—

anularea Hotărârii din 30 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Uniunii Europene, Camera a treia, în cauza Fondazione Cassa di Risparmio di Pesaro și alții/Comisia (T-635/19);

—

în consecință, astfel cum s-a solicitat în primă instanță, stabilirea și constatarea răspunderii extracontractuale a Comisiei Europene pentru împiedicarea, prin instrucțiuni nelegale transmise autorităților italiene, recapitalizarea Banca delle Marche de către Fondo Interbancario italiano per Tutela dei Depositi;

—

prin urmare, obligarea Comisiei Europene să repare prejudiciile cauzate recurentelor, evaluate potrivit criteriilor expuse în cererea de chemare în judecată sau într-un cuantum diferit considerat ca fiind echitabil;

—

sau, în orice caz, trimiterea cauzei la Tribunal în vederea examinări restului motivelor acțiunii în rimă instanță;

—

obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată aferente ambelor grade de jurisdicție.

1.

Primul motiv de recurs: vădita denaturare și apreciere eronată a situație de fapt și a elementelor de probă prezentate în primă instanță, neexaminarea unui element de fapt determinant, precum și motivarea ilogică și eronată

Potrivit Tribunalului, materialul probator de la dosar nu ar fi suficient pentru a demonstra că decizia autorităților italiene a fost condiționată în mod decisiv de Comisie și că, astfel, acestea nu ar fi decis în mod autonom, pe baza propriilor evaluări, termenele, modalitățile și condițiile rezoluției Banca delle Marche. Pe scurt, potrivit Tribunalului, rezoluția Banca delle Marche de către autoritățile italiene ar fi fost în esență determinată de starea de incapacitate a acesteia. Pentru acest motiv, deși s-a opus/a împiedicat salvarea de către FITD, Comisia nu poate fi considerată responsabilă de decizia de rezoluție a Banca delle Marche. Această expunere demonstrează o denaturare vădită a elementelor de probă. Ansamblul elementelor de fapt, al probelor și al indiciilor apărute și documentele confidențiale obținute în cursul procedurii sunt fără echivoc: autoritățile italiene au răspuns, în fiecare etapă, condiționării eficiente și insurmontabile rezultate din instrucțiunile primite de la Comisia Europeană. Din înscrisurile de la dosarul din primă instanță reiese astfel cu certitudine: (i) că autoritățile italiene au încercat orice soluție alternativă posibilă la rezoluția Banca delle Marche și că acest lucru a fost făcut imposibil de opoziția Comisiei Europene; (ii) că aceste soluții alternative ar fi limitat într-o foarte mare măsură efectele negative asupra deținătorilor de acțiuni și de obligațiuni.

2.

Al doilea motiv de recurs: încălcarea și/sau aplicarea greșită a articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în special a cerințelor referitoare la constatarea unei legături de cauzalitate stabilite de dreptul Uniunii, precum și la încălcarea principiului efectivității și al proximității probei

În cadrul verificării legăturii de cauzalitate, Tribunalul a confundat în mod vădit cauza „determinantă” și cauza „exclusivă” a prejudiciului. Este cert că comportamentul Comisiei ar putea să nu fi fost cauza „exclusivă” a rezoluției Banca delle Marche. Cu toate acestea, astfel cum au probat și au demonstrat pe larg recurentele în cadrul proceduri în primă instanță, acest comportament al Comisiei a reprezentat cu siguranță o cauză „determinantă” a acestei rezoluții. Prin urmare, excluzând existența unei legături de cauzalitate pentru simplu motiv că comportamentul denunțat al instituției europene nu fusese cauza „exclusivă” a prejudiciului invocat de recurenți, Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de drept în interpretarea noțiunii de „legătură de cauzalitate suficient de directă”. De aici rezultă încălcarea și/sau aplicarea eronată a articolului 340 al doilea paragraf TFUE și a principiului efectivității și proximității probei.