Cauzele conexate C‑829/21 și C‑129/22

TE
și
RU, reprezentată legal de TE,

împotriva

Stadt Frankfurt am Main

și

împotriva

Stadt Offenbach am Main

(cereri de decizie preliminară formulate de Hessischer Verwaltungsgerichtshof și de Verwaltungsgericht Darmstadt)

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 iunie 2023

„Trimitere preliminară – Politica privind imigrarea – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109/CE – Articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf, articolul 14 alineatul (1), articolul 15 alineatul (4) al doilea paragraf, articolul 19 alineatul (2) și articolul 22 – Dreptul resortisanților țărilor terțe la statutul de rezident pe termen lung într‑un stat membru – Acordarea de către primul stat membru a unui «permis de ședere de rezident pe termen lung – UE» pe durată nelimitată – Resortisant al unei țări terțe absent de pe teritoriul primului stat membru timp de mai mult de șase ani – Pierdere consecutivă a dreptului la statutul de rezident pe termen lung – Cerere de reînnoire a unui permis de ședere eliberat de al doilea stat membru în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109/CE – Respingerea cererii de către al doilea stat membru ca urmare a pierderii acestui drept – Condiții”

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109 – Retragerea sau pierderea statutului – Motive – Absență pentru o perioadă mai mare de șase ani de pe teritoriul statului membru care a acordat statutul de rezident pe termen lung – Respingere consecutivă a cererii de reînnoire a unui permis de ședere eliberat în temeiul dispozițiilor capitolului III din directiva menționată – Admisibilitate – Condiții

[art. 4 alin. (3) TUE; Directiva 2003/109 a Consiliului, considerentele (10) și (11) și art. 2 lit. (c) și (d), art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) al doilea și al treilea paragraf, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (4), art. 16, art. 19 alin. (2) și art. 22 alin. (1) lit. (b)]

(a se vedea punctele 41-45, 50-56, 61-73 și 75 și dispozitiv 1)
Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109 – Retragerea sau pierderea statutului – Motive – Punere în aplicare de către statele membre – Dispoziții distincte care pun în aplicare articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf și articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109 – Dispoziție care prevede revocarea unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă în cazul pierderii dreptului la statutul de rezident pe termen lung în statul membru care l‑a eliberat, fără referire concretă la unul dintre motivele de pierdere a dreptului menționat – Admisibilitate

[Directiva 2003/109 a Consiliului, art. 9 alin. (4) al doilea paragraf și art. 22 alin. (1) lit. (b)]

(a se vedea punctele 77-84 și dispozitiv 2)
Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109 – Condițiile de ședere într‑un al doilea stat membru – Furnizare de acte justificative referitoare la o locuință adecvată – Lipsa punerii în aplicare a acestei condiții – Respingerea unei cereri de eliberare sau de reînnoire a unui permis de ședere în temeiul capitolului III din Directiva 2003/109 din cauza nerespectării condiției menționate – Inadmisibilitate

[art. 267 TFUE; Directiva 2003/109 a Consiliului, art. 15 alin. (4) al doilea paragraf]

(a se vedea punctele 86 și 88 și dispozitiv 3)

Rezumat

TE, resortisantă ghaneză, și EF, resortisant pakistanez, au obținut un permis de ședere UE de rezident pe termen lung în Italia, care poartă, printre altele, mențiunea „illimitata” ([durată] nelimitată). În 2013 și, respectiv, în 2014, aceștia au intrat pe teritoriul german, venind din Italia. În temeiul statutului lor de rezident pe termen lung obținut în Italia, autoritățile germane le‑au acordat, în conformitate cu reglementarea germană în materie de ședere a străinilor ( 1 ), un permis de ședere valabil pentru un an.

Ulterior, autoritățile germane au respins cererile de reînnoire a permisului de ședere introduse de TE și EF. Aceștia din urmă au contestat în justiție respingerea cererii de reînnoire. În special, în ceea ce privește EF, respingerea cererii de reînnoire era întemeiată pe motivul, prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 ( 2 ), că a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în Italia, întrucât nu a mai locuit în acest stat membru de mai mult de șase ani. Același motiv a fost invocat împotriva lui TE în cadrul procedurii privind contestarea respingerii cererii sale de reînnoire.

Instanțele germane sesizate cu acțiunile TE și, respectiv, EF, și anume Hessischer Verwaltungsgerichtshof (Tribunalul Administrativ Superior din Hessen, Germania) și Verwaltungsgericht Darmstadt (Tribunalul Administrativ din Darmstadt, Germania), au decis să sesizeze Curtea cu mai multe întrebări privind interpretarea Directivei 2003/109.

În hotărârea sa, Curtea precizează printre altele condițiile cărora le este supusă o decizie, precum cele în discuție în cauzele principale, prin care se refuză reînnoirea unui permis de ședere al unui resortisant al unei țări terțe pentru motivul că acesta era absent de pe teritoriul statului membru care a acordat statutul de rezident pe termen lung pentru o perioadă mai mare de șase ani și, prin urmare, a pierdut dreptul la acest statut.

Aprecierea Curții

Mai întâi, Curtea arată că beneficiul dreptului la statutul de rezident pe termen lung în „primul stat membru” ( 3 ) este o condiție imperativă care trebuie îndeplinită în prealabil de un resortisant al unei țări terțe care dorește să obțină sau să reînnoiască un permis de ședere în „al doilea stat membru” ( 4 ) în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109. În consecință, dacă al doilea stat membru constată că resortisantul unei țări terțe în cauză și‑a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru în special pentru motivul, astfel cum prevede articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109, că a fost absent de pe teritoriul primului stat membru pentru o perioadă mai lungă de șase ani, această constatare împiedică reînnoirea unui astfel de permis de ședere.

În continuare, în ceea ce privește data relevantă pentru aprecierea condiției privind dreptul la statutul de rezident pe termen lung, Curtea precizează că aceasta este data depunerii de către resortisantul țării terțe în cauză a cererii sale de reînnoire a permisului de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109. În aceste condiții, nimic nu împiedică al doilea stat să adopte o nouă decizie de respingere a cererii de reînnoire sau de retragere a permisului de ședere în temeiul articolului 22 din directiva menționată în cazul în care consideră că pierderea dreptului la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru a intervenit în cursul procedurii administrative sau judiciare privind cererea de reînnoire.

În sfârșit, Curtea subliniază că sarcina probei privind beneficiul dreptului la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru revine, în principiu, resortisantului țării terțe vizat. Cu toate acestea, din Directiva 2003/109 ( 5 ) rezultă că un permis de ședere UE de rezident pe termen lung în curs de validitate permite să se prezume că acest resortisant are în continuare dreptul la statutul menționat. Desigur, această prezumție nu este irefragabilă, întrucât al doilea stat membru poate fi pus în situația de a examina unul dintre motivele de pierdere a statutului de rezident pe termen lung prevăzute la articolul 9 din Directiva 2003/109. Totuși, o asemenea repunere în discuție este subordonată constatării existenței unor indicii suficient de concrete și concordante potrivit cărora unul dintre aceste motive se poate aplica.

În acest context, Curtea specifică verificările pe care al doilea stat membru trebuie să le efectueze, în prezența unor astfel de indicii, în raport cu motivul prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109, solicitând, dacă este cazul, asistența primului stat membru, în conformitate cu principiul cooperării loiale ( 6 ). Pe de o parte, resortisantul unei țări terțe trebuie să fie invitat în prealabil să facă dovada unor eventuale prezențe pe teritoriul primului stat membru în cursul perioadei de șase ani prevăzute de această dispoziție, prezența cu o durată totală de numai câteva zile pe acest teritoriu fiind astfel suficientă pentru a împiedica pierderea dreptului la statutul de rezident pe termen lung. Pe de altă parte, în cazul absenței de pe același teritoriu pentru o perioadă mai mare de șase ani, al doilea stat membru trebuie să verifice, în conformitate cu articolul 9 alineatul (4) al treilea paragraf din Directiva 2003/109, dacă primul stat membru a făcut uz de posibilitatea de a prevedea că, „pentru motive speciale”, rezidentul pe termen lung își păstrează statutul în statul membru menționat în cazul unei asemenea absențe și, atunci când aceasta este situația, dacă un astfel de motiv special este dovedit.

( 1 ) Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet (Legea privind șederea, exercitarea unei activități profesionale și integrarea străinilor pe teritoriul federal) din 30 iulie 2004 (BGBl. 2004 I, p. 1950), în versiunea aplicabilă în litigiile principale.

( 2 ) Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/51/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2011 (JO 2011, L 132, p. 1).

( 3 ) În conformitate cu articolul 2 litera (c) din Directiva 2003/109, este vorba despre statul membru care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei țări terțe.

( 4 ) Potrivit articolului 2 litera (d) din Directiva 2003/109, acest termen se referă la „orice stat membru, altul decât cel care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei țări terțe, în care respectivul rezident pe termen lung își exercită dreptul de ședere”.

( 5 ) Mai precis, articolul 15 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2003/109, interpretat în lumina considerentului (11) al acesteia.

( 6 ) Acest principiu este enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE.