–

pentru Openbaar Ministerie, de C. McGivern și K. van der Schaft;

–

pentru guvernul neerlandez, de K. Bulterman, C. S. Schillemans și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru Irlanda, de M. Lane, în calitate de agent, asistată de G. Mullan, BL;

–

pentru guvernul francez, de A. Daniel, în calitate de agent;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid, M. Wasmeier și W. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4), precum și a articolului 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul executării, în Țările de Jos, a două mandate europene de arestare emise, în cauza C‑428/21 PPU, de autoritățile judiciare maghiare împotriva lui HM, resortisant al unei țări terțe, și respectiv, în cauza C‑429/21 PPU, de autoritățile judiciare belgiene împotriva lui TZ, resortisant neerlandez, ca urmare a cererii de consimțământ formulate de fiecare dintre aceste autorități judiciare, prima în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, iar a doua în temeiul articolului 28 alineatul (3) din aceasta.

3

Considerentele (5), (6) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 [UE].”

5

Articolele 3, 4 și 4a din decizia‑cadru menționată enumeră motivele de neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a mandatului european de arestare. Articolul 5 din aceeași decizie‑cadru prevede garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale. Articolul 8 din decizia‑cadru privește conținutul și forma mandatului european de arestare.

6

Potrivit articolului 11 din această decizie‑cadru, intitulat „Drepturile persoanei căutate”:

„(1)   Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

(2)   O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.”

7

Articolul 13 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Consimțământul la predare”, prevede:

„(1)   În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimțământ și, după caz, renunțarea sa expresă la drepturile conferite de «principiul specialității», prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în fața autorității judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

(2)   Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimțământ și, după caz, renunțarea prevăzute la alineatul (1) să fie obținute în condiții care să arate faptul că persoana le‑a exprimat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.

(3)   Consimțământul și, după caz, renunțarea prevăzute la alineatul (1) sunt consemnate într‑un proces‑verbal, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului membru de executare.

[…]”

8

Articolul 14 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Audierea persoanei căutate”, prevede:

„În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.”

9

Articolul 15 din Decizia‑cadru 2002/584 are următorul cuprins:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

10

Articolul 19 din această decizie‑cadru, intitulat „Audierea persoanei în așteptarea deciziei”, prevede la alineatul (2):

„Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare și în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.”

11

Potrivit articolului 27 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni”:

„(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s‑a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într‑un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

(3)   Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:

[…]

(4)   Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie‑cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.

[…]”

12

Articolul 28 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Predarea sau extrădarea ulterioară”, prevede:

„(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au făcut aceeași notificare, se consideră că a fost acordat consimțământul pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, cu excepția situației în care, într‑un caz particular, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   În orice situație, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare poate, fără consimțământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, în următoarele cazuri:

[…]

(3)   Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat membru, în conformitate cu următoarele norme:

[…]”

13

Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul neerlandez prin Wet tot implementatie van het kaderbesluit van de Raad van de Europese Unie betreffende het Europees aanhoudingsbevel en de procedures van overlevering tussen de lidstaten van de Europese Unie (Overleveringswet) [Legea de punere în aplicare a Deciziei‑cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene (Legea privind predarea)] din 29 aprilie 2004 (Stb. 2004, nr. 195), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Legea din 17 martie 2021 (Stb. 2021, nr. 155).

14

La 25 mai 2020, instanța de trimitere, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), a autorizat predarea către Ungaria a lui HM, resortisant al unei țări terțe, în vederea efectuării urmăririi penale, în acest stat membru, pentru fapte calificate drept „spălare a produselor infracțiunii”. HM a fost predat efectiv Ungariei la 25 iunie 2020, unde se află de atunci în detenție.

15

La 13 aprilie 2021, o autoritate judiciară maghiară a adresat instanței de trimitere o cerere, în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, pentru a obține consimțământul acesteia ca HM să fie urmărit penal în Ungaria pentru alte infracțiuni decât cele care au motivat predarea sa, în special pentru alte fapte constitutive de spălare a produselor infracțiunii, care ar fi fost săvârșite de persoana în cauză înainte de predare menționată.

16

Potrivit instanței de trimitere, care este autoritatea judiciară de executare în această cauză, cererea de consimțământ conține informațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, precum și un proces‑verbal de audiere a lui HM de către o autoritate judiciară maghiară. În cursul acestei audieri, el ar fi declarat, asistat de un avocat, că nu dorește să renunțe la a beneficia de principiul specialității, conform articolului 27 alineatul (3) litera (f) din această decizie‑cadru.

17

Deși arată că Decizia‑cadru 2002/584 nu conține nicio normă referitoare la procedura care trebuie urmată de autoritatea judiciară de executare sesizată cu o cerere de consimțământ prevăzută la articolul 27 din această decizie‑cadru, instanța de trimitere arată că dreptul de a fi ascultat face parte din dreptul la apărare, care este inerent dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

18

Or, dat fiind că HM se află în prezent în detenție în Ungaria, el nu a fost convocat pentru a se exprima cu privire la cererea de consimțământ adresată instanței de trimitere și nu a fost, cu ocazia examinării cererii de către această instanță de trimitere, nici prezent, nici reprezentat de avocatul care îl asistase în cadrul procedurii anterioare privind executarea mandatului european de arestare sau de un alt avocat.

19

Astfel, instanța de trimitere se întreabă în ce stat membru și în ce mod persoana predată trebuie să își poată exercita dreptul de a fi audiată atunci când o autoritate judiciară a statului membru emitent sesizează autoritatea judiciară de executare cu o cerere de consimțământ prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584.

20

În acest context, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

La 26 ianuarie 2021, instanța de trimitere a autorizat predarea către Regatul Belgiei a lui TZ, resortisant al Țărilor de Jos, în vederea urmăririi penale, în Belgia, pentru fapte calificate drept „jafuri organizate sau armate”. TZ a fost predat efectiv acestui stat membru, unde se află de atunci în detenție.

22

La 3 mai 2021, o autoritate judiciară belgiană a adresat instanței de trimitere o cerere de consimțământ pentru o predare ulterioară a lui TZ către Republica Federală Germania, în temeiul articolului 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, în vederea efectuării urmăririi penale pentru alte infracțiuni, și anume jafuri organizate sau armate care ar fi fost săvârșite în cursul anului 2020. Cererea de consimțământ conține informațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din această decizie‑cadru, precum și traducerea prevăzută la alineatul (2) al aceluiași articol.

23

Instanța de trimitere, în calitate de autoritate judiciară de executare în prezenta cauză, arată că TZ se află în prezent în detenție în Belgia. Acesta nu a fost convocat și nu era nici prezent, nici reprezentat cu ocazia examinării de către instanța de trimitere a cererii provenite de la autoritatea judiciară belgiană.

24

Astfel, instanța de trimitere ridică în esență aceeași problemă cu cea vizată la punctul 19 din prezenta hotărâre în ceea ce privește dreptul persoanei predate de a fi audiată în cadrul unei cereri de consimțământ întemeiate pe articolul 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584.

25

În acest context, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

Prin Decizia președintelui Curții din 30 iulie 2021, cauzele C‑428/21 PPU și C‑429/21 PPU au fost conexate.

27

Instanța de trimitere a solicitat ca prezentele trimiteri preliminare să fie judecate potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

28

În susținerea cererii sale, instanța de trimitere arată că întrebările preliminare privesc o materie prevăzută în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE și că HM și TZ sunt în prezent privați de libertate.

29

În ceea ce privește, pe de o parte, situația lui HM, această instanță observă că răspunsul Curții la întrebările preliminare va avea o incidență directă și decisivă asupra duratei detenției persoanei în cauză în Ungaria, în măsura în care printre altele, în cazul respingerii cererii de consimțământ pentru extinderea infracțiunilor, în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea competentă din statul membru emitent nu ar fi autorizată să îl plaseze în detenție provizorie pentru infracțiunile vizate de această cerere.

30

În ceea ce privește, pe de altă parte, situația lui TZ, instanța de trimitere subliniază faptul că această persoană este privată de libertate în așteptarea deciziei acestei instanțe referitoare la cererea de consimțământ de predare ulterioară autorității judiciare germane în vederea executării unui mandat european de arestare emis de aceasta.

31

În această privință, trebuie să se constate, în primul rând, că prezentele trimiteri preliminare privesc interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care ține de domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, acestea pot fi judecate potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură.

32

În ceea ce privește, în al doilea rând, criteriul referitor la urgență, potrivit jurisprudenței constante a Curții, este necesar să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este în prezent privată de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal (a se vedea în special Hotărârea din 28 noiembrie 2019, Spetsializirana prokuratura, C‑653/19 PPU, EU:C:2019:1024, punctul 22 și jurisprudența citată).

33

În speță, pe de o parte, HM și TZ sunt în prezent privați de libertate. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 18 și 23 din prezenta hotărâre, HM și TZ sunt deținuți în Ungaria și, respectiv, în Belgia, după ce au fost predați acestor state membre pe baza unor mandate europene de arestare emise de acestea din urmă. Pe de altă parte, dat fiind că întrebările adresate de instanța de trimitere privesc necesitatea sau lipsa necesității de a audia persoana în cauză în ceea ce privește existența unor motive care pot justifica refuzul consimțământului autorității judiciare a statului membru de executare cu privire la extinderea infracțiunilor care au justificat inițial predarea sau cu privire la o predare ulterioară a acestei persoane către un alt stat membru, decizia Curții ar putea avea o consecință imediată asupra situației arestării preventive a lui HM și a lui TZ.

34

În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 29 iulie 2021, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentelor trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

35

Prin intermediul celor două întrebări formulate în fiecare dintre cauzele conexate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4), precum și articolul 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, citite în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că o persoană predată autorității judiciare emitente în executarea unui mandat european de arestare beneficiază de dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare atunci când aceasta din urmă este sesizată de autoritatea judiciară emitentă cu o cerere de consimțământ în temeiul acestor dispoziții din respectiva decizie‑cadru și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce mod se concretizează dreptul persoanei în cauză de a fi audiată.

36

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintite, cu titlu introductiv, fundamentele juridice ale sistemului instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum reies din această decizie‑cadru și din jurisprudența Curții.

37

Mai întâi, trebuie subliniat că atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. În mod mai specific, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept [Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente), C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 35, precum și jurisprudența citată].

38

În acest context, Decizia‑cadru 2002/584 vizează, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 37 și jurisprudența citată].

39

Astfel, după cum reiese din articolul 1 alineatele (1) și (2) din Decizia‑cadru 2002/584, interpretat în lumina considerentului (5) al acesteia, această decizie‑cadru are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea, semnată la Paris la 13 decembrie 1957, cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind întemeiat pe principiul recunoașterii reciproce [a se vedea în special Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare), C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 37 și jurisprudența citată].

40

Acest principiu, care constituie, potrivit considerentului (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din această decizie‑cadru, care consacră regula în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile deciziei‑cadru menționate [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 38 și jurisprudența citată].

41

Rezultă că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 39 și jurisprudența citată].

42

Apoi, în ceea ce privește, mai precis, articolele 27 și 28 din Decizia‑cadru 2002/584, vizate de cererile de decizie preliminară, Curtea a statuat deja că, deși aceste dispoziții conferă statelor membre anumite competențe precise cu ocazia executării unui mandat european de arestare, acestea, din moment ce stabilesc norme derogatorii de la principiul recunoașterii reciproce enunțat la articolul 1 alineatul (2) din această decizie‑cadru, nu pot fi interpretate într‑un mod care ar conduce la neutralizarea obiectivului urmărit de decizia‑cadru menționată, care constă în facilitarea și în accelerarea predărilor între autoritățile judiciare ale statelor membre, având în vedere încrederea reciprocă ce trebuie să existe între acestea [Hotărârea din 24 septembrie 2020, Generalbundesanwalt beim Bundesgerichtshof (Principiul specialității), C‑195/20 PPU, EU:C:2020:749, punctul 35 și jurisprudența citată].

43

În sfârșit, Curtea a subliniat că Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dispozițiilor cartei, nu poate fi interpretată astfel încât să repună în discuție efectivitatea sistemului de cooperare judiciară între statele membre, în cadrul căreia mandatul european de arestare, astfel cum este prevăzut de legiuitorul Uniunii, constituie un element esențial [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 58 și jurisprudența citată].

44

Curtea a statuat astfel că, pentru a asigura în special ca funcționarea mandatului european de arestare să nu fie paralizată, obligația de cooperare loială, prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, trebuie să stea la baza dialogului dintre autoritățile judiciare de executare și autoritățile judiciare emitente. Prin urmare, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctele 104 și 109, precum și jurisprudența citată].

45

În lumina acestor elemente trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă persoana predată autorității judiciare emitente în executarea unui mandat european de arestare are, astfel cum consideră instanța de trimitere, dreptul de a fi audiată atunci când, în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și, respectiv, alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta, o cerere de consimțământ este adresată de această autoritate autorității judiciare de executare în vederea fie a efectuării urmăririi penale pentru alte infracțiuni decât cele care au justificat predarea sa, fie a unei predări ulterioare a acestei persoane unui alt stat membru.

46

În această privință, este necesar să se arate că Decizia‑cadru 2002/584 prevede, la articolul 14, că orice persoană arestată care nu consimte la predarea sa are dreptul de a fi audiată, articolul 19 din această decizie‑cadru prevăzând norme care privesc în mod specific o astfel de audiere. În schimb, decizia‑cadru menționată nu conține nicio dispoziție specială privind dreptul persoanei predate în contextul oricăreia dintre cererile de consimțământ menționate la punctul anterior de a fi audiată.

47

Or, reiese din articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu considerentul (12) al acesteia că ea respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute la articolul 6 TUE și reflectate în cartă, în special dispozițiile din capitolul VI din aceasta. Articolul 47 din cartă, care figurează în acest capitol, consacră dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.

48

Întrucât dreptul de a fi ascultat face parte din dreptul la apărare, inerent dreptului de a beneficia de protecție jurisdicțională efectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 203 și 205, precum și jurisprudența citată], nu se poate deduce în niciun caz din faptul că Decizia‑cadru 2002/584 nu recunoaște în mod expres persoanei în cauză dreptul de a fi audiată în contextul unei cereri de consimțământ în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4) din decizia‑cadru menționată sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta că persoana respectivă ar fi, în asemenea împrejurări, privată de acest drept fundamental.

49

Astfel, după cum a amintit deja Curtea, decizia de a acorda consimțământul prevăzut la articolul 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 este distinctă de cea referitoare la executarea unui mandat european de arestare și produce, pentru persoana în cauză, efecte distincte de cele ale acestei din urmă decizii [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 60]. Situația trebuie să fie aceeași în ceea ce privește efectele consimțământului prevăzut la articolul 28 alineatul (3) din această decizie‑cadru, referitor la predarea ulterioară a persoanei în cauză către un alt stat membru.

50

În această privință, trebuie să se observe, pe de o parte, că, în conformitate cu aceste dispoziții, consimțământul autorității judiciare de executare este dat atunci când infracțiunea la care se referă implică ea însăși obligația de predare potrivit respectivei decizii‑cadru. În plus, consimțământul este refuzat pentru aceleași motive de neexecutare obligatorie sau facultativă precum cele prevăzute pentru mandatul european de arestare la articolele 3 și 4 din aceeași decizie‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 61].

51

Pe de altă parte, deși, atunci când se solicită autorității judiciare de executare să își dea consimțământul în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta, persoana în cauză a fost deja predată autorității judiciare emitente în executarea unui mandat european de arestare, nu este mai puțin adevărat că decizia privind consimțământul este, la fel ca cea referitoare la executarea mandatului european de arestare, de natură să aducă atingere libertății acestei persoane [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 62]. Astfel, o decizie de consimțire va avea în special drept consecință faptul că persoana menționată va putea fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru săvârșirea unei alte infracțiuni decât cea care privea mandatul european de arestare, în cadrul executării căruia aceasta și‑a putut valorifica drepturile fundamentale, printre care cel de a fi audiată.

52

Astfel, dat fiind că măsura avută în vedere împotriva sa ar afecta‑o, este necesar să se considere că persoana vizată trebuie să beneficieze de dreptul de a fi audiată atunci când o cerere de consimțământ este formulată de autoritățile judiciare ale statului membru emitent în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta.

53

Prin urmare, trebuie să se stabilească, în al doilea rând, la ce autoritate își poate valorifica persoana în cauză dreptul de a fi audiată atunci când intervine o astfel de cerere de consimțământ.

54

Chiar dacă, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) litera (f) și cu articolul 28 alineatul (2) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară emitentă este obligată să audieze persoana în cauză pentru a obține eventuala renunțare a acestei persoane la principiul specialității prevăzut la articolul 27 alineatul (2) din această decizie‑cadru sau consimțământul persoanei menționate pentru o predare ulterioară către un alt stat membru în temeiul articolului 28 alineatul (2) din aceasta, revine totuși autorității judiciare de executare sarcina de a‑și da consimțământul pentru o astfel de extindere a urmăririi penale la alte infracțiuni sau la o altă predare ulterioară, in aplicarea articolului 27 alineatul (4) și a articolului 28 alineatul (3) litera (d) din decizia‑cadru menționată.

55

Această din urmă autoritate trebuie astfel să aprecieze, în special având în vedere motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă prevăzute la articolele 3 și 4 din Decizia‑cadru 2002/584, dacă poate fi autorizată eventuala extindere a urmăririi penale la alte infracțiuni sau o predare ulterioară către un alt stat membru.

56

Rezultă că persoana predată trebuie să fie audiată de autoritatea judiciară de executare atunci când autoritățile judiciare ale statului membru emitent formulează o cerere de consimțământ în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta.

57

În consecință, este necesar să se stabilească, în al treilea și ultimul rând, modalitățile de exercitare a acestui drept, astfel cum decurg din dreptul Uniunii.

58

În această privință, astfel cum s‑a subliniat în ședința în fața Curții, este necesar să se asigure că aceste modalități sunt de natură să garanteze atât realizarea obiectivului urmărit de Decizia‑cadru 2002/584, care este în special facilitarea și accelerarea predărilor între autoritățile judiciare ale statelor membre, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 42 din prezenta hotărâre, cât și respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei predate.

59

Or, Decizia‑cadru 2002/584 nu conține nicio dispoziție care să privească în mod specific astfel de modalități.

60

Astfel, în punerea în aplicare a Deciziei‑cadru 2002/584, statele membre păstrează, în conformitate cu autonomia lor procedurală, posibilitatea de a adopta în această privință norme care se pot dovedi diferite de la un stat membru la altul. Totuși, acestea trebuie să se asigure că normele respective nu contravin cerințelor care decurg din această decizie‑cadru, în special în ceea ce privește protecția jurisdicțională, garantată prin articolul 47 din cartă, care stă la baza acesteia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2021, PI, C‑648/20 PPU, EU:C:2021:187, punctul 58).

61

Pe de altă parte, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 53 din concluzii, în lipsa unor norme specifice prevăzute de dreptul Uniunii, modalitățile de exercitare a dreptului persoanei vizate de a fi audiată în cadrul unei cereri de consimțământ formulate de autoritățile judiciare ale statului membru emitent pot fi stabilite de comun acord de autoritățile judiciare emitente și de executare, cu respectarea principiului autonomiei procedurale.

62

Or, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, dreptul de a fi ascultat, care face parte integrantă din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și face cunoscut punctul de vedere, în mod util și efectiv, în cadrul acestei proceduri [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 205 și jurisprudența citată].

63

Atunci când autoritățile judiciare ale statului membru emitent formulează o cerere de consimțământ în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta, posibilitatea de a‑și face cunoscut punctul de vedere, în mod util și efectiv, consacrată la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, deși nu implică dreptul persoanei în cauză de a se prezenta în persoană în fața autorității judiciare de executare atunci când aceasta intenționează să consimtă la cererea statului membru emitent, necesită totuși ca această persoană să fi avut posibilitatea materială de a‑și valorifica, cu privire la cererea de consimțământ, toate eventualele observații și obiecții în fața autorității judiciare de executare.

64

Astfel, în vederea interpretării articolului 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie să se ia în considerare, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din aceasta, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

65

Or, din această jurisprudență reiese că articolul 6 alineatul (1) din respectiva convenție nu se aplică procedurilor de extrădare, din care face parte în special procedura de executare a mandatului european de arestare, în măsura în care aceste proceduri nu implică o contestare a drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unui reclamant și nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzații în materie penală (a se vedea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea Monedero Angora împotriva Spaniei din 7 octombrie 2008, CE:ECHR:2008:1007DEC004113805, § 2, și Hotărârea din 4 septembrie 2014, Trabelsi împotriva Belgiei, CE:ECHR:2014:0904JUD000014010, § 160, precum și jurisprudența citată).

66

În acest cadru, trebuie amintit de asemenea că decizia autorității judiciare de executare de a consimți la cererea formulată de autoritatea judiciară emitentă în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta trebuie adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii acestei cereri. Astfel, trebuie să se asigure că persoana în cauză este audiată în mod util și efectiv, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 62 din prezenta hotărâre, fără a repune însă în discuție logica care stă la baza Deciziei‑cadru 2002/584 sau obiectivele acesteia, prin care se urmărește accelerarea procedurilor de predare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 mai 2013, F, C‑168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 73).

67

În aceste condiții și având în vedere acest imperativ al celerității care stă la baza Deciziei‑cadru 2002/584, dreptul de a fi audiat de autoritatea judiciară de executare poate fi pus în aplicare în mod concret în statul membru emitent, în care se află persoana predată, fără participarea directă a autorității judiciare de executare.

68

Astfel, nimic nu se opune soluției avute în vedere de instanța de trimitere, care ar consta în aceea că persoana în cauză își susține poziția pe lângă autoritatea judiciară emitentă în raport cu eventuala extindere a urmăririi penale la alte infracțiuni decât cele care au justificat predarea sa sau în raport cu predarea sa ulterioară unui alt stat membru, de exemplu atunci când această autoritate o audiază cu privire la o eventuală renunțare la beneficiul principiului specialității, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584, sau în cadrul procedurii referitoare la executarea unui alt mandat european de arestare, emis ulterior de un alt stat membru pentru fapte săvârșite înainte de predarea sa statului membru emitent. Dacă această poziție este consemnată într‑un proces‑verbal și comunicată ulterior de autoritatea judiciară emitentă autorității judiciare de executare, aceasta trebuie considerată de autoritatea judiciară de executare, în principiu, ca fiind obținută de autoritățile judiciare emitente cu respectarea cerințelor prevăzute la articolul 47 al doilea paragraf din cartă. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 37 din prezenta hotărâre, potrivit principiului încrederii reciproce, statele membre trebuie să considere, mai puțin în situații excepționale, că celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept.

69

Trebuie amintit, pe de altă parte, că dispozițiile articolelor 27 și 28 din Decizia‑cadru 2002/584 le reflectă pe cele ale articolelor 14 și, respectiv, 15 din Convenția europeană privind extrădarea, semnată la Paris la 13 decembrie 1957 (Hotărârea din 19 septembrie 2018, RO, C‑327/18 PPU, EU:C:2018:733, punctul 57). Or, în special din articolul 14 din această convenție reiese că o cerere de consimțământ în vederea efectuării urmăririi penale pentru alte infracțiuni trebuie să fie însoțită de un „proces‑verbal judiciar care consemnează declarațiile persoanei extrădate”.

70

Din moment ce revine autorității judiciare de executare sarcina de a asigura respectarea dreptului la apărare, aceasta din urmă trebuie să examineze cererea de consimțământ în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta pe baza informațiilor cuprinse în cererea respectivă și ținând seama în mod corespunzător de poziția persoanei în cauză.

71

În ipoteza în care autoritatea judiciară de executare ar considera că nu dispune de elemente suficiente, în special în ceea ce privește poziția persoanei în cauză, pentru a‑i permite să ia în cunoștință de cauză – și cu respectarea deplină a dreptului la apărare al acesteia din urmă – decizia sa referitoare la cererea de consimțământ în discuție, îi va reveni sarcina de a recurge, prin analogie, la dispozițiile articolului 15 alineatul (2) din această decizie‑cadru, invitând autoritatea judiciară emitentă să îi furnizeze de urgență informații suplimentare cu privire la poziția persoanei în cauză.

72

Cu toate acestea, revine autorității judiciare de executare și autorității judiciare emitente sarcina de a se asigura că o astfel de solicitare de informații suplimentare și punerea sa în aplicare nu aduc atingere obiectivului Deciziei‑cadru 2002/584, care urmărește să faciliteze și să accelereze procedurile de predare și, mai precis, ca decizia referitoare la cererea de consimțământ să poată fi luată de autoritatea judiciară de executare cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut la articolul 27 alineatul (4) din această decizie‑cadru și la articolul 28 alineatul (3) litera (c) din aceasta.

73

Având în vedere toate aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4), precum și articolul 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, citite în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că o persoană predată autorității judiciare emitente în executarea unui mandat european de arestare beneficiază de dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare atunci când aceasta din urmă este sesizată de autoritatea judiciară emitentă cu o cerere de consimțământ în temeiul acestor dispoziții ale respectivei decizii‑cadru, această audiere putând avea loc în statul membru emitent, caz în care autoritățile judiciare ale acestuia din urmă sunt obligate să se asigure că dreptul persoanei în cauză de a fi audiată se exercită în mod util și efectiv, fără participarea directă a autorității judiciare de executare. Cu toate acestea, este de competența autorității judiciare de executare să se asigure că dispune de elemente suficiente, în special în ceea ce privește poziția persoanei în cauză, pentru a‑i permite să ia în cunoștință de cauză – și cu respectarea deplină a dreptului la apărare al acesteia din urmă – decizia sa referitoare la cererea de consimțământ formulată în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta și să invite, dacă este cazul, autoritatea judiciară emitentă să îi furnizeze de urgență informații suplimentare.

74

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 27 alineatul (3) litera (g) și alineatul (4), precum și articolul 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, citite în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că o persoană predată autorității judiciare emitente în executarea unui mandat european de arestare beneficiază de dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare atunci când aceasta din urmă este sesizată de autoritatea judiciară emitentă cu o cerere de consimțământ în temeiul acestor dispoziții ale respectivei decizii‑cadru, această audiere putând avea loc în statul membru emitent, caz în care autoritățile judiciare ale acestuia din urmă sunt obligate să se asigure că dreptul persoanei în cauză de a fi audiată se exercită în mod util și efectiv, fără participarea directă a autorității judiciare de executare. Cu toate acestea, este de competența autorității judiciare de executare să se asigure că dispune de elemente suficiente, în special în ceea ce privește poziția persoanei în cauză, pentru a‑i permite să ia în cunoștință de cauză – și cu respectarea deplină a dreptului la apărare al acesteia din urmă – decizia sa referitoare la cererea de consimțământ formulată în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 sau al articolului 28 alineatul (3) din aceasta și să invite, dacă este cazul, autoritatea judiciară emitentă să îi furnizeze de urgență informații suplimentare.