–

pentru K și L, de B.W.M. Toemen și Y. E. Verkouter, advocaten, asistați de S. Rafi, expertă;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, A. Hanje și A. M. de Ree, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de L. Halajová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de M. Michelogiannaki și T. Papadopoulou, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis și A. Pérez‑Zurita Gutiérrez, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères și J. Illouz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de Zs. Biró‑Tóth și M. Z. Fehér, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azéma și F. Wilman, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a articolului 10 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între K și L, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererilor lor ulterioare de protecție internațională.

3

Potrivit articolului 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954 și completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 și intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), „[p]entru scopurile prezentei convenții, termenul de refugiat se va aplica oricărei persoane care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată [din cauza] rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, [din cauza] acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; […]”

4

Potrivit articolului 1 din Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (denumită în continuare „CEDAW”), adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 18 decembrie 1979, intrată în vigoare la 3 septembrie 1981 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1249, nr. I‑20378, p. 13) și la care toate statele membre sunt părți, „[î]n termenii [acestei convenții], expresia discriminare față de femei vizează orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu”.

5

Articolul 3 din această convenție prevede că statele părți iau în toate domeniile, în special cel politic, cel social, cel economic și cel cultural, toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispoziții legislative, pentru a asigura deplina dezvoltare și progresul femeilor, în scopul de a le garanta exercitarea și beneficiul drepturilor omului și libertăților fundamentale, pe baza egalității cu bărbații.

6

În temeiul articolului 5 din convenția menționată, statele părți iau toate măsurile corespunzătoare pentru a modifica, printre altele, schemele și metodele de comportament social și cultural al bărbatului și al femeii, pentru a se ajunge la eliminarea prejudecăților și practicilor cutumiare sau de altă natură care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unui sex ori pe imaginea șablon privind rolul bărbatului sau al femeii.

7

Potrivit articolelor 7, 10 și 16 din aceeași convenție, statele părți iau toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării față de femei în viața politică și publică a țării, în ceea ce privește educația, precum și în toate problemele decurgând din căsătorie și în raporturile de familie.

8

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, încheiată la Istanbul la 11 mai 2011, semnată de Uniunea Europeană la 13 iunie 2017, aprobată în numele acesteia prin Decizia (UE) 2023/1076 a Consiliului din 1 iunie 2023 (JO 2023, L 143 I, p. 4) (denumită în continuare „Convenția de la Istanbul”) și intrată în vigoare, în ceea ce privește Uniunea, la 1 octombrie 2023, vizează, conform articolului 1 din aceasta, în special să protejeze femeile împotriva tuturor formelor de violență și să prevină, să urmărească în justiție și să elimine violența împotriva femeilor și violența domestică, precum și să contribuie la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor și să promoveze egalitatea substanțială între femei și bărbați, inclusiv prin împuternicirea femeilor.

9

Articolul 3 din această convenție precizează că, în scopul aplicării ei, sintagma „violența împotriva femeilor” este înțeleasă drept o încălcare a drepturilor omului și o formă de discriminare împotriva femeilor și va însemna toate acțiunile de violență de gen care rezultă în – sau care sunt probabile a rezulta în – vătămarea sau suferința fizică, sexuală, psihologică sau economică cauzată femeilor, inclusiv amenințările cu asemenea acțiuni, coerciția sau privarea arbitrară de libertate, indiferent dacă survine în public sau în viața privată.

10

Articolul 4 alineatul (2) din convenția menționată prevede:

„Părțile condamnă toate formele de discriminare împotriva femeilor și iau, fără întârziere, măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru a o preveni, în special prin:

11

Articolul 60 din Convenția de la Istanbul are următorul cuprins:

„(1)   Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că violența împotriva femeilor pe bază de gen poate fi recunoscută drept o formă de persecuție, în sensul Articolului 1, A (2) al [Convenției de la Geneva] și drept o formă de vătămare gravă, dând naștere la protecție complementară/auxiliară.

(2)   Părțile se vor asigura de faptul că fiecărui temei al [Convenției de la Geneva] îi este dată o interpretare sensibilă la dimensiunea de gen și de faptul că, acolo unde se stabilește că persecuția temută se datorează unuia sau mai multora din aceste motive, solicitanților li se va acorda statutul de refugiat conform actelor aplicabile relevante.

[…]”

12

Potrivit considerentelor (4), (16), (18) și (30) ale Directivei 2011/95:

[…]

[…]

[…]

13

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

[…]

14

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea faptelor și circumstanțelor”, care figurează în capitolul II din aceasta, referitor la „[e]valuarea cererilor de protecție internațională”, prevede:

„(1)   Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii.

(2)   Elementele menționate la alineatul (1) înseamnă informațiile furnizate de solicitant și toate documentele de care acesta dispune privind vârsta sa, trecutul său, inclusiv al rudelor relevante, identitatea, cetățenia sau cetățeniile, țara sau țările, precum și localitatea sau localitățile în care a avut reședința anterioară, cererile anterioare de azil, itinerarul, documentele de călătorie, precum și motivele care justifică cererea de protecție internațională.

(3)   Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente:

[…]

[…]

(5)   Atunci când statele membre aplică principiul conform căruia este obligația solicitantului să își susțină cererea și când anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

[…]

(c) declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile […]

[…]

(e) credibilitatea generală a solicitantului a putut fi stabilită.”

15

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Acte de persecuție”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Pentru a fi considerat drept un act de persecuție în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva, acesta trebuie:

(2)   Actele de persecuție, în sensul alineatului (1), pot lua, printre altele, următoarele forme:

[…]

16

Articolul 10 din Directiva 2011/95, intitulat „Motivele persecuției”, prevede:

„(1)   Atunci când evaluează motivele persecuției, statele membre țin seama de următoarele elemente:

[…]

(2)   Atunci când se evaluează dacă un solicitant este îndreptățit să se teamă că va fi persecutat, este indiferent dacă posedă efectiv caracteristica legată de […] apartenență la un anumit grup social […] care [stă] la originea persecuției, atât timp cât o astfel de caracteristică îi este atribuită de agentul de persecuție.”

17

Articolul 20 din directiva menționată, care figurează în capitolul VII din aceasta, privind „[c]onținutul protecției internaționale”, prevede la alineatele (3) și (5):

„(3)   Atunci când aplică prezentul capitol, statele membre țin seama de situația specifică persoanelor vulnerabile precum minorii, minorii neînsoțiți […], părinții singuri însoțiți de copii minori […]

[…]

(5)   Interesul superior al copilului reprezintă un considerent primordial pentru statele membre în transpunerea dispozițiilor prezentului capitol în ceea ce privește minorii.”

18

Articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) definește o „cerere ulterioară” ca fiind „o cerere suplimentară de protecție internațională depusă după adoptarea unei decizii finale privind cererea anterioară […]”.

19

Articolul 10 din această directivă, intitulat „Cerințe privind examinarea cererilor”, prevede la alineatul (3):

„Statele membre se asigură că autoritatea decizională hotărăște în legătură cu cererile de protecție internațională după o examinare corespunzătoare. În acest scop, statele membre se asigură că:

[…]

20

Potrivit articolului 14 alineatul (1) al patrulea paragraf din directiva menționată, „[s]tatele membre pot determina în legislația internă cazurile în care unui minor i se oferă posibilitatea unui interviu personal”.

21

Articolul 15 alineatul (3) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre iau măsuri corespunzătoare pentru a garanta că interviul personal are loc în condiții care îi permit solicitantului să prezinte toate motivele cererii sale. În acest scop, statele membre:

[…]

22

Articolul 40 din Directiva 2013/32, intitulat „Cereri ulterioare”, prevede la alineatul (2):

„În scopul luării unei decizii privind admisibilitatea unei cereri de protecție internațională în conformitate cu articolul 33 alineatul (2) litera (d), o cerere ulterioară de protecție internațională este supusă mai întâi unei examinări preliminare pentru a se stabili dacă au apărut sau au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi care se referă la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95].”

23

K și L, reclamantele din litigiul principal, sunt două surori de cetățenie irakiană, născute în 2003 și, respectiv, în 2005. Acestea au ajuns în Țările de Jos în cursul anului 2015, însoțite de părinții și de mătușa lor. De la această dată, ele locuiesc fără întrerupere în această țară. La 7 noiembrie 2015, părinții lor au introdus cereri de azil în nume propriu și în numele lui K și L, care au fost respinse la 17 februarie 2017. Aceste decizii de respingere au rămas definitive în cursul anului 2018.

24

La 4 aprilie 2019, K și L au introdus cereri ulterioare, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, care au fost respinse ca vădit nefondate prin deciziile secretarului de stat pentru justiție și securitate din 21 decembrie 2020. Pentru a contesta aceste decizii de respingere, K și L susțin în fața rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos), instanța de trimitere, că, în urma șederii lor îndelungate în Țările de Jos, ele au adoptat normele, valorile și comportamentul tinerilor de vârsta lor și că astfel s‑au „occidentalizat”. În consecință, în calitate de femei tinere, ele consideră că au posibilitatea de a face alegeri pentru ele însele în ceea ce privește existența și viitorul lor, în special în ceea ce privește relațiile lor cu persoanele de sex masculin, căsătoria, studiile, munca, precum și formarea și exprimarea opiniilor lor politice și religioase. Se tem că vor fi persecutate în cazul întoarcerii în Irak din cauza identității pe care și‑au format‑o în Țările de Jos, marcată de asimilarea normelor, a valorilor și a comportamentelor diferite de cele din țara lor de origine, care ar fi devenit atât de esențiale pentru identitatea și pentru conștiința lor, încât nu ar putea renunța la acestea. Ele susțin astfel că aparțin unui „anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95.

25

K și L susțin de asemenea că, în urma acestei șederi îndelungate în Țările de Jos, în prezent au prins rădăcini în această țară și dezvoltarea lor ar fi prejudiciată dacă ar trebui să o părăsească. Acest prejudiciu s‑ar adăuga la cel suferit din cauza perioadei lungi de incertitudine cu privire la obținerea unui permis de ședere în acest stat membru.

26

În acest context, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema interpretării noțiunii de „apartenență la un anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95. Ea consideră că noțiunea de occidentalizare se referă la egalitatea între femei și bărbați și în special la dreptul femeilor de a fi protejate de orice violență legată de gen, de a nu fi constrânse să se căsătorească, precum și la dreptul de a adera sau nu la o credință, de a avea propriile opinii politice și de a putea să le manifeste.

27

Această instanță amintește că, potrivit jurisprudenței Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), „femeile occidentalizate” constituie un grup prea eteroclit pentru ca acestea să poată fi considerate ca aparținând unui „anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95, și că, potrivit practicii juridice naționale, o eventuală „occidentalizare” este examinată ca motiv de persecuție întemeiat fie pe religie, fie pe opiniile politice.

28

Instanța menționată ridică, în al doilea rând, problema modului în care trebuie luat în considerare interesul superior al copilului, garantat la articolul 24 alineatul (2) din cartă, în cadrul procedurii de examinare a cererilor de protecție internațională. Ea nu găsește nicio precizare în dreptul Uniunii cu privire la modul de stabilire a acestui interes.

29

În această privință, amintind totodată că, potrivit Hotărârii din 14 ianuarie 2021, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Returnarea unui minor neînsoțit) (C‑441/19, EU:C:2021:9, punctul 45), în toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial, în conformitate cu articolul 24 alineatul (2) din cartă, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu dreptul Uniunii a unei practici juridice naționale potrivit căreia, într‑o primă etapă, autoritatea competentă se pronunță cu privire la cererea de protecție internațională apreciind, în termeni generali, interesul superior al copilului, solicitantul neputând contesta decizia adoptată astfel decât într‑o a doua etapă, dovedind în mod concret că acest interes ar impune o decizie diferită.

30

În al treilea rând, arătând că pretinsul prejudiciu suferit de K și de L, care a luat naștere din incertitudinea care decurge din situația lor în Țările de Jos, nu are legătură cu motive de persecuție din țara lor de origine, această instanță ridică problema dacă, în cadrul examinării unei cereri de protecție internațională, interesul superior al copilului impune totuși luarea în considerare a unui astfel de prejudiciu și, în cazul unui răspuns afirmativ, potrivit căror modalități.

31

În al patrulea și ultimul rând, instanța menționată ridică problema dacă practica juridică națională potrivit căreia autoritatea care se pronunță cu privire la o „cerere ulterioară”, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, nu este obligată să examineze din oficiu dreptul de ședere al solicitantului pentru „motive obișnuite” este compatibilă cu dreptul Uniunii.

32

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33

Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că, deși instanța de trimitere se referă, în special în prima sa întrebare, la „normele, valorile și comportamentele efective occidentale pe care resortisantele țărilor terțe le adoptă în timp ce locuiesc pe teritoriul statului membru și participă pe deplin la societate în cursul unei părți semnificative a etapei din viața lor în care își formează identitatea”, din ordonanța de trimitere reiese că aceasta vizează în esență identificarea efectivă a acestor femei cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, precum și cu voința lor de a continua să beneficieze de această egalitate în viața lor cotidiană.

34

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul primelor două întrebări preliminare, care pot fi examinate împreună, această instanță solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, în funcție de condițiile existente în țara de origine, pot fi considerate ca aparținând „unui anumit grup social” – ca „motiv de persecuție” care poate conduce la recunoașterea statutului de refugiat – femeile resortisante ale acestei țări, inclusiv cele minore, care împărtășesc ca o caracteristică comună identificarea efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, consacrată în special la articolul 2 TUE, intervenită în cursul șederii lor într‑un stat membru.

35

În primul rând, articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95 definește ca fiind „refugiat” orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări. Această definiție o reia pe cea care figurează la articolul 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția de la Geneva, care, astfel cum enunță considerentul (4) al acestei directive, constituie „elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților”.

36

Interpretarea dispozițiilor Directivei 2011/95 trebuie efectuată, prin urmare, nu numai în lumina economiei generale și a finalității acestei directive, ci și cu respectarea Convenției de la Geneva și a celorlalte tratate în domeniu, menționate la articolul 78 alineatul (1) TFUE. Printre aceste tratate figurează în special Convenția de la Istanbul și CEDAW [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 37, precum și punctele 44-47].

37

Astfel cum se confirmă la articolele 1 și 3, precum și la articolul 4 alineatul (2) din Convenția de la Istanbul, egalitatea între femei și bărbați implică printre altele dreptul fiecărei femei de a fi protejată de orice violență legată de gen, dreptul de a nu fi constrânsă să se căsătorească, precum și dreptul de a adera sau nu la o credință, de a avea propriile opinii politice și de a le manifesta și de a efectua în mod liber propriile alegeri de viață, în special în materie de educație, de carieră profesională sau de activități în sfera publică. Același lucru este valabil și pentru articolele 3, 5, 7, 10 și 16 din CEDAW.

38

În plus, interpretarea dispozițiilor Directivei 2011/95 trebuie efectuată de asemenea, așa cum enunță considerentul (16) al acestei directive, cu respectarea drepturilor recunoscute de cartă, a căror aplicare urmărește să o promoveze această directivă și al cărei articol 21 alineatul (1) interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Statutul de refugiat al unui apatrid de origine palestiniană), C‑507/19, EU:C:2021:3, punctul 39, și Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Noțiunea de vătămări grave), C‑125/22, EU:C:2023:843, punctul 60].

39

În al doilea rând, articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2011/95 enumeră, pentru fiecare dintre cele cinci motive de persecuție care pot conduce, conform articolului 2 litera (d) din această directivă, la recunoașterea statutului de refugiat, elemente de care statele membre trebuie să țină seama.

40

În ceea ce privește în special motivul „apartenenței la un anumit grup social”, din acest articol 10 alineatul (1) litera (d) primul paragraf reiese că un grup este considerat un „anumit grup social” atunci când sunt îndeplinite două condiții cumulative. Pe de o parte, persoanele susceptibile de a face parte din el trebuie să împărtășească cel puțin una dintre următoarele trei trăsături de identificare, și anume o „caracteristică înnăscută”, o „istorie comună ce nu poate fi modificată” sau o „caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta”. Pe de altă parte, acest grup trebuie să aibă o „identitate proprie” în țara de origine „fiind perceput ca diferit de societatea înconjurătoare” [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 40].

41

În plus, al doilea paragraf al respectivului articol 10 alineatul (1) litera (d) precizează printre altele că „[a]spectelor legate de egalitatea de gen, inclusiv identității de gen, li se acordă atenția corespunzătoare în vederea stabilirii apartenenței la un anumit grup social sau a identificării caracteristicilor unui astfel de grup”. Această dispoziție trebuie interpretată în lumina considerentului (30) al Directivei 2011/95, potrivit căruia identitatea de gen poate fi legată de anumite tradiții și cutume legale [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 41].

42

În ceea ce privește prima condiție de identificare a unui „anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) primul paragraf prima liniuță din Directiva 2011/95, și anume împărtășirea cel puțin a uneia dintre cele trei trăsături de identificare vizate de această dispoziție, Curtea a statuat deja că faptul de a fi de sex feminin constituie o caracteristică înnăscută și, prin urmare, este suficient pentru a îndeplini această condiție [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 49].

43

În plus, femeile care împărtășesc o trăsătură comună suplimentară, cum ar fi, de exemplu, o altă caracteristică înnăscută sau o istorie comună ce nu poate fi modificată, precum o situație familială specifică, ori o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să li se ceară acestor femei să renunțe la aceasta, pot, pentru acest motiv, să îndeplinească și condiția menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 50].

44

În această privință, pe de o parte, astfel cum arată domnul avocat general la punctul 34 din concluzii, identificarea efectivă a unei femei cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, în măsura în care presupune voința de a beneficia de această egalitate în viața sa cotidiană, implică posibilitatea de a efectua în mod liber propriile alegeri de viață, în special în ceea ce privește educația și cariera sa profesională, întinderea și natura activităților sale în sfera publică, posibilitatea de a obține independența economică lucrând în afara gospodăriei, decizia de a trăi singură sau în familie, și alegerea partenerului său, alegeri care sunt fundamentale pentru stabilirea identității sale. În aceste condiții, identificarea efectivă a unei resortisante a unei țări terțe cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați poate fi considerată „o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta”. În această privință, împrejurarea că această resortisantă nu consideră că formează un grup cu celelalte resortisante ale unor țări terțe sau cu toate femeile care se identifică cu această valoare fundamentală este lipsită de relevanță.

45

Pe de altă parte, împrejurarea că femei tinere resortisante ale unor țări terțe au locuit într‑un stat membru gazdă, în cursul unei etape din viața lor în cursul căreia se formează identitatea unei persoane, și că, în cursul acestei șederi, ele s‑au identificat efectiv cu valoarea fundamentală a egalității de tratament între femei și bărbați poate constitui „o istorie comună ce nu poate fi modificată”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) primul paragraf prima liniuță din Directiva 2011/95.

46

Prin urmare, trebuie să se constate că aceste femei, inclusiv minore, îndeplinesc prima condiție de identificare a unui „anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) primul paragraf prima liniuță din Directiva 2011/95.

47

În temeiul articolului 10 alineatul (2) din această directivă, autoritatea națională competentă trebuie să se asigure că caracteristica legată de apartenența la un anumit grup social este atribuită persoanei în cauză în țara sa de origine, în sensul articolului 2 litera (n) din directiva menționată, chiar dacă această persoană nu posedă efectiv o astfel de caracteristică.

48

În ceea ce privește cea de a doua condiție de identificare a „unui anumit grup social”, prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (d) primul paragraf a doua liniuță din această directivă, referitoare la „identitatea proprie” a grupului în țara de origine, trebuie să se constate că femeile pot fi percepute într‑un mod diferit de către societatea înconjurătoare și că li se poate recunoaște o identitate proprie în această societate, printre altele din motive de norme sociale, morale sau juridice în vigoare în țara lor de origine [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 52].

49

Această a doua condiție este îndeplinită și de femei care împărtășesc o caracteristică comună suplimentară, precum identificarea efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, atunci când normele sociale, morale sau juridice în vigoare în țara lor de origine au drept consecință faptul că aceste femei, din cauza acestei caracteristici comune, sunt percepute de asemenea ca fiind diferite de către societatea înconjurătoare [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 53].

50

În acest context, trebuie să se precizeze că sarcina de a stabili care societate înconjurătoare este relevantă pentru a aprecia existența acestui grup social revine statului membru în discuție. Această societate poate să coincidă cu ansamblul țării terțe de origine a solicitantului de protecție internațională sau poate fi mai limitată, de exemplu, la o parte a teritoriului sau a populației acestei țări terțe [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 54].

51

Rezultă că femeile, inclusiv cele minore, care împărtășesc ca o caracteristică comună identificarea efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, intervenită în cursul șederii lor într‑un stat membru, pot, în funcție de condițiile existente în țara de origine, să fie considerate ca aparținând unui „anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95.

52

Având în vedere îndoielile instanței de trimitere, mai trebuie să se precizeze că nu este nicidecum necesar ca identificarea efectivă a acestor femei cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați să aibă un caracter politic sau religios pentru a recunoaște, în ceea ce le privește, existența unui motiv de persecuție, în sensul acestei dispoziții. Nu este mai puțin adevărat că o astfel de identificare poate, dacă este cazul, să fie considerată și motiv de persecuție întemeiat pe religie sau pe opiniile politice.

53

În al treilea rând, în ceea ce privește evaluarea unei cereri de protecție internațională, inclusiv a unei „cereri ulterioare”, întemeiată pe motivul de persecuție pe care îl constituie apartenența la un anumit grup social, autorităților naționale competente le revine sarcina de a verifica, astfel cum impune articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95, dacă persoana care invocă acest motiv de persecuție are o „temere bine fondată” că va fi supusă, în țara sa de origine, unor acte de persecuție, în sensul articolului 9 alineatele (1) și (2) din această directivă, din cauza acestei apartenențe [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 59].

54

În vederea unei astfel de evaluări, autoritatea națională competentă trebuie să țină seama, primo, de faptul că, astfel cum se precizează la articolul 9 alineatul (2) litera (f) din directiva menționată, un act de persecuție, în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva, poate lua printre altele forma unui act îndreptat „împotriva unor persoane din motive de gen”.

55

În această privință, pe de o parte, articolul 60 alineatul (1) din Convenția de la Istanbul prevede că violența împotriva femeilor pe bază de gen, care trebuie înțeleasă, în conformitate cu articolul 3 din această convenție, drept o încălcare a drepturilor omului și o formă de discriminare împotriva femeilor, trebuie să fie recunoscută drept o formă de persecuție în sensul articolului 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția de la Geneva. Pe de altă parte, acest articol 60 alineatul (2) impune părților să se asigure de faptul că fiecărui motiv de persecuție prevăzut de Convenția de la Geneva îi este dată o interpretare sensibilă la dimensiunea de gen, inclusiv, așadar, motivului de persecuție întemeiat pe apartenența la un anumit grup social.

56

Secundo, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2011/95, statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Nu este mai puțin adevărat că autoritățile statelor membre trebuie, dacă este cazul, să coopereze în mod activ cu acest solicitant pentru a stabili și a completa elementele relevante ale cererii sale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2022, Secretary of State for the Home Department (Statutul de refugiat al unui apatrid de origine palestiniană), C‑349/20, EU:C:2022:151, punctul 64]. Pe de altă parte, în cazul în care statele membre utilizează posibilitatea care le este recunoscută de această dispoziție, articolul 4 alineatul (5) menționat mai prevede că, dacă anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute la alineatul (5) menționat. Printre aceste condiții figurează coerența și plauzibilitatea declarațiilor solicitantului și credibilitatea generală a acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Opinii politice în statul membru gazdă), C‑151/22, EU:C:2023:688, punctul 44].

57

Curtea a precizat, în această privință, că declarațiile unui solicitant de protecție internațională nu constituie decât punctul de plecare al procesului de evaluare a faptelor și a împrejurărilor efectuat de autoritățile competente, care sunt adesea mai bine plasate decât solicitantul pentru a avea acces la anumite tipuri de documente [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctele 65 și 66; Hotărârea din 19 noiembrie 2020, Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Serviciu militar și azil), C‑238/19, EU:C:2020:945, punctul 52, și Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Noțiunea de vătămări grave), C‑125/22, EU:C:2023:843, punctul 47].

58

Astfel, ar fi contrar articolului 4 din Directiva 2011/95 să se considere că numai solicitantului îi revine în mod necesar sarcina de a prezenta toate elementele care permit susținerea motivelor care justifică cererea sa de protecție internațională și în special faptul că, pe de o parte, acesta ar putea fi perceput, în țara sa de origine, ca aparținând unui anumit grup social, în sensul articolului 10 alineatul (1) din această directivă, și, pe de altă parte, că riscă să fie persecutat în această țară pentru acest motiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2020, Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Serviciu militar și azil), C‑238/19, EU:C:2020:945, punctele 54 și 55].

59

Tertio, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95, evaluarea de către autoritățile naționale competente a caracterului bine fondat al temerii unui solicitant de a fi persecutat trebuie să aibă un caracter individual și să fie realizată de la caz la caz, cu vigilență și cu prudență, întemeindu‑se numai pe o evaluare concretă a faptelor și a circumstanțelor, pentru a determina dacă faptele și circumstanțele stabilite constituie o amenințare astfel încât persoana vizată să poată avea temerea fondată, în raport cu situația sa personală, că ar fi în mod real victima unor acte de persecuție dacă ar trebui să se întoarcă în țara sa de origine [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Opinii politice în statul membru gazdă), C‑151/22, EU:C:2023:688, punctul 42, și Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 60].

60

În acest context, articolul 10 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/32 impune statelor membre să se asigure, pe de o parte, că autoritatea decizională hotărăște în legătură cu cererile de protecție internațională după o examinare corespunzătoare în cursul căreia au fost colectate informații precise și actualizate din surse diferite, cum ar fi BESA și ICNUR, precum și organizațiile internaționale relevante pentru apărarea drepturilor omului, cu privire la situația generală existentă în țările de origine ale solicitanților și, pe de altă parte, că aceste informații sunt puse la dispoziția personalului care examinează cererile și adoptă deciziile.

61

În acest scop, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 36 litera x) din Principiile directoare ale ICNUR privind protecția internațională nr. 1, referitoare la persecuția de gen în cadrul articolul 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția de la Geneva, autoritățile naționale competente trebuie să colecteze informațiile privind țara de origine care sunt relevante pentru examinarea cererilor de acordare a statutului de refugiat prezentate de femei, precum situația femeilor în fața legii, drepturile politice, economice și sociale ale acestora, cutumele culturale și sociale ale țării și consecințele în cazul nerespectării acestora din urmă, frecvența practicilor tradiționale prejudiciabile, incidența și formele de violență semnalate împotriva femeilor, protecția pusă la dispoziția acestora, sancțiunile suportate de autorii unor astfel de acte de violență, precum și riscurile suportate de o femeie în cazul întoarcerii în țara sa de origine după prezentarea unei asemenea cereri [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale unor acte de violență domestică), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 61].

62

Quarto, trebuie precizat că identificarea efectivă, de către o resortisantă a unei țări terțe, cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, intervenită în cursul șederii sale într‑un stat membru, nu poate fi calificată drept circumstanță creată de această resortisantă prin propria voință după plecarea din țara de origine, în sensul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, și nici drept o activitate având ca scop unic sau scop principal crearea condițiilor necesare pentru a depune o cerere de protecție internațională, în sensul articolului 4 alineatul (3) litera (d) din aceasta. Astfel, este suficient să se constate că, atunci când o asemenea identificare este dovedită corespunzător cerințelor legale, ea nu poate fi nicidecum asimilată demersurilor abuzive și de instrumentalizare pe care aceste dispoziții urmăresc să le combată. [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 februarie 2024, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Convertire ulterioară la o religie), C‑222/22, EU:C:2024:192, punctele 32 și 34].

63

În speță, instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica în special dacă reclamantele din litigiul principal se identifică efectiv cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, în componentele sale descrise la punctele 37 și 44 din prezenta hotărâre, încercând să beneficieze de ea în viața lor cotidiană, astfel încât această valoare constituie o parte integrantă a identității lor, și dacă, prin urmare, ele ar fi percepute ca fiind diferite de către societatea înconjurătoare în țara lor de origine. Împrejurarea că ele ar putea evita riscul real de a fi persecutate în țara lor de origine din cauza acestei identificări, dând dovadă de rezervă în exprimarea ei, nu trebuie luată în considerare în acest context (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2013, X și alții, C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctele 70 și 71, precum și 74 și 75).

64

Ținând seama de cele ce precedă, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că articolul 10 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, în funcție de condițiile existente în țara de origine, pot fi considerate ca aparținând „unui anumit grup social”, drept „motiv de persecuție” susceptibil să conducă la recunoașterea statutului de refugiat, femeile resortisante ale acestei țări, inclusiv cele minore, care împărtășesc ca o caracteristică comună identificarea lor efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, intervenită în cursul șederii lor într‑un stat membru.

65

Cu titlu introductiv, este necesar să se sublinieze că, prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (2) din cartă coroborat cu articolul 51 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune unei „practici juridice naționale” potrivit căreia autoritatea competentă, în cadrul unei cereri de permis de ședere „pentru motive obișnuite”, evaluează interesul superior al copilului fără „a‑l stabili în mod concret în prealabil”.

66

Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 67 din concluzii, nu reiese nici din ordonanța de trimitere, nici din dosarul de care dispune Curtea că o asemenea cerere de eliberare a unui permis de ședere „pentru motive obișnuite” este în discuție în litigiul principal.

67

Or, deși întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență, justificarea trimiterii preliminare nu constă în formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci ține de nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, The International Protection Appeals Tribunal și alții, C‑322/19 și C‑385/19, EU:C:2021:11, punctul 53).

68

Prin urmare, în măsura în care prin a doua parte a celei de a treia întrebări se urmărește, în realitate, obținerea unei opinii consultative din partea Curții, aceasta este inadmisibilă.

69

Prin intermediul primei părți a celei de a treia întrebări și prin intermediul celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea națională competentă să se pronunțe cu privire la o cerere de protecție internațională depusă de un minor, fără să fi stabilit în mod concret interesul superior al acestui minor, în cadrul unei evaluări individuale.

70

În acest context, instanța menționată ridică de asemenea problema dacă și, eventual, în ce mod trebuie să se țină seama de existența unui prejudiciu pretins suferit de minor ca urmare a unei șederi îndelungate într‑un stat membru și a incertitudinii legate de obligația sa de returnare.

71

Având în vedere dezbaterile din faza orală a procedurii, trebuie înlăturată de la bun început orice îndoială cu privire la eventuala inadmisibilitate a acestor întrebări preliminare, pentru motivul că, în prezent, K și L nu ar mai fi minore, în sensul articolului 2 litera (k) din Directiva 2011/95. Astfel, din decizia de trimitere reiese că la momentul introducerii cererilor lor ulterioare, a căror respingere face obiectul litigiului principal, mai precis la 4 aprilie 2019, K și L aveau mai puțin de 18 ani.

72

În aceste condiții, trebuie amintit că articolul 24 din cartă, care figurează, astfel cum enunță considerentul (16) al Directivei 2011/95, printre articolele din cartă a căror aplicare trebuie promovată prin această directivă, prevede la alineatul (2) că „[î]n toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”.

73

Din articolul 24 alineatul (2) din cartă, precum și din articolul 3 alineatul 1 din Convenția internațională privind drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, la care fac trimitere în mod expres Explicațiile cu privire la articolul 24 din cartă, rezultă că interesul superior al copilului trebuie nu numai să fie luat în considerare în aprecierea pe fond a cererilor referitoare la copii, ci și să influențeze procesul decizional care precedă această apreciere, prin intermediul garanțiilor procedurale speciale. Astfel, după cum a arătat Comitetul pentru drepturile copilului al Organizației Națiunilor Unite, expresia „interesul superior al copilului”, în sensul acestui articol 3 alineatul 1, face referire în același timp la un drept de fond, la un principiu interpretativ și la o normă de procedură [a se vedea Comentariul general nr. 14 (2013) al Comitetului pentru drepturile copilului cu privire la dreptul copilului ca interesul superior al acestuia să fie considerat primordial (art. 3 alineatul 1), CRC/C/GC/14, punctul 6].

74

În plus, articolul 24 alineatul (1) din cartă precizează că copiii își pot exprima în mod liber opinia și că aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.

75

În primul rând, astfel cum reiese din considerentul (18) al Directivei 2011/95, atunci când statele membre evaluează interesul superior al copilului în cadrul unei proceduri de protecție internațională, acestea trebuie în special să țină seama în mod corespunzător de principiul unității familiei, de bunăstarea și dezvoltarea socială a copilului – ceea ce include sănătatea, situația familială și educația sa – și de considerații legate de siguranța și securitatea sa.

76

În această privință, articolul 4 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2011/95 prevede că evaluarea individuală a unei cereri de protecție internațională trebuie efectuată ținând seama de vârsta solicitantului, pentru a stabili dacă, ținând seama de situația sa personală, actele la care solicitantul a fost sau riscă să fie expus ar putea fi considerate o persecuție sau o vătămare gravă. În acest context, articolul 9 alineatul (2) litera (f) din această directivă precizează că un astfel de act de persecuție poate lua în special forma unui act îndreptat „împotriva copiilor”.

77

Aprecierea consecințelor care trebuie deduse din vârsta solicitantului, inclusiv luarea în considerare a interesului său superior atunci când acesta este minor, poate fi efectuată numai de autoritatea națională competentă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctele 69 și 70).

78

Din considerațiile care precedă rezultă că, în cazul în care un solicitant de protecție internațională este minor, autoritatea națională competentă trebuie să țină seama în mod necesar, în urma unei examinări individualizate, de interesul superior al minorului respectiv atunci când evaluează temeinicia cererii sale de protecție internațională.

79

În al doilea rând, din considerentul (18) al Directivei 2011/95 reiese că statele membre trebuie să ia în considerare, în cadrul unei proceduri de protecție internațională, opiniile minorului în conformitate cu vârsta și maturitatea sa. În plus, în temeiul articolului 14 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 2013/32, statele membre pot determina în legislația internă cazurile în care unui minor i se oferă posibilitatea unui interviu personal. Atunci când minorului i se oferă o astfel de posibilitate, articolul 15 alineatul (3) litera (e) din această directivă prevede că statele membre se asigură că acest interviu se efectuează într‑o formă adaptată copiilor. În acest context, conform articolului 10 alineatul (3) litera (d) din directiva menționată, statele membre trebuie să se asigure că autoritățile naționale competente au posibilitatea de a consulta experți, dacă este cazul, cu privire la aspecte specifice legate printre altele de copii.

80

În lipsa unor dispoziții mai precise în Directiva 2011/95 și în Directiva 2013/32, statului membru îi revine sarcina de a stabili modalitățile de evaluare a interesului superior al copilului în cadrul procedurii de protecție internațională, în special momentul sau momentele la care trebuie să intervină această evaluare și forma pe care trebuie să o aibă aceasta, sub rezerva respectării articolului 24 din cartă, precum și a dispozițiilor amintite la punctele 75-79 din prezenta hotărâre.

81

În această privință, trebuie să se precizeze, pe de o parte, că în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă, statele membre trebuie să respecte articolul 24 alineatul (2) din aceasta în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii și deci și atunci când examinează o „cerere ulterioară”, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32. Pe de altă parte, întrucât articolul 40 alineatul (2) din această directivă nu face nicio distincție între o primă cerere de protecție internațională și o „cerere ulterioară” în raport cu natura elementelor sau a datelor susceptibile să demonstreze că solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95, evaluarea faptelor și a circumstanțelor în susținerea acestor cereri trebuie efectuată, în ambele cazuri, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2011/95 [Hotărârea din 10 iunie 2021, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Elemente sau date noi) (C‑921/19, EU:C:2021:478, punctul 40].

82

În ceea ce privește aspectul dacă și, eventual, în ce mod trebuie să se țină seama de existența unui prejudiciu pretins suferit de un minor ca urmare a unei șederi îndelungate într‑un stat membru și a incertitudinii referitoare la obligația sa de returnare, susceptibile să fie imputate statului membru responsabil cu examinarea cererii de protecție internațională depuse de acest minor, este necesar să se arate, asemenea instanței de trimitere, că autorităților naționale competente nu le revine sarcina să aprecieze existența unui astfel de prejudiciu în cadrul unei proceduri prin care se urmărește să se stabilească dacă persoana în cauză are temeri bine fondate că va fi persecutată în cazul întoarcerii în țara sa de origine din cauza „apartenenței sale la un anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95.

83

Cu toate acestea, o ședere îndelungată într‑un stat membru, mai ales atunci când coincide cu o perioadă în care un solicitant minor și‑a format identitatea, este susceptibilă să fie luată în considerare, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din această directivă, interpretat în lumina articolului 24 alineatul (2) din cartă, în vederea evaluării unei cereri de protecție internațională întemeiate pe un motiv de persecuție precum „apartenența la un anumit grup social”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată.

84

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la prima parte a celei de a treia întrebări și la a patra întrebare că articolul 24 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea națională competentă să se pronunțe cu privire la o cerere de protecție internațională depusă de un minor, fără să fi stabilit în mod concret interesul superior al acestui minor, în cadrul unei evaluări individuale.

85

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din cartă coroborat cu articolul 24 alineatul (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune unei „practici juridice naționale” care permite luarea în considerare a „motivelor obișnuite” în cadrul examinării unei prime cereri de protecție internațională, însă nu în cadrul examinării unei cereri ulterioare, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32.

86

Or, pentru motivele expuse la punctele 66-68 din prezenta hotărâre și astfel cum arată în esență domnul avocat general la punctul 73 din concluzii, a cincea întrebare este inadmisibilă întrucât nu are legătură cu litigiul principal.

87

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: