1)

Dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor prevăzute în partea a treia titlul II din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sau articolul 110 TFUE se opun reglementării unui stat membru care prevede că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, taxa pe autovehicule inclusă în valoarea unui autovehicul în sensul Autoverolaki (1482/1994) (Legea privind taxa pe autovehicule [1482/1994]) nu este restituită proprietarului vehiculului în cazul în care acesta exportă vehiculul în scopul utilizării permanente într-un alt stat membru și, în acest context, este relevant aspectul dacă autovehiculul era destinat să fie utilizat în mod permanent și în principal pe teritoriul statului membru care a perceput taxa pe autovehicule și dacă a fost utilizat și de facto în mod permanent și în principal în acest stat membru?

2)

În cazul în care intenția utilizării și utilizarea efectivă a vehiculului sunt relevante pentru răspunsul la prima întrebare, cum trebuie dovedită intenția utilizării nepermanente și utilizarea în cauză, în condițiile în care durata utilizării vehiculului privat în statul membru nu poate fi stabilită în prealabil?

3)

În cazul în care, în împrejurări precum cele din litigiul principal, refuzul de a acorda o restituire la export în sensul Legii privind taxa pe autovehicule constituie o restricție privind libera circulație a mărfurilor, această restricție poate fi justificată de obiectivul de a limita exportul de vehicule vechi, aflate adesea într-o stare proastă și poluante? Limitarea restituirii la export la vehiculele cu o vechime mai mică de zece ani trebuie considerată incompatibilă cu dreptul Uniunii pentru motivul că taxa pe autovehicule este totuși percepută pentru vehiculele de ocazie importate, indiferent de durata utilizării acestora?