–

pentru MJ, de el însuși;

–

pentru Rzecznik Praw Obywatelskich, de J. Roszkiewicz și M. Taborowski;

–

pentru Prokurator Prokuratury Okręgowej w Poznaniu, de M. Smętkowski;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, B. Grabowska‑Moroz și M. Rzotkiewicz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, C. Pochet, L. Van den Broeck și M. Van Regemorter, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul danez, de V. Pasternak Jørgensen și M. Søndahl Wolff, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;

–

pentru guvernul suedez, de A. Runeskjöld și H. Shev, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann și P. J. O. Van Nuffel, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2, a articolului 6 alineatele (1)-(3) și a articolului 19 alineatul (1) TUE coroborate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între MJ, pe de o parte, și AA, pe de altă parte, doi antreprenori, în legătură cu o creanță rezultată dintr‑un contract de prestări de servicii.

3

În temeiul articolului 179 din Konstytucja Rzeczypospolitej Polskiej (Constituția Republicii Polone, denumită în continuare „Constituția”):

„Judecătorii sunt numiți de președintele Republicii, la propunerea Krajowa Rada Sądownictwa [(Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) (denumit în continuare «KRS»)], pentru o perioadă nedeterminată.”

4

Potrivit articolului 186 alineatul 1 din Constituție:

„[KRS] asigură independența instanțelor și a judecătorilor.”

5

Articolul 187 din Constituție prevede:

„1.   [KRS] este compus din:

[…]

3.   Mandatul membrilor aleși [ai KRS] este de patru ani.

4.   Organizarea, domeniul de activitate și modalitățile de funcționare ale [KRS], precum și modul de alegere a membrilor săi se stabilesc prin lege.”

6

Potrivit articolului 9a din ustawa o Krajowej Radzie Sądownictwa (Legea privind Consiliul Național al Magistraturii) din 12 mai 2011 (Dz. U. nr. 126, poziția 714), astfel cum a fost modificată prin ustawa o zmianie ustawy o Krajowej Radzie Sądownictwa oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind Consiliul Național al Magistraturii și a altor legi) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 3) (denumită în continuare „Legea privind KRS”):

„1.   Seimul alege dintre judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], ai instanțelor de drept comun, ai instanțelor de contencios administrativ și ai instanțelor militare 15 membri [ai KRS] pentru un mandat comun de 4 ani.

2.   Atunci când efectuează alegerea menționată la alineatul 1, Seimul ia în considerare, în măsura posibilului, necesitatea ca în [KRS] să fie reprezentați judecătorii din cadrul diferitelor tipuri și niveluri ale instanțelor.

3.   Mandatul comun al noilor membri [ai KRS] aleși din rândul judecătorilor începe în ziua următoare alegerii lor. Membrii [KRS] aleși în mandatul anterior își exercită funcțiile până la data începerii mandatului comun al noilor membri [ai KRS].”

7

Articolul 44 din Legea privind KRS prevede:

„1.   Un participant la procedură poate ataca rezoluția [KRS] la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] pentru motive de nelegalitate, cu excepția cazului în care dispoziții diferite prevăd altfel. […]

1a.   În cauzele individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], se poate introduce o cale de atac la Naczelny Sąd Administracyjny [Curtea Administrativă Supremă]. În aceste cauze, nu este posibilă formularea unei căi de atac la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]. O cale de atac la [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] nu se poate întemeia pe un motiv privind evaluarea necorespunzătoare a îndeplinirii de către candidați a criteriilor luate în considerare la adoptarea deciziei privind prezentarea propunerii de numire pe postul de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].

1b.   Dacă rezoluția menționată la articolul 37 alineatul 1 [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], nu a fost atacată de toți participanții la procedură în cauzele individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], [rezoluția KRS] rămâne definitivă în ceea ce privește partea care cuprinde decizia de a înainta propunerea de numire în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și partea care cuprinde decizia de a nu înainta o propunere de numire în funcția de judecător la această instanță supremă, în privința participanților la procedură care nu au formulat o cale de atac.

2.   Calea de atac este introdusă prin intermediul Przewodniczący [președintele KRS] în termen de două săptămâni de la notificarea rezoluției [KRS] însoțite de motivarea sa. […]”

8

Ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 5) a instituit printre altele, în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, Polonia).

9

Articolul 26 alineatul 2 din Legea privind Curtea Supremă, astfel cum a fost modificată prin ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych, ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind organizarea instanțelor de drept comun, a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi) din 20 decembrie 2019 (Dz. U. din 2020, poziția 190), prevede la alineatele 2 și 3:

„2.   [Camera de control extraordinar și cauze publice] este competentă să soluționeze cererile sau declarațiile privind recuzarea unui judecător sau desemnarea instanței în fața căreia trebuie să se desfășoare procedura, inclusiv căile de atac întemeiate pe lipsa de independență a instanței sau a judecătorului. Instanța sesizată cu cauza trimite imediat o cerere președintelui [Camerei de control extraordinar și cauze publice] pentru ca această cauză să fie soluționată în conformitate cu normele stabilite prin dispoziții distincte. Înaintarea unei cereri președintelui [Camerei de control extraordinar și cauze publice] nu suspendă procedura în curs.

3.   Cererea menționată la alineatul 2 nu este examinată dacă privește constatarea și aprecierea legalității numirii unui judecător sau a abilitării acestuia de a exercita atribuții jurisdicționale.”

10

În temeiul articolului 47 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind introducerea Codului de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul de procedură civilă”):

„1.   În primă instanță, cauzele sunt judecate de instanță în complet de judecător unic, cu excepția cazului în care o dispoziție specială prevede altfel.

[…]

3.   Ordonanțele pronunțate fără organizarea unei ședințe sunt pronunțate de un judecător unic.

[…]”

11

Conform articolului 48 din Codul de procedură civilă:

„1.   Un judecător este recuzat de drept:

[…]

[…]”

12

Articolul 49 din acest cod prevede:

„Fără a aduce atingere motivelor enunțate la articolul 48, instanța recuză un judecător, la cererea acestuia sau a unei părți, în cazul în care există o împrejurare de natură să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea judecătorului în cauza respectivă.”

13

Articolul 50 din codul menționat prevede:

„1.   Părțile solicită recuzarea unui judecător în scris sau prin declarație orală consemnată la instanța pe rolul căreia se află cauza, argumentând plauzibilitatea motivelor cererii.

2.   Partea care a participat la ședință trebuie să argumenteze de asemenea plauzibilitatea faptului că împrejurarea care justifică recuzarea nu s‑a produs sau nu i‑a fost adusă la cunoștință decât ulterior.

3.   Până la soluționarea cererii de recuzare a unui judecător:

14

Litigiul principal se desfășoară între doi antreprenori cu privire la o creanță care rezultă dintr‑un contract de prestări de servicii.

15

Acest contract constituie o tranzacție comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (JO 2011, L 48, p. 1). În cadrul acțiunii formulate, reclamantul din litigiul principal solicită printre altele ca pârâtul din litigiul principal să fie obligat să îi plătească o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare efectuate, astfel cum prevăd articolul 6 alineatul (1) din această directivă și articolul 10 alineatul 1 din ustawa o przeciwdziałaniu nadmiernym opóźnieniom w transakcjach handlowych (Legea privind prevenirea întârzierilor excesive în tranzacțiile comerciale) din 8 martie 2013 (Dz. U. din 2013, poziția 403), care transpune directiva menționată.

16

Prin scrisoarea din 21 mai 2021, pârâtul din litigiul principal a solicitat recuzarea judecătoarei S. C., învestită cu soluționarea cauzei principale. El arată că această judecătoare nu a fost numită în mod valabil în funcția de judecător. Astfel, rezoluția privind numirea acesteia ar fi fost adoptată de KRS în noua sa compunere, a cărei conformitate cu Constituția a fost pusă la îndoială de Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă).

17

Judecătoarea S. C. susține că nu există nicio împrejurare de natură să dea naștere unor îndoieli cu privire la imparțialitatea sa și că, prin urmare, nu există niciun motiv pentru a o înlătura de la examinarea cauzei menționate.

18

Examinarea cererii de recuzare a acestei judecătoare a fost supusă Sąd Rejonowy Poznań‑Stare Miasto w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznań‑Stare Miasto, Poznań, Polonia), care este instanța de trimitere, care se pronunță în complet de judecător unic cu privire la această cerere.

19

În acest context, instanța de trimitere ridică problema anumitor aspecte ale numirii judecătoarei menționate. Mai precis, această instanță arată că aceeași judecătoare a fost numită de președintele Republicii Polone în calitate de judecător al Sąd Rejonowy Poznań‑Stare Miasto w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznań-Stare Miasto, Poznań) la propunerea KRS în noua sa compunere.

20

În această privință, instanța de trimitere precizează că fuseseră depuse trei candidaturi pentru a ocupa postul de judecător în cauză, printre care cea a S. C., judecătoare asistentă principală a unui judecător al Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań, Polonia) din anul 2016. Ea precizează că colegiul Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań) și adunarea reprezentanților magistraților de la tribunalele districtuale din circumscripția Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań) au emis, la 21 și, respectiv, la 24 septembrie 2018, un aviz favorabil cu privire la candidatura S. C.

21

Prin rezoluția nr. 611/2018 din 4 decembrie 2018, KRS a reținut, dintre cele trei candidaturi depuse, pe cea a S. C. și a propus președintelui Republicii Polone numirea acesteia pe respectivul post de judecător. Ceilalți doi candidați nu au formulat o cale de atac împotriva acestei rezoluții în temeiul articolului 44 alineatul 1 din Legea privind KRS. La 14 martie 2019, președintele Republicii Polone a decis să o numească pe S. C. pe postul de judecător.

22

În acest context, instanța de trimitere are îndoieli, pe de o parte, cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a procedurii de numire a judecătoarei S. C., ținând seama în special de compunerea și de rolul KRS în această procedură, precum și de lipsa unei căi de atac efective a participanților la procedura menționată împotriva acestei numiri. Îndoielile sale în această privință decurg, pe de altă parte, din jurisprudența Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia), potrivit căreia o cerere de recuzare a unui judecător întemeiată pe neregularitățile săvârșite cu ocazia numirii sale este inadmisibilă, precum și din dispozițiile dreptului național în temeiul cărora examinarea legalității numirii unui judecător ține de competența exclusivă a Camerei de control extraordinar și cauze publice. Ea se referă de asemenea, în acest cadru, la jurisprudența Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) rezultată din hotărârea instanței menționate din 14 iulie 2021 în cauza P 7/20, în care aceasta a statuat că articolul 4 alineatul (3) a doua teză TUE coroborat cu articolul 279 TFUE este incompatibil cu ordinea juridică poloneză, în măsura în care aceste dispoziții permit Curții să impună „obligații ultra vires” Republicii Polone prin intermediul unor măsuri provizorii referitoare la organizarea și la competența instanțelor poloneze, precum și la procedura aplicabilă în fața acestora.

23

În această privință, instanța de trimitere arată, în primul rând, că KRS constituie, în temeiul Constituției, un organ esențial pentru autonomia puterii judecătorești, însărcinat să asigure garantarea independenței judecătorilor și a instanțelor. Prin urmare, compunerea și funcționarea acestui organ ar trebui să îndeplinească cerințele prevăzute de Constituție pentru a garanta că propunerile de numire pe un post de judecător pe care organul menționat le adresează președintelui Republicii provin de la un organ independent și reprezentativ al corpului magistraților. Totuși, această instanță precizează că, în noua sa compunere, rezultată din Legea privind KRS, KRS a fost constituit cu încălcarea principiilor constituționale fundamentale ale dreptului polonez, precum și a valorilor statului de drept consacrate de dreptul Uniunii. În special, alegerea celor 15 membri ai KRS care au calitatea de judecători de către Seim, iar nu de către judecătorii înșiși, ar fi condus la o pierdere a autonomiei puterii judecătorești și la o dependență vădită a acestui organ față de puterile legislativă și executivă. Instanța de trimitere subliniază că asemenea constatări au fost confirmate în mod expres de Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și de Curte însăși, care au arătat toate că KRS nu prezenta, în noua sa compunere, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse printre altele de dreptul Uniunii.

24

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că examinarea căilor de atac îndreptate împotriva rezoluțiilor KRS referitoare la propunerile de numire pe un post de judecător este încredințată Camerei de control extraordinar și cauze publice, compusă exclusiv din persoane desemnate în urma unui proces de numire desfășurat de KRS în noua sa compunere. În aceste condiții, nu se poate considera că respectiva cameră prezintă garanțiile de independență necesare unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege”. Or, în lipsa oricărei alte posibilități reale de a repune în discuție legalitatea acestui proces, lipsa unei căi de atac efective ar fi de natură să suscite, în mod sistemic, îndoieli legitime cu privire la independența și la imparțialitatea judecătorilor numiți prin procedura menționată.

25

În aceste împrejurări, Sąd Rejonowy Poznań‑Stare Miasto w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznań‑Stare Miasto, Poznań) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

Prin deciziile președintelui Curții din 23 martie 2022 și din 11 ianuarie 2024, procedura a fost suspendată și, respectiv, reluată până la pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauzele conexate C‑181/21 și C‑269/21.

27

Prokuratura Okręgowa w Poznaniu (Parchetul Regional din Poznań, Polonia) invocă necompetența Curții de a soluționa cererea de decizie preliminară, în esență pentru motivul că întrebările adresate privesc organizarea justiției, domeniu care nu este de competența Uniunii.

28

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, deși organizarea justiției în statele membre intră, desigur, în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii, iar situația poate fi aceasta în special în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor și, dacă este cazul, normele privind controlul jurisdicțional aplicabil în contextul unor asemenea proceduri de numire [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 75, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 56, precum și Hotărârea din 6 martie 2025, D. K. (Înlăturarea unui judecător de la examinarea unor cauze), C‑647/21 și C‑648/21, EU:C:2025:143, punctul 42].

29

În plus, obiecția astfel formulată de Parchetul Regional din Poznań se referă în esență la însăși întinderea dispozițiilor dreptului Uniunii vizate de întrebările adresate și, prin urmare, la interpretarea acestor dispoziții. Or, o asemenea interpretare este în mod vădit de competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 76, precum și jurisprudența citată].

30

Prin urmare, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la cererea de decizie preliminară.

31

Parchetul Regional din Poznań susține, în primul rând, că întrebările adresate sunt ipotetice, dat fiind că instanța de trimitere nu invocă nicio împrejurare specifică de natură să indice că judecătoarea S. C. nu ar oferi o garanție de independență sau că ar fi fost numită în mod nelegal.

32

În această privință, trebuie arătat că aceste întrebări urmăresc, pe de o parte, să permită instanței de trimitere să aprecieze compatibilitatea reglementării naționale care reglementează numirea judecătorilor, în special cea a acestei judecătoare, printre altele cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă. Pe de altă parte, întrebările menționate urmăresc să se stabilească dacă aceste dispoziții se opun reglementării unui stat membru și jurisprudenței Curții Constituționale a acestuia prin care se acordă competența exclusivă de a controla legalitatea numirii unui judecător în cadrul unei proceduri de recuzare întemeiate pe condițiile în care acest judecător a fost numit unui organ care, asemenea Camerei de control extraordinar și cauze publice, nu ar îndeplini cerințele articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

33

Or, trebuie să se constate că argumentele invocate de Parchetul Regional din Poznań privind garanțiile de independență oferite de judecătoarea S. C. vizează în esență domeniul de aplicare și, prin urmare, interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii la care se referă întrebările preliminare, precum și efectele susceptibile să decurgă din aceste dispoziții. Asemenea argumente, care privesc fondul întrebării adresate, nu pot conduce astfel, prin însăși esența lor, la o inadmisibilitate a acesteia [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 90 și jurisprudența citată].

34

Prin urmare, întrebările menționate nu pot fi considerate ipotetice.

35

În al doilea rând, Parchetul Regional din Poznań arată că instanța de trimitere nu a respectat obligația prevăzută la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții privind descrierea motivelor pentru care ridică problema interpretării dispozițiilor dreptului Uniunii în cauză, precum și pe cea a legăturii pe care o stabilește între aceste dispoziții și reglementarea națională în discuție în litigiul principal.

36

În această privință, trebuie să se constate că cererea de decizie preliminară cuprinde toate informațiile impuse la acest articol 94 litera (c), în special conținutul dispozițiilor naționale în discuție în litigiul principal, motivele care au determinat instanța de trimitere să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii vizate în întrebările adresate, precum și legătura stabilită de instanța menționată între aceste dispoziții ale dreptului Uniunii și aceste dispoziții naționale, astfel încât Curtea dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la aceste întrebări.

37

Cererea de decizie preliminară este, prin urmare, admisibilă.

38

Din motivarea deciziei de trimitere reiese, pe de o parte, că întrebările adresate privesc în esență interpretarea principiului independenței și imparțialității instanțelor care reiese din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și din articolul 47 din cartă și, pe de altă parte, că, după cum se arată la punctul 15 din prezenta hotărâre, cauza în care s‑a formulat cererea de recuzare în discuție în litigiul principal privește printre altele reglementarea poloneză de transpunere a Directivei 2011/7. Prin urmare, litigiul principal intră nu numai în domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, ci și în cel al articolului 47 din cartă.

39

În aceste condiții, nu este necesar să se examineze întrebările adresate decât în raport cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă, fără a fi necesar să se interpreteze și articolul 6 alineatele (1)-(3) TUE, întrucât instanța de trimitere nu a expus motivele pentru care solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea acestei din urmă dispoziții.

40

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru și jurisprudenței Curții Constituționale a acestuia în temeiul cărora, în cadrul unei proceduri de recuzare întemeiate pe condițiile de numire a judecătorului vizat de aceasta, examinarea cererii de recuzare este de competența exclusivă a unui organ precum Camera de control extraordinar și cauze publice și este exclusă orice examinare de către organul menționat a legalității numirii acestui judecător, precum și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă, pentru a menține efectul util al dispozițiilor respective, instanța națională sesizată cu această cerere de recuzare este obligată să aplice prin analogie dispoziții naționale referitoare la recuzarea de plin drept a unui judecător care se află în incapacitate de a judeca.

41

Cu titlu introductiv, este necesar să se sublinieze că, după cum s‑a amintit în esență la punctul 28 din prezenta hotărâre, deși organizarea justiției în statele membre, în special instituirea, compunerea, competențele și funcționarea instanțelor naționale, inclusiv în ceea ce privește modalitățile de control al legalității numirii judecătorilor, este de competența statelor respective, acestea sunt totuși ținute, în exercitarea acestei competențe, să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii și în special din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

42

În această privință, principiul protecției jurisdicționale efective la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și este afirmat în prezent la articolul 47 din cartă [Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 219, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 11 mai 2023, Inspecția Judiciară, C‑817/21, EU:C:2023:391, punctul 40, și Hotărârea din 8 mai 2024, Asociația Forumul Judecătorilor din România (Asociații ale magistraților), C‑53/23, EU:C:2024:388, punctul 35].

43

Pe de altă parte, în măsura în care carta prevede drepturi care corespund celor garantate de CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă urmărește să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în aceasta și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără ca aceasta să aducă atingere autonomiei dreptului Uniunii. În consecință, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o efectuează într‑o anumită cauză asigură un nivel de protecție care nu îl încalcă pe cel garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 46, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 1 august 2025, Dimnev, C‑404/24, EU:C:2025:595, punctul 44, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, AW T, C‑225/22, EU:C:2025:649, punctul 46).

44

Acestea fiind precizate, trebuie amintit că orice stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, să se asigure că autoritățile care, în calitate de „instanță” în sensul dreptului Uniunii, sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care cea de independență [Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 47, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 4 septembrie 2025, AW T, C‑225/22, EU:C:2025:649, punctul 47, și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 107].

45

În speță, instanța de trimitere este însărcinată să examineze cererea de recuzare a unui judecător pentru motivul că acesta nu ar fi fost numit în mod valabil. Cu toate acestea, dispozițiile dreptului polonez, astfel cum au fost interpretate de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), prevăd că controlul legalității numirii pe postul de judecător a persoanei în cauză este de competența exclusivă a Camerei de control extraordinar și cauze publice, astfel încât, în temeiul acestui drept și al jurisprudenței instanței constituționale poloneze menționate, nu revine instanței de trimitere sarcina de a efectua ea însăși o asemenea examinare, iar această instanță trebuie să trimită aprecierea respectivă camerei menționate. Pe de altă parte, această competență exclusivă rămâne limitată, în măsura în care, în conformitate cu articolul 26 alineatul 3 din Legea privind Curtea Supremă, camera amintită nu examinează o cerere formulată în temeiul alineatului 2 al acestui articol 26 dacă aceasta privește constatarea și aprecierea legalității numirii unui judecător.

46

În această privință, ulterior introducerii cererii de decizie preliminară, Curtea a statuat în esență, la punctele 201 și 386 din Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442), că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a unor norme naționale care interzic, sub rezerva unor sancțiuni disciplinare, instanțelor naționale să verifice dacă ele însele sau judecătorii care le compun sau alți judecători ori instanțe îndeplinesc cerințele care decurg din dreptul Uniunii referitoare la independența, imparțialitatea și constituirea prealabilă prin lege a instanțelor și a judecătorilor în cauză, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii.

47

Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Curtea a admis primul și al doilea motiv invocate de Comisia Europeană, care priveau printre altele compatibilitatea cu dispozițiile coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă a articolului 42a alineatele 1 și 2 din ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001 (Dz. U. nr. 98, poziția 1070), care interzice oricărei instanțe naționale să verifice respectarea cerințelor care decurg din dreptul Uniunii referitoare la garantarea unei „instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege”, precum și a articolului 107 alineatul (1) punctele 2 și 3 din această lege, care permite calificarea drept abatere disciplinară a unei asemenea examinări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, AW T, C‑225/22, EU:C:2025:649, punctul 60).

48

În această privință, trebuie amintit că Curtea a ajuns la această concluzie după ce a subliniat printre altele că articolul 26 alineatul 3 din Legea privind Curtea Supremă exclude posibilitatea Camerei de control extraordinar și cauze publice, în urma transmiterii către această cameră de către o altă instanță a unei cereri de recuzare a unui judecător, de a examina cererea respectivă atunci când aceasta din urmă privește constatarea și aprecierea legalității numirii unui judecător sau a legitimității sale pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale [Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 198].

49

Această concluzie era de asemenea motivată, în parte, de împrejurarea că, în esență, normele naționale menționate la punctul 46 din prezenta hotărâre erau, ca urmare a interdicțiilor și a abaterilor disciplinare pe care le prevăd în privința judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) și a tuturor instanțelor de drept comun și administrative, de natură să îi împiedice pe aceștia să efectueze constatări și aprecieri care, în anumite împrejurări, le revin totuși în temeiul dreptului Uniunii, în raport cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și din articolul 47 din cartă, referitoare la garantarea unei „instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege” [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 285].

50

Astfel, din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE reiese că statele membre sunt obligate să garanteze existența unui control jurisdicțional efectiv care să permită, dacă este cazul, verificarea legalității procesului de numire a judecătorilor. Această obligație decurge din însăși cerința unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege”, care presupune ca procedura de numire a judecătorilor să fie supusă unor garanții de natură să prevină orice atingere adusă independenței și imparțialității lor. Prin urmare, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune ca o instanță națională să poată verifica, în anumite împrejurări, dacă o neregularitate care viciază procedura de numire a unui judecător a fost de natură să conducă la o încălcare a dreptului fundamental la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale constituite în prealabil prin lege, în sensul acestei dispoziții și al articolului 47 din cartă [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 130, 131, 152-154 și 159, precum și Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 131].

51

În plus, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție în ceea ce privește independența care trebuie să caracterizeze instanțele chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii. Rezultă că instanțele naționale însărcinate să aplice, în cadrul competențelor lor, dreptul Uniunii sunt obligate să garanteze efectul deplin al cerințelor acestui drept și, prin urmare, al acestui articol 19 alineatul (1) al doilea paragraf, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție națională contrară acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. ș.a. (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 146, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a., C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 253 și jurisprudența citată].

52

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care este de efect direct în litigiul cu care este sesizată [Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 61, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 158 și jurisprudența citată].

53

Prin urmare, în cazul unei încălcări dovedite a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, principiul supremației dreptului Uniunii impune ca instanțele naționale însărcinate să aplice, în cadrul competențelor lor, dreptul Uniunii să lase, din oficiu, neaplicate dispozițiile dreptului național care încalcă cerințele care decurg din acest articol 19 alineatul (1) al doilea paragraf, indiferent dacă ele sunt de origine legislativă sau constituțională, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestor dispoziții pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația Forumul Judecătorilor din România și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctele 247 și 251, precum și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53 și jurisprudența citată].

54

În plus, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o instanță națională care a utilizat posibilitatea conferită la articolul 267 al doilea paragraf TFUE trebuie, dacă este cazul, să înlăture aprecierile unei instanțe naționale superioare, inclusiv atunci când este vorba despre o instanță constituțională, dacă consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, lăsând eventual neaplicată norma națională care o obligă să se conformeze deciziilor acestei instanțe superioare. Aceeași soluție se aplică și când o instanță de drept comun este ținută, în temeiul unei norme naționale de procedură, de o decizie a unei curți constituționale naționale pe care o consideră contrară dreptului Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctele 75 și 76].

55

În această privință, Curtea a statuat, în Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii) (C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 196), că Republica Polonă nu și‑a îndeplinit, având în vedere interpretarea Constituției efectuată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) în hotărârea sa din 14 iulie 2021, citată la punctul 22 din prezenta hotărâre, obligațiile care îi revin în temeiul principiilor autonomiei, supremației, efectivității și aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

56

Rezultă că o instanță poloneză este obligată să lase neaplicate aprecierile care decurg din hotărârea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) din 14 iulie 2021, în măsura în care aceasta confirmă interdicția ca orice instanță națională să verifice dacă o altă instanță respectă cerințele care decurg din dreptul Uniunii în ceea ce privește garantarea unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege.

57

În speță, având în vedere considerațiile prezentate la punctele 41-56 din prezenta hotărâre, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care instanța de trimitere este sesizată cu examinarea unei cereri de recuzare a unui judecător întemeiate pe condițiile de numire a acestuia, îi revine sarcina de a înlătura reglementarea poloneză, astfel cum a fost interpretată în special de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), care îi interzice să examineze legalitatea acestei numiri și care o obligă să trimită această examinare Camerei de control extraordinar și cauze publice, pentru a efectua ea însăși examinarea menționată și pentru a proceda, dacă este cazul, în consecință, pronunțând recuzarea judecătorului în cauză.

58

Trebuie să se observe însă că din dosarul de care dispune Curtea și în special din observațiile formulate în ședință reiese că numirile nelegale pe posturi de judecător au un caracter sistemic în Polonia. Astfel, peste 3000 de judecători, și anume aproximativ 30 % dintre judecătorii din acest stat membru, ar fi fost numiți la propunerea KRS în noua sa compunere, candidații respinși din procedurile de numire nedispunând de o cale de atac efectivă împotriva propunerilor KRS. În plus, s‑a considerat deja, în mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții înseși, că numeroase aspecte ale acestei reforme nu îndeplineau cerințele care decurg din articolul 6 paragraful 1 din CEDO și, respectiv, din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă.

59

În această privință, după cum se arată în esență la punctul 44 din prezenta hotărâre, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune fiecărui stat membru să instituie și să mențină un sistem judiciar de natură să garanteze că autoritățile care fac parte din acest sistem și care au competența de a se pronunța cu privire la căile de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care cea privind independența.

60

Or, având în vedere caracterul sistemic al numirilor nelegale, o apreciere de la caz la caz a respectării cerinței unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege”, în cadrul procedurilor de recuzare întemeiate pe condițiile de numire a judecătorilor în cauză, nu poate fi suficientă, în principiu, pentru a asigura respectarea deplină a cerinței, care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, de examinare a cauzelor ce intră sub incidența dreptului Uniunii de către instanțe independente.

61

Situația este aceasta cu atât mai mult cu cât existența unor atingeri sistemice sau generalizate aduse independenței puterii judecătorești naționale care rezultă din asemenea numiri nelegale este de asemenea susceptibilă să compromită buna funcționare a procedurii trimiterii preliminare, care constituie o componentă esențială a sistemului instituit prin tratate pentru a permite instanțelor naționale să asigure protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii (Hotărârea din 1 august 2025, Royal Football Club Seraing, C‑600/23, EU:C:2025:617, punctul 77 și jurisprudența citată), asemenea atingeri afectând astfel grav uniformitatea, coerența și efectul deplin al acestui drept.

62

Pe de altă parte, trebuie să se observe de asemenea că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pronunțându‑se potrivit procedurii hotărârii‑pilot în Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Wałęsa împotriva Poloniei (CE:ECHR:2023:1123JUD005084921), a statuat în esență că problemele sistemice interconectate constatate necesită din partea statului polonez măsuri legislative și de altă natură adecvate care urmăresc să remedieze problemele de independență a justiției legate de reformele din acest stat.

63

Prin urmare, pe de o parte, pentru a restabili încrederea publicului în sistemul judiciar și pentru a asigura respectarea principiului separării puterilor și, pe de altă parte, pentru a garanta continuitatea și eficacitatea funcționării justiției, inclusiv efectivitatea mecanismului trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, revine ordinii juridice naționale, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, sarcina de a stabili un cadru normativ care să permită, ținând seama de natura și de gravitatea neregularităților săvârșite în cadrul procedurii de numire a judecătorilor, să se aprecieze posibilitățile persoanelor numite în mod nelegal pe posturi de judecător de a continua să își exercite funcția.

64

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu impune însă statelor membre un model unic pentru a garanta o protecție jurisdicțională efectivă și nici pentru a restabili încrederea în sistemul judiciar pe care publicul a pierdut‑o ca urmare a unor neregularității sistemice în numirea pe posturi de judecător.

65

Astfel, statele membre dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește conținutul concret al cadrului normativ stabilit în acest scop, cu condiția însă ca acesta să asigure, prin intermediul unor criterii obiective, că numai persoanele numite în mod nelegal care prezintă garanții suficiente de independență și de imparțialitate pot continua să își exercite funcțiile.

66

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 47 din cartă, precum și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru și jurisprudenței Curții Constituționale a acestuia referitoare la interpretarea acestei reglementări care conferă unui organ o competență exclusivă de a se pronunța cu privire la o cerere de recuzare a unui judecător întemeiată pe condițiile de numire a acestuia, privând în același timp organul respectiv de posibilitatea de a examina o asemenea cerere dacă prin aceasta se repune în discuție legalitatea procedurii de numire a judecătorului menționat. Revine instanței naționale sesizate cu o asemenea cerere de recuzare sarcina de a înlătura aplicarea acestei reglementări, astfel cum este interpretată în jurisprudența menționată, și de a examina ea însăși legalitatea numirii respectivului judecător, în special verificând dacă acesta din urmă îndeplinește cerința unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege” și, dacă este cazul, pronunțând recuzarea aceluiași judecător dacă eventualele neregularități care afectează această numire implică o încălcare a acestei cerințe.

67

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun calificării drept „instanță judecătorească independentă și imparțială” a unui complet de judecată din care face parte un judecător unic care a fost numit pe post în urma unei proceduri de numire caracterizate prin faptul că, în primul rând, candidatura sa a fost recomandată de un organ care nu este independent și, în al doilea rând, ceilalți participanți la această procedură de numire nu dispuneau de un drept la o cale de atac jurisdicțională efectivă pentru a contesta legalitatea numirii acestui judecător.

68

În această privință, după cum se amintește la punctul 42 din prezenta hotărâre, principiul protecției jurisdicționale efective la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre, care a fost consacrat printre altele la articolul 6 paragraful 1 din CEDO și este afirmat în prezent la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

69

Garanțiile privind accesul la o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, în special cele care definesc noțiunea și stabilesc compunerea acesteia, reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil. Verificarea aspectului dacă, prin compunerea sa, o autoritate constituie o astfel de instanță judecătorească, atunci când apare o îndoială serioasă cu privire la acest aspect, este necesară pentru încrederea pe care instanțele judecătorești dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 58, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctul 113, și Hotărârea din 8 mai 2024, Asociația Forumul Judecătorilor din România (Asociații ale magistraților), C‑53/23, EU:C:2024:388, punctul 55].

70

Garanțiile de independență și imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli rezonabile, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 109, Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 93 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 263].

71

În această privință, este necesar ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 110, Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 94 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 264].

72

În acest context, Curtea, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că, deși dreptul la o „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege” constituie un drept autonom, acesta din urmă are totuși legături foarte strânse cu garanțiile de „independență” și de „imparțialitate”. În special, conform principiului separării puterilor care caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 124 și 127, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctele 117 și 118, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21 decembrie 2023, Krajowa Rada Sądownictwa (Menținerea în funcție a unui judecător), C‑718/21, EU:C:2023:1015, punctul 47].

73

În această privință, obiectivul cerinței privind „instanța judecătorească constituită în prealabil prin lege” este acela de a se evita ca organizarea sistemului judiciar să fie lăsată la discreția puterii executive și de a se asigura că această materie este reglementată printr‑o lege adoptată de puterea legislativă într‑un mod conform cu normele ce încadrează exercitarea competenței sale. Această expresie reflectă în special principiul statului de drept și privește nu doar temeiul juridic al existenței înseși a instanței judecătorești, ci și compunerea completului în fiecare cauză, precum și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare determină nelegalitatea participării unuia sau a mai mulți judecători la examinarea cauzei, ceea ce include în special dispoziții privind independența și imparțialitatea membrilor instanței avute în vedere [Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 73, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 129, și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 265].

74

Prin urmare, este necesar ca condițiile de fond și modalitățile procedurale care guvernează adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor să nu fie de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă, odată ce persoanele interesate sunt numite. În acest scop, este necesar în special ca aceste condiții și modalități să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerințele amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctul 97 și jurisprudența citată).

75

În ceea ce privește, mai precis, procesul de numire a judecătorilor, Curtea, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat de asemenea că, având în vedere consecințele fundamentale pe care acest proces le implică pentru buna funcționare și pentru legitimitatea puterii judecătorești într‑un stat democratic guvernat de supremația dreptului, un asemenea proces constituie în mod necesar un element inerent noțiunii de „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”, în sensul articolului 47 al doilea paragraf din cartă. Astfel, independența unei instanțe judecătorești, în sensul acestei dispoziții, se măsoară în special prin modul în care membrii săi au fost numiți [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 57, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctul 120 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, Krajowa Rada Sądownictwa (Menținerea în funcție a unui judecător), C‑718/21, EU:C:2023:1015, punctul 60].

76

Cu toate acestea, nu orice eroare care poate interveni în cursul procedurii de numire a unui judecător este de natură să dea naștere unei îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea acestui judecător și, prin urmare, cu privire la calitatea de „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege”, în sensul dreptului Uniunii, a unui complet de judecată din care face parte [Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctul 123, și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 267].

77

Potrivit unei jurisprudențe constante, o neregularitate săvârșită cu ocazia numirii unui judecător sau a mai mulți judecători în cadrul sistemului judiciar în cauză implică o încălcare a cerinței unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege” atunci când, printre altele, această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și care să dea naștere astfel unei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor în cauză. Aceasta este situația atunci când sunt în discuție norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și funcționarea sistemului judiciar respectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 130, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Valančius, C‑119/23, EU:C:2024:653, punctul 52 și jurisprudența citată].

78

O constatare referitoare la existența unei încălcări a cerinței unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege” și la consecințele unei asemenea încălcări este supusă unei aprecieri globale a unei serii de elemente care, privite împreună, contribuie la generarea în percepția justițiabililor a unor îndoieli legitime în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorilor [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 74, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 269].

79

În speță, având în vedere constatarea efectuată la punctul 57 din prezenta hotărâre, va reveni, așadar, în ultimă instanță, instanței de trimitere sarcina de a se pronunța, în lumina tuturor principiilor care sunt amintite la punctele 68-75 din această hotărâre și după ce a efectuat aprecierile necesare în acest scop, cu privire la aspectul dacă ansamblul condițiilor în care a intervenit numirea judecătoarei S. C. și în special eventualele nereguli care ar fi fost săvârșite în cadrul procedurii de numire a acesteia sunt de natură să conducă la concluzia că judecătoarea respectivă nu poate fi considerată o „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege” în sensul dreptului Uniunii.

80

Astfel, articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii într‑o anumită speță, ci numai să se pronunțe asupra interpretării tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. În aceste condiții, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare instituite prin articolul 267 TFUE, Curtea, pe baza elementelor elementele dosarului de care dispune, poate furniza instanței de trimitere elementele de interpretare a dreptului Uniunii care i‑ar putea fi utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 132 și 133, precum și jurisprudența citată].

81

În ceea ce privește elementele în discuție în litigiul principal și în special, în primul rând, faptul că KRS în noua sa compunere este cel care a recomandat candidatura judecătoarei S. C., trebuie arătat, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 23 din prezenta hotărâre, că KRS constituie, potrivit Constituției, un organ esențial al autonomiei puterii judecătorești, însărcinat cu garantarea independenței judecătorilor și a instanțelor.

82

Or, în ceea ce privește KRS în noua sa compunere, Curtea a statuat că faptul că mandatul în curs al unora dintre membrii care compuneau până atunci KRS, cu o durată de patru ani prevăzută la articolul 187 alineatul (3) din Constituție, a fost scurtat și faptul că, în urma modificărilor aduse Legii privind Consiliul Național al Magistraturii care au condus la Legea privind KRS, cei 15 membri ai KRS care au calitatea de judecători și au fost aleși anterior de colegii lor au fost desemnați de o ramură a puterii legislative poloneze, cu consecința că 23 dintre cei 25 de membri care compun KRS în această nouă compunere au fost desemnați de puterile executivă și legislativă poloneze sau sunt membri ai acestor puteri, erau susceptibile să dea naștere unor îndoieli legitime în ceea ce privește independența și rolul KRS în procesul de numire care trebuia să conducă la numirile în posturi de judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 104, 105 și 108, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 146 și 150].

83

Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că faptul că KRS în noua sa compunere nu prezintă garanții de independență suficiente pentru a înlătura orice îndoială legitimă cu privire la legalitatea procedurilor de numire a judecătorilor în care intervine nu este suficient în sine pentru a concluziona în sensul unei încălcări a cerințelor inerente articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolului 47 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 75 și jurisprudența citată].

84

În al doilea rând, în ceea ce privește lipsa dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă pentru participanții la procedura de numire în cauză, calea lor de atac fiind posibilă numai în fața Camerei de control extraordinar și cauze publice, ea însăși compusă din judecători numiți la propunerea KRS în noua sa compunere, trebuie amintit că, la punctul 77 din Hotărârea din 21 decembrie 2023, Krajowa Rada Sądownictwa (Menținerea în funcție a unui judecător) (C‑718/21, EU:C:2023:1015), Curtea a statuat, în cadrul aprecierii calității de „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE, a Camerei de control extraordinar și cauze publice, că, privite împreună, elementele atât sistemice, cât și circumstanțiale care au caracterizat numirea în cadrul acestui organ a judecătorilor numiți inițial în această cameră au drept consecință faptul că aceasta nu are calitatea de „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, AW T, C‑225/22, EU:C:2025:649, punctele 49 și 50).

85

Pe de altă parte, în continuarea acestei hotărâri, Curtea a constatat, în mai multe ordonanțe, în temeiul acelorași motive, inadmisibilitatea cererilor de decizie preliminară formulate de Camera de control extraordinar și cauze publice compusă, în tot sau în parte, din membri numiți în aceleași condiții precum cei în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată [Ordonanța din 9 aprilie 2024, T. (Programe audiovizuale pentru copii), C‑22/22, EU:C:2024:313, Ordonanța din 15 mai 2024, Rzecznik Finansowy, C‑390/23, EU:C:2024:419, Ordonanța din 29 mai 2024, Prokurator Generalny (Cale extraordinară de atac poloneză II), C‑43/22, EU:C:2024:459, Ordonanța din 29 mai 2024, Rzecznik Praw Obywatelskich (Cale extraordinară de atac poloneză), C‑720/21, EU:C:2024:489, și Ordonanța din 21 iunie 2024, Kancelaria B., C‑810/23, EU:C:2024:543].

86

Or, în speță, după cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, în perioada numirii judecătoarei S. C., în care putea fi introdusă calea de atac în fața Camerei de control extraordinar și cauze publice, toți judecătorii care făceau parte din această cameră fuseseră numiți în împrejurările care au fost examinate de Curte în Hotărârea din 21 decembrie 2023, Krajowa Rada Sądownictwa (Menținerea în funcție a unui judecător) (C‑718/21, EU:C:2023:1015), și care a condus la constatarea, amintită la punctul 84 din prezenta hotărâre, potrivit căreia camera menționată nu are calitatea de „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege”.

87

Astfel, sub rezerva aprecierilor a căror efectuare va reveni instanței de trimitere, calea de atac care poate fi introdusă la Camera de control extraordinar și cauze publice nu poate fi considerată efectivă având în vedere că ar fi fost introdusă în fața unei instanțe ai cărei membri nu îndeplineau cerința unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

88

În ceea ce privește aspectul dacă lipsa, pentru participanții la procedura de numire în cauză, a unui drept la o cale de atac jurisdicțională efectivă este suficientă în sine pentru a se considera că judecătorul în cauză nu este „constituit în prealabil prin lege”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă, Curtea a statuat, desigur, că eventuala lipsă a posibilității de a exercita o cale de atac jurisdicțională în contextul unui proces de numire în posturi de judecător la o instanță supremă națională poate, în anumite cazuri, să nu se dovedească problematică în raport cu cerințele care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Situația este însă diferită în împrejurări în care ansamblul elementelor relevante care caracterizează un asemenea proces într‑un anumit context juridico‑factual național și în special condițiile în care intervine brusc eliminarea posibilităților de exercitare a unei căi de atac jurisdicționale existente până atunci sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli de natură sistemică în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorilor numiți în urma acestui proces [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. ș.a. (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 129].

89

În speță, nu se poate considera, prin urmare, că lipsa unei astfel de căi de atac împotriva deciziei de numire a S. C. în funcția de judecător, luată în considerare în mod izolat, este suficientă pentru a se pronunța recuzarea acesteia.

90

În aceste condiții, trebuie să se aprecieze dacă cele două împrejurări care fac obiectul primei întrebări, analizate împreună, permit să se concluzioneze că instanța menționată nu îndeplinește cerința unei „instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

91

În această privință, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 63 din concluzii și astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, pentru a aprecia dacă judecătorii îndeplinesc cerințele de independență și de imparțialitate și constituie o „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”, în sensul acestor dispoziții, nu trebuie să se examineze numai elementele aferente procedurii lor de numire, ci trebuie să se ia în considerare și alte elemente contextuale relevante, efectuându‑se o apreciere globală a tuturor elementelor care însoțesc numirea lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. ș.a. (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 132].

92

Or, după cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, în primul rând, judecătoarea S. C. exercita funcția de judecătoare asistentă principală a unui judecător al Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań). În al doilea rând, colegiul acestui tribunal regional și adunarea reprezentanților magistraților de la tribunalele districtuale din circumscripția tribunalului regional menționat au emis un aviz favorabil candidaturii sale. În al treilea rând, ceilalți candidați la procedura de numire nu au contestat numirea acestui judecător. În al patrulea rând, instanța de trimitere nu a menționat niciun alt indiciu relevant privind împrejurările care au însoțit numirea menționată, care ar fi putut, în vederea examinării menționate la punctul 91 din prezenta hotărâre, să contribuie la nașterea unor îndoieli legitime în percepția justițiabililor cu privire la impenetrabilitatea judecătoarei menționate în privința unor elemente exterioare.

93

Astfel, sub rezerva verificărilor a căror efectuare va reveni instanței de trimitere, nu pare să se poată constata în speță o altă împrejurare de fapt și de drept de natură să repună în discuție independența sau imparțialitatea acestei judecătoare.

94

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun calificării drept „instanță judecătorească independentă și imparțială” a unui complet de judecată din care face parte un judecător unic care a fost numit pe post în urma unei proceduri de numire caracterizate prin faptul că, în primul rând, candidatura acestui judecător a fost recomandată de un organ care nu prezintă garanții de independență suficiente pentru a înlătura orice îndoială legitimă în percepția justițiabililor cu privire la legalitatea procedurilor de numire a judecătorilor în care intervine organul respectiv și, în al doilea rând, participanții la această procedură de numire nu dispuneau de un drept la o cale de atac jurisdicțională efectivă, în lipsa altor elemente relevante privind contextul care a însoțit procedura menționată care ar fi de o asemenea natură și gravitate încât, privite în ansamblu, să poată repune în discuție independența sau imparțialitatea judecătorului menționat.

95

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: