Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

11 iulie 2024(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Independența judecătorilor – Instanță constituită în prealabil prin lege – Proces echitabil – Serviciu de înregistrare a hotărârilor judecătorești – Reglementare națională care prevede desemnarea unui judecător însărcinat cu înregistrarea, în cadrul instanțelor de al doilea grad de jurisdicție, care are în practică puterea de a suspenda pronunțarea unei hotărâri, de a da instrucțiuni completelor de judecată și de a solicita convocarea unei ședințe de secție – Reglementare națională care prevede puterea, pentru ședințele unei secții sau ale tuturor judecătorilor unei instanțe, de a emite «poziții juridice» obligatorii, inclusiv pentru cauzele în care s‑a deliberat deja”

În cauzele conexate C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21,

având ca obiect trei cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel, Croația), prin deciziile din 3 august 2021 (C‑554/21), din 21 septembrie 2021 (C‑622/21) și din 10 noiembrie 2021 (C‑727/21), primite de Curte la 8 septembrie 2021, la 7 octombrie 2021 și, respectiv, la 30 noiembrie 2021, în procedurile

Financijska agencija

împotriva

HANN‑INVEST d.o.o. (C‑554/21),

MINERAL‑SEKULINE d.o.o. (C‑622/21)

și

UDRUGA KHL MEDVEŠČAK ZAGREB (C‑727/21)

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, domnul A. Arabadjiev, doamna A. Prechal, domnii C. Lycourgos, F. Biltgen și N. Piçarra, președinți de cameră, domnii S. Rodin, I. Jarukaitis (raportor), N. Jääskinen și N. Wahl, doamna I. Ziemele, domnii J. Passer și D. Gratsias și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul M. Longar, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 iunie 2023,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Financijska agencija, de S. Pejaković, expertă;

–        pentru guvernul croat, de G. Vidović Mesarek, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann, M. Mataija și P. J. O. Van Nuffel, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 octombrie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul a trei litigii, primele două între Financijska agencija (Agenția financiară, Croația), pe de o parte, și HANN‑INVEST d.o.o. (C‑554/21) și MINERAL‑SEKULINE d.o.o. (C‑622/21), pe de altă parte, în legătură cu recuperarea cheltuielilor agenției respective aferente activităților desfășurate de aceasta în cadrul unei proceduri de insolvență, iar al treilea în legătură cu o cerere formulată de UDRUGA KHL MEDVEŠČAK ZAGREB de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciară (C‑727/21).

 Cadrul juridic

 Legea privind organizarea judecătorească

3        Articolul 14 din Zakon o sudovima (Legea privind organizarea judecătorească) (Narodne novine, br. 28/13, 33/15, 82/15, 82/16, 67/18, 126/19, 130/20) prevede:

„(1)      În Croația, puterea judecătorească este exercitată de instanțe ordinare, de instanțe specializate și de Vrhovni sud (Curtea Supremă, Croația).

[…]

(3)      Instanțele specializate sunt Trgovački sudovi (tribunalele comerciale, Croația), Upravni sudovi (tribunalele administrative, Croația), Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel, Croația), Visoki upravni sud (Curtea Administrativă de Apel, Croația), Visoki prekršajni sud (Curtea Corecțională de Apel, Croația) și Visoki kazneni sud (Curtea Penală de Apel, Croația).

(4)      Cea mai înaltă instanță din Croația este Vrhovni sud (Curtea Supremă).

[…]”

4        Potrivit articolului 24 din această lege:

„Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel)

1.      soluționează apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Trgovački sudovi (tribunalele comerciale);

2.      soluționează conflictele de competență teritorială între Trgovački sudovi (tribunalele comerciale) și se pronunță cu privire la delegarea de competență între aceste tribunale,

[…]”

5        Articolul 38 din legea menționată prevede:

„(1)      În ședințele de secție se examinează aspectele care prezintă interes pentru lucrările secției respective, și anume în special organizarea activității interne a acesteia, aspectele de drept controversate, unificarea jurisprudenței și aspectele relevante pentru aplicarea reglementării în fiecare domeniu juridic, precum și monitorizarea activității și a formării judecătorilor, consilierilor judiciari și judecătorilor stagiari repartizați secției menționate.

(2)      În ședințele secțiilor unui Županijski sud (tribunal de comitat, Croația), ale Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel), ale Visoki upravni sud (Curtea Administrativă de Apel), ale Visoki kazneni sud (Curtea Penală de Apel) și ale Visoki prekršajni sud (Curtea Corecțională de Apel) se examinează de asemenea chestiunile de interes comun pentru instanțele inferioare din circumscripția acestor instanțe.

(3)      În ședințele de secție ale Vrhovni sud (Curtea Supremă) se examinează chestiunile de interes comun pentru unele sau pentru toate instanțele de pe teritoriul Republicii Croația și se examinează și se formulează un aviz privind proiectele de reglementare dintr‑un domeniu juridic specific.”

6        Potrivit articolului 39 din aceeași lege:

„(1)      Președintele unei secții sau președintele instanței respective convoacă o ședință a acestei secții ori de câte ori este necesar și cel puțin o dată pe trimestru; el conduce lucrările acesteia. Atunci când președintele instanței participă la lucrările ședinței secției menționate, el prezidează ședința și participă la procesul decizional.

(2)      O ședință la care participă toți judecătorii instanței trebuie să fie convocată atunci când o secție a instanței respective sau un sfert din totalul judecătorilor solicită acest lucru.

(3)      La ședințele judecătorilor unei instanțe sau ale unei secții a acesteia, deciziile se iau cu majoritatea voturilor judecătorilor acestei instanțe sau ale judecătorilor secției respective.

(4)      Se întocmește un proces‑verbal al lucrărilor ședinței amintite.

(5)      Președintele unei instanțe sau al unei secții poate invita de asemenea oameni de știință eminenți și experți într‑un anumit domeniu juridic să participe la ședința la care participă toți judecătorii acestei instanțe sau la ședința secției respective.”

7        Articolul 40 din Legea privind organizarea judecătorească prevede:

„(1)      Se convoacă o ședință a unei secții sau a unor judecători atunci când se constată că există diferențe de interpretare între secții, camere sau judecători cu privire la aspecte referitoare la aplicarea legii sau atunci când o cameră sau un judecător al unei secții se îndepărtează de poziția juridică reținută anterior.

(2)      Poziția juridică reținută în ședința la care participă toți judecătorii sau în ședința unei secții a Vrhovni sud (Curtea Supremă), a Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel), a Visoki upravni sud (Curtea Administrativă de Apel), a Visoki kazneni sud (Curtea Penală de Apel), a Visoki prekršajni sud (Curtea Corecțională de Apel) și în ședința unei secții a unui Županijski sud (tribunal de comitat) se impune tuturor camerelor sau judecătorilor de al doilea grad de jurisdicție ai acestei secții sau instanțe.

(3)      Președintele unei secții poate, dacă este cazul, să invite profesori ai facultății de drept, oameni de știință eminenți sau experți într‑un anumit domeniu al dreptului să participe la ședința secției respective.”

 Regulamentul de procedură al instanțelor

8        Articolul 177 alineatul (3) din Sudski poslovnik (Regulamentul de procedură al instanțelor) (Narodne novine, br. 37/14, 49/14, 8/15, 35/15, 123/15, 45/16, 29/17, 33/17, 34/17, 57/17, 101/18, 119/18, 81/19, 128/19, 39/20, 47/20, 138/20, 147/20, 70/21, 99/21 și 145/21) prevede:

„În fața unei instanțe de al doilea grad de jurisdicție, se consideră că o cauză este închisă la data notificării hotărârii de către biroul judecătorului cauzei, după restituirea cauzei de la serviciul de înregistrare. De la data primirii dosarului cauzei, serviciul de înregistrare este obligat să îl retrimită la biroul acestui judecător într‑un termen cât mai scurt posibil. Hotărârea se notifică ulterior într‑un nou termen de opt zile.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

9        Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel), care este instanța de trimitere, este sesizată cu trei apeluri. În cauzele C‑554/21 și C‑622/21, apelurile privesc ordonanțe prin care au fost respinse cererile Agenției financiare având ca obiect rambursarea unor cheltuieli aferente activităților desfășurate de aceasta în cadrul unor proceduri de insolvență. În cauza C‑727/21, apelul privește o ordonanță de respingere a cererii de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciară.

10      Instanța de trimitere, reunită în complete de judecată de trei judecători, a examinat aceste trei apeluri și le‑a respins în unanimitate, confirmând astfel hotărârile pronunțate în primă instanță. Judecătorii acestei instanțe și‑au semnat hotărârile și le‑au transmis ulterior serviciului de înregistrare a hotărârilor judecătorești, în conformitate cu articolul 177 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor.

11      Judecătorul de la serviciul de înregistrare (denumit în continuare „judecătorul însărcinat cu înregistrarea”) a refuzat însă înregistrarea acestor hotărâri judecătorești și le‑a restituit completelor de judecată respective, însoțite de o scrisoare în care preciza că nu este de acord cu soluțiile reținute în hotărârile menționate.

12      În cauza C‑554/21, în această scrisoare sunt menționate cauze în care, în împrejurări similare, instanța de trimitere s‑a pronunțat diferit, dar și o altă cauză în care aceasta a statuat în același mod ca și completul de judecată care s‑a pronunțat în cauza principală. Potrivit concluziei judecătorului însărcinat cu înregistrarea, cauza principală ar trebui să fie restituită completului de judecată competent și, dacă acesta din urmă și‑ar menține hotărârea, această cauză principală ar trebui examinată în cadrul unei „ședințe a secției” competente. Procedând astfel, judecătorul însărcinat cu înregistrarea ar fi condiționat înregistrarea hotărârii judecătorești în cauza principală menționată de adoptarea unei soluții diferite, privilegiind astfel una dintre cele două tendințe divergente observate în jurisprudența acestei instanțe, precizând că, în lipsa reexaminării de către acest complet de judecată a cauzei respective și a modificării soluției adoptate, el va transmite această hotărâre judecătorească spre examinare Secției de contencios comercial și alte litigii a instanței menționate în vederea adoptării unei „poziții juridice” referitoare la modul de soluționare a cauzelor de acest tip.

13      În cauza C‑622/21, scrisoarea judecătorului însărcinat cu înregistrarea justifică restituirea cauzei principale în fața completului de judecată competent prin existența a două hotărâri ale instanței de trimitere prin care s‑au adoptat soluții contrare celei reținute în această cauză principală. Instanța amintită arată totuși că respectivele hotărâri au fost adoptate ulterior adoptării hotărârii pronunțate în cauza principală menționată. În realitate, procedura de înregistrare a acestei din urmă hotărâri ar fi fost blocată, iar ea nu ar fi fost notificată atât timp cât hotărârile ulterioare respective, care reflectau un punct de vedere juridic diferit, nu fuseseră trimise.

14      În cauza C‑727/21, din scrisoarea judecătorului însărcinat cu înregistrarea reiese că acesta din urmă nu este de acord cu interpretarea juridică adoptată de completul de judecată care s‑a pronunțat în cauza principală. Totuși, în această scrisoare nu s‑ar menționa vreo altă hotărâre care să fi conținut o soluție diferită de cea reținută de respectivul complet de judecată.

15      În această cauză principală, în urma refuzului înregistrării primei sale hotărâri judecătorești, completul de judecată menționat s‑a întrunit pentru noi deliberări, în cadrul cărora a reexaminat apelul și avizul judecătorului însărcinat cu înregistrarea, înainte de a decide să nu modifice soluția pe care o reținuse anterior. Prin urmare, el a pronunțat o nouă hotărâre judecătorească și a transmis‑o serviciului de înregistrare.

16      Privilegiind o soluție juridică diferită, judecătorul însărcinat cu înregistrarea a transmis cauza principală menționată Secției de contencios comercial și alte litigii a instanței de trimitere pentru ca problema juridică în litigiu să fie examinată în cadrul unei ședințe a acestei secții.

17      În ședința respectivă, secția menționată a adoptat o „poziție juridică”, în care a reținut soluția privilegiată de judecătorul însărcinat cu înregistrarea. Ulterior, aceeași cauză principală a fost restituită completului de judecată competent pentru ca acesta să se pronunțe în conformitate cu „poziția juridică” menționată.

18      În cele trei cauze, instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 177 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor, într‑o cauză judecată în al doilea grad de jurisdicție, activitatea jurisdicțională este considerată finalizată numai atunci când hotărârea judecătorească în cauză a fost înregistrată de serviciul de înregistrare. Numai după o asemenea înregistrare și după notificarea ulterioară a acestei hotărâri către părți cauza este considerată închisă. Astfel, potrivit explicațiilor instanței de trimitere, deși această hotărâre judecătorească a fost adoptată în mod colegial de un complet de judecată, ea nu este considerată finalizată decât atunci când este confirmată de judecătorul însărcinat cu înregistrarea, care este desemnat de președintele instanței, în calitatea sa de persoană care exercită o funcție în administrația judiciară, în cadrul programului anual de repartizare a judecătorilor. Această instanță precizează de asemenea că intervenția și numele judecătorului însărcinat cu înregistrarea nu sunt cunoscute de părți și că, deși procedura de înregistrare nu este prevăzută de lege drept condiție pentru adoptarea unei hotărâri judecătorești, o astfel de consecință rezultă din practica instanțelor de al doilea grad de jurisdicție, în temeiul Regulamentului de procedură al instanțelor.

19      Instanța de trimitere consideră că un judecător precum judecătorul însărcinat cu înregistrarea, care nu este cunoscut de părți, al cărui rol nu este prevăzut de normele de procedură aplicabile apelurilor și care, fără a fi o instanță de grad superior, poate incita completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să își modifice hotărârea, poate avea un impact semnificativ asupra independenței judecătorilor.

20      În cauza C‑554/21, instanța de trimitere adaugă că, în pofida unui reviriment al jurisprudenței intervenit într‑o hotărâre anterioară adoptată de unul dintre completele sale de judecată cu privire la aceeași problemă juridică, judecătorul însărcinat cu înregistrarea nu a acționat, cu ocazia acestui reviriment, în același mod ca în cauza principală și a aprobat și a înregistrat hotărârea care a condus la revirimentul menționat și a permis astfel notificarea acestei hotărâri către părți, ceea ce, potrivit acestei instanțe, demonstrează exercitarea unei influențe substanțiale a judecătorului însărcinat cu înregistrarea asupra independenței judecătorilor care compun completul de judecată competent.

21      În cauza C‑622/21, instanța de trimitere subliniază că această influență este atestată de faptul că judecătorul însărcinat cu înregistrarea a decis, fără a pune chestiunea în discuția ședinței secției competente, să accepte înregistrarea și notificarea unor hotărâri judecătorești care fuseseră adoptate de alte complete ulterior celei adoptate în cauza principală, decizând în același timp să amâne înregistrarea hotărârii judecătorești în această cauză principală și să o restituie completului competent, exclusiv pentru motivul că nu era de acord cu soluția reținută în această din urmă hotărâre.

22      Instanța de trimitere arată în aceste două cauze că existența unui mecanism de înregistrare a hotărârilor judecătorești a fost justificată până în prezent de necesitatea de a asigura coerența jurisprudenței. Cu toate acestea, modul în care serviciul de înregistrare procedează după adoptarea unei hotărâri judecătorești este contrar, în opinia acestei instanțe, independenței justiției. Astfel cum ar arăta împrejurările referitoare la cauzele principale, serviciul de înregistrare a hotărârilor judecătorești ar alege hotărârile care vor fi notificate de o instanță de al doilea grad de jurisdicție și ar decide cu privire la situațiile în care trebuie sau nu să se facă publică o hotărâre care se îndepărtează de jurisprudență.

23      În cauza C‑727/21, instanța de trimitere arată de asemenea, în legătură cu ședințele de secție, că acestea nu sunt prevăzute de Regulamentul de procedură al instanțelor și că numai judecătorii însărcinați cu înregistrarea, președinții de secție sau președinții de instanță decid cu privire la aspectele care trebuie să fie înscrise pe ordinea de zi a unei astfel de ședințe. Părțile la procedură nu ar avea cunoștință de rolul ședinței respective și nu ar putea participa la aceasta. Or, potrivit articolului 40 din Legea privind organizarea judecătorească, „pozițiile juridice” reținute într‑o ședință de secție a unei instanțe de grad superior s‑ar impune tuturor judecătorilor sau camerelor acestei secții în procedurile concrete pe care le soluționează. Instanța de trimitere consideră, așadar, că acest rol cvasi‑legislativ al secțiilor de judecată este contrar separării tripartite a puterilor și statului de drept, precum și principiului independenței judecătorilor. Ea precizează totuși că „pozițiile juridice” reținute în cadrul ședințelor judecătorilor instanțelor de al doilea grad de jurisdicție nu sunt obligatorii pentru instanțele de grad superior și că, în numeroase situații, instanțele supreme au adoptat, în cadrul examinării căilor de atac deduse judecății lor, „poziții juridice” diferite de cele adoptate de instanțele de al doilea grad de jurisdicție.

24      În aceste împrejurări, Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară, care este formulată în termeni identici în cauzele C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21:

„Se poate considera că norma enunțată în a doua parte a primei teze și în a doua teză a articolului 177 alineatul (3) din [Regulamentul de procedură al instanțelor], care prevede că «[î]n fața unei instanțe de al doilea grad de jurisdicție, se consideră că o cauză este închisă la data notificării hotărârii de către biroul judecătorului cauzei, după restituirea cauzei de la serviciul de înregistrare[, că d]e la data primirii dosarului cauzei, serviciul de înregistrare este obligat să îl retrimită la biroul acestui judecător într‑un termen cât mai scurt posibil [și că h]otărârea se notifică ulterior într‑un nou termen de opt zile», este conformă cu articolul 19 alineatul (1) TUE și cu articolul 47 din [cartă]?”

25      În plus, în cauza C‑727/21, Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel) a hotărât să adreseze Curții o a doua întrebare preliminară, care este redactată astfel:

„Dispoziția din articolul 40 alineatul (2) din [Legea privind organizarea judecătorească], care prevede că «[p]oziția juridică reținută în ședința la care participă toți judecătorii sau în ședința unei secții a Vrhovni sud (Curtea Supremă), a Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel), a Visoki upravni sud (Curtea Administrativă de Apel), a Visoki kazneni sud (Curtea Penală de Apel), a Visoki prekršajni sud (Curtea Corecțională de Apel) și în ședința unei secții a unui Županijski sud (tribunal de comitat) se impune tuturor camerelor sau judecătorilor de al doilea grad de jurisdicție ai acestei secții sau instanțe», este conformă cu articolul 19 alineatul (1) TUE și cu articolul 47 din [cartă]?”

 Procedura în fața Curții

26      Prin Deciziile președintelui Curții din 8 noiembrie și din 15 noiembrie 2021, cauzele C‑554/21 și C‑622/21 au fost suspendate până la decizia prin care se finalizează judecata în cauza C‑361/21, PET‑PROM.

27      Prin Decizia președintelui Curții din 4 februarie 2022, cauza C‑727/21 a fost suspendată până la primirea răspunsului instanței de trimitere în cauza C‑361/21, PET‑PROM, cu privire la stadiul procedurii principale în această din urmă cauză, având în vedere indicațiile furnizate de instanța de trimitere în cauza C‑727/21.

28      Prin Decizia președintelui Curții din 14 martie 2022, procedura a fost reluată în cauzele C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, având în vedere faptul că existența litigiului principal aflat la originea cauzei C‑361/21 ridica îndoieli. Printr‑o decizie a președintelui Curții din aceeași zi, cauzele C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale a procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la competența Curții

29      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, revine Curții însăși să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență sau admisibilitatea cererii cu care este sesizată [Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 59 și jurisprudența citată].

30      În această privință, trebuie amintit în primul rând că, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 77, precum și jurisprudența citată].

31      Domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 78, precum și jurisprudența citată].

32      În speță, în ceea ce privește mai precis articolul 47 din cartă, instanța de trimitere nu a furnizat nicio indicație potrivit căreia litigiile principale ar privi interpretarea sau aplicarea unei norme de drept al Uniunii care ar fi pusă în aplicare la nivel național.

33      Prin urmare, în prezentele cauze, Curtea nu este competentă să interpreteze articolul 47 din cartă ca atare.

34      În al doilea rând, trebuie amintit că, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Astfel, statelor membre le revine obligația de a prevedea un sistem de căi de atac și de proceduri care să asigure un control jurisdicțional efectiv în aceste domenii (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

35      În ceea ce privește domeniul de aplicare ratione materiae al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, această dispoziție vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117, punctul 29, precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

36      Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE are printre altele vocația de a se aplica în privința oricărei autorități naționale care se poate pronunța, în calitate de instanță, cu privire la chestiuni referitoare la interpretarea sau la aplicarea dreptului Uniunii și care intră astfel în domeniile reglementate de acest drept (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

37      Or, aceasta este situația instanței de trimitere, care poate în fapt să fie chemată să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii și care face parte, în calitate de „instanță”, în sensul acestui drept, din sistemul croat de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel încât această instanță trebuie să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

38      Prin urmare, Curtea este competentă să interpreteze articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE în prezentele cauze.

 Cu privire la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară

39      Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora sunt chemate să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu [Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 60 și jurisprudența citată].

40      Astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată [Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 61 și jurisprudența citată].

41      În speță, instanța de trimitere arată că cele trei complete de judecată însărcinate să soluționeze cauzele principale se confruntă, în cauzele C‑554/21 și C‑622/21, cu instrucțiunile judecătorului însărcinat cu înregistrarea și, în cauza C‑727/21, cu obligația de a se pronunța în conformitate cu o „poziție juridică” a ședinței Secției de contencios comercial și alte litigii a acestei instanțe. Ea arată că aceste instrucțiuni și această „poziție juridică” vizează conținutul hotărârilor deja adoptate de aceste trei complete de judecată și că respectarea lor condiționează închiderea definitivă a cauzelor principale, precum și înregistrarea și notificarea acestor hotărâri părților. Or, prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere urmărește mai precis să afle dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unor „intervenții” precum cele în discuție în litigiul principal în activitatea jurisdicțională a unui complet de judecată al unei instanțe, ce provin de la alte persoane care exercită o funcție în cadrul acestei instanțe. În consecință, răspunsul Curții la aceste întrebări preliminare este necesar pentru a permite instanței de trimitere să închidă definitiv cele trei cauze principale.

42      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se constate că cererile de decizie preliminară sunt admisibile.

 Cu privire la întrebările preliminare

43      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul național să prevadă un mecanism intern al unei instanțe naționale potrivit căruia, pe de o parte, o hotărâre judecătorească nu poate fi notificată părților în vederea închiderii cauzei respective decât dacă un judecător însărcinat cu înregistrarea, care nu face parte din completul de judecată care a adoptat această hotărâre, aprobă conținutul hotărârii menționate și, pe de altă parte, o ședință de secție a acestei instanțe naționale are competența de a adopta „poziții juridice” care se impun tuturor camerelor sau judecătorilor instanței menționate.

44      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, deși organizarea justiției în statele membre, inclusiv instituirea, compunerea, competențele și funcționarea instanțelor naționale, intră în competența acestor state, ele sunt totuși ținute, în exercitarea acestei competențe, să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii, în special din articolul 19 TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 63, precum și jurisprudența citată].

45      În această privință, principiul protecției jurisdicționale efective la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii care a fost consacrat printre altele la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), căruia îi corespunde articolul 47 al doilea paragraf din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 219, precum și jurisprudența citată). Această din urmă dispoziție trebuie, prin urmare, să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf menționat [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 102 și jurisprudența citată].

46      De altminteri, în măsura în care carta prevede drepturi care corespund celor garantate de CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă urmărește să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în aceasta și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără ca aceasta să aducă atingere autonomiei dreptului Uniunii. Potrivit Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17), articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO. În consecință, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă în prezentele cauze oferă un nivel de protecție care nu îl încalcă pe cel garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 123 și jurisprudența citată].

47      Acestea fiind precizate, este necesar să se amintească faptul că orice stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, să se asigure că autoritățile care, în calitate de „instanță” în sensul dreptului Uniunii, sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care cea de independență [Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 40 și jurisprudența citată].

48      Prin urmare, orice măsură sau practică națională care urmărește evitarea unor divergențe jurisprudențiale sau remedierea acestora și asigurarea în acest mod a securității juridice inerente principiului statului de drept trebuie să fie conformă cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

49      În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că cerința de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care au o importanță esențială în calitate de garanții ale protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și ale menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 58 și jurisprudența citată].

50      Potrivit unei jurisprudențe constante, această cerință de independență cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, impune ca autoritatea respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 121].

51      Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de „imparțialitate” și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afară de stricta aplicare a normei de drept [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 122].

52      Aceste garanții de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme referitoare printre altele la compunerea autorității în discuție, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței în cauză în raport cu elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 123].

53      În această privință, trebuie ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 60 și jurisprudența citată].

54      Deși componenta „externă” a independenței urmărește în principal să mențină independența instanțelor în raport cu puterea legislativă și cea executivă conform principiului separării puterilor care caracterizează funcționarea unui stat de drept, această componentă trebuie totuși să fie înțeleasă în sensul că vizează și protecția judecătorilor împotriva influențelor nejustificate care provin din interiorul instanței în cauză (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 22 decembrie 2009, Parlov‑Tkalčić împotriva Croației, CE:ECHR:2009:1222JUD002481006, § 86).

55      În al doilea rând, având în vedere legăturile indisociabile care există între garanțiile de independență și de imparțialitate ale judecătorilor, precum și de acces la o instanță constituită în prealabil prin lege [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, Krajowa Rada Sądownictwa (Menținerea în funcție a unui judecător), C‑718/21, EU:C:2023:1015, punctul 59 și jurisprudența citată], articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune de asemenea existența unei instanțe „constituite în prealabil prin lege”. Această expresie, care reflectă în special principiul statului de drept, privește nu doar temeiul juridic al înseși existenței instanței judecătorești respective, ci și compunerea completului de judecată din fiecare cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 73, precum și Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 73]. Acest principiu implică printre altele ca completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să adopte singur decizia prin care se finalizează judecata.

56      Expresia „constituită în prealabil prin lege” are în special scopul de a se evita ca organizarea sistemului judiciar să fie lăsată la discreția puterii executive și de a se asigura că această chestiune este reglementată prin lege. În plus, în țările cu drept codificat, organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată nici la discreția autorităților judiciare, ceea ce nu exclude însă ca acestora să li se recunoască o anumită putere de interpretare a legislației naționale în materie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 168 și jurisprudența citată].

57      O „instanță constituită prin lege” se caracterizează prin rolul său jurisdicțional, și anume acela de a soluționa, pe baza unor norme de drept și în urma unei proceduri organizate, orice chestiune care intră în competența sa. Aceasta trebuie, așadar, pe lângă independența și imparțialitatea membrilor săi, să îndeplinească și alte condiții, în special pe cea referitoare la existența unor garanții oferite de procedura urmată în fața sa (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 22 iunie 2000, Coëme și alții împotriva Belgiei, CE:ECHR:2000:0622JUD003249296, §99).

58      Printre aceste garanții figurează, în al treilea rând, principiul contradictorialității, care face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil și la protecție jurisdicțională efectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctul 59, Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary, C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 61, Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH, C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 92, precum și Hotărârea din 10 februarie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Termen de prescripție), C‑219/20, EU:C:2022:89, punctul 46]. Acest principiu implică în special ca părțile să poată discuta în contradictoriu toate elementele de fapt și de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii (Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 56, precum și Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctul 41).

59      Cerințele menționate la punctele 47-58 din prezenta hotărâre postulează astfel printre altele existența unor norme transparente și cunoscute de justițiabili referitoare la compunerea completelor de judecată, care să fie de natură să excludă orice ingerință nejustificată, în procesul decizional aferent unei cauze date, a unor persoane din afara completului de judecată însărcinat cu această cauză, în fața cărora părțile nu au putut să își susțină argumentele.

60      Deși, desigur, revine instanței de trimitere sarcina de a aplica toate principiile care au fost amintite, Curtea poate totuși în cadrul cooperării judiciare instituite la articolul 267 TFUE, plecând de la elementele dosarului, să furnizeze acestei instanțe elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile sale [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 133 și jurisprudența citată].

61      În ceea ce privește intervenția judecătorului însărcinat cu înregistrarea în discuție în litigiul principal, din dosarele de care dispune Curtea reiese că articolul 177 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor nu prevede că acest judecător este competent să controleze conținutul unei hotărâri judecătorești în orice mod și să împiedice ca aceasta să fie oficial adoptată și notificată părților dacă el nu este de acord cu conținutul său.

62      Din aceste dosare reiese de asemenea că o astfel de competență nu este prevăzută nici de Legea privind organizarea judecătorească, în special la articolul 40 alineatul (2) din aceasta, care privește caracterul obligatoriu al „pozițiilor juridice” ale ședințelor de secție.

63      Totuși, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere și după cum ilustrează împrejurările de fapt care caracterizează cele trei cauze principale, aceste dispoziții par a fi aplicate, în practică, astfel încât rolul judecătorului însărcinat cu înregistrarea depășește funcția de înregistrare.

64      Astfel, deși acest judecător nu poate înlocui aprecierea completului de judecată însărcinat cu cauza respectivă cu propria apreciere, el poate, de fapt, să blocheze înregistrarea hotărârii judecătorești adoptate și, în acest mod, să împiedice finalizarea procesului decizional și notificarea acestei hotărâri părților, restituind cauza respectivului complet de judecată pentru reexaminarea hotărârii menționate în lumina propriilor sale observații juridice și, în cazul persistenței unui dezacord cu completul de judecată amintit, invitând președintele secției competente să convoace o ședință de secție în vederea adoptării de către aceasta din urmă a unei „poziții juridice” care se va impune, printre altele, aceluiași complet de judecată.

65      O asemenea practică are ca efect să permită ingerința judecătorului însărcinat cu înregistrarea în cauza în discuție, această ingerință putând conduce la influențarea de către acest judecător a soluției definitive care va fi adoptată în respectiva cauză.

66      Or, primo, după cum reiese din cuprinsul punctelor 61 și 62 din prezenta hotărâre, reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu pare să prevadă o intervenție de acest tip a judecătorului însărcinat cu înregistrarea.

67      Secundo, această intervenție se produce după ce completul de judecată căruia i‑a fost atribuită cauza respectivă a adoptat, la finalul deliberărilor sale, hotărârea judecătorească, deși acest judecător nu aparține respectivului complet de judecată și, prin urmare, nu a participat la etapele anterioare ale procedurii care au condus la luarea acestei hotărâri. Judecătorul menționat poate astfel să își exercite influența asupra conținutului hotărârilor judecătorești pronunțate de complete de judecată din care nu face parte.

68      Tertio, puterea de intervenție a judecătorului însărcinat cu înregistrarea nu pare nici măcar să fie încadrată de criterii obiective clar enunțate, care să reflecte o justificare specială și de natură să evite exercitarea unei puteri discreționare. Astfel, în litigiul principal din cauza C‑554/21, judecătorul însărcinat cu înregistrarea a constatat că hotărârea judecătorească care îi era prezentată era coerentă cu o altă hotărâre anterioară, dar nu și cu alte două hotărâri anterioare, și a privilegiat una dintre cele două soluții juridice divergente. În litigiul principal din cauza C‑622/21, judecătorul însărcinat cu înregistrarea a justificat restituirea cauzei în fața completului de judecată competent prin existența unor hotărâri care au privilegiat, ulterior hotărârii în discuție în această cauză, un punct de vedere contrar. În litigiul principal din cauza C‑727/21, pentru motivul că nu împărtășea punctul de vedere juridic exprimat în hotărârea în discuție în litigiul principal, judecătorul însărcinat cu înregistrarea, fără a menționa vreo hotărâre anterioară, a restituit cauza completului de judecată competent care se referise totuși, în propria sa hotărâre, la o hotărâre anterioară prin care se adoptase o soluție similară.

69      Având în vedere elementele care precedă, o practică precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia hotărârea judecătorească adoptată de completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei nu poate fi considerată definitivă și nu poate fi notificată părților decât dacă conținutul său a fost aprobat de un judecător însărcinat cu înregistrarea care nu face parte din acest complet de judecată, nu este conciliabilă cu cerințele inerente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

70      În ceea ce privește intervenția unei ședințe de secție precum cea în discuție în litigiul principal, din modul de redactare a articolului 40 alineatele (1) și (2) din Legea privind organizarea judecătorească reiese că poate fi convocată o ședință a secției sau a judecătorilor unei instanțe atunci când există, printre altele, diferențe de interpretare între secții, camere sau judecători ai acestei instanțe cu privire la aspecte referitoare la aplicarea legii și că, ulterior, această ședință formulează o „poziție juridică” ce se impune tuturor camerelor sau judecătorilor acestei secții sau ai instanței menționate.

71      În plus, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că o astfel de ședință de secție poate fi convocată de un președinte de secție la cererea judecătorului însărcinat cu înregistrarea atunci când acesta din urmă nu consimte la înregistrarea hotărârii judecătorești care i‑a fost transmisă de completul de judecată însărcinat cu cauza respectivă, cel puțin atunci când acest complet de judecată intenționează să își mențină hotărârea după ce a efectuat reexaminarea acesteia solicitată de acest judecător.

72      Potrivit acestor explicații, toți judecătorii secției competente pot participa la ședința amintită, inclusiv judecătorii care fac parte din completul de judecată ce soluționează cauza respectivă și judecătorul însărcinat cu înregistrarea. În această privință, trebuie arătat că, deși, astfel cum reiese din dosarul referitor la cauza C‑727/21, judecătorul sau judecătorii din completul de judecată competent par să fi participat la ședința secției în discuție, majoritatea judecătorilor care au participat la această ședință de secție sunt alți judecători membri ai instanței respective, dar care nu fac parte din acest complet de judecată. În plus, potrivit articolului 40 alineatul (3) din Legea privind organizarea judecătorească, „profesori ai facultății de drept, oameni de știință eminenți sau experți într‑un anumit domeniu al dreptului”, care sunt personalități din afara instanței, pot, în anumite condiții, să participe la o asemenea ședință a secției și, prin urmare, la o procedură judiciară.

73      Din explicațiile menționate reiese de asemenea că nu revine unei ședințe a secției sarcina să soluționeze definitiv cauza aflată la originea sesizării sale sau să propună o soluție concretă în acea cauză. Totuși, chiar dacă o „poziție juridică” a acestei ședințe de secție este formulată într‑un mod mai mult sau mai puțin abstract și se impune tuturor judecătorilor, ședința menționată, pentru a emite această poziție juridică, interpretează dreptul în lumina unor cazuri concrete.

74      Potrivit articolului 40 alineatul (2) din Legea privind organizarea judecătorească, respectarea unei „poziții juridice” reținute într‑o ședință de secție se impune în special completului de judecată care a adoptat hotărârea judecătorească în cauza aflată la originea sesizării sale, în cazul în care această hotărâre nu a fost încă înregistrată și nici notificată. Astfel, judecătorul însărcinat cu înregistrarea, care, în practică, are misiunea de a asigura respectarea „pozițiilor juridice” adoptate de ședința de secție respectivă, va putea în acest mod să refuze înregistrarea „noii” hotărâri judecătorești adoptate de respectivul complet de judecată în cazul în care aceasta se îndepărtează de la „poziția juridică” amintită.

75      Intervenția ședinței de secție permite, în fapt, ingerința în soluționarea definitivă a unei cauze în care s‑a deliberat în prealabil și în care s‑a adoptat o hotărâre de către completul de judecată competent, dar care nu a fost încă înregistrată și notificată, a unui grup de judecători care participă la această ședință a secției.

76      Astfel, perspectiva pentru acest complet de judecată ca hotărârea judecătorească să îi fie supusă, în cazul în care își menține un punct de vedere juridic opus celui al judecătorului însărcinat cu înregistrarea, controlului unei ședințe de secție, precum și obligația completului de judecată menționat de a respecta, după deliberări totuși finalizate, „poziția juridică” care va fi fost definită de această ședință de secție sunt de natură să influențeze conținutul final al respectivei hotărâri.

77      Or, în primul rând, nu reiese că puterea de intervenție a ședinței de secție în discuție în litigiul principal este suficient de încadrată prin criterii obiective și aplicate ca atare. Astfel, deși este adevărat că articolul 40 alineatul (1) din Legea privind organizarea judecătorească prevede convocarea unei ședințe de secție „atunci când se constată că există diferențe de interpretare între secții, camere sau judecători cu privire la aspecte referitoare la aplicarea legii sau atunci când o cameră sau un judecător al unei secții se îndepărtează de poziția juridică reținută anterior”, din descrierea faptelor care figurează în decizia de trimitere în cauza C‑727/21 reiese că ședința de secție în cauză a fost convocată numai pentru motivul că judecătorul însărcinat cu înregistrarea nu împărtășea punctul de vedere juridic al completului de judecată competent, fără măcar să fi menționat vreo hotărâre care să exprime o divergență între acest punct de vedere și hotărâri judecătorești anterioare.

78      În al doilea rând, din dosarul de care dispune Curtea în cauza C‑727/21 pare să reiasă că, la fel ca intervenția judecătorului însărcinat cu înregistrarea, convocarea unei ședințe de secție și emiterea de către aceasta a unei „poziții juridice” obligatorii în special pentru completul de judecată însărcinat cu această cauză nu le sunt aduse la cunoștință părților în niciun moment. Astfel, aceste părți nu par să dispună de posibilitatea de a‑și exercita drepturile procedurale în fața unei asemenea ședințe de secție.

79      Având în vedere elementele care precedă, o reglementare națională care permite unei ședințe de secție a unei instanțe naționale să constrângă, prin emiterea unei „poziții juridice”, completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să modifice conținutul hotărârii judecătorești pe care acesta a adoptat‑o în prealabil, în condițiile în care această ședință de secție include și alți judecători decât cei ai acestui complet de judecată, precum și, dacă este cazul, persoane din afara instanței, în fața cărora părțile nu au posibilitatea de a‑și susține argumentele, nu este conciliabilă cu cerințele inerente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, precum și unui proces echitabil.

80      Trebuie să se mai precizeze că, pentru a evita divergențe jurisprudențiale sau pentru a le remedia și a asigura în acest mod securitatea juridică inerentă principiului statului de drept, un mecanism procedural care permite unui judecător al unei instanțe naționale care nu face parte din completul de judecată competent să trimită o cauză în fața unui complet extins al acestei instanțe nu încalcă cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu condiția ca în respectiva cauză completul de judecată desemnat inițial să nu fi deliberat încă, ca împrejurările în care o astfel de trimitere poate fi efectuată să fie enunțate în mod clar în legislația aplicabilă și ca trimiterea menționată să nu priveze persoanele în cauză de posibilitatea de a participa la procedura în fața acestui complet de judecată extins. În plus, completul de judecată desemnat inițial poate oricând decide o asemenea trimitere.

81      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul național să prevadă un mecanism intern al unei instanțe naționale în temeiul căruia:

–        hotărârea judecătorească adoptată de completul de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze nu poate fi notificată părților în vederea închiderii acesteia decât dacă conținutul său a fost aprobat de un judecător însărcinat cu înregistrarea care nu face parte din acest complet de judecată;

–        o ședință de secție a acestei instanțe are puterea de a constrânge, prin emiterea unei „poziții juridice”, completul de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze să modifice conținutul hotărârii judecătorești pe care acesta a adoptat‑o în prealabil, în condițiile în care această ședință de secție include și alți judecători decât cei ai acestui complet de judecată, precum și, dacă este cazul, persoane din afara instanței în cauză în fața cărora părțile nu au posibilitatea de a‑și susține argumentele.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

82      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE

trebuie interpretat în sensul că

se opune ca dreptul național să prevadă un mecanism intern al unei instanțe naționale în temeiul căruia:

–        hotărârea judecătorească adoptată de completul de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze nu poate fi notificată părților în vederea închiderii acesteia decât dacă conținutul său a fost aprobat de un judecător însărcinat cu înregistrarea care nu face parte din acest complet de judecată;

–        o ședință de secție a acestei instanțe are puterea de a constrânge, prin emiterea unei „poziții juridice”, completul de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze să modifice conținutul hotărârii judecătorești pe care acesta a adoptat‑o în prealabil, în condițiile în care această ședință de secție include și alți judecători decât cei ai acestui complet de judecată, precum și, dacă este cazul, persoane din afara instanței în cauză în fața cărora părțile nu au posibilitatea de a‑și susține argumentele.

Semnături

*      Limba de procedură: croata.