemele lor juridice, pentru aplicarea principiului ne bis in idem. Cele două linii jurisprudențiale dezvoltate de aceste instanțe demonstrează o fertilizare reciprocă și o convergență semnificative. Departe de a se limita la a reafirma sau de a rafina dreptul (existent), aceste linii jurisprudențiale au introdus, de asemenea, anumite evoluții importante.
3. Prezenta cauză oferă posibilitatea explicării și detalierii în continuare a unora dintre evoluțiile recente în ceea ce privește atât componenta „bis”, cât și componenta „idem” ale acestui principiu. Astfel, instanța de trimitere solicită Curții să clarifice în special cerința ca (i) decizia de clasare a unui procuror să se întemeieze pe o apreciere a fondului cauzei, care să rezulte dintr‑o urmărire penală aprofundată, și cerința ca (i) răspunderea penală a presupusului făptuitor să fie examinată în mod corespunzător.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii Europene
4. Articolul 50 din cartă, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune”, prevede:
„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”
5. Articolul 1 din Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției(3) prevede:
„În fiecare an, până la 31 martie cel târziu […] România prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referință enumerate în anexă.
[…]”
6. Potrivit punctului 4 din anexa la Decizia 2006/928, printre obiectivele de referință care trebuie atinse de România, menționate la articolul 1 din această decizie, figurează „[a]doptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”.
7. Articolul 2 alineatul (1) din Decizia–cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupției în sectorul privat(4), referitor la „corupția activă și pasivă în sectorul privat”, impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că sunt considerate infracțiuni anumite fapte săvârșite cu intenție în cadrul activităților profesionale.
B. Dreptul internațional
8. Articolul 4 paragrafele 1 și 2 din Protocolul nr. 7, referitor la „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, prevede:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.”
C. Dreptul intern
9. Articolul 6 din Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală (denumită în continuare „Codul de procedură penală”), intitulat „Ne bis in idem”, prevede:
„Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s‑a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.”
10. Articolul 335 din Codul de procedură penală, intitulat „Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale”, prevede:
„(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. […]
(2) În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.”
III. Situația de fapt, procedura națională și întrebarea preliminară
11. La 12 februarie 2014, adunarea generală a unei societăți cooperative a hotărât să o revoce pe NR (denumită în continuare „inculpata”) din funcția sa de președintă a societății. Această hotărâre a fost contestată în instanță și a fost anulată. Inculpata a fost apoi repusă în funcție. În litigiul respectiv, inculpata a fost reprezentată de un avocat față de care se angajase să îi plătească un „onorariu de succes” în cuantum de 4 400 de euro.
12. La 30 aprilie 2015, inculpata a pretins această sumă de la cinci angajați ai societății; în schimb, ea ar fi renunțat la a emite decizii de desfacere a contractelor lor de muncă. Întrucât pretențiile sale financiare nu au fost satisfăcute, inculpata a emis și a semnat deciziile respective. Angajații în cauză (denumiți în continuare „petenții”) au formulat două plângeri cu conținut identic: una a fost depusă la organul de poliție competent la 8 iunie 2015, iar cealaltă a fost înregistrată, la 26 iunie 2015, la Direcția Națională Anticorupție (România) (denumită în continuare „DNA”).
13. Aceste două plângeri au condus la deschiderea a două proceduri penale, care s‑au desfășurat în paralel și ale căror etape principale vor fi prezentate mai jos. Cu toate acestea, din motive de claritate, va fi abordată mai întâi procedura desfășurată ca urmare a celei de a doua plângeri.
A. Plângerea din 26 iunie 2015 și procedura desfășurată ca urmare a acesteia
14. După cum s‑a menționat, petenții au depus o (a doua) plângere la DNA la 26 iunie 2015. Considerând că din această plângere rezultau indiciile săvârșirii unei posibile infracțiuni de șantaj, DNA a înaintat‑o Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina (România) (denumit în continuare „Parchetul din Slatina”), care deținea competența materială și care a constituit un dosar penal.
15. La 14 martie 2016, Parchetul din Slatina a dispus începerea urmăririi penale in rem(5) cu privire la infracțiunea de șantaj. Organul de poliție competent a procedat la audierea inculpatei și a petenților. În plus, la dosarul de cercetare penală au fost depuse înscrisuri și un CD care conținea o înregistrare audio pe care petenții ar fi efectuat‑o la 30 aprilie 2015. După ce a examinat aceste elemente de probă, organul de poliție a considerat că nu a fost comisă nicio infracțiune și a întocmit un referat prin care a propus clasarea cauzei. Pe baza acestui referat, la 27 septembrie 2016, procurorul de caz a emis o ordonanță de clasare a cauzei (denumită în continuare „ordonanța de clasare din 27 septembrie 2016”). Această ordonanță nu a fost contestată în termenul de 20 de zile prevăzut de dreptul național și, prin urmare, a rămas definitivă.
16. La 21 octombrie 2016, prim‑procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, nefiind de acord cu ordonanța de clasare din 27 septembrie 2016, a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză. Prim‑procurorul a arătat în special că aceeași situație de fapt făcea obiectul unei proceduri privind infracțiunea de luare de mită în fața Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt (România) (denumit în continuare „Parchetul din Olt”) în care ancheta se afla într‑o fază avansată. În opinia sa, buna înfăptuire a justiției impunea ca în dosarul referitor la infracțiunea de șantaj competența să fie declinată în vederea reunirii lui la dosarul referitor la infracțiunea de luare de mită. Judecătoria Slatina (România) a fost sesizată în cauză în vederea confirmării redeschiderii urmăririi penale.
17. La 21 noiembrie 2016, această instanță a respins cererea menționată, considerând că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru redeschiderea urmăririi penale. În opinia sa, împrejurările că împotriva aceleiași persoane se fac cercetări într‑o altă cauză aflată pe rolul altui organ judiciar și că cercetările respective ar fi într‑o fază avansată nu permit infirmarea soluției de clasare.
B. Plângerea din 8 iunie 2015 și procedura desfășurată ca urmare a acesteia
18. În urma (primei) plângeri, din 8 iunie 2015, Parchetul din Olt a început urmărirea penală față de inculpată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În cadrul procesului în fața Tribunalului Olt, inculpata a invocat principiul ne bis in idem, susținând că fusese deja cercetată pentru aceleași fapte în cadrul procedurii referitoare la infracțiunea de șantaj și că fusese deja dispusă o soluție definitivă de clasare în această privință.
19. Tribunalul Olt a respins această apărare pentru motivul că nu ar fi fost întrunite condițiile aplicării acestui principiu. Această instanță a remarcat printre altele datele diferite la care au fost formulate cele două plângeri penale și faptul că, spre deosebire de procedura privind infracțiunea de luare de mită, procedura referitoare la infracțiunea de șantaj a fost efectuată in rem. În plus, această instanță a constatat că, în cadrul procedurii referitoare la infracțiunea de șantaj, nu se desfășurase o urmărire penală aprofundată, întrucât nu fusese administrat un probatoriu suficient și întrucât această procedură fusese instrumentată de un agent de poliție. În consecință, prin sentința penală din 19 noiembrie 2018, această instanță a condamnat‑o pe inculpată printre altele la pedeapsa de 1 an și 4 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
20. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpata și Parchetul din Olt. Prin decizia penală din 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova (România) a admis apelul, a desființat sentința atacată și a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei. Această instanță a constatat în esență că plângerile formulate de petenți în cadrul celor două proceduri au conținut identic, iar procedurile care au urmat au condus la administrarea unor probe similare, determinând astfel aplicarea principiului ne bis in idem.
21. Această hotărâre a fost atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție (România) (denumită în continuare „ÎCCJ”). Prin decizia din 21 septembrie 2021, ÎCCJ a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova. În motivarea acestei decizii, ÎCCJ, amintind jurisprudența Curții și a Curții EDO în materie, a arătat în esență că, deși principiul ne bis in idem poate opera în cazul soluțiilor dispuse de procuror prin care se stinge acțiunea penală, nu toate aceste soluții se încadrează în noțiunea de hotărâre „definitivă”. ÎCCJ a examinat ordonanța de clasare din 27 septembrie 2016 și a constatat că aceasta nu îndeplinea cerința privind caracterul „definitiv”, întrucât prin ea nu au fost efectuate aprecieri cu privire la fondul cauzei. În special, această ordonanță nu este nicidecum motivată de procurorul de caz, el făcând doar mențiunea în sensul dispunerii soluției de clasare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj.
22. Ca urmare a deciziei ÎCCJ, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova în vederea rejudecării apelurilor declarate de inculpată și de Parchetul din Olt împotriva sentinței din 19 noiembrie 2018 a Tribunalului Olt. Cu toate acestea, având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a articolului 50 din cartă, Curtea de Apel Craiova a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Principiul non bis in idem, așa cum este garantat de articolul 50 din [cartă], coroborat cu obligațiile care revin României în vederea atingerii obiectivelor prevăzute în [Decizia 2006/928 a Comisiei] trebuie să fie interpretat în sensul că o soluție de clasare, emisă de parchet după administrarea probelor esențiale în cauza respectivă, împiedică o altă urmărire penală pentru aceeași faptă, chiar având altă încadrare juridică, împotriva aceleiași persoane, având în vedere că soluția este definitivă, cu excepția cazurilor în care se constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea?”
23. În prezenta procedură, au formulat observații scrise guvernul român și Comisia. Aceste persoane interesate au prezentat și observații orale în ședința care a avut loc la 22 martie 2023.
IV. Analiză
24. În prezentele concluzii, vom analiza mai întâi competența Curții de a soluționa prezenta cauză (A) și apoi vom proceda la examinarea întrebării preliminare, care va fi efectuată în două etape: în primul rând, furnizând o interpretare a articolului 50 din cartă pentru a răspunde îndoielilor de natură hermeneutică exprimate de instanța de trimitere (B); în al doilea rând, furnizând acestei instanțe anumite indicații cu privire la modul în care articolul 50 din cartă poate fi aplicat în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal (C). În cele din urmă, vom prezenta câteva observații finale cu privire la natura și la domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem, pentru a plasa interpretarea articolului 50 din cartă propusă în prezentele concluzii într‑un context mai larg (D).
A. Cu privire la competența Curții
25. Guvernul român contestă competența Curții de a examina această cauză. El susține că articolul 50 din cartă nu este aplicabil în litigiul principal întrucât nu există o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă. Potrivit acestui guvern, dat fiind că rapoartele întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928 nu au identificat nicio deficiență în ceea ce privește principiul ne bis in idem, trebuie să se constate că nu a fost impusă României nicio obligație specifică în această privință.
26. Comisia are o opinie contrară. Ea subliniază că dispozițiile de drept penal material care, potrivit procurorului din cauza pendinte în fața instanței de trimitere, sunt aplicabile comportamentului inculpatei constituie o punere în aplicare a Deciziei‑cadru 2003/568(6). Acest lucru determină, în opinia sa, aplicabilitatea cartei.
27. În această privință, trebuie să spunem că avem o oarecare înțelegere față de anumite argumente invocate de guvernul român.
28. Pentru început, trebuie menționat că nu se contestă că litigiul pendinte în fața instanței de trimitere este – în termeni simpli – pur intern României, în condițiile în care rezultă din (i) opinii contradictorii cu privire la aplicabilitatea principiului ne bis in idem ale diferitor autorități judiciare din România; (ii) exprimate în contextul a două proceduri penale diferite desfășurate în România; (iii) împotriva unui presupus comportament de corupție care a avut loc în România; și (iv) care nu prezintă niciun element transfrontalier.
29. Mai important, suntem de acord cu guvernul român că dispozițiile Deciziei 2006/928 nu pot fi interpretate într‑un mod care să îi extindă domeniul de aplicare, cu consecința ca orice normă de drept penal material și procedural român să intre sub incidența dreptului Uniunii. În opinia noastră, numai aspectele care sunt legate în mod strict și direct de capacitatea efectivă a acestui stat membru de a atinge obiectivele de referință specifice stabilite în Decizia 2006/928 pot fi considerate ca intrând sub incidența acestei decizii.
30. În acest scop, Curtea trebuie să fie în măsură să aprecieze modul în care, in concreto, aspectele invocate de instanța de trimitere ar putea afecta capacitatea statului membru de a‑și îndeplini obligațiile pe care și le‑a asumat cu ocazia aderării sale la Uniunea Europeană și care au fost concretizate în Decizia 2006/928.
31. În această privință, trebuie amintit că Curtea a constatat deja că Decizia 2006/928 impune României o obligație specifică de a atinge obiectivele de referință prevăzute în aceasta, întrucât ele „sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție”. Prin urmare, România este obligată, în temeiul acestei decizii, să ia toate măsurile adecvate pentru a atinge obiectivele de referință în cel mai scurt timp și să se abțină de la punerea în aplicare a oricărei măsuri care ar putea compromite această finalitate(7).
32. Unul dintre obiectivele de referință specifice prevăzute de Decizia 2006/928 este acela de „adoptare a unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției”(8). Din această dispoziție rezultă o obligație specifică a României de a combate în mod eficace corupția, ceea ce înseamnă că se opune unei reglementări naționale care ar putea compromite în vreun fel acest obiectiv(9).
33. Prezenta cauză se referă la un presupus caz de corupție. Împrejurarea subliniată de guvernul român că rapoartele Comisiei nu fac referire la nicio eventuală problemă în ceea ce privește aplicarea principiului ne bis in idem în România este, în opinia noastră, lipsită de relevanță în acest context. Ceea ce este, în schimb, relevant în scopul prezentei proceduri este dacă normele naționale aplicabile în speță (de drept material și de drept procesual, care permit sau împiedică urmărirea penală) pot avea un impact direct asupra capacității României de a atinge obiectivele stabilite în Decizia 2006/928: in casu, prevenirea și combaterea corupției.
34. În această privință, trebuie subliniat că problemele juridice ridicate de instanța de trimitere nu privesc doar cazul specific al inculpatei, de exemplu o aplicare pretins eronată a dispozițiilor penale relevante în speță. Aceste aspecte privesc opinii divergente cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca principiul ne bis in idem să se aplice. Acesta este un principiu de importanță constituțională, a cărui interpretare are o importanță sistemică atât pentru Uniunea Europeană, cât și pentru sistemele naționale de drept penal. Ca atare, răspunsul la întrebarea adresată în prezenta cauză este susceptibil de a avea repercusiuni într‑un număr mare de cazuri de corupție din România. Întrucât principiul ne bis in idem împiedică continuarea cercetării și a urmăririi unor presupuse infracțiuni, nu se poate exclude faptul că o interpretare mult prea largă a acestui principiu ar putea face mai puțin eficace combaterea corupției în România.
35. În orice caz, guvernul român a confirmat în ședință că, așa cum a susținut Comisia, unele dintre dispozițiile de drept penal material aplicabile în speță constituie o punere în aplicare a Deciziei‑cadru 2003/568, în special a articolului 2 alineatul (1) litera (b) din aceasta. Aceasta înseamnă că, în prezenta cauză, nu ne confruntăm doar cu o situație în care dreptul Uniunii și dreptul național coexistă într‑un anumit domeniu – cum a fost situația în cauza Siragusa(10), la care a făcut referire guvernul român. Astfel, unele dintre dispozițiile relevante ale dreptului național pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, ceea ce implică aplicarea acestui instrument(11).
36. Având în vedere cele de mai sus, concluzionăm că Curtea este competentă să examineze prezenta cauză.
B. Întrebarea preliminară (I): interpretarea articolului 50 din cartă
37. Prin întrebarea adresată, instanța de trimitere solicită Curții în esență să stabilească dacă se poate considera că o persoană a fost achitată definitiv, în sensul articolului 50 din cartă, ca urmare a adoptării de către un procuror a unei ordonanțe de clasare a cauzei, în condițiile în care ordonanța respectivă nu conține nicio motivare și se limitează la a face referire la cea cuprinsă într‑un referat întocmit de organul de poliție însărcinat cu efectuarea anchetei.
38. Această întrebare, mai ales dacă este citită în lumina explicațiilor furnizate de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, ridică o serie de probleme de interpretare referitoare la condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca principiul ne bis in idem să devină aplicabil atunci când o decizie este adoptată de un procuror.
39. Înainte de a aborda aceste aspecte, se impune efectuarea a două observații introductive.
1. Observații introductive
40. În primul rând, observăm că, atât în observațiile lor scrise, cât și în cele orale, guvernul român și Comisia au depus eforturi considerabile pentru a explica sensul diferitelor dispoziții de drept național aplicabile în speță și pentru a examina natura și conținutul diferitelor acte de procedură emise în cadrul celor două proceduri aflate pe rolul autorităților judiciare române.
41. Desigur, este important ca Curtea să fie informată în mod corespunzător cu privire la cadrul factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate, astfel încât aceasta să poată ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței de trimitere(12). În același timp însă trebuie subliniat faptul că nu este de competența Curții să se pronunțe asupra interpretării dispozițiilor relevante ale dreptului național, să controleze actele din procedurile naționale și, mai general, să acționeze ca arbitru între constatările contradictorii ale diferitelor autorități judiciare naționale într‑un caz concret.
42. Rolul Curții în cadrul unei proceduri întemeiate pe articolul 267 TFUE este de a furniza instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care îi vor permite să soluționeze litigiul cu care este sesizată(13). Aceasta înseamnă că, într‑o cauză precum cea din speță, Curtea trebuie să clarifice condițiile în care este aplicabil principiul ne bis in idem consacrat la articolul 50 din cartă, permițând astfel instanței de trimitere să aprecieze ea însăși dacă decizia de clasare a unui procuror a dat sau nu naștere unei hotărâri definitive în acest scop(14).
43. În al doilea rând, în cadrul interpretării articolului 50 din cartă, vom face de asemenea trimitere la jurisprudența relevantă a Curții referitoare la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen(15), precum și la jurisprudența Curții EDO referitoare la articolul 4 din Protocolul nr. 7.
44. Astfel, Curtea a statuat că articolul 50 din cartă și articolul 54 din CAAS trebuie să facă obiectul unei interpretări coerente, întrucât ambele au același obiect(16). În plus, Curtea a precizat că articolul 50 din cartă conține un drept care corespunde celui prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 și, în consecință, trebuie să se țină cont de articolul 4 din Protocolul nr. 7 în vederea interpretării articolului 50 din cartă(17).
45. Având în vedere cele de mai sus, vom analiza în continuare problemele de fond ridicate de prezenta procedură.
46. Cu titlu introductiv, poate fi util să amintim că, în esență, principiul ne bis in idem interzice cumulul atât de proceduri, cât și de sancțiuni care au o natură penală pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane(18). În consecință, condițiile esențiale pentru aplicarea acestui principiu sunt: (i) natura penală a procedurilor, (ii) componenta „bis” (cumulul de proceduri) și (iii) componenta „idem” (proceduri privind aceleași fapte și îndreptate împotriva aceleiași persoane).
47. În litigiul principal, nu există nicio îndoială cu privire la „natura penală” a celor două proceduri în discuție. Aspectul dacă condițiile „bis” și „idem” sunt îndeplinite a dat însă naștere unui anumit dezacord între autoritățile naționale implicate în procedură.
2. Cu privire la condiția „bis”
48. Articolul 50 din cartă se opune dublei judecări și dublei condamnări în cazul în care persoana „a fost deja achitat[ă] sau condamnat[ă] […] prin hotărâre judecătorească definitivă”. În această privință, în jurisprudența Curții s‑a precizat că, pentru a se putea considera că o decizie a fost pronunțată definitiv cu privire la faptele care fac obiectul unei a doua proceduri, „este necesar nu numai ca această decizie să fi rămas definitivă, ci și ca ea să fi fost pronunțată în urma unei aprecieri a fondului cauzei”(19).
49. Prin urmare, există două aspecte ale deciziei în cauză care trebuie examinate pentru a stabili dacă o procedură ulterioară dă naștere unui cumul de proceduri care este interzis de articolul 50 din cartă: unul se referă la natura deciziei (caracterul „definitiv” al acesteia), iar celălalt se referă la conținutul său (dacă a abordat „fondul cauzei”).
a) Caracterul definitiv al deciziei
50. În ceea ce privește cerința privind caracterul definitiv, există numeroase hotărâri ale Curții cu privire la articolul 54 din CAAS. Formularea acestei dispoziții poate fi ușor diferită de cea a articolului 50 din cartă, dar este identică din punct de vedere material: aceasta prevede aplicarea principiului ne bis in idem în cazul oricărei persoane „împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă”. Această condiție impune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca decizia penală în cauză să conducă la încheierea procedurii penale și la stingerea definitivă a acțiunii penale, antrenând astfel, la nivel național, protecția conferită de principiul ne bis in idem(20).
51. Îndeplinirea unei asemenea cerințe trebuie apreciată în temeiul dreptului intern al statului membru în care a fost adoptată această decizie(21). Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o decizie care, potrivit dreptului statului membru în cauză, nu stinge definitiv acțiunea publică nu poate constitui, în principiu, un impediment procedural în calea începerii sau a continuării urmăririi penale, pentru aceleași fapte, împotriva acestei persoane într‑un alt stat membru(22).
52. Acestea fiind spuse, caracterul definitiv al unei decizii - și, prin urmare, aplicarea principiului ne bis in idem - nu este exclus de împrejurarea că, în sistemul național în cauză, există anumite căi de atac care permit, în împrejurări excepționale, redeschiderea procesului(23). O normă în acest sens este prevăzută în mod expres la articolul 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, potrivit căruia principiul ne bis in idem „nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată”.
53. Pe această bază, Curtea EDO a statuat că nu ar trebui să se țină seama de căile de atac extraordinare pentru a stabili dacă în procedură a fost stabilită o concluzie definitivă în sensul principiului ne bis in idem. Curtea EDO a constatat că, deși aceste căi de atac „reprezintă o continuare a primei proceduri, caracterul «definitiv» al deciziei nu depinde de utilizarea lor”(24). Această interpretare este confirmată, potrivit acestei instanțe, de Raportul explicativ privind Protocolul nr. 7, care menționează că o hotărâre este definitivă în cazul în care „a dobândit autoritate de lucru judecat. Aceasta este situația atunci când este irevocabilă, adică nu mai există alte căi ordinare de atac sau părțile au epuizat aceste căi de atac sau au lăsat să expire termenul fără să le exercite”(25).
54. Curtea a confirmat în mod expres această abordare în Hotărârea M. Urmând calea trasată de Curtea EDO, Curtea a statuat că o decizie de drept penal care împiedică o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte împotriva persoanei care a beneficiat de decizia respectivă, cu excepția cazului în care intervin noi probe împotriva acestei persoane, trebuie considerată ca fiind o hotărâre definitivă în sensul principiului ne bis in idem(26).
55. Desigur, diferența dintre „căile de atac ordinare”, a căror existență împiedică aplicarea principiului ne bis in idem, și „căile de atac extraordinare”, care nu fac acest lucru, poate fi, în unele cazuri, dificil de sesizat. Acest aspect a fost examinat în detaliu de Curtea EDO în recenta Hotărâre Mihalache.
56. În esență, Marea Cameră a Curții EDO a constatat că, pentru a stabili dacă o cale de atac este „ordinară”, punctul de plecare al analizei îl constituie dreptul național relevant. Instanța menționată a precizat însă că va efectua propria apreciere cu privire la acest aspect, având în vedere toate împrejurările relevante ale speței. Ea va lua în considerare în special „previzibilitatea” căii de atac. În această privință, elementele care vor fi luate în considerare includ, potrivit Curții EDO, caracterul accesibil al căii de atac pentru părți, marja de apreciere recunoscută prin lege funcționarilor autorizați în exercitarea căii de atac și – ceea ce este deosebit de important – cerința de a exercita calea de atac într‑un anumit termen(27).
57. Pertinența invocării criteriului „previzibilității” în aprecierea caracterului ordinar sau extraordinar al unei căi de atac a fost totuși criticată în cadrul unei opinii concurente comune la Hotărârea Mihalache. Potrivit acestei opinii, introducerea unui astfel de criteriu poate da naștere unei confuzii. Potrivit judecătorilor care au formulat opinia menționată, singurul criteriu operațional este dacă există sau nu un termen în care trebuie exercitată calea de atac: faptul că o cale de atac nu are un termen în care să fie exercitată înseamnă că este extraordinară(28).
58. Indiferent de această diferență de opinie, tindem să fim de acord cu ceea ce pare a fi un punct comun: existența unui termen clar pentru exercitarea căii de atac ar trebui să fie criteriul predominant pentru a stabili caracterul ordinar sau extraordinar al acesteia. În acest context, am putea sublinia de asemenea că, după cum rezultă din însuși termenul „extraordinar”, orice astfel de cale de atac nu poate consta într‑o procedură de control care face parte din cursul normal al procedurii căilor de atac urmate în administrarea obișnuită a justiției penale, care implică de obicei mai multe autorități decizionale și/sau de judecată, în vederea reducerii la minimum a riscului de erori judiciare.
b) Aprecierea fondului
59. Potrivit unei jurisprudențe consacrate, pentru a se stabili dacă o decizie de drept penal reprezintă o hotărâre prin care o persoană a fost judecată definitiv, trebuie să se asigure printre altele că această decizie a fost pronunțată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei. Acest lucru rezultă, după cum a arătat Curtea, din însuși modul de redactare a articolului 50 din cartă, din moment ce noțiunile de „condamnare” și de „achitare” la care se referă această dispoziție implică în mod necesar ca răspunderea penală a persoanei în cauză să fi fost examinată și să fi fost adoptată o decizie în această privință(29).
60. Curtea a avut de asemenea ocazia să precizeze că o decizie a autorităților judiciare ale unui stat membru prin care un inculpat a fost achitat definitiv pentru insuficiența sau lipsa probelor trebuie considerată, în principiu, ca fiind întemeiată pe o apreciere pe fond a cauzei(30).
61. În aceeași ordine de idei, precizăm că aprecierea pe fond include situația în care cauza este clasată și acuzațiile sunt respinse deoarece – în pofida faptului că au fost constatate elementele de fapt ale infracțiunii – au existat motive de exonerare a presupusului autor (de exemplu, autoapărare, stare de necesitate sau forță majoră) sau de netragere la răspundere (de exemplu, persoana era minoră sau suferea de o tulburare psihică gravă)(31).
62. În schimb, Curtea a precizat de asemenea că deciziile prin care o persoană este achitată, acuzațiile sunt respinse sau urmărirea penală este încetată pentru simple motive procedurale sau care, în orice caz, nu implică nicio evaluare a răspunderii penale a persoanei nu pot fi considerate „definitive” în sensul principiului ne bis in idem(32). Această situație se regăsește, în opinia noastră, în mod tipic în cazul procedurilor încheiate ca urmare, de exemplu, a amnistiei, a imunității, a abolitio criminis sau a prescripției(33).
63. În acest context, trebuie să subliniem că din jurisprudență reiese că cerința ca decizia să conțină o apreciere a fondului cauzei – și anume a răspunderii penale a persoanei anchetate – nu poate fi verificată în mod pur formal.
64. În mod evident, atunci când o decizie de clasare este întemeiată în mod expres pe motive procedurale, nu este necesar să se efectueze verificări suplimentare: decizia nu poate, în mod intrinsec, să determine aplicarea principiului ne bis in idem. Cu toate acestea, atunci când o decizie este întemeiată pe inexistența sau insuficiența probelor, este necesară o etapă suplimentară. Într‑adevăr, astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Kossowski, concluzie reiterată de Curtea EDO în hotărârea Mihalache, o veritabilă apreciere a fondului cauzei implică în mod necesar o urmărire penală aprofundată(34).
65. Aceste constatări – cu care suntem întru totul de acord – necesită câteva explicații.
1) Necesitatea de a verifica existența unei urmăriri penale aprofundate
66. În jurisprudența lor, atât Curtea, cât și Curtea EDO au extins domeniul de aplicare al protecției principiului ne bis in idem dincolo de domeniul hotărârilor judecătorești stricto sensu. Ambele instanțe au statuat că deciziile altor autorități publice, care participă la administrarea justiției penale la nivel național, cărora dreptul național le conferă competențe de constatare și de sancționare a comportamentelor ilicite, cum ar fi procurorii, ar putea fi de asemenea considerate decizii „definitive” în sensul principiului ne bis in idem. Acest lucru este valabil în pofida faptului că nicio instanță nu este implicată în proces și că decizia în cauză nu ia forma unei hotărâri judecătorești(35).
67. Această extindere reprezintă o îmbunătățire importantă a protecției drepturilor persoanelor în dreptul penal și în procedurile penale. Cu toate acestea, nu este nevoie să subliniem că o decizie a unui procuror de a clasa cauza în faza de urmărire penală nu poate fi asimilată ipso facto unei decizii a unei instanțe de achitare a unei persoane, pronunțată în urma unui proces corespunzător, în care probele sunt administrate în fața judecătorului (sau a unei curți cu jurați), sunt dezbătute de părți și, în final, apreciate de judecător (sau de curtea cu jurați).
68. După cum bine se știe, sistemele penale ale statelor membre conțin o varietate de regimuri juridice care reglementează, pe de o parte, condițiile în care procurorii pot sau trebuie să investigheze presupusele infracțiuni și, dacă este cazul, să inițieze proceduri penale împotriva persoanelor suspectate de săvârșirea acestora și, pe de altă parte, motivele pentru care poate interveni clasarea cauzei penale. De exemplu, în anumite state membre, motive legate de lipsa unui interes public, de gravitatea suficientă a infracțiunii sau de plângerea victimei, de comportamentul anterior al inculpatului sau chiar de constrângeri bugetare constituie un motiv valabil pentru ca un procuror să dispună încetarea urmăririi penale(36).
69. În plus, indiferent dacă, în sistemul penal al unui stat membru, urmărirea penală este, în principiu, obligatorie sau facultativă, deciziile procurorilor de a efectua urmărirea penală, în mod mai mult sau mai puțin proactiv, cu privire la o presupusă infracțiune sau, dimpotrivă, de a dispune clasarea pot fi influențate, în mod inevitabil, de considerente de oportunitate, de economie sau de politică judiciară (cum ar fi, de exemplu, volumul de muncă de la momentul respectiv, prioritățile în materie de aplicare a legii, costurile financiare și cu forța de muncă pe care le presupune respectiva procedură). Nu ar fi decât o iluzie să se presupună că fiecare procuror din Uniunea Europeană decide soarta urmăririi penale și a procedurilor de care este responsabil numai pe baza convingerii sale personale cu privire la vinovăția presupusului autor al infracțiunii și a capacității sale de a îi dovedi vinovăția în instanță.
70. În opinia noastră, aceste considerente pot avea o pondere și mai mare atunci când procurorii se confruntă cu infracțiuni transnaționale care au loc în două sau mai multe state membre și/sau care afectează două sau mai multe state membre, săvârșite de făptuitori care profită de drepturile lor întemeiate pe dreptul Uniunii de a circula liber dincolo de frontierele naționale. În aceste situații, este clar că unii procurori se pot afla într‑o poziție mai bună decât alții pentru a desfășura cu succes urmărirea penală și, dacă este necesar, pentru a‑i trimite în judecată pe eventualii făptuitori. Este la fel de evident că o coordonare efectivă între mai mulți procurori, din diferite state membre, fiecare lucrând în propria limbă, eventual la mii de kilometri distanță, și care ar putea să nu țină seama de existența unor proceduri paralele, nu este un lucru care poate fi considerat ușor de realizat - în pofida existenței unor instrumente specifice în această privință(37).
71. Prin urmare, într‑un sistem bazat pe încredere reciprocă care se aplică la nivel transnațional, este absolut esențial, în opinia noastră, ca principiul ne bis in idem să fie aplicabil numai dacă decizia de clasare emisă de un procuror se bazează pe aprecierea pe fond a cauzei, ca rezultat al unei urmăriri penale aprofundate, evidențiată de o evaluare amănunțită a unui ansamblu suficient de cuprinzător de elemente de probă.
72. Astfel, atunci când răspunderea penală a persoanei care face obiectul anchetei a fost exclusă pe baza unei serii de indicii inadecvate și fragmentare, se poate presupune cu certitudine că decizia procurorului s‑a bazat, în principal, pe motive de oportunitate, de economie sau de politică judiciară.
73. Desigur, faptul că un procuror a efectuat o evaluare amănunțită a unui ansamblu de probe suficient de cuprinzător nu înseamnă că, atunci când ia decizia de a înceta urmărirea penală, toate îndoielile cu privire la răspunderea penală a persoanei anchetate trebuie neapărat înlăturate. Astfel, un procuror poate fi nevoit să deducă consecințele necesare din faptul că, independent de opinia sa personală cu privire la vinovăția persoanei în cauză, urmărirea penală aprofundată nu a relevat o serie de indicii susceptibile să susțină o condamnare.
74. Cu toate acestea, atât timp cât urmărirea penală a fost în mod rezonabil exhaustivă și meticuloasă, decizia de a înceta urmărirea penală poate fi asimilată unei achitări. Astfel cum s‑a menționat la punctul 60 de mai sus, Curtea a admis că deciziile bazate pe insuficiența sau lipsa probelor trebuie să fie considerate, în principiu, ca fiind întemeiate pe aprecierea fondului cauzei. În opinia noastră, aceasta este consecința logică printre altele a principiului prezumției de nevinovăție(38).
75. Considerațiile care precedă conduc la următoarea întrebare: cum ar trebui să se stabilească dacă o decizie precum ordonanța în discuție se bazează pe o urmărire penală aprofundată?
2) Examinarea soluției de clasare
76. Aspectul dacă soluția de clasare a procurorului s‑a bazat pe o urmărire penală aprofundată ar trebui să fie apreciat în principal pe baza expunerii de motive cuprinse în însuși textul ordonanței(39) (dacă este cazul, coroborată cu documentele menționate și/sau anexate la aceasta(40)). Astfel, acest document este cel care explică motivele care au stat la baza clasării și elementele de probă pe care se întemeiază aceasta.
77. De exemplu, după cum a constatat Curtea în Hotărârea Kossowski, faptul că – într‑un caz specific – nici victima, nici un eventual martor nu au fost audiați în cursul urmăririi poate fi considerat un indiciu al faptului că nu a fost efectuată o urmărire penală aprofundată(41). În schimb, după cum a arătat Curtea EDO în Hotărârea Mihalache, în cazul în care a fost inițiată o anchetă penală după ce a fost formulată o acuzație împotriva persoanei în cauză, victima a fost audiată, probele au fost administrate și examinate de autoritatea competentă și a fost luată o decizie motivată pe baza acestor probe, astfel de elemente sunt de natură să conducă la constatarea că a existat o apreciere pe fond a cauzei(42).
78. Prin urmare, trebuie efectuată o evaluare de la caz la caz, în principal în lumina conținutului efectiv al deciziei(43). În cazul în care decizia respectivă conține neclarități, nimic nu împiedică autoritățile celui de al doilea stat membru să recurgă la instrumentele de cooperare instituite în cadrul ordinii juridice a Uniunii(44) pentru a solicita clarificările necesare din partea autorităților primului stat membru(45).
79. Cu toate acestea, din rațiuni de securitate juridică și de previzibilitate, este esențial ca principalele elemente care permit aprecierea caracterului „definitiv” al unei soluții de clasare să fie incluse în textul deciziei (după caz, astfel cum este completat de documentele menționate în decizie și/sau anexate la decizie). Astfel, presupusul autor al infracțiunii trebuie să poată verifica dacă, având în vedere dreptul intern relevant, decizia în cauză este de natură să conducă la aplicarea principiului ne bis in idem(46). În consecință, schimburile de informații ex post pot fi utile pentru a clarifica domeniul de aplicare și sensul deciziei sau pentru a completa motivarea acesteia, dar nu pot modifica în mod fundamental conținutul acesteia.
80. În această etapă, poate fi util să subliniem un aspect important. Aprecierea de mai sus nu poate fi interpretată în sensul că autorităților penale care acționează în cadrul unei a doua proceduri le este permis să verifice, în esență, corectitudinea deciziilor adoptate în cadrul unei prime proceduri. Acest lucru ar contraveni principiului încrederii reciproce, principiu care se află în centrul normelor Uniunii privind spațiul de libertate, securitate și justiție, și ar face ca principiul ne bis in idem să devină în mare măsură inoperant(47).
81. Autoritățile care acționează în cadrul unei a doua proceduri au doar dreptul de a verifica motivele (de fond și/sau procedurale) pentru care primul procuror a decis clasarea cauzei. În acest scop, autorităților respective ar trebui să li se permită să verifice dacă procurorul a făcut acest lucru după ce a examinat un ansamblu complet de probe și fără a omite să administreze – pentru motivul că a considerat a fi imposibil, prea dificil sau pur și simplu inutil – probe suplimentare susceptibile a fi deosebit de relevante în scopul aprecierii.
82. În rest, constatările făcute în soluția de clasare adoptată de primul procuror (de exemplu, valoarea probatorie a elementelor de probă evaluate) ar trebui luate ca atare. Autorităților care acționează în cadrul unei a doua proceduri le este interzis să efectueze o nouă evaluare a elementelor de probă deja examinate de primul procuror(48). Încrederea reciprocă în funcționarea sistemelor penale ale statelor membre impune ca autoritățile penale naționale să respecte constatările făcute de alte autorități naționale, indiferent de verdictul la care ajung acestea(49).
83. În această privință, poate fi utilă o precizare suplimentară. Necesitatea de a verifica dacă o soluție de clasare implică o apreciere a fondului cauzei pe baza unei urmăriri penale aprofundate este o cerință care privește, în mod evident, decizii „simple” de încheiere a procedurii. Cu alte cuvinte, deciziile prin care procedura este încheiată, iar persoana care a fost urmărită penal „pleacă liberă”, metaforic vorbind.
84. Într‑adevăr, în dreptul tuturor statelor membre, există o serie de mecanisme alternative de soluționare a litigiilor care pot conduce la încetarea procedurilor penale în schimbul acceptării de către presupusul autor al infracțiunii a unei sancțiuni administrative (mai) puțin severe sau a unei măsuri punitive alternative. Este evident că acest tip de decizii de clasare ar trebui considerate, în mod normal, în sensul principiului ne bis in idem, ca fiind echivalente cu condamnările. Acest lucru este valabil indiferent dacă este vorba despre o constatare formală a răspunderii presupusului autor al infracțiunii. Întrucât jurisprudența cu privire la acest aspect este relativ clară, nu este necesară, în opinia noastră, continuarea analizei cu privire la acest aspect(50).
85. Vom aborda în continuare condiția „idem”.
3. Cu privire la condiția „idem”
86. În ceea ce privește condiția „idem”, Curtea a statuat că principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 50 din cartă, interzice cumulul atât de proceduri, cât și de sancțiuni care au o natură penală „pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane”(51).
87. În consecință, există două elemente relevante pentru îndeplinirea acestei condiții: identitatea faptelor (idem factum) și identitatea persoanei (idem persona). Îndoielile exprimate de instanța de trimitere par să privească ambele elemente și, prin urmare, vom încerca să aducem mai multă claritate în ambele privințe.
a) Idem factum
88. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, criteriul pertinent în scopul aprecierii existenței aceleiași infracțiuni este cel al identității faptelor materiale, interpretat drept existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a persoanei vizate(52).
89. În acest context, termenul „identitate” nu ar trebui înțeles ca o coincidență absolută și completă a faptelor care sunt relevante pentru infracțiunea (infracțiunile) de care este acuzată persoana respectivă. În realitate, Curtea s‑a referit adesea la fapte care sunt „în esență aceleași”(53), ecou al expresiei „în mod substanțial aceleași” utilizate în general de Curtea EDO(54). În același timp, Curtea a precizat însă că simpla similitudine a faptelor nu este suficientă: deși elementele de fapt accesorii pot fi diferite(55), elementele de fapt centrale ale comportamentului prezumat a constitui o infracțiune trebuie să corespundă(56). De exemplu, simplul fapt că presupusul autor al infracțiunii a acționat în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în contextul unei serii de fapte, nu este suficient pentru a deduce că aceste fapte fac parte din același ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele în sensul principiului ne bis in idem(57).
90. În schimb, calificarea juridică a faptelor în dreptul național nu este relevantă în scopul constatării existenței aceleiași infracțiuni, întrucât întinderea protecției conferite la articolul 50 din cartă nu poate varia de la un stat membru la altul(58). După cum a explicat Curtea în Hotărârea Van Esbroeck, având în vedere că nu există o armonizare a legislațiilor penale naționale, un criteriu bazat pe calificarea juridică a faptelor ar putea crea tot atâtea obstacole în calea liberei circulații în cadrul Uniunii Europene câte sisteme penale există în statele membre(59). În Hotărârea Zolotoukhine, Curtea EDO a subliniat de asemenea că o abordare formalistă și restrictivă, întemeiată pe calificarea juridică a celor două infracțiuni, ar fi prea restrictivă în ceea ce privește drepturile particularilor și, prin urmare, ar risca să aducă atingere garanției pe care principiul ne bis in idem intenționează să o stabilească(60).
b) Idem persona
91. Celălalt element al componentei idem este identitatea făptuitorului, și anume persoana care este (sau se pretinde a fi) responsabilă de infracțiunea (infracțiunile) în cauză și, în consecință, poate fi supusă de mai multe ori judecății și condamnării penale.
92. Aplicarea principiului ne bis in idem garantat la articolul 50 din cartă presupune, prin urmare, ca aceeași persoană să facă obiectul procedurilor penale sau al condamnărilor în discuție. Astfel cum a statuat Curtea, acest principiu nu se aplică altor persoane decât celor al căror proces a fost soluționat prin hotărâre definitivă într‑un stat membru(61) și, în consecință, nu poate fi încălcat în cazul în care nu aceeași persoană a fost judecată și/sau condamnată din nou pentru aceeași faptă ilicită(62).
93. În Hotărârea Mihalache, Curtea EDO a subliniat că o decizie de clasare a unui procuror se bazează pe o apreciere pe fond atunci când conține o apreciere atât a elementelor de fapt ale infracțiunii, cât și a situației specifice a persoanei. Aceasta înseamnă că decizia în cauză ar trebui să demonstreze că procurorul a evaluat elementele de probă din dosarul cauzei și a apreciat „implicarea [presupusului autor al infracțiunii] în unul sau în toate evenimentele care au determinat intervenția organelor de anchetă, în scopul verificării aspectului dacă a fost stabilită răspunderea «penală»”(63). În mod similar, Curtea a precizat că, pentru a fi aplicabil, articolul 50 din cartă impune ca „răspunderea penală a persoanei în cauză să fi fost examinată și să fi fost adoptată o decizie în această privință”(64).
94. Înțelegem că aceasta înseamnă că, în decizia penală în cauză, răspunderea penală a persoanei respective trebuie să fi fost examinată în mod specific și înlăturată pentru un motiv material: de exemplu, persoana nu este autorul infracțiunii sau, în orice caz, nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
95. În mod ideal, acest lucru ar trebui să fie menționat în mod expres în decizia în cauză. Cu toate acestea, nu se poate exclude ca, în cazul în care un procuror ajunge la concluzia că faptele reclamate nu dau naștere niciunei infracțiuni, în decizia de clasare să nu fie identificată în mod formal persoana care invocă protecția ne bis in idem prin termeni precum „autorul prezumat al infracțiunii”, „suspectul”, „persoana acuzată” sau „persoana cercetată”. În plus, cu privire la același aspect, o interpretare formalistă a articolului 50 din cartă ar risca să fie excesiv de restrictivă în ceea ce privește drepturile particularilor. În opinia noastră, o persoană ar trebui să aibă dreptul de a invoca protecția care derivă din principiul ne bis in idem în cazul în care din textul deciziei rezultă în mod clar și incontestabil că situația sa juridică în calitate de autor al infracțiunii sau de persoană răspunzătoare pentru comportamentul prezumat a constitui o infracțiune a fost evaluată în mod aprofundat.
C. Întrebarea preliminară (II): aplicarea articolului 50 din cartă
96. Astfel cum am subliniat în observațiile noastre introductive, revine, în principiu, instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă condițiile discutate mai sus sunt sau nu îndeplinite în cauza pendinte în fața sa. Cu toate acestea, pentru a asista cât mai bine această instanță, vom prezenta în continuare câteva considerații succinte cu privire la eventuala aplicare a principiului ne bis in idem în litigiul principal.
97. În speță, este cert că ambele proceduri care se desfășoară în fața instanțelor române competente sunt de natură penală. Controversa o reprezintă mai curând îndeplinirea condițiilor „bis” și „idem”.
98. Considerăm că, în ceea ce privește condiția „bis”, aspectul referitor la caracterul definitiv al ordonanței de clasare din 27 septembrie 2016 a fost stabilit în urma încheierii Judecătoriei Slatina din 21 noiembrie 2016(65). Astfel, în cazul în care constatările acestei instanțe sunt corecte, aceasta ar însemna – dacă înțelegem corect dreptul național – că există numai căi de atac extraordinare împotriva ordonanței menționate mai sus. Rezultă că această ordonanță este, în temeiul articolului 50 din cartă, „definitivă” și, prin urmare, poate, în principiu, să determine aplicarea principiului ne bis in idem.
99. În schimb, pare mult mai puțin clar aspectul dacă ordonanța de clasare din 27 septembrie 2016 conține o apreciere a fondului care s‑a bazat pe o urmărire penală aprofundată. În opinia noastră, aspectul dacă informațiile cu privire la acest fapt sunt cuprinse în corpul ordonanței procurorului sau într‑un referat anexat la aceasta întocmit de poliție este lipsit de relevanță, cu condiția ca procurorul să își însușească în mod clar aprecierea poliției, iar dreptul național să permită un astfel de demers.
100. Ceea ce contează cu adevărat și ceea ce ar trebui, în consecință, să verifice instanța de trimitere sunt următoarele elemente: ordonanța respectivă s‑a bazat în principal pe o apreciere a elementelor de fond ale infracțiunii prezumate (de exemplu, existența faptelor invocate, încadrarea juridică a acestora, răspunderea penală a presupusului autor al infracțiunii etc.) sau pe motive procedurale? În cazul în care s‑a bazat în principal pe o apreciere a elementelor de fond, constatările procurorului au fost rezultatul unei anchete adecvate, astfel cum reiese dintr‑o evaluare amănunțită a unui ansamblu suficient de cuprinzător de elemente de probă, sau ordonanța a fost motivată și de considerente de oportunitate, de economie sau de politică judiciară?
101. În continuare, în ceea ce privește condiția „idem”, înțelegem că, potrivit instanței de trimitere, faptele care au fost examinate în cadrul celor două proceduri sunt în esență aceleași. Aceasta înseamnă că infracțiunile invocate în cadrul celor două proceduri diferite, deși sunt diferite din punct de vedere formal (șantaj și luare de mită), ar trebui considerate echivalente în sensul articolului 50 din cartă.
102. Părțile în litigiu par să nu fie însă de acord cu privire la elementul idem persona. Înțelegem că sursa dezacordului o reprezintă împrejurarea că o procedură a fost deschisă in rem, în timp ce cealaltă procedură a fost deschisă in personam.
103. Suntem în mod evident conștienți de distincția teoretică dintre acțiunile in rem și acțiunile in personam(66). Cu toate acestea, ne este mai puțin clar ce implică acest lucru în contextul procedurilor penale române. Înțelegem că distincția decurge în principal din articolul 305 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, printre altele, existența unor probe care sugerează că o anumită persoană ar fi putut săvârși fapta pentru care s‑a început urmărirea penală este cea care impune procurorului să dispună ca urmărirea penală să continue față de aceasta, cu consecința că ea dobândește calitatea de suspect.
104. Acestea fiind spuse, nu suntem siguri că particularitățile dreptului intern ar trebui să aibă o importanță semnificativă în contextul aprecierii pe care instanța de trimitere va trebui să o efectueze atunci când aplică în speță articolul 50 din cartă. În temeiul acestei dispoziții, astfel cum s‑a explicat la punctul 95 de mai sus, nu este vorba despre etichete, ci despre fond. Prin urmare, este puțin relevant dacă presupusului autor al infracțiunii i s‑a atribuit în mod formal, în cadrul primei proceduri, calitatea de „suspect” sau orice altă calitate comparabilă. Ceea ce este esențial este dacă este rezonabil de clar, pe baza textului ordonanței prin care cauza a fost clasată, că situația juridică a acestei persoane în calitate de posibil autor al faptelor, care ar putea constitui o infracțiune, a fost examinată în mod corespunzător.
D. Câteva observații finale
105. După ce am analizat diferitele probleme juridice ridicate de instanța de trimitere, am dori să încheiem prezentele concluzii cu câteva considerații finale, în speranța că acestea ar putea oferi anumite orientări cu privire la interpretarea și la aplicarea articolului 50 din cartă.
106. Numărul de hotărâri pronunțate atât de Curte, cât și de Curtea EDO în ultimii ani sugerează că domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem este o sursă permanentă de incertitudine. Au apărut o varietate de probleme, într‑o multitudine de cazuri, care au determinat aceste instanțe, în funcție de împrejurări, să ajusteze, să clarifice, dar și, uneori, să își dezvolte în mod semnificativ jurisprudența.
107. În opinia noastră, este cu siguranță binevenit faptul că - lăsând la o parte unele nuanțe minore - Curtea și Curtea EDO au urmat raționamente similare și au creat o jurisprudență destul de omogenă. În ansamblu, considerăm că aceste instanțe au încercat să găsească un just echilibru între diferite interese concurente. Desigur, aceasta nu este o sarcină ușoară.
108. Pentru a explica de ce suntem de această părere, ar putea fi util să facem un pas înapoi în timp. Principiul ne bis in idem este o construcție juridică foarte veche, ale cărei izvoare se regăsesc printre altele în Codul lui Hammurabi, în operele lui Demostene, în Digestele lui Iustinian, precum și în numeroase legi canonice medievale(67). În Uniunea Europeană (în prezent) – chiar și în lipsa oricărei dispoziții în acest sens – acesta a fost adoptat încă de la mijlocul anilor 1960 și a fost considerat ca fiind legat de ideea de echitate(68).
109. Se pare că, în timp ce sensul și domeniul de aplicare precise ale principiului ne bis in idem au variat oarecum de‑a lungul secolelor, înțelegerea privind dubla sa rațiune a rămas relativ coerentă: echitatea și securitatea juridică(69).
110. Pe de o parte, se consideră, în general, inechitabil și arbitrar faptul că statul, „cu toate resursele sale și cu toată puterea sa, [face] încercări repetate de condamnare a unei persoane pentru o prezumată infracțiune, supunând‑o astfel pe aceasta unei hărțuiri, unor cheltuieli și unor chinuri și obligând‑o să trăiască într‑o stare continuă de anxietate și de insecuritate”(70). Principiul ne bis in idem urmărește astfel, înainte de toate, să prevină o situație în care o persoană este pusă „în pericol” de mai multe ori(71).
111. Pe de altă parte, principiul ne bis in idem este de asemenea indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat: ideea potrivit căreia, pentru a asigura atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești rămase definitive nu ar mai trebui să poată fi contestate(72).
112. În sistemul juridic al Uniunii, protecția principiului ne bis in idem își găsește o a treia rațiune: asigurarea liberei circulații a persoanelor în spațiul de libertate, securitate și justiție. Curtea a subliniat, făcând trimitere la articolul 54 din CAAS, că o persoană împotriva căreia a fost pronunțată deja o hotărâre definitivă trebuie să poată circula liber, fără a se teme de o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru(73).
113. În consecință, aceste obiective militează împotriva unei interpretări excesiv de restrictive a principiului ne bis in idem. În același timp însă o aplicare prea largă a principiului ar intra în conflict cu alte interese publice care merită să fie protejate.
114. Ne referim în special la interesul general al societății de a urmări în mod efectiv autorii infracțiunilor(74), precum și la interesul specific al victimelor infracțiunilor nu numai de a obține despăgubiri de la aceștia, ci și de a vedea că „se face dreptate”(75). Astfel, chiar denumirea de „spațiu de libertate, securitate și justiție” implică faptul că libertatea nu poate fi în detrimentul securității și justiției. Această din urmă noțiune trebuie să fie înțeleasă, în mod evident, ca justiție pentru toate persoanele: presupușii făptuitori, dar și presupusele victime. Acesta este motivul pentru care, în temeiul articolului 3 alineatul (2) TUE, în acest spațiu, libera circulație a persoanelor trebuie asigurată în corelare cu măsuri adecvate privind, printre altele, prevenirea și combaterea infracționalității(76).
115. În această privință, nu se poate ignora faptul că o abordare superficială a aplicării principiului ne bis in idem ar putea conduce la anumite abuzuri și manipulări din partea făptuitorilor, care ar putea apela la „forum shopping” pentru a-și asigura impunitatea pentru faptele lor. Astfel, atunci când infracțiunile sunt anchetate de mai mulți procurori în același timp, există un risc concret ca parchetul care se află în cea mai nefavorabilă poziție (sau cel cu personal insuficient ori suprasolicitat) să poată împiedica de facto desfășurarea unei urmăriri penale serioase cu privire la infracțiunea respectivă, întrucât o decizie de clasare emisă de respectivul parchet ar putea împiedica acțiunea oricărui alt parchet.
116. În plus, tot de această parte a balanței există și un interes la nivelul Uniunii care merită o atenție deosebită: încrederea reciprocă. Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că încrederea reciprocă nu poate fi menținută și consolidată decât în cazul în care autoritățile unui stat membru se pot asigura că într‑un alt stat membru a existat o apreciere adecvată a răspunderii penale a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni(77).
117. Astfel, este extrem de important ca, la interpretarea articolului 50 din cartă, să se găsească un just echilibru între aceste interese. Mai precis, protecția eficace a drepturilor individuale ar trebui să fie reconciliată cu interesul legitim al statelor membre de a evita ca infractorii să rămână nepedepsiți(78). Aceasta este ideea centrală care ne‑a ghidat în prezentele concluzii atunci când, după ce am examinat jurisprudența și am reflectat asupra acesteia, am încercat să propunem Curții ceea ce considerăm a fi o abordare „echilibrată” a condițiilor „bis” și „idem”.
118. În special, nu vedem cum o persoană - a cărei implicare într‑o presupusă infracțiune, în cursul unei prime proceduri, a făcut obiectul clasării în faza de urmărire penală și nu a fost examinată în mod specific și/sau a fost examinată numai pe baza unui ansamblu insuficient și fragmentar de probe - ar putea susține în mod valabil că o procedură ulterioară în care implicarea sa este examinată în mod distinct, pe baza unui ansamblu solid și complet de probe, ar pune‑o „în pericol” de două ori și/sau ar intra în conflict cu principiul autorității de lucru judecat.
V. Concluzie
119. În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Curtea de Apel Craiova (România) în sensul că o persoană poate fi considerată achitată definitiv, în sensul articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca urmare a adoptării de către un procuror a unei soluții de clasare atunci când nu i se aplică nicio sancțiune sau altă măsură punitivă numai dacă, printre altele: (i) soluția se bazează pe o apreciere pe fond a cauzei, care este la rândul său rezultatul unei urmăriri penale aprofundate, constând într‑o evaluare amănunțită a unui ansamblu suficient de cuprinzător de elemente de probă; și (ii) din textul soluției rezultă că situația juridică specifică a acestei persoane, în calitate de persoană răspunzătoare pentru faptele pretinse a constitui o infracțiune, a fost examinată în mod corespunzător.
1 Limba originală: engleza.
2 A se vedea, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), Hotărârea din 8 iulie 2019, Mihalache împotriva României (CE:ECHR:2019:0708JUD005401210, § 47, denumită în continuare „Hotărârea Mihalache”).
3 JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55.
4 JO 2003, L 192, p. 54, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 122.
5 În ceea ce privește noțiunea de procedură in rem, a se vedea infra, punctele 101 și 102 din prezentele concluzii.
6 Comisia se referă la articolele 289 și 308 din Codul penal român care privesc în esență infracțiunile de luare de mită și de corupție comise de persoane asimilate funcționarilor publici, precum și la articolele 1, 5 și 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care privesc printre altele faptele de corupție comise de personalul care exercită funcții în cadrul persoanelor juridice.
7 A se vedea în special Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții (C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctele 172, 177 și 249) (denumită în continuare „Hotărârea AFJR”).
8 Punctul 4 din anexa la Decizia 2006/928. A se vedea, de asemenea, considerentele (3) și (6) ale acesteia.
9 A se vedea Hotărârea AFJR, punctul 214, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții (C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctele 189 și 191).
10 Hotărârea din 6 martie 2014 (C‑206/13, EU:C:2014:126).
11 A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2019, Moro (C‑646/17, EU:C:2019:489, punctele 66 și 67, precum și jurisprudența citată).
12 A se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2023, Bursa Română de Mărfuri (C‑394/21, EU:C:2023:146, punctul 60).
13 A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2022, Volkswagen (C‑134/20, EU:C:2022:571, punctul 33).
14 A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Gözütok și Brügge (C‑187/01 și C‑385/01, EU:C:2002:516, punctele 36 și 37).
15 Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183) (denumită în continuare „CAAS”). În conformitate cu aceasta: „O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte […]”
16 A se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2014, M (C‑398/12, EU:C:2014:1057, punctul 35) (denumită în continuare „Hotărârea M”).
17 A se vedea printre altele Hotărârea din 22 martie 2022, bpost (C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 23).
18 Ibidem, punctul 24 și jurisprudența citată.
19 A se vedea de exemplu Hotărârea din 23 martie 2023, Dual Prod (C‑412/21, EU:C:2023:234, punctul 55 și jurisprudența citată). Sublinierea noastră.
20 A se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2008, Turanský (C‑491/07, EU:C:2008:768, punctele 34 și 35).
21 A se vedea Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski (C‑486/14, EU:C:2016:483, punctul 35 și jurisprudența citată) (denumită în continuare „Hotărârea Kossowski”).
22 A se vedea Hotărârea M, punctul 32.
23 Folosim aici termenii utilizați în Hotărârea Mihalache, punctul 128.
24 Curtea EDO, Hotărârea din 10 februarie 2009, Zolotukhin împotriva Rusiei (CE:ECHR:2009:0210JUD001493903, § 108) (denumită în continuare „Hotărârea Zolotukhin”).
25 Seria de tratate europene nr. 117. Un document fără caracter obligatoriu pregătit de Comitetul director pentru drepturile omului și transmis Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei la 22 noiembrie 1984. A se vedea punctul 22 (sublinierea noastră).
26 A se vedea Hotărârea M, punctele 39 și 41.
27 Hotărârea Mihalache, §§ 102-116.
28 Opinie concurentă comună a judecătorilor Raimondi, Nussberger, Sicilianos, Spano, Yudkivska, Motoc și Ravarani.
29 A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2021, AB și alții (Revocarea unei amnistii) (C‑203/20, EU:C:2021:1016, punctele 56 și 57, precum și jurisprudența citată) (denumită în continuare „Hotărârea AB și alții”). Trebuie de asemenea remarcat faptul că articolul 4 din Protocolul nr. 7 se referă la „achit[area] sau condamn[area] printr‑o hotărâre definitivă”.
30 A se vedea în acest sens Hotărârea M, punctele 28 și 29, precum și jurisprudența citată.
31 A se vedea Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza van Straaten (C‑150/05, EU:C:2006:381, punctul 65).
32 A se vedea printre altele Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctele 54-69), Hotărârea din 10 martie 2005, Miraglia (C‑469/03, EU:C:2005:156, punctele 31-34), Hotărârea din 22 decembrie 2008, Turanský (C‑491/07, EU:C:2008:768, punctele 40-45), și Hotărârea AB și alții, punctul 61. A se vedea de asemenea Curtea EDO, Hotărârea din 15 martie 2005, Horciag împotriva României (CE:ECHR:2005:0315DEC007098201).
33 În ceea ce privește procedurile supuse unui termen de prescripție, trebuie să recunoaștem că Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții (C‑467/04, EU:C:2006:610, punctele 22-33) pare să ajungă la o concluzie diferită. Cu toate acestea, considerăm că, cu privire la acest aspect, Hotărârea Gasparini și alții nu poate fi conciliată cu jurisprudența ulterioară a Curții privind achitările pentru motive procedurale și, în orice caz, a fost înlăturată implicit prin Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C‑105/14, EU:C:2015:555), în care Curtea a considerat că normele naționale privind prescripția sunt norme de natură procedurală. Adăugăm că o astfel de poziție este conformă cu jurisprudența Curții EDO: a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 5 decembrie 2019, Smoković împotriva Croației (CE:ECHR:2019:1112DEC005784912, punctele 43-45).
34 A se vedea Hotărârea Kossowski, punctele 48, 53 și 54, și Hotărârea Mihalache, punctele 97 și 98.
35 A se vedea printre altele Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol) (C‑505/19, EU:C:2021:376, punctul 73 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge (C‑187/01 și C‑385/01, EU:C:2003:87, punctele 27, 28 și 31). În mod similar, Curtea EDO, Hotărârea Mihalache, §§ 94 și 95.
36 A se vedea, de exemplu, opinia concurentă a judecătorului Pinto de Albuquerque în hotărârea Mihalache, §§ 10 și următoarele.
37 Decizia‑cadru 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea și soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor penale (JO 2009, L 328, p. 42).
38 Acest principiu este consacrat printre altele la articolul 48 alineatul (1) din cartă.
39 A se vedea în acest sens Hotărârea Kossowski, punctul 52.
40 A se vedea mai detaliat Concluziile noastre prezentate în cauza GR și alții (C‑726/21, EU:C:2023:240, punctele 35-53).
41 Hotărârea Kossowski, punctul 53.
42 Hotărârea Mihalache, § 98.
43 Ibidem, § 97.
44 De exemplu, Decizia‑cadru 2009/948 (a se vedea nota de subsol 37 de mai sus).
45 A se vedea prin analogie Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 48).
46 A se vedea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza bpost (C‑117/20, EU:C:2021:680, punctul 119).
47 A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Kossowski (C‑486/14, EU:C:2015:812, punctele 75 și 76).
48 A se vedea în acest sens Hotărârea M, punctul 30.
49 A se vedea printre altele Hotărârea din 28 octombrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Extrădare și ne bis in idem) (C‑435/22 PPU, EU:C:2022:852, punctele 92 și 93, precum și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza van Straaten (C‑150/05, EU:C:2006:381, punctele 52 și 63).
50 A se vedea în special Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge (C‑187/01 și C‑385/01, EU:C:2003:87). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Gözütok și Brügge (C‑187/01 și C‑385/01, EU:C:2002:516, punctele 83, 88, 89, 97 și 106), precum și Opinia concurentă a domnului judecător Bošnjak, căruia i s‑a alăturat domnul judecător Serghides, în hotărârea Mihalache.
51 A se vedea de exemplu Hotărârea din 23 martie 2023, Dual Prod (C‑412/21, EU:C:2023:234, punctul 49 și jurisprudența citată). Sublinierea noastră.
52 A se vedea de exemplu Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții (C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 38 și jurisprudența citată). Această jurisprudență reflectă jurisprudența Curții EDO, care se referă la „fapte care constituie un ansamblu de circumstanțe de fapt concrete care implică același inculpat și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu, a căror existență trebuie demonstrată în scopul de a asigura o condamnare sau pentru a iniția proceduri penale” (a se vedea în special Hotărârea Zolotoukhine, §§ 83 și 84).
53 A se vedea Hotărârea din 22 martie 2022, bpost (C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 37).
54 A se vedea de exemplu Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei (CE:ECHR:2016:1115JUD002413011, § 108 și jurisprudența citată).
55 A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 2006, van Straaten (C‑150/05, EU:C:2006:614, punctul 49), precum și Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza Kraaijenbrink (C‑367/05, EU:C:2006:760, punctele 49-52).
56 A se vedea Hotărârea din 22 martie 2022, bpost (C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 30). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza bpost (C‑117/20, EU:C:2021:680, punctul 135). A se vedea în mod similar Curtea EDO, 14 ianuarie 2010, Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei (nr. 2), CE:ECHR:2010:0114JUD000237603, § 52.
57 A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink (C‑367/05, EU:C:2007:444, punctul 29).
58 A se vedea Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții (C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 39 și jurisprudența citată).
59 Hotărârea din 9 martie 2006 (C‑436/04, EU:C:2006:165, punctul 35).
60 Curtea EDO, Hotărârea Zolotoukhine, §§ 78-84.
61 A se vedea Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții (C‑467/04, EU:C:2006:610, punctul 37).
62 A se vedea Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti (C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, punctele 17 și 19, precum și jurisprudența citată).
63 Hotărârea Mihalache, §§ 97 și 98.
64 A se vedea, de exemplu, Hotărârea AB și alții, punctul 57 (sublinierea noastră).
65 A se vedea, mai sus, punctele 15-17 din prezentele concluzii.
66 În mod extrem de simplu, acțiunile in rem privesc o situație de fapt, în timp ce acțiunile in personam sunt îndreptate împotriva unei persoane.
67 Coffey, G., „A History of the Common Law Double Jeopardy Principle: From Classical Antiquity to Modern Era”, Athens Journal of Law, Vol 8, Issue 3, iulie 2022, p. 253-278.
68 A se vedea Hotărârea din 5 mai 1966, Gutmann/Comisia (18/65 și 35/65, EU:C:1966:24) și, cu trimiteri suplimentare la jurisprudența timpurie, Luarea de poziție a avocatului general Jääskinen în cauza Spasic (C‑129/14 PPU, EU:C:2014:739, punctul 43).
69 A se vedea Coffey, G., operă citată la nota de subsol 67 de mai sus. În mod similar, Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Gözütok și Brügge (C‑187/01 și C‑385/01, EU:C:2002:516, punctul 49).
70 Astfel cum a afirmat Curtea Supremă a SUA în cauza Green/Statele Unite (1957) 355 US 184, 187. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Kossowski (C‑486/14, EU:C:2015:812, punctul 36).
71 În această privință, a se vedea Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza M (C‑398/12, EU:C:2014:65, punctul 48).
72 În ceea ce privește noțiunea de „autoritate de lucru judecat”, a se vedea printre multe altele Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 38). Cu privire la raportul dintre cele două noțiuni, a se vedea Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții (C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 62 și jurisprudența citată).
73 A se vedea Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol) (C‑505/19, EU:C:2021:376, punctul 79 și jurisprudența citată).
74 A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem) (C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 97), precum și Hotărârea AB și alții, punctul 58.
75 A se vedea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Kossowski (C‑486/14, EU:C:2015:812, punctul 80) și Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza BV (C‑129/19, EU:C:2020:375, punctul 113).
76 A se vedea în această privință Hotărârea din 10 martie 2005, Miraglia (C‑469/03, EU:C:2005:156, punctul 34).
77 A se vedea Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol) (C‑505/19, EU:C:2021:376, punctul 81 și jurisprudența citată).
78 De asemenea, Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol) (C‑505/19, EU:C:2020:939, punctul 93) și în cauza bpost (C‑117/20, EU:C:2021:680, punctul 121).