–

pentru C și CD, de H. Nevala, asianajaja;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de J. Langer, în calitate de agent;

–

pentru guvernul român, de E. Gane și L.‑E. Bațagoi, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și I. Söderlund, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (2), precum și a articolului 23 alineatele (3) și (5) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul executării în Finlanda a unor mandate europene de arestare emise de o instanță română împotriva lui C și a lui CD, resortisanți români.

3

Considerentele (8) și (9) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

4

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.”

5

Potrivit articolului 6 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”:

„(1)   Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)   Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

[…]”

6

Articolul 7 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Recursul la autoritatea centrală”, are următorul cuprins:

„(1)   Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista autoritățile judiciare competente.

(2)   Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

[…]”

7

Articolul 23 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Termenul pentru predarea persoanei”, prevede:

„(1)   Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2)   Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3)   În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4)   În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)   La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.”

8

Dispozițiile naționale adoptate pentru punerea în aplicare a Deciziei‑cadru 2002/584 se găsesc în laki rikoksen johdosta tapahtuvasta luovuttamisesta Suomen ja muiden Euroopan Unionin jäsenvaltioiden välillä (1286/2003) [Legea privind predarea, ca urmare a unei infracțiuni, între Republica Finlanda și celelalte state membre ale Uniunii Europene (1286/2003)] din 30 decembrie 2003 (denumită în continuare „Legea privind predarea”).

9

Conform articolelor 11, 19 și 37 din Legea privind predarea, în Finlanda, autoritățile judiciare de executare competente să decidă cu privire la predare și la menținerea în detenție sunt Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) și, ca instanță de apel, Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda). În temeiul articolului 44 din această lege, Keskusrikospoliisi (Oficiul Național al Poliției Judiciare, Finlanda) este competent să execute o decizie de predare.

10

În temeiul articolului 46 alineatul (1) din legea menționată, persoana care face obiectul unui mandat european de arestare este predată autorităților competente ale statului membru care a făcut o cerere în acest sens în cel mai scurt termen, la o dată convenită între autoritățile implicate. Totuși, aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la rămânerea definitivă a deciziei de predare.

11

Potrivit articolului 46 alineatul (2) din aceeași lege, în cazul în care predarea acestei persoane în termenul prevăzut la alineatul (1) este împiedicată de un caz de forță majoră în Finlanda sau în statul membru care a prezentat cererea, autoritățile competente trebuie să convină asupra unei noi date a predării. Predarea trebuie să aibă loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

12

Conform articolului 48 din Legea privind predarea, în cazul în care, la expirarea termenelor prevăzute la articolele 46 și 47 din aceasta, persoana respectivă se mai află în detenție, ea trebuie pusă în libertate.

13

Dispozițiile naționale în materie de azil sunt cuprinse în ulkomaalaislaki (301/2004) [Legea privind străinii (301/2004)] din 30 aprilie 2004 (denumită în continuare „Legea privind străinii”), care corespunde dispozițiilor Convenției privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967. Dispozițiile Legii privind străinii se aplică tuturor resortisanților străini care își au reședința în Finlanda, inclusiv cetățenilor Uniunii.

14

În temeiul articolului 40 alineatul (3) din Legea privind străinii, un străin are dreptul de ședere pe teritoriul finlandez pe durata examinării cererii sale, până când se statuează definitiv cu privire la aceasta sau până când se adoptă o decizie executorie de îndepărtare împotriva sa.

15

C și CD, resortisanți români, au făcut obiectul unor mandate europene de arestare emise la 19 și, respectiv, la 27 mai 2015 de o autoritate judiciară română pentru executarea unor pedepse cu închisoarea de cinci ani și a unor pedepse complementare de trei ani (denumite în continuare, împreună, „mandatele europene de arestare în cauză”). Aceste pedepse au fost aplicate pentru trafic de produse stupefiante de risc și de mare risc și participarea la un grup infracțional organizat.

16

C și CD au făcut obiectul unor proceduri de executare a acestor mandate europene de arestare în Suedia. Printr‑o decizie pronunțată la 8 aprilie 2020, Högsta domstolen (Curtea Supremă, Suedia) a dispus predarea lui C autorităților române, iar printr‑o decizie din 30 iulie 2020, Svea hovrätt (Curtea de Apel din Stockholm, Suedia) a dispus predarea lui CD acelorași autorități. C și CD au părăsit însă Suedia pentru a se deplasa în Finlanda înainte de punerea în aplicare a acestor decizii de predare.

17

La 15 decembrie 2020, C și CD au fost arestați și plasați în detenție în Finlanda pe baza mandatelor europene de arestare în cauză.

18

Prin decizii din 16 aprilie 2021, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a dispus predarea lor autorităților române. Dând curs cererii autorităților române, Oficiul Național al Poliției Judiciare a stabilit o primă dată a predării la 7 mai 2021. Transportul aerian al lui C și al lui CD spre România nu putea fi organizat înainte de această dată din cauza pandemiei de COVID-19.

19

La 3 mai 2021, C și CD au formulat recurs la Korkein oikeus (Curtea Supremă). La 4 mai 2021, această instanță a interzis provizoriu executarea deciziilor de predare. La 31 mai 2021, instanța menționată a respins recursurile, ceea ce a determinat caducitatea deciziei provizorii de interzicere a executării acestor decizii de predare.

20

O a doua dată a predării a fost stabilită la 11 iunie 2021. Totuși, această predare a fost amânată din nou, din cauza lipsei unei legături aeriene directe către România și a imposibilității de a organiza un transport aerian prin alt stat membru cu respectarea calendarului convenit.

21

C și CD au formulat mai multe alte cereri având ca obiect suspendarea executării deciziilor de predare la Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) și la Korkein oikeus (Curtea Supremă). Toate aceste cereri au fost respinse sau declarate inadmisibile.

22

O a treia dată a predării a fost stabilită la 17 iunie 2021 pentru CD și la 22 iunie 2021 pentru C. Totuși, din nou a fost imposibil să se efectueze respectiva predare din cauza, de această dată, a formulării de către C și CD a unor cereri de protecție internațională în Finlanda. Prin decizii din 12 noiembrie 2021, Maahanmuuttovirasto (Oficiul Național pentru Imigrație, Finlanda) a respins aceste cereri. C și CD au sesizat hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ) cu o acțiune împotriva acestor decizii.

23

C și CD au introdus ulterior o acțiune la Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) prin care au solicitat, pe de o parte, punerea lor în libertate pentru motivul că termenul de predare expirase și, pe de altă parte, amânarea predării lor ca urmare a cererilor lor de protecție internațională. Prin decizii din 8 și din 29 octombrie 2021, Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) a declarat aceste acțiuni inadmisibile.

24

Procedura principală privește recursurile introduse de C și CD împotriva acestor din urmă decizii la instanța de trimitere, Korkein oikeus (Curtea Supremă). În susținerea recursurilor formulate, C și CD invocă aceleași motive precum cele care au fost respinse de Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki). În memoriul său în răspuns, syyttäjä (Ministerul Public, Finlanda) solicită menținerea reclamanților din litigiul principal în detenție și neamânarea executării predării lor autorităților române.

25

Într‑o decizie de principiu pronunțată la 8 decembrie 2021, instanța de trimitere a statuat că persoanele care fac obiectul unei decizii de predare au dreptul ca cererea lor referitoare la menținerea lor în detenție să fie examinată de un judecător. Pentru a evita orice întârziere, această instanță s‑a învestit în mod direct cu judecarea litigiului principal.

26

Instanța de trimitere ridică problema interpretării articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, atât din punct de vedere procedural, cât și material.

27

Referitor, în primul rând, la aspectele procedurale, instanța de trimitere ridică problema cerințelor care decurg din această dispoziție în ceea ce privește aprecierea existenței unui caz de forță majoră.

28

Potrivit explicațiilor instanței de trimitere, normele de drept național încredințează Oficiului Național al Poliției Judiciare sarcinile legate de executarea predării după rămânerea definitivă a deciziei de predare adoptată de instanță. În decizia sa, instanța nu dă dispoziții cu privire la data predării, însă respectiva decizie este executată cu respectarea termenelor care au fost prevăzute în acest scop de Legea privind predarea, în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584.

29

Tot potrivit acestei instanțe, Oficiul Național al Poliției Judiciare are sarcina de punere în aplicare practică a deciziei de predare, asigură legătura cu autoritățile competente ale statului membru emitent și convine o nouă dată de predare atunci când aceasta nu a avut loc în termenul de 10 zile, astfel cum s‑a întâmplat în cauza principală.

30

Potrivit jurisprudenței instanței de trimitere, persoana deținută poate, în orice moment, să sesizeze instanța competentă pentru ca aceasta să examineze dacă menținerea sa în detenție mai este justificată. Revine, așadar, instanței sarcina de a aprecia, printre altele, dacă nerealizarea predării este urmarea unui caz de forță majoră, în sensul articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584. În schimb, Oficiul Național al Poliției Judiciare și celelalte autorități nu supun în mod sistematic aprecierii instanței competente aspectul menținerii în detenție.

31

Instanța de trimitere ridică astfel problema compatibilității unei asemenea proceduri naționale cu articolul 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, precum și a consecințelor unei eventuale incompatibilități.

32

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectele materiale ale articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, instanța de trimitere se întreabă dacă noțiunea de forță majoră se extinde la obstacolele juridice care își au temeiul în legislația națională a unui stat membru și au ca efect împiedicarea predării în termenul prevăzut inițial.

33

Această instanță arată că, în Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas (C‑640/15, EU:C:2017:39), Curtea a statuat că noțiunea de forță majoră se poate aplica unei situații în care persoana deținută opune rezistență fizică ce împiedică predarea sa, cu condiția ca, din cauza unor împrejurări excepționale, această rezistență să nu fi putut fi prevăzută de autoritatea judiciară de executare și de autoritatea judiciară emitentă, iar consecințele acesteia asupra predării să nu fi putut fi evitate, în pofida tuturor diligențelor depuse de aceste autorități.

34

Or, în cauza principală, deși pandemia de COVID-19 a complicat punerea în aplicare practică a predării și respectarea termenelor, principalele obstacole în calea acestei predări au fost interdicția de executare dispusă de instanța de trimitere pe durata examinării recursurilor formulate de C și CD, precum și cererile de azil prezentate de asemenea de aceștia din urmă. În această ultimă privință, instanța de trimitere precizează că, în temeiul legislației naționale, un solicitant de azil are dreptul de a rămâne pe teritoriul finlandez în timpul examinării cererii sale sau până la adoptarea unei decizii de îndepărtare împotriva sa.

35

În aceste condiții, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

36

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

37

În speță, este necesar să se constate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru aplicarea acestei proceduri.

38

Pe de o parte, cererea de decizie preliminară privește interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din domeniile vizate de titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, această cerere poate face obiectul procedurii preliminare de urgență, conform articolului 23 a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și articolului 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

39

Pe de altă parte, în ceea ce privește criteriul referitor la urgență, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că acest criteriu este îndeplinit atunci când persoana vizată în cauza principală este, la data introducerii cererii de decizie preliminară, lipsită de libertate, iar menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan, C‑237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 24, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Governor of Cloverhill Prison și alții, C‑479/21 PPU, EU:C:2021:929, punctul 34 și jurisprudența citată).

40

În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că C și CD erau efectiv lipsiți de libertate la data introducerii acestei cereri.

41

În plus, întrebările preliminare privesc interpretarea articolului 23 din Decizia‑cadru 2002/584, al cărui alineat (5) prevede, la expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4) ale acestui articol, punerea în libertate a persoanei căutate. Astfel, în funcție de răspunsul dat de Curte la întrebările adresate, instanța de trimitere ar putea fi determinată să dispună punerea în libertate a lui C și a lui CD.

42

În aceste condiții, Camera a doua a Curții a decis, la 17 ianuarie 2022, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatei generale, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

43

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de forță majoră se extinde la obstacolele juridice în calea predării, rezultate din acțiuni legale introduse de persoana care face obiectul mandatului european de arestare și întemeiate pe dreptul statului membru de executare, atunci când decizia definitivă de predare a fost adoptată de autoritatea judiciară de executare în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din această decizie‑cadru.

44

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, stabilită în diferite domenii ale dreptului Uniunii, că noțiunea de forță majoră trebuie să fie înțeleasă în sensul de împrejurări străine celui care le invocă, neobișnuite și imprevizibile, ale căror consecințe nu ar fi putut să fie evitate, în pofida tuturor diligențelor depuse (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 53 și jurisprudența citată).

45

În plus, noțiunea de forță majoră, în sensul articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să fie interpretată în mod strict, dat fiind că această dispoziție constituie o derogare de la regula prevăzută la articolul 23 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 56).

46

În ceea ce privește obstacolele juridice în calea predării rezultate din acțiuni legale introduse de persoana care face obiectul mandatului european de arestare, trebuie, desigur, să se arate că astfel de obstacole sunt străine de comportamentul autorităților statului membru de executare și că consecințele lor, și anume imposibilitatea de a preda această persoană în termenul prevăzut, nu ar fi putut fi evitate în pofida tuturor diligențelor depuse.

47

Cu toate acestea și după cum au observat în mod întemeiat C și CD, guvernul român, precum și Comisia Europeană, introducerea unor acțiuni legale de către persoana care face obiectul mandatului european de arestare, în cadrul unor proceduri prevăzute de dreptul național al statului membru de executare, în vederea contestării predării sale autorităților statului membru emitent sau având ca efect întârzierea acestei predări, nu poate fi considerată o împrejurare imprevizibilă.

48

În consecință, astfel de obstacole juridice în calea predării, rezultate din acțiuni legale introduse de această persoană, nu pot constitui un caz de forță majoră în sensul articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584.

49

Rezultă din ceea ce precedă că termenele de predare prevăzute la articolul 23 din această decizie‑cadru nu pot fi considerate suspendate ca urmare a unor proceduri pendinte în statul membru de executare, introduse de persoana care face obiectul mandatului european de arestare, atunci când decizia definitivă de predare a fost adoptată de autoritatea judiciară de executare în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată. Prin urmare, autoritățile statului membru de executare rămân în principiu obligate să predea această persoană autorităților statului membru emitent în termenele menționate.

50

În această ultimă etapă a procedurii de predare, reglementată de articolul 23 din aceeași decizie‑cadru, toate elementele juridice au fost, în principiu, examinate de autoritatea judiciară de executare, care, prin ipoteză, a pronunțat deja o decizie definitivă de predare.

51

Această interpretare este dictată și de obiectivul de accelerare și de simplificare a cooperării judiciare între statele membre pe care îl urmărește Decizia‑cadru 2002/584. Decizia‑cadru menționată vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii Europene de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [a se vedea în special Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Radu, C‑396/11, EU:C:2013:39, punctul 34, precum și Hotărârea din 17 martie 2021, JR (Mandat de arestare – Condamnare într‑un stat terț, membru al SEE), C‑488/19, EU:C:2021:206, punctul 71].

52

În speță, nu reiese din niciun element al dosarului prezentat Curții că acțiunile legale introduse de C și CD ar fi privit, chiar și indirect, o atingere adusă unui drept fundamental care nu ar fi putut fi invocată de aceste persoane în fața autorității judiciare de executare în cursul procedurii care a condus la adoptarea deciziei finale de predare conform articolului 15 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

53

În ceea ce privește, mai precis, cererile de protecție internațională formulate în Finlanda de C și CD, din observațiile prezentate de aceștia din urmă reiese că cererile respective se întemeiau în mare parte pe argumente referitoare la condițiile de detenție din statul membru emitent, și anume România, și întemeiate pe jurisprudența relevantă a Curții în materie, în special pe Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru (C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198), pe Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție din Ungaria) (C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589), precum și pe Hotărârea din 15 octombrie 2019, Dorobanțu (C‑128/18, EU:C:2019:857). Or, din dosarul de care dispune Curtea reiese că aceste argumente au fost invocate de C și CD în fața autorității judiciare de executare în cursul procedurii care a condus la adoptarea deciziilor definitive de predare.

54

În plus, astfel cum a arătat Comisia, articolul unic din Protocolul (nr. 24) privind dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene, anexat la Tratatul FUE, prevede că, având în vedere nivelul de protecție a drepturilor fundamentale și a libertăților fundamentale în statele membre ale Uniunii, acestea sunt considerate ca reprezentând țări de origine sigure unele față de celelalte în privința tuturor chestiunilor juridice și practice conexe problemelor de azil.

55

Acest articol adaugă că, în consecință, orice cerere de azil formulată de un resortisant al unui stat membru nu poate fi luată în considerare sau declarată admisibilă spre a fi analizată de un alt stat membru numai în patru cazuri, enumerate în mod exhaustiv.

56

Or, din niciun element al dosarului prezentat Curții nu reiese că situația lui C și a lui CD ar intra sub incidența vreunuia dintre aceste patru cazuri avute în vedere de articolul unic din protocolul menționat, cu privire la care, de altfel, Curtea nu a fost întrebată de instanța de trimitere.

57

În sfârșit, mai trebuie amintit că o cerere de protecție internațională nu constituie unul dintre motivele de neexecutare a mandatului european de arestare enumerate la articolele 3 și 4 din Decizia‑cadru 2002/584 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, B., C‑306/09, EU:C:2010:626, punctele 43-46).

58

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de forță majoră nu se extinde la obstacolele juridice în calea predării rezultate din acțiuni legale introduse de persoana care face obiectul mandatului european de arestare și întemeiate pe dreptul statului membru de executare, atunci când decizia definitivă de predare a fost adoptată de autoritatea judiciară de executare în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată.

59

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă articolul 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că cerința unei intervenții a autorității judiciare de executare, prevăzută de această dispoziție, este îndeplinită atunci când statul membru de executare încredințează unui serviciu de poliție sarcina de a verifica existența unui caz de forță majoră, precum și respectarea condițiilor necesare pentru menținerea în detenție a persoanei care face obiectul mandatului european de arestare și de a decide, dacă este cazul, cu privire la o nouă dată a predării, înțelegându‑se că respectiva persoană are dreptul de a sesiza în orice moment autoritatea judiciară de executare pentru ca aceasta să se pronunțe asupra elementelor menționate mai sus. Pe de altă parte, această instanță solicită să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (5) din decizia‑cadru menționată trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere că termenele prevăzute la alineatele (2)-(4) ale acestui articol 23 au expirat, cu consecința că persoana menționată trebuie să fie pusă în libertate, în ipoteza în care ar trebui să se considere că cerința unei intervenții a autorității judiciare de executare, prevăzută la articolul 23 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată, nu a fost îndeplinită.

60

În ipoteza unui caz de forță majoră care împiedică predarea în termenul prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, din modul de redactare a articolului 23 alineatul (3) din această decizie‑cadru reiese că revine autorităților judiciare de executare și emitente în cauză sarcina de a lua imediat legătura una cu cealaltă și de a conveni asupra unei noi date a predării.

61

Curtea a precizat deja că noțiunea de „autoritate judiciară de executare” în sensul articolului 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 vizează, asemenea noțiunii de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru, fie un judecător sau o instanță, fie o autoritate judiciară, precum parchetul unui stat membru, care participă la administrarea justiției acestui stat membru și care se bucură de independența impusă în raport cu puterea executivă [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 54].

62

În schimb, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, serviciile de poliție ale unui stat membru nu se pot încadra în noțiunea de „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 din Decizia‑cadru 2002/584 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 42 și jurisprudența citată].

63

Rezultă că intervenția autorității judiciare de executare impusă la articolul 23 alineatul (3) din această decizie‑cadru pentru a aprecia existența unui caz de forță majoră, precum și, după caz, pentru a stabili o nouă dată a predării nu poate fi încredințată unui serviciu de poliție al statului membru de executare precum Oficiul Național al Poliției Judiciare în litigiul principal.

64

Desigur, articolul 7 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată autorizează statele membre să desemneze una sau mai multe „autorități centrale” pentru a asista autoritățile judiciare competente. În plus, este cert că serviciile de poliție ale unui stat membru sunt susceptibile să intre în sfera noțiunii de „autorități centrale” în sensul acestui articol 7 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Poltorak, C‑452/16 PPU, EU:C:2016:858, punctul 42).

65

Totuși, din articolul 7 menționat, interpretat în lumina considerentului (9) al Deciziei‑cadru 2002/584, reiese că intervenția unei astfel de autorități centrale trebuie să rămână limitată la asistența practică și administrativă acordată autorităților judiciare competente. Prin urmare, posibilitatea avută în vedere la același articol 7 nu poate fi extinsă până la a permite statelor membre să înlocuiască cu această autoritate centrală autoritățile judiciare competente în ceea ce privește aprecierea existenței unui caz de forță majoră, în sensul articolului 23 alineatul (3) din această decizie‑cadru, precum și, dacă este cazul, stabilirea unei noi date a predării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Poltorak, C‑452/16 PPU, EU:C:2016:858, punctul 42).

66

Astfel, după cum a subliniat doamna avocată generală la punctele 73-76 din concluzii, aprecierea existenței unui caz de forță majoră, în sensul acestei dispoziții, precum și, dacă este cazul, stabilirea unei noi date a predării constituie decizii cu privire la executarea mandatului european de arestare, care revin în sarcina autorității judiciare de executare în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, interpretat în lumina considerentului (8) al acesteia. În acest sens și așa cum admite de asemenea instanța de trimitere, astfel de decizii depășesc cadrul simplei „asistențe practice și administrative” care poate fi încredințată unor servicii de poliție în temeiul articolului 7 din decizia‑cadru menționată, interpretat în lumina considerentului (9) al acesteia.

67

În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din lipsa intervenției autorității judiciare de executare, trebuie să se constate, în primul rând, că termenele prevăzute la articolul 23 alineatele (2)-(4) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie efectiv să fie considerate expirate în asemenea împrejurări.

68

Astfel, constatarea unui caz de forță majoră de către serviciile de poliție ale statului membru de executare, urmată de stabilirea unei noi date a predării, fără intervenția autorității judiciare de executare, nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la articolul 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, independent de realitatea materială a acestui caz de forță majoră.

69

În consecință, în lipsa unei intervenții a autorității judiciare de executare, termenele prevăzute la articolul 23 alineatele (2)-(4) din această decizie‑cadru nu pot fi prelungite în mod valabil în temeiul alineatului (3) al acestui articol. Rezultă că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se considere că termenele menționate au expirat pentru aplicarea alineatului (5) al articolului respectiv.

70

În al doilea rând, este necesar să se amintească consecințele expirării termenelor prevăzute la articolul 23 alineatele (2)-(4) din Decizia‑cadru 2002/584.

71

Desigur, reiese în mod explicit din modul de redactare a articolului 23 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584 că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare, în cazul în care se mai află în detenție, trebuie, dacă aceste termene au expirat, să fie pusă în libertate. Nu este prevăzută nicio excepție de la această obligație care revine statului membru de executare într‑o asemenea ipoteză.

72

Totuși, legiuitorul Uniunii nu a conferit niciun alt efect expirării acestor termene și nu a prevăzut în special că aceasta ar priva autoritățile implicate de posibilitatea de a conveni asupra unei date a predării în temeiul articolului 23 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată sau că ar exonera statul membru de executare de obligația de a executa un mandat european de arestare (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 70).

73

În plus, o interpretare a articolului 15 alineatul (1) și a articolului 23 din Decizia‑cadru 2002/584, potrivit căreia autoritatea judiciară de executare nu ar mai trebui să procedeze la predarea persoanei care face obiectul mandatului european de arestare și nici să convină, în acest scop, asupra unei noi date a predării cu autoritatea judiciară emitentă după expirarea termenelor menționate la articolul 23 din această decizie‑cadru, ar fi de natură să aducă atingere obiectivului de accelerare și de simplificare a cooperării judiciare urmărit de decizia‑cadru menționată, această interpretare fiind printre altele susceptibilă să oblige statul membru emitent să emită un al doilea mandat european de arestare pentru a permite desfășurarea unei noi proceduri de predare (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 71).

74

Rezultă din cele ce precedă că simpla expirare a termenelor stabilite la articolul 23 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate avea ca efect să permită statului membru de executare să fie exonerat de obligația sa de a continua procedura de executare a unui mandat european de arestare și de a proceda la predarea persoanei căutate, autoritățile în cauză trebuind să convină, în acest scop, asupra unei noi date a predării (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 72).

75

În plus și astfel cum a subliniat doamna avocată generală la punctul 46 din concluzii, având în vedere obligația care revine statului membru de executare de a continua procedura de executare a unui mandat european de arestare, autoritatea competentă din acest stat membru este obligată, în cazul punerii în libertate a persoanei care face obiectul acestui mandat în temeiul articolului 23 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584, să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acestei persoane, cu excepția unor măsuri privative de libertate.

76

Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se răspundă la prima întrebare, pe de o parte, că articolul 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că cerința unei intervenții a autorității judiciare de executare prevăzută de această dispoziție nu este îndeplinită atunci când statul membru de executare încredințează unui serviciu de poliție sarcina de a verifica existența unui caz de forță majoră, precum și respectarea condițiilor necesare pentru menținerea în detenție a persoanei care face obiectul mandatului european de arestare și de a decide, dacă este cazul, cu privire la o nouă dată a predării, indiferent dacă persoana respectivă are dreptul de a sesiza în orice moment autoritatea judiciară de executare pentru ca aceasta să se pronunțe asupra elementelor menționate mai sus. Pe de altă parte, articolul 23 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere că termenele prevăzute la alineatele (2)-(4) ale acestui articol 23 au expirat, cu consecința că persoana menționată trebuie să fie pusă în libertate atunci când cerința unei intervenții a autorității judiciare de executare, prevăzută la articolul 23 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată, nu a fost îndeplinită.

77

Întrucât, în raport cu părțile din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident apărut la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: