–

pentru FU și DRV Intertrans BV, de F. Vanden Bogaerde, advocaat;

–

pentru Verbraeken J. en Zonen BV, de P. Bekaert și S. Bekaert, advocaten;

–

pentru PN, de F. Vanden Bogaerde, advocaat;

–

pentru guvernul belgian, de S. Baeyens, C. Pochet și L. Van den Broecket, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și M. de Ree, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și F. van Schaik, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), a articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 (JO 2009, L 284, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 987/2009”), a articolului 3 alineatul (1) litera (a) și a articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului (JO 2009, L 300, p. 51), precum și a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1072/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața transportului rutier internațional de mărfuri (JO 2009, L 300, p. 72).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două proceduri penale inițiate, pe de o parte, împotriva lui FU și a DRV Intertrans BV (cauza C‑410/21), și, pe de altă parte, împotriva Verbraeken J. en Zonen BV și a lui PN (cauza C‑661/21), pentru săvârșirea de fraude în materie de cotizații la asigurările sociale.

3

Considerentul (15) al Regulamentului nr. 883/2004 are următorul cuprins:

„Este necesar ca persoanele care se deplasează în Comunitate să se supună regimului de securitate socială a unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea dispozițiilor legislațiilor interne aplicabile, precum și complicațiile care pot rezulta din această cauză.”

4

Titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, denumit „Stabilirea legislației aplicabile”, conține articolele 11-16 din acesta.

5

Articolul 11 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.”

6

Articolul 13 alineatul (1) din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul:

[…]

[…]”

7

În temeiul articolului 72 litera (a) din același regulament, Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială (denumită în continuare „Comisia administrativă”) tratează printre altele orice chestiune administrativă sau de interpretare care decurge din dispozițiile Regulamentului nr. 883/2004 sau din cele ale Regulamentului nr. 987/2009.

8

Potrivit articolului 76 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Cooperarea”:

„[…]

(4)   Instituțiile și persoanele reglementate de prezentul regulament au obligația să se informeze reciproc și să coopereze pentru a asigura aplicarea corectă a prezentului regulament.

[…]

(6)   În cazul unor dificultăți de interpretare sau de aplicare a prezentului regulament, care ar putea pune în pericol drepturile unei persoane pe care acesta le reglementează, instituția din statul membru competent sau din statul membru de reședință al persoanei interesate ia legătura cu instituția sau instituțiile din statul sau statele membre în cauză. În cazul în care nu se poate găsi o soluție într‑un termen rezonabil, autoritățile respective pot sesiza Comisia administrativă.”

9

Articolul 90 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„[Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO 1971, L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26)] se abrogă de la data aplicării prezentului regulament.

[…]”

10

Considerentele (2) și (6) ale Regulamentului nr. 987/2009 au următorul cuprins:

[…]

11

Sub titlul „Valoarea juridică a documentelor și a documentelor justificative eliberate într‑un alt stat membru”, articolul 5 din acest regulament prevede:

„(1)   Documentele eliberate de instituția unui stat membru și care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării [Regulamentului nr. 883/2004] și a [prezentului regulament], precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise.

(2)   În cazul în care există îndoieli cu privire la valabilitatea unui document sau la acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează conținutul acestuia, instituția statului membru care primește documentul solicită instituției emitente lămuririle necesare și, dacă este cazul, retragerea documentului respectiv. Instituția emitentă reexaminează motivele eliberării documentului și îl retrage, dacă este necesar.

(3)   În temeiul alineatului (2), în cazul în care există îndoieli cu privire la informațiile furnizate de persoana vizată, valabilitatea documentului sau a documentelor justificative sau acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează informațiile cuprinse în acestea, instituția de la locul de ședere sau de reședință, la cererea instituției competente, poate, în măsura posibilului, proceda la verificarea informațiilor sau a documentului respectiv.

(4)   În cazul în care nu se ajunge la un acord între instituțiile în cauză, cazul poate fi supus atenției Comisiei administrative de către autoritățile competente cel devreme în termen de o lună de la data la care instituția care a primit documentul și‑a prezentat cererea. Comisia administrativă încearcă să reconcilieze punctele de vedere în termen de șase luni de la data la care a fost sesizată cu privire la cazul respectiv.”

12

Articolul 14 alineatul (5a) primul paragraf din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„În sensul aplicării titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004], «sediu sau loc de desfășurare a activității» înseamnă sediul sau locul de desfășurare a activității în care se adoptă deciziile principale ale întreprinderii și în care se exercită funcțiile administrației sale centrale.”

13

Potrivit articolului 19 alineatul (2) din același regulament:

„La cererea persoanei respective ori a angajatorului său, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004] eliberează un atestat conform căruia respectiva legislație este aplicabilă și indică, dacă este cazul, până la ce dată și în ce condiții.”

14

Articolul 20 din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Cooperarea între instituții”, prevede:

„(1)   Instituțiile relevante comunică instituției competente din statul membru a cărui legislație îi este aplicabilă unei anumite persoane în temeiul titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004] informațiile necesare pentru a stabili data la care legislația respectivă devine aplicabilă și cotizațiile pe care acea persoană și angajatorul (angajatorii) săi sunt obligați să le plătească în temeiul legislației respective.

(2)   Instituția competentă a statului membru a cărui legislație devine aplicabilă unei persoane, în temeiul titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004] pune la dispoziția instituției desemnate de autoritatea competentă a statului membru având legislația sub incidența căreia s‑a aflat ultima dată persoana respectivă informațiile care indică data de la care începe să se aplice noua legislație.”

15

Articolul 96 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Regulamentul (CEE) nr. 574/72 [al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 (JO 1972, L 74, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74)] se abrogă de la 1 mai 2010.

[…]”

16

Articolul 3 din Regulamentul nr. 1071/2009, intitulat „Cerințe pentru a exercita ocupația de operator de transport rutier”, prevede la alineatul (1):

„Întreprinderile care exercită ocupația de operator de transport rutier trebuie:

[…]”

17

Sub titlul „Condiții referitoare la cerința privind sediul”, articolul 5 din acest regulament are următorul cuprins:

„În vederea respectării cerinței stabilite la articolul 3 alineatul (1) litera (a), o întreprindere trebuie, în statul membru în cauză:

18

Articolul 11 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Se acordă, la cerere, autorizația de exercitare a ocupației de operator de transport rutier unei întreprinderi de transport care îndeplinește cerințele stabilite la articolul 3. Autoritatea competentă se asigură că o întreprindere care depune o cerere îndeplinește cerințele stabilite la respectivul articol.”

19

Articolul 12 alineatul (1) din același regulament prevede:

„Autoritățile competente verifică dacă întreprinderile cărora le‑au acordat autorizații de exercitare a ocupației de operator de transport rutier continuă să îndeplinească cerințele stabilite la articolul 3. […]”

20

Potrivit articolului 3 din Regulamentul nr. 1072/2009:

„Transportul internațional se efectuează în baza deținerii unei licențe comunitare, care este însoțită, în cazul în care conducătorul auto este cetățean al unei țări terțe, de un atestat de conducător auto.”

21

Articolul 4 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Licența comunitară se eliberează de un stat membru, în conformitate cu prezentul regulament, oricărui operator de transport rutier de mărfuri care efectuează transport rutier de mărfuri contra cost în numele unui terț și care:

22

FU este administratorul DRV Intertrans BV, o societate cu sediul în Belgia. El a constituit împreună cu soția sa societatea Md Intercargo s. r. o., cu sediul în Slovacia. Aceste două societăți au ca obiect de activitate transportul național și internațional.

23

Autoritatea competentă slovacă a emis certificate A 1, care atestă, în temeiul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, afilierea mai multor lucrători ai societății Md Intercargo la sistemul slovac de securitate socială (denumiți în continuare „lucrătorii în cauză”).

24

Activitățile FU și legăturile dintre societățile menționate mai sus au făcut obiectul unui control din partea Sociale Inspectie (Inspecția socială, Belgia) (denumită în continuare „inspecția socială belgiană”), din care a rezultat că Md Intercargo era în realitate condusă din Belgia unde era prestată cea mai mare parte a serviciilor sale de transport. Potrivit inspecției sociale belgiene, Md Intercargo a fost constituită pentru a aloca DRV Intertrans o mână de lucru ieftină prin detașare de lucrători. Deși este titulara unei licențe comunitare de transport rutier emisă de autoritățile slovace, Md Intercargo nu ar fi avut nicio activitate economică relevantă în Slovacia, fapt care ar fi fost confirmat de autoritățile acestui stat membru ca răspuns la o întrebare a inspecției sociale belgiene.

25

În temeiul controlului astfel efectuat de inspecția socială belgiană, s‑a început urmărirea penală împotriva lui FU și a DRV Intertrans în fața correctionele rechtbank West‑Vlaanderen, afdeling Brugge (Tribunalul Corecțional din Flandra Occidentală, Secția Brugge, Belgia), pentru fraudă în materie de contribuții la asigurările sociale în perioada cuprinsă între 17 iulie 2013 și 11 octombrie 2014.

26

În cursul acestei proceduri penale, inspecția socială belgiană a solicitat instituției emitente slovace, la 26 octombrie 2016, să retragă retroactiv certificatele A 1 referitoare la lucrătorii în cauză.

27

Prin scrisoarea din 20 decembrie 2016, instituția emitentă slovacă a răspuns că încercase fără succes să efectueze un control al societății MD Intercargo și a solicitat inspecției sociale belgiene să îi transmită rezultatele anchetei sale și toate elementele de probă reunite în cadrul acestei cauze pentru a‑i permite să decidă dacă accepta să aplice retroactiv regimul belgian de securitate socială lucrătorilor în cauză. Ținând seama de îndoielile serioase pe care le avea cu privire la adevăratul sediu social al acestei societăți și de existența procedurii penale evocate la punctele 25 și 26 din prezenta hotărâre, instituția emitentă slovacă a indicat că retrage provizoriu toate certificatele A 1 referitoare la lucrătorii în cauză, astfel încât aceste certificate nu ar mai avea în continuare forță obligatorie și că autoritățile belgiene ar putea astfel să continue procedura penală menționată. Totuși, această instituție emitentă a subliniat, în primul rând, că atât elementele de probă pe care inspecția socială belgiană trebuia să i le transmită, cât și rezultatul procedurii penale pendinte în fața instanțelor belgiene i‑ar permite să stabilească definitiv legislația aplicabilă lucrătorilor în cauză și, în al doilea rând, că, în așteptarea acestora, lucrătorii respectivi ar rămâne supuși regimului slovac de securitate socială și că niciunul dintre certificatele A 1 în discuție nu ar fi retras definitiv.

28

Printr‑o hotărâre din 10 mai 2017, correctionele rechtbank West‑Vlaanderen, afdeling Brugge (Tribunalul Corecțional din Flandra Occidentală, Secția Brugge) a declarat FU și DRV Intertrans vinovate de fraudă în materie de contribuții la asigurările sociale. Această hotărâre a fost confirmată mai întâi printr‑o hotărâre din 4 octombrie 2018 a hof van beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent, Belgia), apoi casată printr‑o hotărâre din 9 aprilie 2019 a Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia), care a trimis cauza spre rejudecare la hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia).

29

Prin hotărârea din 11 februarie 2021 pronunțată de această din urmă instanță, FU și DRV Intertrans au fost declarate vinovate de fraudă în materie de contribuții la asigurările sociale. Din această hotărâre reiese că, ținând seama de retragerea lor provizorie de către instituția emitentă slovacă, certificatele A 1 în discuție în litigiul principal au fost considerate ca fiind neobligatorii și, prin urmare, lipsite de forță probantă în ceea ce privește regimul de securitate socială aplicabil lucrătorilor în cauză. De asemenea, s‑a considerat că licența comunitară de transport rutier de care beneficia societatea MD Intercargo nu avea nicio incidență asupra stabilirii regimului menționat și nu impunea să se considere că această societate dispunea de un sediu real și stabil în Slovacia, în scopul aplicării Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009.

30

FU și DRV Intertrans au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Hof van Cassatie (Curtea de Casație). În cadrul acestui recurs, pe de o parte, recurenții din litigiul principal susțin în special că articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009 nu permite retragerea sau suspendarea provizorie a certificatelor A 1, astfel încât certificatele A 1 retrase provizoriu de instituția emitentă slovacă își păstrau întreaga valoare. Pe de altă parte, aceiași recurenți din litigiul principal susțin că, în special în temeiul articolelor 5, 11 și 12 din Regulamentul nr. 1071/2009, precum și al articolelor 3 și 4 din Regulamentul nr. 1072/2009, deținerea de către o societate a unei licențe comunitare de transport rutier constituie o dovadă irefragabilă a existenței unui sediu real și stabil în statul membru care a eliberat‑o și, prin urmare, a sediului social al acestei societăți în acest stat membru, în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

31

În aceste condiții, Hof van Cassatie (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32

PN este administratorul Verbraeken J. en Zonen BV (denumită în continuare „Verbraeken”), o societate de transport cu sediul în Melle (Belgia). Pe de altă parte, PN este coproprietar al Uab Van Daele F. (denumită în continuare „Van Daele”), o societate specializată în serviciile de transport și de logistică cu sediul în Lituania și care dispune de o licență comunitară de transport rutier emisă de autoritățile lituaniene.

33

Potrivit unei anchete desfășurate de inspecția socială belgiană, PN și Verbraeken ar fi utilizat Van Daele pentru a angaja conducători auto lituanieni în Belgia. Aceștia din urmă, după ce au fost recrutați în Lituania, ar fi mers imediat în Belgia pentru a‑și semna contractele de muncă și pentru a‑și exercita activitatea din acest stat membru, din incintele Verbraeken. Aceștia ar circula în principal în Belgia și în țările vecine și s‑ar întoarce în aceste incinte pentru perioadele de repaus obligatoriu. Documentele de transport și discurile tahografice ar fi tratate la biroul lui PN din Melle.

34

A fost începută urmărirea penală împotriva lui PN și a Verbraeken în special pentru fraudă în materie de contribuții la asigurările sociale în perioada cuprinsă între 1 iulie 2011 și 4 decembrie 2015.

35

Printr‑o hotărâre din 18 septembrie 2019, correctionele rechtbank van Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul Corecțional din Flandra de Est, secția Gent, Belgia) a declarat PN și Verbraeken vinovate de săvârșirea acestei infracțiuni. Această hotărâre a fost anulată în parte prin hotărârea din 18 martie 2021 pronunțată de hof van beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent) în măsura în care declara faptele constitutive ale infracțiunii respective ca fiind dovedite în privința lui PN și Verbraeken pentru perioada cuprinsă între 20 ianuarie 2014 și 4 decembrie 2015.

36

PN și Verbraeken au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, susținând în special că, în temeiul articolelor 5, 11 și 12 din Regulamentul nr. 1071/2009, precum și al articolului 4 din Regulamentul nr. 1072/2009, deținerea de către o societate a unei licențe comunitare de transport rutier constituia o dovadă irefragabilă a existenței unui sediu real și stabil în statul membru care a eliberat‑o și, prin urmare, a sediului social al acestei societăți în acest stat membru, în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

37

În aceste condiții, Hof van Cassatie (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

38

Prin Decizia președintelui Curții din 13 septembrie 2022, cauzele C‑410/21 și C‑661/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

39

Din cererea de decizie preliminară privind cauza C‑410/21 reiese că, în urma unei cereri de reexaminare și de retragere a certificatelor A 1 în discuție în litigiul principal, adresată de inspecția socială belgiană instituției emitente slovace, aceasta din urmă, având îndoieli cu privire la faptele aflate la originea emiterii acestor certificate și cu privire la legislația de securitate socială aplicabilă lucrătorilor în cauză, a declarat că retrăgea cu titlu provizoriu certificatele menționate, care nu ar avea forță obligatorie până când aceasta nu stabilește regimul de securitate socială aplicabil lucrătorilor în cauză și până când nu se pronunță, în consecință, cu privire la cererea menționată, după închiderea procedurii penale începute în fața instanțelor belgiene împotriva inculpaților din litigiul principal pentru acte care ar putea implica obținerea sau utilizarea frauduloasă a acelorași certificate.

40

Astfel, prin „retragerea cu titlu provizoriu” a certificatelor A 1 în discuție în litigiul principal, instituția emitentă slovacă a intenționat, în definitiv, să suspende efectele juridice ale acestor certificate pentru o perioadă determinată.

41

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei sale întrebări în cauza C‑410/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, mai întâi, dacă articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că un certificat A 1 eliberat de instituția competentă a unui stat membru încetează să mai fie obligatoriu pentru instituțiile și instanțele din statul membru în care se efectuează munca atunci când, în urma unei cereri de reexaminare și de retragere adresate de instituția competentă a acestui din urmă stat membru instituției emitente, aceasta a declarat că suspendă efectele obligatorii ale acestui certificat până ce se pronunță definitiv cu privire la această cerere. În cazul unui răspuns negativ la această primă întrebare, instanța de trimitere solicită în continuare să se stabilească dacă, în astfel de împrejurări, o instanță din statul membru în care se desfășoară munca, sesizată cu o procedură penală inițiată împotriva unor persoane suspectate că au obținut sau au utilizat în mod fraudulos același certificat A 1, poate totuși să constate existența unei fraude și să înlăture în consecință certificatul menționat.

42

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că certificatul A 1, care a înlocuit certificatul E 101 prevăzut de Regulamentul nr. 574/72, corespunde unui formular‑tip eliberat, în conformitate cu titlul II din Regulamentul nr. 987/2009, de instituția desemnată de autoritatea competentă a statului membru a cărui legislație în materie de securitate socială este aplicabilă, pentru a atesta, în special potrivit articolului 19 alineatul (2) din acest regulament, supunerea lucrătorilor care se află într‑una dintre situațiile prevăzute în titlul II din Regulamentul nr. 883/2004 legislației acestui stat membru. Procedând astfel, în temeiul principiului potrivit căruia lucrătorii trebuie să fie afiliați la un singur regim de securitate socială, acest certificat implică în mod necesar că nu se pot aplica regimurile de securitate socială ale celorlalte state membre (Hotărârea din 14 mai 2020, Bouygues travaux publics și alții, C‑17/19, EU:C:2020:379, punctele 38 și 39, precum și jurisprudența citată).

43

Astfel cum a arătat deja Curtea, Regulamentul nr. 987/2009 a codificat jurisprudența Curții privind domeniul de aplicare și efectele juridice ale certificatului E 101 și procedura care trebuie urmată pentru soluționarea eventualelor diferende dintre instituțiile statelor membre în cauză cu privire la validitatea sau la exactitatea acestui certificat, consacrând, pe de o parte, caracterul obligatoriu al unor astfel de certificate și competența exclusivă a instituției emitente în ceea ce privește aprecierea validității acestora și preluând în mod explicit, pe de altă parte, procedura de dialog între instituțiile competente ale statelor membre și de conciliere în fața comisiei administrative ca mijloc pentru soluționarea diferendelor între aceste instituții privind atât exactitatea documentelor întocmite, cât și stabilirea legislației aplicabile lucrătorului vizat (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2018, Alpenrind și alții, C‑527/16, EU:C:2018:669, punctul 43 și jurisprudența citată).

44

În special, articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 prevede că documentele eliberate de către instituția unui stat membru și care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009, precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise.

45

În această privință, Curtea a precizat deja că un certificat A 1, eliberat de instituția competentă a unui stat membru, este obligatoriu nu numai pentru instituțiile din statul membru în care se desfășoară activitatea, ci și pentru instanțele din acest stat membru (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Alpenrind și alții, C‑527/16, EU:C:2018:669, punctul 47).

46

Articolul 5 alineatele (2)-(4) din Regulamentul nr. 987/2009 precizează modalitățile de aplicare a procedurii prevăzute la articolul 76 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2004 în vederea soluționării diferendelor dintre instituția statului membru care primește documentele și documentele menționate la alineatul (1) al acestui articol 5 și instituția emitentă a acestor documente. Mai precis, alineatele (2) și (3) ale articolului menționat precizează demersurile pe care aceste instituții trebuie să le urmeze în cazul în care există îndoieli cu privire la validitatea unor astfel de documente și documente justificative sau cu privire la acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează conținutul acestora, impunând instituției emitente să reexamineze temeinicia eliberării documentelor respective și, dacă este cazul, să le retragă. Alineatul (4) al aceluiași articol 5 prevede, la rândul său, că, în cazul în care nu se ajunge la un acord între instituțiile în cauză, cazul poate fi supus atenției Comisiei administrative de către autoritățile competente, care încearcă să reconcilieze punctele de vedere în termen de șase luni de la data la care a fost sesizată cu privire la cazul respectiv.

47

Trebuie să se verifice, într‑o primă etapă, dacă un certificat A 1 ale cărui efecte au fost suspendate temporar este lipsit de efecte obligatorii în privința instituțiilor și a instanțelor statelor membre în această perioadă de suspendare provizorie.

48

În această privință, în primul rând, din modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 reiese că numai retragerea și declararea nevalidității certificatelor A 1 le privează pe acestea din urmă de efectele lor obligatorii față de instituțiile și de instanțele statelor membre.

49

Întrucât termenul „retragere” utilizat de legiuitorul Uniunii implică, în accepțiunea sa în drept, dispariția unui act sau eliminarea retroactivă a acestuia în temeiul unei decizii a administrației care este autorul acestuia, modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 sugerează că decizia instituției emitente de a suspenda provizoriu un certificat A 1 nu determină pierderea efectelor obligatorii care îi sunt aferente. Această interpretare este confirmată de faptul că, pe lângă cazul retragerii, legiuitorul Uniunii a prevăzut pierderea efectelor obligatorii aferente certificatelor A 1 numai în cazul declarării nevalidității acestor certificate, declarație care și ea are caracterul unui act definitiv echivalent cu anularea certificatelor menționate.

50

În al doilea rând, decizia instituției emitente, sesizată cu o cerere de retragere a unui certificat A 1 formulată de instituția unui alt stat membru, de a retrage acest certificat în sensul articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, trebuie adoptată în cadrul procedurii de dialog și conciliere între instituții, prevăzută la articolul 76 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2004, ale cărei norme de aplicare sunt precizate la articolul 5 alineatele (2)-(4) din Regulamentul nr. 987/2009, atunci când, în urma reexaminării temeiniciei eliberării certificatului menționat, instituția emitentă consideră, având în vedere situația reală a lucrătorului în cauză, că regimul său de securitate socială nu este aplicabil acestui lucrător.

51

Rezultă că numai decizia de retragere a unui certificat A 1 adoptată de instituția emitentă în conformitate cu această procedură de dialog și conciliere și, prin urmare, în urma reexaminării temeiniciei eliberării unui astfel de certificat și a stabilirii regimului de securitate socială aplicabil lucrătorului în cauză este de natură să priveze respectivul certificat de efectele sale obligatorii.

52

În acest context, trebuie amintit că, astfel cum a arătat deja Curtea, respectiva procedură de dialog și conciliere trebuie respectată de instituțiile statelor membre chemate să aplice Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009 atunci când există diferende între instituțiile statelor membre în cauză cu privire la validitatea sau la exactitatea unui certificat A 1 (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Regulamentul nr. 1408/71, Hotărârea din 27 aprilie 2017, A‑Rosa Flussschiff, C‑620/15, EU:C:2017:309, punctul 53).

53

Or, a admite că instituția emitentă poate priva, fie și numai provizoriu, un certificat A 1 de efectele sale obligatorii fără să fi reexaminat în prealabil temeinicia eliberării sale și fără să fi determinat care este regimul de securitate socială aplicabil lucrătorului în cauză ar însemna să se încalce atât modalitățile de aplicare, cât și finalitatea procedurii de dialog și de conciliere menționate.

54

În al treilea rând, trebuie amintită importanța acordată, în cadrul Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009, principiilor unicității legislației naționale aplicabile, cooperării loiale și securității juridice, care toate stau la baza jurisprudenței Curții referitoare la efectul obligatoriu al certificatelor E 101. Astfel, dacă principiul securității juridice este invocat în special în considerentul (6) al Regulamentului nr. 987/2009, principiul afilierii lucrătorilor salariați la un singur regim de securitate socială este enunțat în considerentul (15), precum și la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, în timp ce importanța principiului cooperării loiale reiese atât din articolul 76 din Regulamentul nr. 883/2004, cât și din considerentul (2) și din articolul 20 din Regulamentul nr. 987/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Alpenrind și alții, C‑527/16, EU:C:2018:669, punctul 45).

55

Or, în ipoteza vizată la punctul 53 din prezenta hotărâre, principiul cooperării loiale pe care se întemeiază procedura de dialog și conciliere ar fi încălcat ca urmare a nerespectării acestei proceduri.

56

Pe de altă parte, într‑o asemenea ipoteză, lipsa efectelor obligatorii ale certificatului A 1 în cauză ar permite instituțiilor celorlalte state membre și în special celei a statului membru care a exprimat îndoieli cu privire la exactitatea și la validitatea certificatului menționat să supună lucrătorul în cauză propriilor sisteme de securitate socială. Astfel, o interpretare a articolului 5 din Regulamentul nr. 987/2009 care permite instituției emitente să suspende provizoriu un certificat A 1, privându‑l, în această perioadă provizorie, de efectele obligatorii care îi sunt asociate, ar fi de natură să sporească riscul de cumul al sistemelor de securitate socială, ceea ce ar aduce atingere principiului afilierii lucrătorilor salariați la un singur regim de securitate socială, precum și previzibilității regimului aplicabil și, așadar, principiului securității juridice (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Regulamentul nr. 1408/71, Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

57

În această privință, trebuie arătat că un astfel de risc nu poate fi înlăturat printr‑o declarație a instituției care a emis certificatul A 1, care precizează că, în perioada de încetare provizorie a efectelor obligatorii ale certificatului menționat, lucrătorul în cauză ar rămâne supus regimului său de securitate socială. Astfel, o asemenea declarație nu poate produce efectele proprii unui certificat A 1, printre care figurează efectul obligatoriu în privința instituțiilor și a instanțelor din alte state membre decât cel căruia îi aparține instituția emitentă a unor astfel de certificate.

58

În al patrulea și ultimul rând, ținând seama de complicațiile pe care eventualul cumul de sisteme de securitate socială ar putea să le implice, o interpretare a articolului 5 din Regulamentul nr. 987/2009 precum cea evocată la punctul 56 din prezenta hotărâre ar putea de asemenea să compromită obiectivul final urmărit atât de certificatele A 1, cât și de reglementarea de drept material prevăzută în titlul II din acest regulament, și anume facilitarea liberei circulații a lucrătorilor și a liberei prestări a serviciilor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 februarie 2018, Altun și alții, C‑359/16, EU:C:2018:63, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

59

Rezultă din ceea ce precedă că un certificat A 1, deși a fost suspendat provizoriu printr‑o decizie a instituției emitente, nu este lipsit de efectele sale obligatorii în această perioadă de suspendare provizorie, astfel încât continuă să fie obligatoriu pentru instituțiile și instanțele statelor membre.

60

Prin urmare, trebuie să se verifice, într‑o a doua etapă, dacă, în împrejurări precum cele evocate la punctul 39 din prezenta hotărâre, o instanță din statul membru în care este efectuată munca, sesizată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva unor persoane suspectate că au obținut sau au utilizat în mod fraudulos certificatul A 1 în cauză, poate totuși constata existența unei fraude și înlătura, în consecință, acest certificat.

61

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că instanța statului membru gazdă sesizată în cadrul unei proceduri inițiate împotriva unui angajator pentru fapte de natură să demonstreze o obținere sau o utilizare frauduloasă a certificatelor A 1 nu poate să se pronunțe în mod definitiv cu privire la existența unei asemenea fraude și să înlăture aceste certificate decât dacă constată, după ce a efectuat, în măsura în care este necesar, suspendarea procedurii judiciare în temeiul dreptului său național, că, procedura de dialog și conciliere prevăzută la articolul 76 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2004 fiind prompt declanșată, instituția emitentă a certificatelor menționate a omis să efectueze o reexaminare a acestora și să ia poziție, într‑un termen rezonabil, cu privire la elementele prezentate de instituția competentă a statului membru gazdă, dacă este cazul prin anularea sau prin retragerea acestor certificate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 80).

62

Astfel, după cum Curtea a statuat deja, această procedură de dialog și de conciliere constituie un element prealabil obligatoriu pentru a determina dacă sunt îndeplinite condițiile existenței unei fraude și, așadar, pentru a trage orice concluzie utilă în ceea ce privește validitatea certificatelor A 1 în cauză și legislația de securitate socială aplicabilă lucrătorilor în cauză. Astfel, o instanță a statului membru gazdă sesizată cu o procedură penală precum cea din litigiul principal nu poate să ignore procedura de dialog și conciliere menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctele 71 și 73).

63

În speță, deși procedura de dialog și de conciliere a fost inițiată într‑adevăr, instituția emitentă a certificatelor A 1 în discuție în litigiul principal a decis totuși, prin nerespectarea modalităților de aplicare a acestei proceduri, să amâne reexaminarea validității acestor certificate și aprecierea regimului de securitate socială aplicabil lucrătorilor în cauză până la încheierea procedurii penale pendinte în fața instanțelor din statul membru în care se desfășoară munca.

64

În aceste condiții, rezultă că instituția emitentă menționată s‑a abținut să reexamineze certificatele a căror obținere sau utilizare frauduloasă a fost pusă în discuție în cadrul procedurii penale sus‑menționate și să ia poziție, într‑un termen rezonabil, cu privire la elementele prezentate în această privință de instituția competentă a statului membru gazdă.

65

În consecință, aceste elemente trebuie să poată fi invocate în cadrul procedurii penale menționate, în scopul obținerii, din partea instanței statului membru în care se desfășoară munca, a înlăturării certificatelor în cauză (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2018, Altun și alții, C‑359/16, EU:C:2018:63, punctul 55).

66

În orice caz, trebuie amintit că persoanele cărora li se reproșează, în cadrul unei proceduri judiciare, că au recurs la lucrători detașați pe baza certificatelor obținute în mod fraudulos trebuie să dispună de posibilitatea de a contesta elementele pe care se întemeiază această procedură, cu respectarea garanțiilor legate de dreptul la un proces echitabil, înainte ca instanța națională să decidă, dacă este cazul, să înlăture aceste certificate și să se pronunțe cu privire la responsabilitatea persoanelor menționate, în sensul dreptului național aplicabil (Hotărârea din 6 februarie 2018, Altun și alții, C‑359/16, EU:C:2018:63, punctul 56).

67

În consecință, în împrejurări precum cele evocate la punctul 39 din prezenta hotărâre, o instanță din statul membru în care este desfășurată munca, sesizată în cadrul unei proceduri penale îndreptate împotriva unor persoane suspectate că au obținut sau au utilizat în mod fraudulos un certificat A 1, poate constata existența unei fraude și înlătura, în consecință, acest certificat, în măsura în care garanțiile inerente dreptului la un proces echitabil care trebuie să fie acordate acestor persoane sunt respectate.

68

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare în cauza C‑410/21 că articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că un certificat A 1 eliberat de instituția competentă a unui stat membru este obligatoriu pentru instituțiile și instanțele statului membru în care se desfășoară munca, inclusiv atunci când, în urma unei cereri de reexaminare și de retragere adresate instituției emitente de către instituția competentă a acestui din urmă stat membru, aceasta a declarat că suspendă provizoriu efectele obligatorii ale certificatului respectiv până când decide definitiv cu privire la această cerere. Cu toate acestea, în astfel de împrejurări, o instanță a statului membru în care se desfășoară munca, sesizată în cadrul unei proceduri penale îndreptate împotriva unor persoane suspectate că au obținut sau au utilizat în mod fraudulos același certificat A 1, poate constata existența unei fraude și înlătura, în consecință, acest certificat, în scopul desfășurării acestei proceduri penale, cu condiția ca, pe de o parte, să fi trecut un termen rezonabil fără ca instituția emitentă să fi procedat la reexaminarea temeiniciei eliberării aceluiași certificat și să fi luat poziție cu privire la elementele concrete pe care le‑a prezentat instituția competentă a statului membru gazdă care sugerează că certificatul menționat a fost obținut sau invocat în mod fraudulos, dacă este cazul, prin anularea sau retragerea certificatului în cauză și, pe de altă parte, ca garanțiile inerente dreptului la un proces echitabil care trebuie acordate acestor persoane să fie respectate.

69

Prin intermediul celei de a doua întrebări în cauza C‑410/21 și al primei întrebări adresate în cauza C‑661/21, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (a) și cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1071/2009, precum și cu articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1072/2009, trebuie interpretat în sensul că deținerea de către o societate a unei licențe comunitare de transport rutier eliberate de autoritățile competente ale unui stat membru constituie o dovadă irefragabilă a sediului social al acestei societăți în acest stat membru în scopul stabilirii, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, a legislației naționale de securitate socială aplicabilă.

70

Astfel cum reiese din cererile de decizie preliminară, îndoielile instanței de trimitere rezultă din faptul că eliberarea unei licențe comunitare de transport rutier în favoarea unei întreprinderi este condiționată în special de cerința unui sediu real și stabil, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1071/2009, în statul membru de eliberare.

71

Astfel, o asemenea cerință reiese în special din articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1072/2009.

72

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă noțiunea „sediul sau locul de desfășurare a activității”, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, corespunde celei de „sediu real și stabil”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1071/2009.

73

În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea „sediul sau locul de desfășurare a activității”, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, această dispoziție prevede că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre și care nu desfășoară o parte substanțială a acestei activități în statul membru de reședință face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă aceasta este angajată de o întreprindere sau de un angajator.

74

Articolul 14 alineatul (5a) din Regulamentul nr. 987/2009 precizează că, în sensul aplicării titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, din care face parte articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i), „sediu sau loc de desfășurare a activității” înseamnă sediul sau locul de desfășurare a activității în care se adoptă deciziile principale ale întreprinderii și în care se exercită funcțiile administrației sale centrale.

75

Rezultă că factorul de legătură al „sediului sau locului de desfășurare a activității” prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004 pentru a desemna statul membru a cărui legislație în materie de securitate socială este aplicabilă este determinat de locul din care o întreprindere este efectiv administrată și organizată.

76

În ceea ce privește, în al doilea rând, noțiunea de „sediu real și stabil”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1071/2009, astfel cum reiese din articolul 5 din acest regulament, faptul că o întreprindere dispune de un „sediu real și stabil”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) menționat, presupune în esență, în primul rând, ca aceasta să aibă un sediu în incinta căruia își păstrează principalele documente de lucru, în al doilea rând, să dispună de vehicule înmatriculate și, în al treilea rând, să își desfășoare operațiunile referitoare la aceste vehicule permanent și efectiv, cu echipamentele și instalațiile tehnice și administrative corespunzătoare, într‑un centru de exploatare.

77

Rezultă că noțiunea de „sediu real și stabil”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1071/2009, se referă în esență la locul în care sunt păstrate principalele documente ale întreprinderii și în care se găsesc echipamentele sale, precum și instalațiile sale tehnice și administrative.

78

Prin urmare, criteriile pentru determinarea sediului unei întreprinderi de transport în scopul obținerii unei licențe comunitare de transport rutier sunt diferite de cele utilizate pentru stabilirea sediului unei astfel de întreprinderi în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004.

79

Astfel, dacă sediul real și stabil, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1071/2009, și locul în care o întreprindere sau un angajator adoptă deciziile principale sau exercită funcțiile administrației sale centrale pot, desigur, să coincidă, nu aceasta trebuie să fie în mod necesar situația.

80

În consecință, noțiunea de „sediu sau loc de desfășurare a activității”, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, nu corespunde noțiunii de „sediu real și stabil”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1071/2009.

81

În aceste condiții, deținerea de către o întreprindere a unei licențe comunitare de transport rutier poate fi un element care trebuie luat în considerare la stabilirea sediului său sau a locului său de desfășurare a activității, în vederea stabilirii legislației naționale de securitate socială aplicabile în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 883/2004, dar nu poate constitui în mod automat dovada acestora, nici, cu atât mai mult, dovada irefragabilă, nici nu poate fi obligatorie pentru autoritățile statului membru în care se desfășoară munca.

82

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare din cauza C‑410/21 și la prima întrebare din cauza C‑661/21 că articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, interpretat în lumina articolului 3 alineatul (1) litera (a) și a articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1071/2009, precum și a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1072/2009, trebuie interpretat în sensul că deținerea de către o societate a unei licențe comunitare de transport rutier eliberată de autoritățile competente ale unui stat membru nu constituie dovada irefragabilă a sediului social al acestei societăți în acest stat membru în scopul stabilirii, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, a legislației naționale de securitate socială aplicabile.

83

Având în vedere răspunsul dat la a doua întrebare din cauza C‑410/21 și la prima întrebare din cauza C‑661/21, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare din această din urmă cauză.

84

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: