–

pentru SN, de M. Hanahoe și R. Purcell, solicitors, S. Guerin și C. Donnelly, SC, și M. Lynam și S. Brittain, barristers;

–

pentru SD, de C. Mulholland, solicitor, S. Guerin și C. Donnelly, SC, M. Lynam și S. Brittain, barristers, și E. Walker, BL;

–

pentru Irlanda, de P. Gallagher, A. Morrissey și C. McMahon, în calitate de agenți, asistați de M. Gray și R. Kennedy, SC, și de A. Carroll, L. Masterson și H. Godfrey, BL;

–

pentru Regatul Danemarcei, de L. Teilgård, în calitate de agent;

–

pentru Consiliul Uniunii Europene, de A. Ștefănuc, K. Pleśniak, A. Antoniadis și J. Ciantar, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de H. Leupold, L. Baumgart și H. Krämer, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 50 TUE, a articolului 217 TFUE, a Protocolului (nr. 21) privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatele UE și FUE [denumit în continuare „Protocolul (nr. 21)”], a Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7, denumit în continuare „Acordul de retragere”), precum și a Acordului comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (JO 2021, L 149, p. 10, denumit în continuare „ACC”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Irlanda, a două mandate europene de arestare emise de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord împotriva lui SD în scopul executării unei sancțiuni penale și, respectiv, împotriva lui SN în scopul urmăririi penale.

3

Potrivit articolului 50 TUE:

„(1)   Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune.

(2)   Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) [TFUE]. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.

(3)   Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

(4)   În înțelesul alineatelor (2) și (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză.

Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) [TFUE].

(5)   În cazul în care statul care s‑a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.”

4

Articolul 82 TFUE, care face parte din titlul V, referitor la „[s]pațiul de libertate, securitate și justiție” (denumit în continuare „SLSJ”), din partea a treia din acest tratat, prevede la alineatul (1):

„Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:

[…]

5

Figurând în titlul V, referitor la „[a]corduri internaționale”, din partea a cincea din tratatul menționat, ea însăși referitoare la acțiunea externă a Uniunii, articolul 217 TFUE are următorul cuprins:

„Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale.”

6

Potrivit articolului 1 din Protocolul (nr. 21):

„Sub rezerva articolului 3, Regatul Unit și Irlanda nu participă la adoptarea de către Consiliu a măsurilor propuse care intră sub incidența părții a treia titlul V [TFUE]. Pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte în unanimitate este necesară unanimitatea membrilor Consiliului, cu excepția reprezentanților guvernelor Regatului Unit și Irlandei.

În înțelesul prezentului articol, majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) [TFUE].”

7

Articolul 2 din acest protocol prevede:

„În temeiul articolului 1 și sub rezerva articolelor 3, 4 și 6, niciuna dintre dispozițiile părții a treia titlul V din Tratatul [FUE], nicio măsură adoptată în temeiul titlului respectiv, nicio dispoziție din acordurile internaționale încheiate de Uniune în temeiul titlului respectiv și nici o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene de interpretare a dispozițiilor sau măsurilor respective nu este obligatorie pentru Regatul Unit sau pentru Irlanda sau nu se aplică acestora. Dispozițiile, măsurile sau hotărârile respective nu aduc atingere competențelor, drepturilor și obligațiilor statelor menționate. Dispozițiile, măsurile sau hotărârile respective nu aduc nicio modificare nici acquis‑ului comunitar, nici acquis‑ului Uniunii și nu fac parte din dreptul Uniunii astfel cum acestea se aplică în Regatul Unit și în Irlanda.”

8

Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din protocolul menționat are următorul cuprins:

„Regatul Unit sau Irlanda pot să notifice în scris președintelui Consiliului, în termen de trei luni de la prezentarea către Consiliu a unei propuneri sau a unei inițiative în temeiul părții a treia titlul V din Tratatul [FUE], intenția sa de a participa la adoptarea și la aplicarea măsurii propuse, în urma căreia statul respectiv este îndreptățit la aceasta.”

9

Articolul 4a din același protocol prevede:

„(1)   În ceea ce privește Regatul Unit și Irlanda, prevederile prezentului protocol se aplică, de asemenea, măsurilor propuse sau adoptate în temeiul părții a treia titlul V din Tratatul [FUE], care modifică o măsură existentă care este obligatorie pentru acestea.

(2)   Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, decide că neparticiparea Regatului Unit sau a Irlandei la versiunea modificată a unei măsuri existente face ca respectiva măsură să devină inaplicabilă pentru alte state membre sau pentru Uniune, acesta poate solicita Regatului Unit sau Irlandei să procedeze la o notificare în conformitate cu articolul 3 sau 4. În înțelesul articolului 3, un nou termen de două luni începe să curgă de la data adoptării de către Consiliu a unei astfel de decizii.

[…]”

10

Articolul 6 din Protocolul (nr. 21) prevede:

„Atunci când, în cazurile menționate în prezentul protocol, pentru Regatul Unit sau Irlanda este obligatorie o măsură adoptată de Consiliu în temeiul părții a treia titlul V din Tratatul [FUE], statului respectiv i se aplică, în ceea ce privește măsura în discuție, dispozițiile incidente ale tratatelor.”

11

Articolul 62 din Acordul de retragere face parte din partea a treia din acesta, care conține „[dispozițiile] privind separarea”, și este intitulat „Acțiuni de cooperare judiciară în materie penală aflate în desfășurare”. Acest articol prevede la alineatul (1):

„În Regatul Unit, precum și în statele membre în situații care implică Regatul Unit, următoarele acte se aplică după cum urmează:

[…]

[…]”

12

Potrivit articolului 126 din acest acord, care figurează în partea a patra din acesta, referitoare la „[d]ispoziții tranzitorii”, și care este intitulat „Perioada de tranziție”:

„Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”

13

Articolul 127 din acordul menționat, intitulat „Domeniul de aplicare al dispozițiilor tranzitorii” și care figurează în partea a patra din acest acord, prevede:

„(1)   În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia.

[…]

(6)   În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție, orice trimitere la statele membre în dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1), inclusiv astfel cum este pus în aplicare și executat de statele membre, se interpretează ca incluzând Regatul Unit.

[…]”

14

Articolul 185 din același acord, care figurează în partea a șasea din acesta, care conține „[d]ispoziții instituționale și finale”, și este intitulat „Intrare în vigoare și aplicare”, prevede la al patrulea paragraf:

„Partea a doua și partea a treia, cu excepția articolului 19, a articolului 34 alineatul (1), a articolului 44, a articolului 96 alineatul (1), precum și a titlului I din partea a șasea și a articolelor 169-181, se aplică din momentul încheierii perioadei de tranziție.”

15

Considerentul (23) al ACC are următorul conținut:

„Având în vedere că cooperarea dintre Regatul Unit și Uniune în ceea ce privește prevenirea, investigarea, depistarea sau urmărirea penală a infracțiunilor și executarea sancțiunilor penale, inclusiv protecția împotriva amenințărilor la adresa securității publice și prevenirea acestora, va permite consolidarea securității Regatului Unit și a Uniunii.”

16

Articolul 1 din acest acord, intitulat „Scopul”, prevede:

„Prezentul acord stabilește baza pentru o relație amplă între părți, într‑un spațiu al prosperității și bunei vecinătăți caracterizat de relații strânse și pașnice bazate pe cooperare, care respectă autonomia și suveranitatea fiecărei părți.”

17

Articolul 2 din acordul menționat, intitulat „Acorduri de completare”, prevede:

„(1)   Atunci când Uniunea și Regatul Unit încheie între ele alte acorduri bilaterale, acestea constituie acorduri de completare a prezentului acord, cu excepția cazului în care se prevede altfel în acordurile respective. Aceste acorduri de completare fac parte integrantă din relațiile bilaterale generale reglementate de prezentul acord și formează cadrul general.

(2)   Alineatul (1) se aplică, de asemenea:

18

Articolul 6 din ACC, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1) litera (g) că „perioad[a] de tranziție”, în scopul aplicării acestui acord, trebuie înțeleasă în sensul că vizează perioada de tranziție prevăzută la articolul 126 din Acordul de retragere.

19

A treia parte din ACC, intitulată „Cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară în materie penală”, cuprinde printre altele un titlu VII, intitulat la rândul său „Predare”, în care figurează articolele 596-632 din acest acord.

20

Articolul 596 din acordul menționat, intitulat „Obiectiv”, prevede:

„Obiectivul prezentului titlu este de a asigura că sistemul de extrădare dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Unit, pe de altă parte, se bazează pe un mecanism de predare în temeiul unui mandat de arestare, în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.”

21

Articolul 632 din același acord, intitulat „Aplicarea în cazul mandatelor europene de arestare existente”, prevede:

„Prezentul titlu se aplică în ceea ce privește mandatele europene de arestare emise în conformitate cu Decizia‑cadru [2002/584] de către un stat înainte de încheierea perioadei de tranziție în cazul în care persoana căutată nu a fost arestată în scopul executării respectivului mandat înainte de încheierea perioadei de tranziție.”

22

European Arrest Warrant Act 2003 (Legea din 2003 privind mandatul european de arestare) a transpus Decizia‑cadru 2002/584 în ordinea juridică irlandeză. Articolul 3 din această lege permite ministrului afacerilor externe să desemneze, în sensul legii respective, prin ordin, un stat membru relevant care, în temeiul legislației sale naționale, a pus în aplicare decizia‑cadru. European Arrest Warrant Act, 2003 (Designated Member States) Order 2004 [Ordinul din 2004 referitor la Legea din 2003 privind mandatul european de arestare (statele membre desemnate)] a desemnat Regatul Unit în sensul articolului 3 din Legea din 2003 privind mandatul european de arestare.

23

În temeiul European Arrest Warrant (Application to Third Countries amendament) and Extradition (Amendment) Act 2012 [Legea din 2012 privind mandatul european de arestare (modificare cu privire la aplicarea în cazul țărilor terțe) și predarea (modificare)], ministrul afacerilor externe poate dispune aplicarea Legii din 2003 privind mandatul european de arestare unei țări terțe, în măsura în care, astfel cum precizează articolul 2 alineatul 3 din aceasta, există un acord în vigoare între țara terță menționată și Uniune în vederea predării persoanelor căutate în vederea urmăririi penale sau a aplicării de sancțiuni.

24

În scopul punerii în aplicare, în ceea ce privește mandatele europene de arestare emise de o autoritate judiciară din Regatul Unit, a dispozițiilor Acordului de retragere privind menținerea aplicării Deciziei‑cadru 2002/584 în perioada de tranziție, pe de o parte, și a dispoziției ACC care prevede aplicarea mecanismului de predare instituit prin titlul VII din partea a treia din acest din urmă acord anumitor mandate europene de arestare emise înainte de expirarea acestei perioade tranzitorii, pe de altă parte, Irlanda a adoptat succesiv:

25

La 9 septembrie 2020, SD a fost arestat în Irlanda în temeiul unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare din Regatul Unit la 20 martie 2020 în vederea executării unei pedepse privative de libertate de opt ani. În ceea ce îl privește pe SN, acesta a fost arestat în Irlanda la 25 februarie 2021 în temeiul unui mandat european de arestare emis de aceleași autorități la 5 octombrie 2020, în vederea începerii urmăririi penale. Persoanele interesate au fost plasate în arest preventiv în Irlanda, în așteptarea deciziei cu privire la predarea lor către autoritățile din Regatul Unit și sunt în prezent în detenție.

26

La 16 februarie 2021 și, respectiv, la 5 martie 2021, SD și SN au sesizat High Court (Înalta Curte, Irlanda) cu o cerere de efectuare a unei anchete prin care se urmărea contestarea în esență a legalității arestării lor, arătând că Irlanda nu mai putea aplica regimul mandatului european de arestare în privința Regatului Unit. După ce a constatat că arestarea persoanelor în cauză era legală, această instanță a refuzat să dispună punerea lor în libertate. În aceste condiții, persoanele interesate au sesizat instanța de trimitere cu două apeluri distincte.

27

Potrivit instanței menționate, Legea din 2003 privind mandatul european de arestare, care transpune în dreptul irlandez Decizia‑cadru 2002/584, are vocația de a se aplica unei țări terțe în măsura în care există un acord în vigoare între țara terță menționată și Uniune în vederea predării unor persoane căutate în scopul urmăririi penale sau al aplicării de sancțiuni. Cu toate acestea, pentru ca această legislație să se aplice, acordul în cauză trebuie să prezinte un caracter obligatoriu pentru Irlanda.

28

Astfel, în ipoteza în care dispozițiile Acordului de retragere și ale ACC privind regimul mandatului european de arestare nu ar fi obligatorii pentru Irlanda, măsurile naționale care prevăd menținerea regimului menționat în privința Regatului Unit ar fi lipsite de validitate și, în consecință, menținerea în detenție a persoanelor interesate ar fi nelegală. Prin urmare, legalitatea detenției acestora din urmă ar depinde de aspectul dacă Acordul privind retragerea și ACC sunt obligatorii în mod valabil pentru Irlanda, ceea ce ar putea să nu fie cazul, dat fiind că acestea conțin măsuri care intră sub incidența SLSJ, de la care Irlanda este exceptată în temeiul Protocolului (nr. 21).

29

Potrivit lui SN și SD, nici articolul 50 TUE, nici articolul 217 TFUE, care constituie temeiul juridic al Acordului de retragere și, respectiv, al ACC, nu pot constitui temeiul includerii în aceste acorduri a unor măsuri care intră sub incidența SLSJ. Pentru fiecare dintre aceste acorduri ar fi fost necesar să se recurgă și la articolul 82 alineatul (1) al doilea paragraf litera (d) TFUE, adăugarea acestei din urmă dispoziții în temeiul juridic al respectivelor acorduri declanșând aplicarea Protocolului (nr. 21).

30

Instanța de trimitere arată însă că Irlanda a subscris la Decizia‑cadru 2002/584 într‑un moment în care Regatul Unit făcea parte integrantă din regimul instituit prin aceasta. Astfel, dispozițiile Acordului de retragere și, respectiv, ale ACC nu ar impune noi obligații în privința Irlandei, ci ar prevedea mai degrabă continuarea aplicării unor obligații existente. În plus, cele două acorduri ar fi obligatorii pentru Regatul Unit și pentru Uniune în dreptul internațional.

31

În aceste împrejurări, Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„Având în vedere faptul că Irlanda beneficiază de menținerea suveranității în cadrul [SLSJ], sub rezerva dreptului Irlandei de a opta pentru măsuri adoptate de Uniune în acest domeniu în temeiul titlului V din partea a treia a Tratatului FUE;

având în vedere faptul că temeiul juridic material declarat al [Acordului de retragere] (și al deciziei privind încheierea aceluiași acord) este articolul 50 TUE;

având în vedere faptul că temeiul juridic material declarat al [ACC] (și al deciziei privind încheierea aceluiași acord) este articolul 217 TFUE și

având în vedere faptul că, în consecință, nu s‑a considerat că o opțiune de participare era impusă sau permisă în ceea ce privește Irlanda, astfel încât nu a fost exercitată nicio astfel de opțiune:

32

Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență, prevăzută la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții, și, în subsidiar, aplicarea procedurii accelerate, prevăzută la articolul 105 din regulamentul menționat. În susținerea cererii sale, aceasta a invocat printre altele faptul că SN și SD sunt în prezent lipsiți de libertate în așteptarea deciziei cu privire la predarea lor către autoritățile din Regatul Unit.

33

Trebuie arătat, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară are ca obiect în esență aspectul dacă mandatele europene de arestare emise în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din domeniile menționate în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la SLSJ, trebuie să fie executate de Irlanda. În consecință, aceasta poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.

34

În al doilea rând, potrivit jurisprudenței Curții, trebuie să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată de litigiul în cauză este în prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal [Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente), C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 28 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2021, Openbaar Ministerie (Dreptul de a fi audiat de autoritatea judiciară de executare), C‑428/21 PPU și C‑429/21 PPU, EU:C:2021:876, punctul 32].

35

Or, din decizia de trimitere reiese că SN și SD se află în prezent în detenție. În plus, în lumina explicațiilor furnizate de instanța de trimitere și rezumate la punctul 28 din prezenta hotărâre, menținerea lor în detenție în Irlanda depinde de decizia pe care Curtea va fi chemată să o pronunțe în această cauză, în măsura în care, în funcție de răspunsul dat de aceasta, SN și SD vor putea fi repuși în libertate sau predați autorităților din Regatul Unit.

36

În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 17 august 2021, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatei generale, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

37

Pe de altă parte, aceasta a decis să trimită cauza în fața Curții pentru a fi atribuită Marii Camere.

38

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere dorește să afle în esență dacă sunt obligatorii pentru Irlanda, pe de o parte, dispozițiile Acordului de retragere care prevăd menținerea regimului mandatului european de arestare în privința Regatului Unit în perioada de tranziție și, pe de altă parte, dispoziția ACC care prevede aplicarea regimului de predare instituit de titlul VII din partea a treia din acest din urmă acord unor mandate europene de arestare emise înainte de expirarea acestei perioade de tranziție și care privesc persoane care nu au fost încă arestate în executarea unor asemenea mandate înainte de încheierea perioadei menționate.

39

Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că instanța de trimitere nu identifică dispozițiile specifice ale acestor acorduri în temeiul cărora trebuie să fie executate mandatele europene de arestare în discuție în litigiul principal. În aceste condiții, împrejurarea menționată nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă aceasta s‑a referit sau nu la ele în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele din dreptul Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2017, X și X, C‑638/16, EU:C:2017:173, punctul 39, precum și Hotărârea din 17 iunie 2021, Simonsen & Weel, C‑23/20, EU:C:2021:490, punctul 81).

40

În speță, reiese din dosarul de care dispune Curtea că întrebările adresate privesc, pe de o parte, articolul 62 alineatul (1) litera (b) din Acordul de retragere coroborat cu articolul 185 al patrulea paragraf din acesta, precum și, pe de altă parte, articolul 632 din ACC.

41

Astfel, articolul 62 alineatul (1) litera (b) și articolul 185 al patrulea paragraf din Acordul de retragere prevăd menținerea obligației de a executa, după încheierea perioadei de tranziție, mandatele europene de arestare emise în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584 atunci când persoana căutată a fost arestată înainte de încheierea acestei perioade, stabilită, prin articolul 126 din acest acord, la 31 decembrie 2020.

42

În ceea ce privește articolul 632 din ACC, acesta supune executarea mandatelor europene de arestare emise în conformitate cu această decizie‑cadru înainte de încheierea perioadei de tranziție regimului de predare prevăzut de titlul VII din partea a treia din acest acord atunci când persoana căutată nu a fost arestată în scopul executării mandatului european de arestare înainte de sfârșitul aceleiași perioade.

43

Prin urmare, mai precis în ceea ce privește, pe de o parte, articolul 62 alineatul (1) litera (b) din Acordul de retragere coroborat cu articolul 185 al patrulea paragraf din acesta și, pe de altă parte, articolul 632 din ACC, trebuie să se verifice dacă includerea lor în primul și, respectiv, în al doilea dintre aceste acorduri ar fi trebuit să declanșeze aplicabilitatea Protocolului (nr. 21), implicând astfel o inaplicabilitate de principiu a acelorași dispoziții în privința Irlandei, fără a aduce atingere posibilității oferite de protocolul menționat acestui stat membru de a participa la adoptarea unor măsuri în temeiul părții a treia titlul V din Tratatul FUE.

44

În aceste condiții și având în vedere explicațiile furnizate de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, este necesar să se constate că, prin intermediul întrebărilor formulate, această instanță solicită Curții să stabilească dacă articolul 50 TUE, articolul 217 TFUE și Protocolul (nr. 21) trebuie interpretate în sensul că sunt obligatorii pentru Irlanda articolul 62 alineatul (1) litera (b) din Acordul de retragere coroborat cu articolul 185 al patrulea paragraf din acesta, precum și articolul 632 din ACC.

45

În această privință, trebuie amintit că Protocolul (nr. 21) prevede că Irlanda nu participă la adoptarea de către Consiliu a măsurilor propuse care intră sub incidența părții a treia titlul V TFUE și că nicio măsură adoptată în temeiul titlului respectiv, precum și nicio dispoziție din acordurile internaționale încheiate de Uniune în temeiul titlului respectiv nu este obligatorie pentru Irlanda sau nu i se aplică, cu excepția cazului în care aceasta decide să participe la adoptarea unor astfel de măsuri sau să le accepte.

46

Cu toate acestea, Acordul de retragere și ACC nu au fost încheiate în temeiul titlului menționat, ci al articolului 50 alineatul (2) TUE și, respectiv, al articolului 217 TFUE. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceste temeiuri juridice erau în sine adecvate pentru a constitui baza, pe de o parte, a includerii în Acordul de retragere a unor dispoziții referitoare la menținerea aplicării Deciziei‑cadru 2002/584 în ceea ce privește mandatele europene de arestare emise de Regatul Unit și, pe de altă parte, a includerii în ACC a unei dispoziții care prevede aplicarea regimului de predare instituit de titlul VII din partea a treia din acest din urmă acord în cazul mandatelor europene de arestare emise înainte de expirarea perioadei de tranziție și care privesc persoane care nu au fost încă arestate în executarea unor asemenea mandate înainte de încheierea perioadei respective sau dacă, așa cum susțin SD și SN, articolul 82 alineatul (1) al doilea paragraf litera (d) TFUE ar fi trebuit de asemenea să figureze în temeiul juridic material pentru încheierea acestor acorduri, declanșând în acest fel aplicarea Protocolului (nr. 21).

47

Astfel, temeiul juridic al unui act, al cărui caracter adecvat este apreciat în funcție de elemente obiective precum finalitatea și conținutul acestuia, este cel care determină protocoalele eventual aplicabile și nu invers (Hotărârea din 22 octombrie 2013, Comisia/Consiliul, C‑137/12, EU:C:2013:675, punctul 74).

48

În ceea ce privește, în primul rând, articolul 50 TUE, reținut ca temei juridic pentru Acordul de retragere, reiese de la alineatele (2) și (3) ale acestuia că acordul menționat prevede o procedură de retragere care implică, primo, notificarea Consiliului European cu privire la intenția de retragere, secundo, negocierea și încheierea unui acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de viitoarele relații dintre statul în cauză și Uniune, și, tertio, retragerea propriu‑zisă din Uniune la data intrării în vigoare a acestui acord sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea Consiliului European, cu excepția cazului în care acesta din urmă, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 51 și jurisprudența citată).

49

În consecință, articolul 50 TUE urmărește un dublu obiectiv, și anume, pe de o parte, consacrarea dreptului suveran al unui stat membru de a se retrage din Uniune și, pe de altă parte, instituirea unei proceduri care urmărește să permită ca o asemenea retragere să se efectueze în mod ordonat (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 56).

50

Pentru a putea atinge în mod efectiv acest din urmă obiectiv, articolul 50 alineatul (2) TUE atribuie Uniunii competența exclusivă de a negocia și de a încheia un acord de stabilire a condițiilor retragerii, acest acord având vocația de a reglementa, în toate domeniile care intră sub incidența tratatelor, toate chestiunile referitoare la separarea dintre Uniune și statul care se retrage din aceasta.

51

Prin urmare, în temeiul acestei competențe, Uniunea a putut negocia și încheia Acordul de retragere, care prevede printre altele, în relațiile cu Regatul Unit, continuarea aplicării unei părți importante a acquis‑ului Uniunii, pentru a reduce incertitudinile și, în măsura posibilului, pentru a limita la minimum perturbările provocate de împrejurarea că, la data retragerii, tratatele încetează să se aplice statului care iese, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 4 din orientările adoptate de Consiliul European cu ocazia reuniunii extraordinare din 29 aprilie 2017 ca urmare a notificării efectuate de Regatul Unit în temeiul articolului 50 TUE.

52

În special, articolul 127 din Acordul de retragere prevede că, în absența unor dispoziții contrare în acest acord, în cursul perioadei de tranziție dreptul Uniunii, din care face parte Decizia‑cadru 2002/584, se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia. În plus, în temeiul articolului 185 al patrulea paragraf din respectivul acord, decizia‑cadru menționată se aplică, în relațiile cu Regatul Unit, în situațiile prevăzute la articolul 62 alineatul (1) litera (b) din același acord.

53

Pe de altă parte, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctele 52 și 53 din concluzii, procedura de încheiere a acordurilor internaționale prevăzută la articolul 218 TFUE se poate dovedi incompatibilă cu cea prevăzută la articolul 50 alineatele (2) și (4) TUE, de exemplu ca urmare a împrejurării că, în temeiul articolului 218 TFUE, Consiliul încheie acordul în unanimitate, iar nu, cum este cazul în ceea ce privește încheierea unui acord de retragere, cu majoritate calificată, care, în plus, este fără participarea reprezentantului statului membru care se retrage.

54

Or, în măsura în care acordul de retragere are vocația de a acoperi toate domeniile și chestiunile vizate la punctul 50 din prezenta hotărâre și întrucât nu pot fi adăugate la articolul 50 alineatul (2) TUE temeiuri juridice care prevăd proceduri incompatibile cu procedura prevăzută la alineatele (2) și (4) ale articolului menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Consiliul (Acordul cu Armenia), C‑180/20, EU:C:2021:658, punctul 34 și jurisprudența citată], trebuie să se deducă de aici faptul că numai articolul 50 TUE, ca temei juridic autonom și independent de orice alt temei juridic prevăzut de tratate, poate garanta, în acordul de retragere, un tratament coerent al tuturor domeniilor care intră sub incidența tratatelor menționate, care permite să se asigure că retragerea se efectuează în mod ordonat.

55

Trebuie precizat de asemenea că articolul 62 alineatul (1) litera (b) din Acordul de retragere vizează măsuri care erau obligatorii pe teritoriul Irlandei înainte de data intrării în vigoare a acestui acord. Or, adăugarea articolului 82 alineatul (1) al doilea paragraf litera (d) TFUE la temeiul juridic material pentru a întemeia acordul de retragere ar fi de natură să dea naștere unor incertitudini întrucât, ca urmare a aplicabilității Protocolului (nr. 21) care ar rezulta din acesta, Irlanda, care a ales să se supună regimului mandatului european de arestare, inclusiv față de Regatul Unit, ar fi tratată ca și cum nu ar fi participat niciodată la acesta. O astfel de situație ar fi cu greu compatibilă cu obiectivul de a reduce incertitudinile și de a limita perturbările în scopul unei retrageri ordonate, prezentat la punctul 51 din prezenta hotărâre.

56

Astfel, întrucât articolul 50 alineatul (2) TUE constituie unicul temei juridic adecvat pentru încheierea acordului de retragere, dispozițiile Protocolului (nr. 21) nu își puteau găsi aplicarea în acest context.

57

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 217 TFUE, reținut ca temei juridic pentru ACC, Curtea a precizat deja că acesta acordă Uniunii competența pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor care îi revin în raport cu țările terțe în toate domeniile reglementate de Tratatul FUE (Hotărârea din 18 decembrie 2014, Regatul Unit/Consiliul, C‑81/13, EU:C:2014:2449, punctul 61 și jurisprudența citată).

58

Acordurile încheiate în temeiul acestei dispoziții pot conține, așadar, norme privind toate domeniile care țin de competența Uniunii. Or, dat fiind că Uniunea dispune, în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (j) TFUE, de o competență partajată în ceea ce privește titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, măsurile care intră în acest domeniu de competență pot fi incluse într‑un acord de asociere întemeiat pe articolul 217 TFUE, precum ACC.

59

Întrucât este cert că mecanismul de predare instituit prin titlul VII din partea a treia din ACC și care se aplică mandatelor europene de arestare prevăzute la articolul 632 din acest acord ține într‑adevăr de acest domeniu de competență, este necesar să se examineze dacă includerea unui astfel de mecanism într‑un acord de asociere necesită în plus adăugarea unui temei juridic specific precum articolul 82 alineatul (1) al doilea paragraf litera (d) TFUE.

60

În această privință, Curtea a statuat, desigur, că Consiliul nu poate, în temeiul articolului 217 TFUE, să adopte un act în cadrul unui acord de asociere decât cu condiția ca acest act să vizeze un domeniu de competență specific al Uniunii și de asemenea să se bazeze pe temeiul juridic corespunzător domeniului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Regatul Unit/ConsiliulC‑81/13, EU:C:2014:2449, punctul 62).

61

Cu toate acestea, cerința respectivă a fost formulată într‑o cauză în care nu era în discuție încheierea unui acord de asociere, ci adoptarea unei decizii privind poziția care urma să fie adoptată, în numele Uniunii, în cadrul unui organism creat printr‑un astfel de acord. Or, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 70 din concluzii, în acest context particular, și anume cel al unei decizii adoptate, conform articolului 218 alineatele (8) și (9) TFUE, cu majoritate calificată fără participarea Parlamentului European, era necesară adăugarea unui temei juridic specific pentru a garanta că nu sunt eludate eventuale cerințe procedurale mai stricte specifice domeniului în cauză.

62

În schimb, din moment ce încheierea unui acord precum ACC nu vizează un singur domeniu de acțiune specific, ci, dimpotrivă, un vast ansamblu de domenii de competență ale Uniunii în vederea realizării unei asocieri între Uniune și un stat terț, iar această concluzie impune, în orice caz, în conformitate cu articolul 218 alineatul (6) al doilea paragraf litera (a) punctul (i) și alineatul (8) al doilea paragraf prima teză TFUE, un vot în unanimitate, precum și aprobarea Parlamentului European, nu există, în ceea ce privește o asemenea concluzie, niciun risc de eludare a unor cerințe procedurale mai stricte.

63

În plus, necesitatea de a adăuga un temei juridic specific care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FUE la cele ale dispozițiilor unui acord de asociere care intră în domeniul de competență al Uniunii reglementat de acest titlu nu poate fi dedusă nici din jurisprudența Curții, potrivit căreia, cu titlu excepțional, actele care urmăresc mai multe obiective sau au mai multe componente, care sunt legate în mod indisolubil, fără ca una dintre acestea să fie accesorie în raport cu cealaltă, trebuie să fie adoptate pe baza diverselor temeiuri juridice corespunzătoare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Consiliul (Acordul cu Armenia), C‑180/20, EU:C:2021:658, punctul 34 și jurisprudența citată].

64

În această privință, Curtea a statuat, în materia acordurilor de cooperare pentru dezvoltare, că faptul de a impune ca un asemenea acord să fie întemeiat și pe o altă dispoziție decât temeiul său juridic generic de fiecare dată când are ca obiect o materie specifică ar fi în practică de natură să golească de substanță competența și procedura prevăzute de acest temei juridic [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Consiliul (Acordul cu Armenia)C‑180/20, EU:C:2021:658, punctul 51 și jurisprudența citată].

65

Aceste considerații sunt valabile mutatis mutandis în privința acordurilor de asociere, ale căror obiective sunt concepute în mod larg, în sensul că măsurile necesare pentru urmărirea lor privesc un ansamblu vast de domenii de competență ale Uniunii.

66

Tocmai aceasta este situația ACC, întrucât, astfel cum a arătat Consiliul în observațiile sale, pentru a garanta, între părțile la acord, un just echilibru al drepturilor și obligațiilor, precum și unitatea celor 27 de state membre, ACC trebuia să aibă un domeniu de aplicare suficient de extins.

67

Prin urmare, având în vedere domeniul de aplicare extins al ACC, contextul adoptării sale și declarațiile univoce care provin de la toate instituțiile și statele membre implicate pe tot parcursul negocierilor cu privire la retragerea Regatului Unit din Uniune, includerea în acest acord, alături de norme și de măsuri care țin de numeroase alte domenii ale dreptului Uniunii, a unor dispoziții care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FUE se integrează în obiectivul general al acordului menționat, care este de a stabili baza pentru o relație amplă între părți, într‑un spațiu al prosperității și bunei vecinătăți caracterizat de relații strânse și pașnice bazate pe cooperare, care respectă autonomia și suveranitatea fiecărei părți.

68

Mecanismul de predare instituit prin ACC contribuie tocmai la urmărirea acestui obiectiv, părțile indicând, în considerentul (23) al acestuia, că cooperarea lor în materie, printre altele, de investigare, depistare sau urmărire penală a infracțiunilor în materie și de executare a sancțiunilor penale ar permite consolidarea securității Regatului Unit și a Uniunii. Rezultă că ACC nu poate fi interpretat în sensul că urmărește mai multe obiective sau că are mai multe componente, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 63 din prezenta hotărâre.

69

În consecință, normele referitoare la predarea persoanelor în temeiul unui mandat de arestare cuprinse în ACC, în special la articolul 632 din acesta, referitor la aplicarea acestor norme în cazul mandatelor europene de arestare existente, puteau fi incluse în acest acord numai în temeiul articolului 217 TFUE, fără ca dispozițiile Protocolului (nr. 21) să se aplice acestuia.

70

Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare că articolul 50 TUE, articolul 217 TFUE și Protocolul (nr. 21) trebuie să fie interpretate în sensul că sunt obligatorii pentru Irlanda articolul 62 alineatul (1) litera (b) din Acordul de retragere coroborat cu articolul 185 al patrulea paragraf din acesta, precum și articolul 632 din ACC.

71

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 50 TUE, articolul 217 TFUE și Protocolul (nr. 21) privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatele UE și FUE, trebuie să fie interpretate în sensul că sunt obligatorii pentru Irlanda articolul 62 alineatul (1) litera (b) din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice coroborat cu articolul 185 al patrulea paragraf din acesta, precum și articolul 632 din Acordul comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte.