—

să anuleze hotărârea atacată;

—

să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată;

—

cu titlu subsidiar, să trimită cauza în fața Tribunalului spre rejudecare;

—

să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața Curții de Justiție, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața Tribunalului.

—

În primul rând, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în măsura în care a interpretat greșit articolul 18 alineatul (1) din regulamentul de bază (1) și a formulat constatări de fapt inexacte din punct de vedere material. Tribunalul a pornit de la premisa că produsul în cauză era semifinit, fără vreo explicație. Cu toate acestea, era/este vorba despre prima chestiune din litigiul între părți. Fără a examina nici pe departe această chestiune în litigiu și fără a aprecia, cu atât mai puțin, importanța sa pentru aplicarea articolului 18 alineatul (1), Tribunalul nu înțelege că este imposibil să se ajungă, fără a soluționa acest prim element de dezacord între părți, la orice concluzie cu privire la aspectul dacă Comisia a aplicat articolul 18 alineatul (1) în mod corect sau nu în prezenta procedură.

—

În al doilea rând, Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a interpretat articolul 9 alineatul (4) din regulamentul de bază și în măsura în care a omis să abordeze argumente esențiale sau să furnizeze o motivare. Sub protecția Tribunalului, Comisia a depășit cu mult limitele perioadei de anchetă, alegând anul 2008 drept „anul reprezentativ cel mai recent” neafectat de criza financiară. Corelativ, recurenta arată că constatarea privind existența unui prejudiciu făcută în hotărârea atacată este viciată în măsura în care nu este rezultatul unei evaluări comparative atât a factorilor pertinenți pozitivi, cât și a factorilor pertinenți negativi. În acest context, recurenta a susținut că o reducere a costurilor de producție ale industriei Uniunii ar trebui de asemenea asociată, printre alți factori, cu situația industriei Uniunii în urma crizei financiare mondiale din 2012. Cu toate acestea, Tribunalul a refuzat să examineze chiar și dacă criza financiară ar fi afectat de asemenea lanțul prejudiciilor.

—

În al treilea rând, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în măsura în care a interpretat în mod greșit articolul 2 alineatul (9) din regulamentul de bază și nu a abordat toate argumentele, dintre care unele erau invocate de Tribunalul însuși. Tribunalul a sfidat propria jurisprudență pentru a concluziona în mod nelegal că ajustările efectuate în temeiul articolului 2 alineatul (9) puteau fi utilizate de asemenea prin analogie pentru calculul marjei prejudiciului. Ajustarea pentru cheltuielile de vânzare, cheltuielile administrative și alte costuri generale (costuri VAG) și beneficiul prețului de export cost, asigurare, navlu (CAF) pentru recurentă în vederea calculării marjei prejudiciului este inadecvat, nerezonabil și constituie o eroare vădită de apreciere dat fiind că singurul preț de export relevant este prețul (CAF) frontiera Uniunii efectiv pe piața liberă la intrarea pe piața Uniunii și prețul concurent al industriei Uniunii pe piața liberă. Poziția recurentei își găsește sprijin în Hotărârea Tribunalului, Hansol Paper/Comisia, T-383/17 (2) (punctele 196-204).