–

pentru Kansallinen audiovisuaalinen instituutti (KAVI), de E. Lauri și L. Pekkala;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de J. Ringborg, I. Söderlund și F. Thiran, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 34 și 36 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Booky.fi Oy cu privire la decizia Kansallinen audiovisualeen instituutti (KAVI) (Institutul Național pentru Audiovizual, Finlanda) prin care i s‑a impus să menționeze, în informațiile referitoare la înregistrările de programe audiovizuale oferite spre vânzare prin intermediul magazinului său online, limita de vârstă sub care aceste programe nu pot fi vizualizate, întemeiată pe clasificarea prevăzută de reglementarea finlandeză.

3

Articolul 17 din Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1577, p. 3) și intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, prevede:

„Statele părți vor recunoaște importanța funcției îndeplinite de mijloacele de informare în masă și vor asigura accesul copilului la informație și materiale provenind din surse naționale și internaționale, în special cele care urmăresc promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale și a sănătății sale fizice și morale. În acest scop statele părți:

[…]

4

Considerentele (59) și (104) ale Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO 2010, L 95, p. 1) au următorul cuprins:

[…]

5

Articolul 1 din kuvaohjelmalaki (710/2011) [Legea privind programele audiovizuale (710/2011)] din 17 iunie 2011 (denumită în continuare „Legea privind programele audiovizuale”) prevede că obiectivul legii este protecția copiilor împotriva programelor audiovizuale dăunătoare dezvoltării lor.

6

Potrivit articolului 2 primul paragraf din legea menționată:

„Prezenta lege se aplică furnizării și controlului unui program audiovizual în Finlanda atunci când acesta este furnizat la televiziune sau în cadrul unui serviciu de programe la cerere cărora li se aplică laki sähköisen viestinnän palveluista (917/2014) [Legea privind serviciile de comunicații electronice (917/2014)]. Aceasta se aplică altor furnizări de programe audiovizuale și controlului lor în Finlanda, atunci când:

7

Articolul 3 punctul 3 din Legea privind programele audiovizuale definește furnizarea unui program audiovizual ca fiind punerea sa la dispoziția publicului în scopul vizionării.

8

Articolul 3 punctul 5 din această lege prevede că clasificarea constă în a se stabili, pe baza vizionării programului audiovizual, dacă acesta poate avea un efect dăunător asupra dezvoltării unui copil sub o anumită vârstă.

9

Articolul 5 primul paragraf din legea menționată prevede:

„Cu excepția unor dispoziții contrare prevăzute la articolele 9-11, un program audiovizual poate fi furnizat numai dacă a fost clasificat în conformitate cu articolul 16 primul paragraf și dacă conține sau este însoțit de o indicație clar vizibilă a limitei de vârstă și a conținutului sau, în cazul unui program audiovizual în sensul articolului 16 al treilea paragraf, dacă cuprinde sau este însoțit de o indicație clar vizibilă a limitei de vârstă și a conținutului. Dacă este vorba despre un program audiovizual în sensul articolului 16 al doilea paragraf, acesta nu poate fi furnizat decât dacă cuprinde sau este însoțit de o indicație clar vizibilă a limitei de vârstă de 18 ani.”

10

Potrivit articolului 6 al cincilea paragraf din Legea privind programele audiovizuale:

„Un furnizor de programe audiovizuale trebuie să ofere, în contextul furnizării programelor, informații privind limitele de vârstă și celelalte măsuri ce favorizează protecția copilului.”

11

Articolul 9 din această lege are următorul cuprins:

„Un program audiovizual nu trebuie clasificat și nici marcat dacă:

Prin derogare de la primul paragraf punctul 4, un program audiovizual care conține numai materiale de marketing pentru programe audiovizuale trebuie să fie clasificat.”

12

Articolul 10 din legea menționată prevede:

„Un program audiovizual nu trebuie clasificat și marcat dacă:

13

Articolul 11 primul paragraf din Legea privind programele audiovizuale prevede:

„[KAVI] poate autoriza, la cerere, furnizarea de programe audiovizuale fără clasificare sau marcare în temeiul prezentei legi cu ocazia unui eveniment special organizat pentru furnizarea de programe audiovizuale.”

14

Potrivit articolului 15 din legea menționată:

„Un program audiovizual este considerat dăunător dezvoltării copilului dacă poate avea un efect dăunător asupra dezvoltării copilului din cauza conținutului său violent, sexual sau anxiogen sau în orice alt mod similar.

Contextul și modul în care evenimentele sunt descrise în program trebuie luate în considerare pentru evaluarea caracterului dăunător al unui program audiovizual.”

15

Articolul 16 din Legea privind programele audiovizuale are următorul cuprins:

„În cazul în care un program audiovizual este dăunător dezvoltării copilului în sensul articolului 15, el trebuie încadrat, în funcție de conținutul său, în limita de vârstă de 7, 12, 16 sau 18 ani și trebuie să i se atribuie un simbol care descrie conținutul său. Dacă programul nu trebuie considerat dăunător dezvoltării copilului, el se clasifică ca fiind admis pentru toate vârstele.

În cazul în care un program este destinat în mod explicit să fie furnizat numai persoanelor cu vârsta de peste 18 ani, el nu este clasificat. Un astfel de program poate fi furnizat numai dacă cuprinde sau este însoțit de o indicație clar vizibilă a limitei de vârstă de 18 ani.

[KAVI] poate aproba limita de vârstă și simbolul ce descrie conținutul programului care a fost atribuit pe teritoriul Uniunii în vederea utilizării acestui program în Finlanda în conformitate cu prezenta lege, fără ca programul respectiv să fie clasificat în Finlanda.”

16

Potrivit articolului 19 din această lege, KAVI este responsabilă să asigure respectarea legii menționate.

17

Articolul 30 din aceeași lege prevede posibilitatea de a formula o acțiune împotriva deciziei de clasificare adoptate de KAVI.

18

Booky.fi este o întreprindere finlandeză care comercializează prin intermediul magazinului său online programe audiovizuale înregistrate pe suporturi fizice precum DVD‑uri și discuri Blu‑ray.

19

Cu ocazia unui control efectuat în anul 2018, KAVI a constatat că Booky.fi propunea spre vânzare înregistrări de programe audiovizuale fără a furniza informațiile privind limita de vârstă autorizată și conținutul programului audiovizual impuse de Legea privind programele audiovizuale.

20

Printr‑o decizie din 9 iulie 2018, KAVI a obligat Booky.fi printre altele să includă aceste mențiuni printre informațiile referitoare la înregistrările de programe pe care le comercializează, apoi, printr‑o decizie din 9 octombrie 2018, acesta a respins reclamația formulată de Booky.fi împotriva respectivei decizii.

21

Booky.fi a introdus o acțiune împotriva deciziei KAVI la Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki, Finlanda), care a respins acțiunea printr‑o hotărâre din 9 decembrie 2019. Această instanță a statuat, că din moment ce, în cazul unui magazin online, furnizarea către public a unui program audiovizual, în sensul articolului 5 primul paragraf din Legea privind programele audiovizuale, intervine la punerea în vânzare a înregistrării unui astfel de program sau la momentul la care există posibilitatea de a o comanda în alt mod, înregistrarea respectivă trebuie să cuprindă sau să fie însoțită de indicația referitoare la vârstă prevăzută de această lege.

22

În susținerea recursului pe care l‑a formulat împotriva acestei hotărâri la Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), care este instanța de trimitere în prezenta cauză, Booky.fi arată că reprezintă o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative la import, în sensul articolului 34 TFUE, faptul de a impune ca programele audiovizuale pe care a le comercializează în magazinul său online să fie clasificate și marcate, deși fac deja obiectul unei astfel de clasificări în alt stat membru, iar indicațiile privind limita de vârstă au fost deja aplicate în statul respectiv în conformitate cu reglementarea acestui alt stat membru.

23

Potrivit Booky.fi, dispozițiile Legii privind programele audiovizuale depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a copilului atunci când furnizarea de programe audiovizuale este destinată exclusiv cumpărătorilor majori. Aceasta susține, în plus, că obligația de a clasifica, în conformitate cu reglementarea finlandeză, toate înregistrările de programele audiovizuale propuse într‑un magazin online este contrară principiului proporționalității și că ar fi mai puțin restrictiv pentru libera circulație a mărfurilor ca numai înregistrările de programe importate efectiv în Finlanda să fie supuse obligației amintite. În această privință, Booky.fi arată că ea comandă înregistrările de programe audiovizuale pe care le propune pe site‑ul său de vânzare de la comercianți angro internaționali numai în funcție de comenzile pe care le‑a primit.

24

Potrivit instanței de trimitere, furnizarea de înregistrări de programe audiovizuale prin intermediul unui magazin online se încadrează în noțiunea de furnizare de programe audiovizuale, în sensul articolului 5 primul paragraf din Legea privind programele audiovizuale, astfel încât o indicație privind limita de vârstă corespunzătoare clasificării bazate pe această lege trebuie să figureze în informațiile referitoare la înregistrare atunci când este propusă spre vânzare, indiferent dacă programul pe care îl conține a fost clasificat de un alt stat membru.

25

Astfel, comercializarea înregistrărilor de programe audiovizuale însoțite de indicații privind limita de vârstă corespunzătoare clasificării unui alt stat membru nu ar permite cumpărătorului să fie informat, la momentul vânzării, cu privire la conținutul programului audiovizual și la marcajul în funcție de limitele de vârstă în vigoare în Finlanda, ceea ce nu ar permite atingerea nivelului de protecție a copilului vizat de Legea privind programele audiovizuale.

26

Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema dacă, în împrejurări precum cele din litigiul cu care este sesizată, obligația de clasificare și de marcare a programelor în funcție de vârstă prevăzută de această lege nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a copilului vizat de aceasta.

27

În special, această instanță apreciază că împrejurările acestui litigiu se disting de cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien (C‑244/06, EU:C:2008:85), prin faptul că în speță nu se poate deroga de la obligația referitoare la limita de vârstă prevăzută de Legea privind programele audiovizuale nici măcar atunci când este cert că cumpărătorul înregistrării programului audiovizual este major.

28

Dispozițiile acestei legi s‑ar distinge și de legislația germană în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien (C‑244/06, EU:C:2008:85), prin faptul că această legislație se aplica atât vânzătorilor de înregistrări audiovizuale stabiliți pe teritoriul național, cât și celor stabiliți în alte state membre, în timp ce această situație nu se regăsește în cazul Legii privind programele audiovizuale.

29

În aceste condiții, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 34 și 36 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care, în scopul de a proteja minorii împotriva conținuturilor audiovizuale ce pot dăuna bunăstării și dezvoltării lor, impune ca programele audiovizuale înregistrate pe un suport fizic și comercializate prin intermediul unui magazin online să fi făcut în prealabil obiectul unei proceduri de control, precum și al unei clasificări, în funcție de limitele de vârstă, și al unei marcări aferente în conformitate cu legislația statului membru respectiv, chiar dacă aceste programe au făcut deja obiectul unei proceduri, precum și al unei clasificări și marcări similare în temeiul legislației unui alt stat membru.

31

Instanța de trimitere solicită în plus Curții să precizeze dacă sunt relevante în cadrul acestei aprecieri, pe de o parte, faptul că reglementarea națională în cauză nu prevede o derogare de la o asemenea cerință atunci când se poate stabili că cumpărătorul unei înregistrări vizate de această reglementare este major și, pe de altă parte, faptul că reglementarea menționată nu se aplică decât programelor furnizate de întreprinderi sau de operatori înregistrați sau stabiliți în statul membru în cauză sau de o persoană care este cetățean al acestui stat membru sau care are reședința obișnuită în respectivul stat membru ori atunci când decizia de a furniza aceste programe a fost luată în statul membru amintit.

32

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că libera circulație a mărfurilor între statele membre este un principiu fundamental al Tratatului FUE care își găsește expresia în interzicerea, prevăzută la articolul 34 TFUE, a restricțiilor cantitative la import între statele membre, precum și a oricăror măsuri cu efect echivalent (Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/Germania, C‑591/17, EU:C:2019:504, punctul 119 și jurisprudența citată).

33

Potrivit unei jurisprudențe constante, interzicerea măsurilor cu efect echivalent unor restricții cantitative la import prevăzută la articolul 34 TFUE are în vedere orice măsură a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului în interiorul Uniunii (Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/Germania, C‑591/17, EU:C:2019:504, punctul 120 și jurisprudența citată).

34

În plus, o măsură, chiar dacă nu are nici ca obiect, nici ca efect aplicarea unui tratament mai puțin favorabil produselor care provin din alte state membre, intră de asemenea în sfera noțiunii de „măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative”, în sensul articolului 34 TFUE, în cazul în care aceasta împiedică accesul pe piața unui stat membru al produselor originare din alte state membre (Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/Germania, C‑591/17, EU:C:2019:504, punctul 121 și jurisprudența citată).

35

În speță, o măsură precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia programele audiovizuale trebuie, în conformitate cu legislația statului membru în care sunt comercializate prin intermediul unei magazine online, să fi făcut în prealabil obiectul unei proceduri de control, precum și al unei clasificări și al unei marcări în funcție de limitele de vârstă stabilite în scopul protecției minorilor, are ca efect să facă mai restrictiv și mai costisitor importul de înregistrări de programe audiovizuale care provin din alt stat membru.

36

Prin urmare, o asemenea măsură este de natură să împiedice accesul pe piața statului membru în cauză al înregistrărilor de programe audiovizuale originare din alte state membre și, conform jurisprudenței menționate la punctele 32-34 din prezenta hotărâre, aceasta constituie, în consecință, o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative în sensul articolului 34 TFUE, în principiu incompatibilă cu obligațiile care rezultă din acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien, C‑244/06, EU:C:2008:85, punctele 34 și 35).

37

Potrivit unei jurisprudențe constante, o reglementare națională care constituie o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative poate fi totuși justificată de unul dintre motivele de interes general enumerate la articolul 36 TFUE sau de cerințe imperative de interes general. Și într‑un caz, și în celălalt, măsura națională trebuie să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru ca acesta să fie atins (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 12 noiembrie 2015, Visnapuu, C‑198/14, EU:C:2015:751, punctul 110 și jurisprudența citată).

38

În speță, din decizia de trimitere reiese că măsura în discuție în litigiul principal urmărește, astfel cum prevede articolul 1 din Legea privind programele audiovizuale, să protejeze minorii împotriva programelor audiovizuale al căror conținut este dăunător dezvoltării lor.

39

În această privință, trebuie amintit că protecția copilului este consacrată în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la articolul 24 alineatul (1) că copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ea este recunoscută totodată de mai multe instrumente juridice internaționale, în rândul cărora figurează în special Convenția privind drepturile copilului, care a fost ratificată de toate statele membre și care prevede la articolul 17 litera (e) că statele părți la convenție vor favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate protejării copilului împotriva informațiilor și materialelor care dăunează bunăstării sale.

40

În ceea ce privește, mai precis, programele audiovizuale, legiuitorul Uniunii a subliniat, în considerentul (59) al Directivei 2010/13, necesitatea de a proteja minorii împotriva prezenței conținutului care le‑ar putea fi dăunător, amintind în același timp, în considerentul (104) al acestei directive, că este vorba despre un obiectiv de interes general demn de un nivel ridicat de protecție.

41

În consecință, protecția minorilor împotriva programelor audiovizuale al căror conținut ar putea să dăuneze bunăstării și dezvoltării lor constituie o cerință imperativă de interes general de natură să justifice, în principiu, o restricție privind libera circulație a mărfurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien, C‑244/06, EU:C:2008:85, punctul 42 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2020, ZW, C‑454/19, EU:C:2020:947, punctul 40).

42

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 37 din prezenta hotărâre, trebuie să se examineze și dacă reglementarea în discuție în litigiul principal este de natură să asigure realizarea acestui obiectiv legitim și dacă ea nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge.

43

În această privință, revine în final instanței de trimitere, care este singura competentă să aprecieze situația de fapt din litigiul principal și să interpreteze legislația națională, sarcina de a stabili dacă și în ce măsură reglementarea menționată îndeplinește aceste cerințe (Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs și alții, C‑391/20, EU:C:2022:638, punctul 72, precum și jurisprudența citată). În acest scop, instanța are obligația să examineze în mod obiectiv, cu ajutorul datelor statistice, punctuale sau prin alte mijloace, dacă elementele de probă furnizate de statul membru în cauză permit în mod rezonabil să se aprecieze că mijloacele alese sunt apte să realizeze obiectivele urmărite, precum și dacă este posibilă atingerea acestora din urmă prin măsuri mai puțin restrictive în privința liberei circulații a mărfurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2016, Deutsche Parkinson Vereinigung, C‑148/15, EU:C:2016:776, punctul 36 și jurisprudența citată).

44

Cu toate acestea, Curtea, care este chemată să ofere un răspuns util acestei instanțe, este competentă să dea indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise care i‑au fost prezentate, de natură să permită instanței menționate să se pronunțe (Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs și alții, C‑391/20, EU:C:2022:638, punctul 73, precum și jurisprudența citată).

45

În ceea ce privește, în primul rând, aptitudinea reglementării naționale în discuție în litigiul principal de a atinge obiectivele invocate, trebuie arătat că cerința potrivit căreia programele audiovizuale comercializate într‑un stat membru să fi fost clasificate în prealabil în acest stat și/sau să fi fost însoțite de o indicație privind vârsta minimă recomandată pentru vizionarea lor, în măsura în care permite consumatorilor să fie informați cu privire la natura conținutului acestor programe și astfel să determine care dintre aceste programe sunt adecvate vârstei copiilor pentru care sunt responsabili, este adecvată pentru protejarea minorilor împotriva programelor al căror conținut poate dăuna bunăstării și dezvoltării lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien, C‑244/06, EU:C:2008:85, punctul 47).

46

Cu toate acestea, reglementarea care prevede o asemenea măsură nu poate fi considerată ca fiind de natură să asigure acest obiectiv decât dacă răspunde cu adevărat preocupării de a‑l atinge și dacă este pusă în practică într‑un mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2019, Comisia/Germania, C‑377/17, EU:C:2019:562, punctul 89 și jurisprudența citată).

47

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că reglementarea în discuție în litigiul principal prevede mai multe derogări de la obligația de clasificare și de marcare a programelor audiovizuale în Finlanda.

48

După cum reiese din cererea de decizie preliminară, aceste derogări, prevăzute la articolele 9 și 10 din Legea privind programele audiovizuale, sunt întemeiate pe conținutul programului în cauză sau pe contextul în care acesta este furnizat. Totodată, în temeiul articolului 11 din această lege, o derogare poate să fie acordată la cerere în anumite condiții.

49

Totuși, asemenea derogări, în măsura în care sunt strict definite și/sau privesc programe audiovizuale al căror conținut nu poate, a priori, dăuna dezvoltării minorilor, au un domeniu de aplicare limitat. Astfel, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, nu rezultă că acestea sunt de natură să împiedice realizarea obiectivului urmărit de legea menționată.

50

Pe de altă parte, reiese din articolul 2 din Legea privind programele audiovizuale că o înregistrare de program audiovizual nu este reglementată de această lege decât dacă este introdusă, în Finlanda, de o întreprindere sau de un operator înregistrat în acest stat membru sau care dispune de un sediu în acest stat, de un cetățean finlandez sau de o persoană care are reședința obișnuită în Finlanda ori dacă decizia de comercializare a acestei înregistrări a fost adoptată în Finlanda.

51

O asemenea dispoziție, în măsura în care are drept consecință excluderea din domeniul de aplicare al Legii privind programele audiovizuale a unei părți dintre înregistrările care pot fi comercializate în Finlanda dintr‑un alt stat membru, permițând astfel comercializarea, în Finlanda, a înregistrărilor de programe lipsite de marcajul referitor la vârsta minimă necesară pentru vizionarea lor, apare ca fiind susceptibilă să limiteze eficacitatea reglementării în discuție în litigiul principal, în detrimentul realizării obiectivului de protecție a minorilor.

52

În observațiile sale scrise, guvernul finlandez a arătat că nu a fost posibil să se instituie, în Finlanda, un regim juridic în temeiul căruia înregistrările de programe audiovizuale vândute la distanță dintr‑un alt stat membru vor putea fi supuse obligației de clasificare prevăzute de Legea privind programele audiovizuale. În orice caz, ar fi fost imposibil, în practică, să se supravegheze în mod eficient respectarea unei asemenea obligații.

53

De asemenea, potrivit acestui guvern, majoritatea consumatorilor finlandezi își efectuează cumpărăturile în magazine online stabilite în Finlanda, așa încât realizarea obiectivului urmărit de Legea privind programele audiovizuale nu ar fi compromisă în mod fundamental de faptul că dispozițiile acesteia nu se extind la toți furnizorii străini de înregistrări de programe audiovizuale.

54

Astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a examina în mod obiectiv, în special pe baza elementelor furnizate de autoritățile statului membru în cauză, dacă, având în vedere în special domeniul de aplicare al reglementării în discuție în litigiul principal, obligația de clasificare și de marcare a înregistrărilor de programe audiovizuale comercializate în Finlanda răspunde cu adevărat preocupării de a atinge obiectivul care constă în protejarea minorilor împotriva acelor înregistrări al căror conținut poate dăuna bunăstării și dezvoltării lor.

55

În acest scop, trebuie să se țină seama în special de ratio legis care stă la baza limitării domeniului de aplicare al reglementării în discuție în litigiul principal și de consecințele pe care această limitare le are în mod concret asupra realizării obiectivului urmărit.

56

În al doilea rând, în ceea ce privește aprecierea necesității măsurii în discuție în litigiul principal, trebuie subliniat că, în lipsa armonizării, la nivelul Uniunii, a normelor aplicabile clasificării și marcării programelor audiovizuale, revine statelor membre sarcina de a stabili care este nivelul la care înțeleg să asigure protecția persoanelor minore împotriva conținuturilor audiovizuale care pot dăuna bunăstării și dezvoltării lor.

57

Astfel, măsurile adoptate de un stat membru pentru a proteja minorii împotriva unor asemenea conținuturi nu corespund în mod necesar unei concepții împărtășite de toate statele membre în ceea ce privește nivelul și modalitățile acestei protecții. Întrucât această concepție poate varia de la un stat membru la altul potrivit unor considerații în special de ordin moral sau cultural, trebuie să fie recunoscută statelor membre o marjă de apreciere în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2020, ZW, C‑454/19, EU:C:2020:947, punctul 42 și jurisprudența citată).

58

Prin urmare, împrejurarea că un stat membru a optat pentru modalități de protecție a persoanelor minore împotriva conținuturilor care pot dăuna bunăstării lor și dezvoltării lor diferite de cele adoptate de un alt stat membru nu poate, în sine, să aibă incidență asupra aprecierii proporționalității dispozițiilor naționale adoptate în materie, acestea trebuind să fie apreciate doar în raport cu obiectivul pe care ele îl urmăresc și cu nivelul de protecție pe care statul membru în cauză înțelege să îl asigure (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien, C‑244/06, EU:C:2008:85, punctul 49 și jurisprudența citată).

59

Rezultă în special că un stat membru poate considera în mod legitim că consumatorii prezenți pe teritoriul său trebuie să se poată întemeia pe indicațiile privind limita de vârstă și conținutul care reflectă concepțiile juridice și culturale care predomină în acest stat membru pentru ca ei să poată decide, în cunoștință de cauză, dacă un anumit program audiovizual este adaptat vârstei persoanelor minore pentru care sunt responsabili.

60

În consecință, nu se poate impune unui stat membru să renunțe la obligația ca programele audiovizuale comercializate prin intermediul unui magazin online să fi făcut în prealabil obiectul, în acest stat membru, al unei clasificări și al unui marcări în funcție de limitele de vârstă în vederea protecției minorilor, pentru motivul că un asemenea program a făcut deja obiectul, într‑un alt stat membru, al unei clasificări și al unui marcări în același scop.

61

De asemenea, un stat membru nu poate fi obligat să prevadă o derogare de la obligația de clasificare și de marcare a programelor audiovizuale în funcție de limitele de vârstă în ipoteza în care s‑ar putea stabili că cumpărătorul unei înregistrări este o persoană majoră. Astfel, în ipoteza în care clasificarea și marcarea programelor audiovizuale în funcție de limitele de vârstă ar fi efectuate înaintea expedierii suportului pe care sunt înregistrate, dar numai după achiziționarea acestuia din urmă, consumatorii nu ar fi în măsură să determine, în cunoștință de cauză, dacă un program este adaptat vârstei persoanelor minore pentru care sunt responsabili sau care pot avea acces la această înregistrare. Ar exista, așadar, mai multe riscuri ca un minor să aibă acces la un program necorespunzător vârstei sale. Având în vedere aceste considerații, nu se poate impune unui stat membru nici să supună obligației de clasificare și de marcare doar programele ale căror înregistrări sunt efectiv livrate în acest stat membru.

62

În plus, este necesar să se arate că atingerea adusă liberei circulații a înregistrărilor de programe audiovizuale printr‑o măsură precum cea în discuție în litigiul principal nu pare să depășească ceea ce este necesar pentru ca obiectivul urmărit de această măsură să fie atins, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

63

În această privință, trebuie arătat în special că, după cum reiese din decizia de trimitere, legiuitorul finlandez a restrâns domeniul de aplicare al măsurii în litigiu prin intermediul articolului 2 primul paragraf din Legea privind programele audiovizuale și a prevăzut mai multe derogări de la obligația de clasificare și de marcare a programelor audiovizuale la articolele 9-11 din această lege.

64

Totodată, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se considere că procedura de clasificare efectuată în temeiul acestei legi nu ar fi ușor accesibilă, că nu ar putea fi finalizată într‑un termen rezonabil și nici că, dacă conduce la un refuz, decizia adoptată în această privință nu ar putea face obiectul unei căi de atac jurisdicționale. Totuși, este de competența instanței de trimitere să verifice acest aspect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien, C‑244/06, EU:C:2008:85, punctele 50 și 51).

65

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară după cum urmează:

66

Ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare preliminară, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

67

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 34 și 36 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care, în scopul de a proteja minorii împotriva conținuturilor audiovizuale ce pot dăuna bunăstării și dezvoltării lor, impune ca programele audiovizuale înregistrate pe un suport fizic și comercializate prin intermediul unui magazin online să fi făcut în prealabil obiectul unei proceduri de control, precum și al unei clasificări, în funcție de limitele de vârstă, și al unei marcări aferente în conformitate cu legislația statului membru respectiv, chiar dacă aceste programe au făcut deja obiectul unei proceduri, precum și al unei clasificări și marcări similare în temeiul legislației unui alt stat membru, în măsura în care această reglementare este de natură să asigure realizarea obiectivului respectiv și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea lui.

În această privință, împrejurarea că o parte dintre înregistrările care pot fi comercializate în statul membru în cauză dintr‑un alt stat membru sunt excluse din domeniul de aplicare al reglementării menționate nu prezintă o importanță decisivă, cu condiția ca o asemenea limitare să nu compromită realizarea obiectivului urmărit. Nu prezintă un caracter decisiv nici faptul că reglementarea națională în cauză nu prevede o derogare de la această cerință atunci când se poate stabili că cumpărătorul unei înregistrări vizate de reglementarea amintită este major.