–

pentru CM, de R. Buschmann și T. Heller, Prozessbevollmächtigte;

–

pentru TimePartner Personalmanagement GmbH, de O. Bertram, M. Brüggemann și A. Förster, Rechtsanwälte;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și D. Klebs, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul suedez, de H. Eklinder, J. Lundberg, C. Meyer‑Seitz, A. Runeskjöld, M. Salborn Hodgson, R. Shahsavan Eriksson, H. Shev și O. Simonsson, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și D. Recchia, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară (JO 2008, L 327, p. 9).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CM, pe de o parte, și TimePartner Personalmanagement GmbH (denumită în continuare „TimePartner”), pe de altă parte, în legătură cu cuantumul remunerației datorate de TimePartner pentru munca temporară efectuată de CM la o întreprindere utilizatoare.

3

Considerentele (10)-(12), (16) și (19) ale Directivei 2008/104 indică:

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 2 din această directivă, intitulat „Obiectivul”:

„Obiectivul prezentei directive este acela de a asigura protecția lucrătorilor temporari și de a îmbunătăți calitatea muncii prin agent de muncă temporară prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la articolul 5, lucrătorilor temporari și prin recunoașterea agenților de muncă temporară în calitate de angajatori, ținând seama în același timp de necesitatea de a stabili un cadru corespunzător pentru utilizarea muncii temporare în vederea contribuirii în mod efectiv la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea unor forme de muncă flexibile.”

5

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (f) din directiva menționată:

„În sensul [acesteia]:

«condiții de bază de muncă și de angajare» înseamnă condițiile de muncă și de angajare stabilite prin legislație, reglementări, dispoziții administrative, convenții colective și/sau alte dispoziții generale obligatorii în vigoare în întreprinderea utilizatoare cu privire la:

6

Articolul 5 din Directiva 2008/104, intitulat „Principiul egalității de tratament”, prevede:

„(1)   Condițiile de bază de angajare și de muncă aplicabile lucrătorilor temporari sunt, pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, cel puțin acelea care s‑ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă.

În scopul aplicării paragrafului de mai sus, normele în vigoare în întreprinderea utilizatoare cu privire la:

trebuie respectate în conformitate cu legislația, reglementările, dispozițiile administrative, convențiile colective și/sau orice alte dispoziții generale.

(2)   În ceea ce privește remunerațiile, statele membre, în urma consultării partenerilor sociali, pot stabili că se poate face o excepție de la principiul stabilit la alineatul (1) atunci când lucrătorii temporari care au încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată cu un agent de muncă temporară continuă să fie remunerați în perioadele dintre misiunile de muncă temporară.

(3)   După consultarea partenerilor sociali, statele membre le pot acorda acestora, la un nivel corespunzător și în conformitate cu condițiile stabilite de statele membre, posibilitatea de a rămâne sau de a deveni parte la convenții colective care pot cuprinde dispoziții privind condițiile de muncă și angajare ale lucrătorilor temporari care pot fi diferite de cele menționate la alineatul (1), respectând în același timp protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari.

(4)   Atât timp cât se oferă un nivel corespunzător de protecție lucrătorilor temporari, statele membre în care nu există un sistem prevăzut de lege care să confere convențiilor colective un caracter general aplicabil sau un sistem prevăzut de lege sau aplicat în practică prin care să fie extinse dispozițiile respectivelor convenții la toate întreprinderile similare dintr‑un anumit sector sau dintr‑o anumită zonă geografică pot, după consultarea partenerilor sociali la nivel național și pe baza unui acord încheiat de aceștia, să stabilească reglementări privind condițiile de muncă și de angajare de bază care derogă de la principiul stabilit la alineatul (1). Aceste reglementări pot prevedea o perioadă de tranziție până la aplicarea egalității de tratament.

Reglementările menționate în acest alineat trebuie să fie în conformitate cu legislația comunitară și să fie suficient de precise și de accesibile pentru a permite sectoarelor și întreprinderilor în cauză să își identifice și să își respecte obligațiile. În special statele membre indică, în aplicarea articolului 3 alineatul (2), dacă regimurile profesionale de securitate socială, inclusiv regimurile de pensii, de concediu medical plătit sau de participare financiară sunt incluse în condițiile de muncă și de angajare de bază menționate la alineatul (1). Aceste reglementări nu trebuie să aducă atingere acordurilor încheiate la nivel național, regional, local sau sectorial care nu sunt mai puțin favorabile lucrătorilor.

(5)   Statele membre iau măsuri corespunzătoare, în conformitate cu legislația și/sau practicile naționale, în vederea prevenirii abuzurilor în aplicarea prezentului articol și în special în vederea prevenirii unor misiuni de muncă temporară succesive, concepute pentru a eluda dispozițiile prezentei directive. Statele membre informează Comisia [Europeană] cu privire la astfel de măsuri.”

7

Articolul 9 din această directivă, intitulat „Cerințe minime”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile pentru lucrători sau de a promova ori de a permite convenții colective încheiate între partenerii sociali mai favorabile lucrătorilor.

(2)   Punerea în aplicare a prezentei directive nu constituie în nicio situație temei suficient pentru a justifica o reducere a nivelului general de protecție a lucrătorilor din domeniile reglementate de prezenta directivă. Aceasta nu aduce atingere drepturilor statelor membre și/sau ale partenerilor sociali de a adopta, în funcție de evoluția împrejurărilor, acte cu putere de lege, acte administrative sau de natură contractuală diferite de cele aflate în vigoare, la data adoptării prezentei directive, cu condiția de a fi respectate întotdeauna cerințele minime cuprinse în prezenta directivă.”

8

Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Punere în aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre adoptă și publică actele cu putere de lege și actele administrative necesare conformării cu prezenta directivă până la 5 decembrie 2011 sau se asigură că partenerii sociali introduc dispozițiile necesare printr‑un acord, statele membre trebuind să adopte toate măsurile necesare care să le permită garantarea în orice moment a atingerii obiectivelor cuprinse în prezenta directivă. Acestea informează de îndată Comisia în această privință.”

9

Articolul 9 punctul 2 din Arbeitnehmerüberlassungsgesetz (Legea privind punerea la dispoziție a lucrătorilor) din 3 februarie 1995 (BGBl. 1995 I, p. 158, denumită în continuare „AÜG”), în versiunea aplicabilă până la 31 martie 2017, avea următorul cuprins:

„Sunt lipsite de efecte:

[…]

2) convențiile care prevăd condiții de muncă, inclusiv de remunerare, pentru lucrătorul temporar, pe perioada misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, care sunt mai puțin favorabile în comparație cu condițiile de bază de muncă aplicabile în întreprinderea utilizatoare unui lucrător comparabil al întreprinderii utilizatoare; o convenție colectivă poate permite derogări, în măsura în care nu prevede o remunerație inferioară salariului orar minim stabilit printr‑o reglementare în temeiul articolului 3a alineatul (2); în sfera de aplicare a unei astfel de convenții colective, angajatorii și lucrătorii care nu sunt ținuți de convenția colectivă pot conveni asupra aplicării dispozițiilor convenției respective; orice derogare prin convenție colectivă nu se aplică lucrătorilor temporari care, în cele șase luni anterioare misiunii de muncă temporară în cadrul întreprinderii utilizatoare, au încetat să mai aibă un raport de muncă cu respectiva întreprindere sau cu un angajator care face parte din același grup de întreprinderi ca și întreprinderea utilizatoare în sensul articolului 18 din Aktiengesetz [(Legea privind societățile pe acțiuni)].

[…]”

10

Articolul 10 alineatul (4) din AÜG, în versiunea aplicabilă până la 31 martie 2017, prevedea:

„Agentul de muncă temporară este obligat să acorde lucrătorului temporar, pe perioada misiunii de muncă temporară în cadrul întreprinderii utilizatoare, condițiile de bază de muncă, inclusiv remunerația, aplicabile în întreprinderea utilizatoare unui lucrător comparabil al acesteia. În măsura în care o convenție colectivă aplicabilă raporturilor de muncă prevede derogări [articolul 3 alineatul (1) punctul 3 și articolul 9 alineatul (2)], agentul de muncă temporară trebuie să acorde lucrătorului temporar condițiile de muncă aplicabile în conformitate cu respectiva convenție colectivă. În măsura în care o astfel de convenție colectivă prevede o remunerație inferioară salariului orar minim stabilit printr‑o reglementare potrivit articolului 3a alineatul (2), agentul de muncă temporară trebuie să acorde lucrătorului temporar, pentru fiecare oră de muncă, remunerația cuvenită pentru o oră de muncă în cadrul întreprinderii utilizatoare unui lucrător comparabil al acesteia. În cazul nulității contractului dintre agentul de muncă temporară și lucrătorul temporar în temeiul articolului 9 alineatul (2), agentul de muncă temporară trebuie să acorde lucrătorului temporar condițiile de bază de muncă, inclusiv remunerația, aplicabile în întreprinderea utilizatoare unui lucrător comparabil al acesteia.”

11

Articolul 8 din AÜG, astfel cum a fost modificat prin Legea din 21 februarie 2017 (BGBl. 2017 I, p. 258), intrată în vigoare la 1 aprilie 2017, prevede:

„(1)   Agentul de muncă temporară este obligat să acorde lucrătorului temporar, pe perioada misiunii de muncă temporară în cadrul întreprinderii utilizatoare, condițiile de bază de muncă, inclusiv remunerația, aplicabile în întreprinderea utilizatoare unui lucrător comparabil al întreprinderii utilizatoare (principiul egalității de tratament). În cazul în care lucrătorul temporar primește remunerația cuvenită în temeiul unei convenții colective aplicabile unui lucrător comparabil al întreprinderii utilizatoare sau, în lipsa acesteia, remunerația cuvenită în temeiul unei convenții colective pentru lucrătorii comparabili din sectorul de activitate, se instituie prezumția potrivit căreia lucrătorul temporar beneficiază de un tratament egal în ceea ce privește remunerația în sensul primei teze. În cazul în care întreprinderea utilizatoare acordă o remunerație în natură, poate fi furnizată o compensație în euro.

(2)   O convenție colectivă poate deroga de la principiul egalității de tratament, în măsura în care nu prevede o remunerație inferioară salariului orar minim stabilit printr‑o reglementare în temeiul articolului 3a alineatul (2). În măsura în care o astfel de convenție colectivă derogă de la principiul egalității de tratament, agentul de muncă temporară trebuie să acorde lucrătorului temporar condițiile de muncă aplicabile în temeiul respectivei convenții colective. În sfera de aplicare a unei astfel de convenții colective, angajatorii și lucrătorii care nu sunt ținuți de convenția colectivă pot conveni asupra aplicării acesteia. În măsura în care o astfel de convenție colectivă prevede o remunerație inferioară salariului orar minim stabilit printr‑o reglementare potrivit articolului 3a alineatul (2), agentul de muncă temporară trebuie să acorde lucrătorului temporar, pentru fiecare oră de muncă, remunerația cuvenită pentru o oră de muncă în cadrul întreprinderii utilizatoare unui lucrător comparabil al acesteia.

(3)   O derogare prin convenție colectivă în sensul alineatului (2) nu se aplică lucrătorilor temporari care, în cele șase luni anterioare misiunii de muncă temporară în cadrul întreprinderii utilizatoare, au încetat să mai aibă un raport de muncă cu respectiva întreprindere sau cu un angajator care face parte din același grup de întreprinderi ca și întreprinderea utilizatoare în sensul alineatului (18) din [Legea privind societățile pe acțiuni].

(4)   O convenție colectivă în sensul alineatului (2) poate deroga, în ceea ce privește remunerația, de la principiul egalității de tratament pentru primele nouă luni ale misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare. O derogare mai îndelungată prin convenție colectivă este permisă numai dacă:

În sfera de aplicare a unei astfel de convenții colective, angajatorii și lucrătorii care nu sunt ținuți de convenția colectivă pot conveni asupra aplicării dispozițiilor acesteia. Perioada misiunilor de muncă temporară anterioare efectuate de același sau de un alt agent de muncă temporară în favoarea aceleiași întreprinderi utilizatoare este luată în considerare în întregime dacă perioada corespunzătoare dintre misiuni nu depășește trei luni.

(5)   Agentul de muncă temporară este obligat să plătească lucrătorului temporar cel puțin salariul orar minim stabilit printr‑o reglementare în temeiul articolului 3a alineatul (2) pentru perioada misiunii, precum și pentru perioadele în care nu a fost efectuată nicio misiune.”

12

Între lunile ianuarie și aprilie 2017, TimePartner, un agent de muncă temporară, a angajat‑o pe CM ca lucrătoare temporară, în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată. În cadrul acestui post, CM a fost pusă la dispoziția unei întreprinderi de comerț cu amănuntul în calitate de gestionar de comenzi.

13

Lucrătorii comparabili ai întreprinderii utilizatoare, cărora li se aplică convenția colectivă a lucrătorilor din sectorul comerțului cu amănuntul din landul Bavaria (Germania), primeau un salariu orar brut de 13,64 euro.

14

CM a primit, în timpul misiunii sale la această întreprindere, un salariu orar brut de 9,23 euro, în conformitate cu convenția colectivă aplicabilă lucrătorilor temporari, încheiată între Interessenverband Deutscher Zeitarbeitsunternehmen eV (Sindicatul Întreprinderilor Germane de Muncă Temporară), la care era afiliată TimePartner, și Deutscher Gewerkschaftsbund (Confederația Sindicală Germană), din care făcea parte Vereinte Dienstleistungsgewerkschaft (Sindicatul Unit din Sectorul Serviciilor), la care era afiliată CM.

15

Această din urmă convenție colectivă deroga de la principiul egalității de tratament consacrat, pentru perioada cuprinsă între lunile ianuarie și martie 2017, la articolul 10 alineatul (4) prima teză din AÜG în versiunea aplicabilă până la 31 martie 2017 și, în ceea ce privește luna aprilie 2017, la articolul 8 alineatul (1) din AÜG în versiunea aplicabilă începând cu 1 aprilie 2017, prevăzând, pentru lucrătorii temporari, o remunerație inferioară celei acordate lucrătorilor din întreprinderea utilizatoare.

16

CM a sesizat Arbeitsgericht Würzburg (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Würzburg, Germania) cu o acțiune având ca obiect obținerea unei remunerații suplimentare de 1296,72 euro, sumă echivalentă cu diferența care i‑ar fi revenit dacă ar fi fost remunerată în temeiul convenției colective a lucrătorilor din sectorul comerțului cu amănuntul din Bavaria. Aceasta susținea că dispozițiile relevante ale AÜG, precum și ale convenției colective aplicabile lucrătorilor temporari nu erau conforme cu articolul 5 din Directiva 2008/104. TimePartner a contestat că ar fi obligată să plătească orice altă remunerație decât cea prevăzută de convențiile colective aplicabile lucrătorilor temporari.

17

În urma respingerii acestei acțiuni, CM a formulat apel la Landesarbeitsgericht Nürnberg (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă din Nürnberg, Germania). După respingerea apelului său de către acesta din urmă, CM a formulat recurs la instanța de trimitere, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania).

18

Această instanță apreciază că soluționarea recursului menționat depinde de interpretarea articolului 5 din Directiva 2008/104.

19

În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

Prin scrisoarea depusă la grefa Curții la 11 octombrie 2022, TimePartner a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii. În susținerea cererii sale, această parte arată că un aspect de natură să exercite o influență decisivă asupra deciziei Curții nu ar fi fost încă abordat, și anume existența diferitelor sisteme de muncă temporară în cadrul Uniunii, având ca rezultat faptul că protecția socială a lucrătorului temporar care revine agentului de muncă temporară, în special în perioadele de inactivitate, s‑ar diferenția considerabil între statele membre, motiv pentru care Curtea nu ar fi suficient informată pentru a se pronunța.

21

Conform articolului 83 din Regulamentul său de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei sale sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

22

În speță, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că, ținând seama de elementele de fapt și de drept furnizate, pe de o parte, de instanța de trimitere și, pe de altă parte, de TimePartner și de celelalte persoane interesate care au participat atât la faza scrisă, cât și la faza orală a prezentei proceduri, dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța.

23

În consecință, cererea formulată de TimePartner având ca obiect redeschiderea fazei orale a procedurii trebuie respinsă.

24

CM susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă. În special, prima și a doua întrebare, prin care instanța de trimitere solicită Curții să definească noțiunea de „protecție generală de care se bucură lucrătorii temporari”, în sensul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104, nu ar fi necesare pentru a se pronunța cu privire la litigiul principal, noțiunea respectivă nefiind cunoscută în dreptul german.

25

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 7 iulie 2022, Coca‑Cola European Partners Deutschland, C‑257/21 și C‑258/21, EU:C:2022:529, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

26

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 7 iulie 2022, Coca‑Cola European Partners Deutschland, C‑257/21 și C‑258/21, EU:C:2022:529, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

27

Desigur, prima întrebare, care privește interpretarea noțiunii de „protecție generală de care se bucură lucrătorii temporari”, în sensul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104, este redactată în termeni generali.

28

Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că instanța de trimitere solicită Curții să definească, într‑o primă etapă, noțiunea menționată pentru a putea stabili, într‑o a doua etapă, prin intermediul celei de a doua întrebări, în ce măsură o convenție colectivă poate deroga de la principiul egalității de tratament în materie de remunerare, garantând în același timp protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, conform articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104. Astfel, dacă convenția colectivă aplicabilă lucrătorilor temporari ar fi contrară dispoziției menționate, CM ar putea avea dreptul la o remunerație suplimentară, astfel cum a solicitat‑o. Prin urmare, prima și a doua întrebare nu sunt vădit lipsite de pertinență pentru soluționarea litigiului principal.

29

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

30

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție impune, prin referirea la noțiunea de „protecție generală de care se bucură lucrătorii temporari”, să se ia în considerare un nivel de protecție specific lucrătorilor temporari care îl depășește pe cel stabilit, pentru lucrători în general, de dreptul național și de dreptul Uniunii cu privire la condițiile de bază de muncă și de angajare.

31

În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104, după consultarea partenerilor sociali, statele membre le pot acorda acestora, la un nivel corespunzător și în conformitate cu condițiile stabilite de statele membre, respectând în același timp protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, posibilitatea de a rămâne sau de a deveni parte la convenții colective care pot cuprinde dispoziții privind condițiile de muncă și de angajare ale lucrătorilor temporari care pot fi diferite de cele menționate la alineatul (1) al aceluiași articol, și anume dispoziții în temeiul cărora condițiile de bază de muncă și de angajare ale lucrătorilor temporari sunt cel puțin cele care s‑ar aplica acestora dacă ar fi recrutați direct de către întreprinderea în care își desfășoară misiunea temporară pentru a ocupa același post.

32

Noțiunea de „condiții de bază de muncă și de angajare” este definită la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104 și se referă la durata timpului de lucru, orele suplimentare, pauzele, perioadele de repaus, munca pe timp de noapte, concediile și sărbătorile legale, precum și la remunerație.

33

Rezultă astfel din modul de redactare a articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 că posibilitatea recunoscută statelor membre de a permite partenerilor sociali să rămână sau să devină parte la convenții colective care autorizează diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare ale lucrătorilor temporari este compensată de obligația de a garanta acestor lucrători o „protecție generală”, fără însă ca directiva respectivă să definească conținutul acestei din urmă noțiuni.

34

Or, conform unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a interpreta dispozițiile de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de termenii acestora, în conformitate cu înțelesul lor obișnuit în limbajul curent, ci și de contextul lor și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (Hotărârea din 17 martie 2022, Daimler, C‑232/20, EU:C:2022:196, punctul 29 și jurisprudența citată).

35

În ceea ce privește obiectivele urmărite de Directiva 2008/104, reiese din considerentele (10)-(12) ale acestei directive că situația juridică, statutul și condițiile de muncă ale lucrătorilor temporari în cadrul Uniunii se caracterizează printr‑o foarte mare diversitate, că munca temporară răspunde nu numai necesităților în materie de flexibilitate ale întreprinderilor, dar și necesității lucrătorilor de a‑și armoniza viața profesională cu cea privată, contribuind astfel la crearea de locuri de muncă și la participarea și integrarea pe piața muncii și că directiva urmărește să stabilească un cadru de protecție pentru lucrătorii temporari care să fie nediscriminatoriu, transparent și proporțional și să respecte diversitatea piețelor muncii și ale relațiilor între partenerii sociali.

36

În ceea ce privește, mai precis, obiectivul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104, reiese din considerentul (16) al acestei directive că, pentru a aborda în mod flexibil diversitatea piețelor muncii și a relațiilor dintre partenerii sociali, statele membre pot permite acestora din urmă să definească condițiile de muncă și de angajare, cu condiția respectării nivelului general de protecție pentru lucrătorii temporari.

37

În continuarea considerațiilor expuse în aceste considerente, articolul 2 din directiva menționată prevede că obiectivul acesteia este acela de a asigura protecția lucrătorilor temporari și de a îmbunătăți calitatea muncii temporare prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament acestor lucrători și prin recunoașterea agenților de muncă temporară în calitate de angajatori, ținând seama în același timp de necesitatea de a stabili un cadru corespunzător pentru utilizarea acestui tip de muncă în vederea contribuirii în mod eficient la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea unor forme de muncă flexibile.

38

Acest dublu obiectiv este reflectat în structura articolului 5 din Directiva 2008/104, al cărui alineat (1) stabilește regula potrivit căreia condițiile de bază de angajare și de muncă aplicabile lucrătorilor temporari, astfel cum sunt definite la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din directiva menționată, sunt cel puțin cele ale lucrătorilor proprii ai întreprinderii utilizatoare. De la această regulă derogă printre altele dispoziția prevăzută la alineatul (3) al articolului 5 menționat. Totuși, derogarea menționată trebuie să rămână în limitele protecției generale de care se bucură lucrătorii temporari. Domeniul său de aplicare este, pe de altă parte, limitat la ceea ce este strict necesar pentru a proteja interesul a cărui ocrotire este permisă de derogarea de la principiul egalității de tratament adoptată în temeiul acestei dispoziții, și anume interesul legat de necesitatea de a face față cu flexibilitate diversității piețelor muncii și a relațiilor dintre partenerii sociali (Hotărârea din 21 octombrie 2010, Accardo și alții, C‑227/09, EU:C:2010:624, punctul 58 și jurisprudența citată).

39

Pentru a concilia astfel obiectivul de a asigura protecția lucrătorilor temporari, enunțat la articolul 2 din Directiva 2008/104, și respectarea diversității piețelor muncii, este necesar să se considere că, atunci când o convenție colectivă autorizează, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din această directivă, prin derogare de la alineatul (1), o diferență de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor temporari în raport cu cele de care beneficiază propriii lucrători ai întreprinderii utilizatoare, „protecția generală” a acestor lucrători temporari este garantată numai dacă li se acordă, în schimb, avantaje menite să compenseze efectele acestei diferențe de tratament. Astfel, protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari ar fi în mod necesar diminuată dacă o asemenea convenție s‑ar limita, în privința acestor lucrători, la a reduce una sau mai multe dintre condițiile de bază menționate.

40

Cu toate acestea, având în vedere domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104, care constă în a permite lucrătorilor temporari să beneficieze de aceleași condiții de bază precum cele ale propriilor lucrători ai întreprinderii utilizatoare, respectarea protecției generale în sensul alineatului (3) al acestui articol nu impune luarea în considerare a unui nivel de protecție specific lucrătorilor temporari care îl depășește pe cel prevăzut, în ceea ce privește condițiile respective, de dispozițiile obligatorii privind protecția care rezultă din dreptul național și din dreptul Uniunii pentru lucrători în general.

41

Avantajele care compensează efectele unei diferențe de tratament în detrimentul lucrătorilor temporari, precum cea menționată la punctul 39 din prezenta hotărâre, trebuie să se raporteze la condițiile de bază de muncă și de angajare definite la articolul 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2008/104, și anume cele referitoare la timpul de lucru, orele suplimentare, pauzele, perioadele de repaus, munca pe timp de noapte, concediile și sărbătorile legale, precum și la remunerație.

42

O asemenea interpretare a articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 este confirmată de contextul său. De fapt, articolul 5 alineatul (2) din această directivă permite în esență statelor membre, în urma consultării partenerilor sociali, să deroge, în ceea ce privește remunerația, de la principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată, atunci când, printre altele, acești lucrători continuă să fie remunerați în perioadele dintre misiunile de muncă temporară. Astfel, deși statele membre pot doar să stabilească remunerația lucrătorilor temporari la un nivel mai scăzut decât cel pe care l‑ar impune principiul egalității de tratament cu condiția de a compensa inconvenientul respectiv prin acordarea unui avantaj care se raportează, în această ipoteză, la aceeași condiție de bază de muncă și de angajare reprezentată de remunerație, ar fi paradoxal să se accepte posibilitatea ca partenerii sociali, obligați totuși să garanteze protecția generală de care se bucură lucrătorii menționați, să procedeze în acest mod fără a fi obligați, la rândul lor, să prevadă, în convenția colectivă în cauză, acordarea unui avantaj în ceea ce privește condițiile de bază menționate.

43

Acest lucru este valabil, a fortiori, pentru lucrătorii temporari ce dispun numai de un contract pe durată determinată care, întrucât riscă să fie rareori remunerați între două misiuni de muncă, trebuie să primească un avantaj compensatoriu substanțial în ceea ce privește condițiile de bază menționate și care trebuie să aibă un nivel în esență cel puțin echivalent cu cel acordat lucrătorilor temporari care dispun de un contract pe durată nedeterminată.

44

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție nu impune, prin referirea la noțiunea de „protecție generală de care se bucură lucrătorii temporari”, să se ia în considerare un nivel de protecție specific lucrătorilor temporari care îl depășește pe cel stabilit, pentru lucrători în general, de dreptul național și de dreptul Uniunii cu privire la condițiile de bază de muncă și de angajare. Cu toate acestea, atunci când partenerii sociali autorizează, prin intermediul unei convenții colective, diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor temporari, această convenție colectivă trebuie, pentru a garanta protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari vizați, să le acorde acestora avantaje în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare care să fie de natură să compenseze diferența de tratament pe care o suportă.

45

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care este împărțită în două subîntrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească în ce condiții se poate considera totuși că o convenție colectivă care autorizează diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor temporari poate garanta protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari în cauză, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104.

46

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că respectarea obligației de a garanta protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari trebuie apreciată în mod abstract, în lumina unei convenții colective care autorizează o diferență de tratament, sau în mod concret, prin efectuarea unei comparații între condițiile de bază de muncă și de angajare aplicabile lucrătorilor comparabili recrutați direct de întreprinderea utilizatoare.

47

Potrivit articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/104, pe durata misiunii lor la o întreprindere utilizatoare, condițiile de bază de muncă și de angajare a lucrătorilor temporari trebuie să corespundă cel puțin celor care le‑ar fi aplicabile dacă ar fi recrutați direct de această întreprindere pentru a ocupa același loc de muncă (Hotărârea din 12 mai 2022, Luso Temp, C‑426/20, EU:C:2022:373, punctul 49). Legiuitorul Uniunii și‑a manifestat astfel intenția de a se asigura că, în conformitate cu principiul egalității de tratament, lucrătorii temporari nu se află, în principiu, într‑o situație mai puțin favorabilă decât cea a lucrătorilor comparabili ai întreprinderii utilizatoare.

48

Prin urmare, lucrătorii temporari au, în principiu, dreptul la aceleași condiții de bază de muncă și de angajare precum cele care le‑ar fi aplicabile dacă întreprinderea utilizatoare i‑ar fi recrutat direct. Rezultă astfel din caracterul derogatoriu al articolului 5 alineatul (3), amintit la punctul 38 din prezenta hotărâre, precum și din finalitatea Directivei 2008/104, amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre, că dispoziția derogatorie prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din această directivă impune să se verifice concret dacă o convenție colectivă care autorizează o diferență de tratament, în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare, între lucrătorii temporari și lucrătorii comparabili ai întreprinderii utilizatoare garantează efectiv protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, acordându‑le anumite avantaje menite să compenseze efectele diferenței de tratament respective. Această verificare trebuie, așadar, efectuată în raport cu condițiile de bază de muncă și de angajare aplicabile lucrătorilor comparabili ai întreprinderii utilizatoare.

49

Prin urmare, trebuie astfel să se stabilească, într‑o primă etapă, condițiile de bază de muncă și de angajare care ar fi aplicabile lucrătorului temporar dacă ar fi recrutat direct de întreprinderea utilizatoare pentru a ocupa același loc de muncă. Într‑o a doua etapă, trebuie să se compare aceste condiții de bază de muncă și de angajare cu cele care rezultă din convenția colectivă la care este supus efectiv lucrătorul temporar (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 mai 2022, Luso Temp, C‑426/20, EU:C:2022:373, punctul 50). Într‑o a treia etapă, ar fi necesar, pentru a asigura protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, să se aprecieze dacă avantajele compensatorii acordate permit neutralizarea diferenței de tratament suferite.

50

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că respectarea obligației de a garanta protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari trebuie apreciată în mod concret, prin compararea, pentru un anumit post, a condițiilor de bază de muncă și de angajare aplicabile lucrătorilor recrutați direct de întreprinderea utilizatoare cu cele aplicabile lucrătorilor temporari pentru a putea stabili astfel dacă avantajele compensatorii acordate în ceea ce privește condițiile de bază menționate permit compensarea efectelor diferenței de tratament suferite.

51

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că obligația de a garanta protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari impune ca lucrătorul temporar în cauză să fie legat de agentul de muncă temporară printr‑un contract de muncă pe durată nedeterminată.

52

Desigur, potrivit articolului 5 alineatul (2) din această directivă, în ceea ce privește remunerațiile, statele membre, în urma consultării partenerilor sociali, pot stabili că se poate deroga de la principiul egalității de tratament atunci când lucrătorii temporari care au încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată cu un agent de muncă temporară continuă să fie remunerați în perioadele dintre misiunile de muncă temporară.

53

Cu toate acestea, spre deosebire de această dispoziție, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 nu prevede nicio normă specifică situației lucrătorilor temporari care beneficiază de un contract pe durată nedeterminată.

54

După cum a arătat domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, rațiunea existenței acestei diferențe între articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/104 și articolul 5 alineatul (3) din aceasta ține de împrejurarea că lucrătorii temporari angajați în temeiul unui contract de muncă pe durată nedeterminată continuă să fie plătiți în perioada dintre misiunile care le sunt încredințate la întreprinderi utilizatoare. Această împrejurare constituie justificarea posibilității prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din directiva menționată de a prevedea în privința lucrătorilor respectivi o diferență de tratament în privința remunerației. Caracterul specific al acestei norme contrastează cu caracterul general al articolului 5 alineatul (3) din directiva amintită, care, deși autorizează diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare, obligă totuși la garantarea protecției generale de care se bucură lucrătorii temporari.

55

Astfel, trebuie arătat că articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/104 stabilește el însuși compensația concretă – și anume remunerația pentru perioada dintre misiuni – care trebuie acordată lucrătorilor temporari care au un contract pe perioadă nedeterminată, în schimbul unei derogări de la principiul egalității de tratament în ceea ce privește remunerația, în timp ce alineatul (3) al acestui articol permite partenerilor sociali să negocieze în mod autonom atât natura exactă a derogării de la principiul egalității de tratament, cât și avantajul menit să compenseze efectele acestei derogări, cu condiția garantării protecției generale de care se bucură lucrătorii temporari.

56

Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 permite, așadar, sub rezerva unei astfel de protecții generale, încheierea unei convenții colective care derogă de la principiul egalității de tratament față de orice lucrător temporar, fără diferențiere în funcție de caracterul determinat sau nedeterminat al duratei contractului lor de muncă cu un agent de muncă temporară. Într‑un asemenea caz, nu se poate exclude, de altfel, ca menținerea remunerației între două misiuni, fie în temeiul unui contract pe durată nedeterminată, fie al unui contract pe durată determinată, să poată fi luată în considerare în vederea aprecierii respectivei protecții generale. Cu toate acestea, este important ca lucrătorilor temporari care dispun de un contract pe durată determinată să li se acorde un avantaj substanțial care să permită compensarea diferenței de remunerație pe care o suportă în cursul misiunii în raport cu un lucrător comparabil al întreprinderii utilizatoare.

57

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că obligația de a garanta protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari nu impune ca lucrătorul temporar în cauză să fie legat de agentul de muncă temporară printr‑un contract de muncă pe durată nedeterminată.

58

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că legiuitorul național este obligat să prevadă condițiile și criteriile care urmăresc să garanteze protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, în sensul acestei dispoziții, atunci când statul membru în cauză acordă partenerilor sociali posibilitatea de a rămâne sau de a deveni parte la convenții colective care autorizează diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor menționați.

59

Trebuie arătat că, potrivit articolului 288 al treilea paragraf TFUE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Deși această dispoziție rezervă statelor membre libertatea alegerii căilor și a mijloacelor destinate să asigure punerea în aplicare a directivei, această libertate nu afectează totuși obligația fiecăruia dintre statele destinatare de a lua, în cadrul ordinii sale juridice naționale, toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei, în conformitate cu obiectivul pe care aceasta îl urmărește (Hotărârea din 17 martie 2022, Daimler, C‑232/20, EU:C:2022:196, punctul 94 și jurisprudența citată).

60

Astfel cum s‑a amintit deja la punctul 36 din prezenta hotărâre, din considerentul (16) al Directivei 2008/104 reiese că, pentru a aborda în mod flexibil diversitatea piețelor muncii și a relațiilor dintre partenerii sociali, statele membre pot permite acestora din urmă să definească condițiile de muncă și de angajare, cu condiția respectării nivelului general de protecție pentru lucrătorii temporari.

61

În plus, din considerentul (19) al Directivei 2008/104 reiese că aceasta din urmă nu aduce atingere autonomiei partenerilor sociali și nici nu ar trebui să afecteze relațiile dintre partenerii sociali, inclusiv dreptul de a negocia și de a încheia convenții colective de muncă în conformitate cu legislația și cu practicile naționale, respectând, în același timp, legislația Uniunii în vigoare.

62

Pe de altă parte, din articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2008/104 rezultă că statele membre au posibilitatea, pentru a se conforma obiectivului de protecție a lucrătorilor temporari, fie să adopte actele cu putere de lege și actele administrative necesare în această privință, fie să se asigure că partenerii sociali introduc dispozițiile necesare printr‑un acord, statele membre trebuind să adopte toate măsurile necesare care să le permită garantarea în orice moment a atingerii obiectivelor cuprinse în aceasta.

63

Astfel, posibilitatea recunoscută statelor membre la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 de a deveni parte la convenții colective care derogă de la principiul egalității de tratament, așa cum a fost pus în aplicare la alineatul (1) al acestuia, este conformă cu jurisprudența Curții, potrivit căreia este permis statelor respective să încredințeze în primul rând partenerilor sociali sarcina de a realiza obiectivele de politică socială prevăzute de o directivă în acest domeniu (Hotărârea din 17 martie 2022, Daimler, C‑232/20, EU:C:2022:196, punctul 108 și jurisprudența citată).

64

Această posibilitate nu scutește însă statele membre de obligația de a garanta, prin acte cu putere de lege sau prin acte administrative adecvate, că toți lucrătorii temporari pot beneficia de întreaga protecție care le este acordată prin Directiva 2008/104 (Hotărârea din 17 martie 2022, Daimler, C‑232/20, EU:C:2022:196, punctul 109 și jurisprudența citată).

65

Prin urmare, atunci când statele membre oferă partenerilor sociali posibilitatea de a deveni parte la convenții colective care autorizează, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104, diferențe de tratament în detrimentul lucrătorilor temporari, acestea sunt totuși obligate să garanteze protecția generală de care se bucură lucrătorii respectivi.

66

Or, având în vedere finalitatea articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104, astfel cum rezultă din considerentele (16) și (19) ale acesteia, amintite la punctele 60 și 61 din prezenta hotărâre, obligația partenerilor sociali de a asigura lucrătorilor temporari o protecție generală nu impune ca statele membre să prevadă în mod detaliat condițiile și criteriile cărora trebuie să li se conformeze convențiile colective.

67

Cu toate acestea, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 65 din concluzii, atunci când legislația națională oferă partenerilor sociali posibilitatea de a negocia și de a încheia convenții colective care intră în domeniul de aplicare al unei directive, aceștia trebuie să acționeze cu respectarea în general a dreptului Uniunii și în special a directivei menționate. Astfel, din moment ce partenerii sociali încheie o convenție colectivă care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/104, aceștia trebuie să acționeze cu respectarea directivei menționate, garantând printre altele protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din aceasta (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 septembrie 2018, Bedi, C‑312/17, EU:C:2018:734, punctul 70 și jurisprudența citată).

68

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că legiuitorul național nu este obligat să prevadă condițiile și criteriile care urmăresc să garanteze protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, în sensul acestei dispoziții, atunci când statul membru în cauză acordă partenerilor sociali posibilitatea de a rămâne sau de a deveni parte la convenții colective care autorizează diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor menționați.

69

Având în vedere răspunsul dat la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

70

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, care este adresată în cazul unui răspuns negativ la a treia întrebare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că convențiile colective care autorizează, în temeiul acestei dispoziții, diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor temporari pot face obiectul unui control jurisdicțional efectiv pentru a se verifica respectarea de către partenerii sociali a obligației lor de a garanta protecția generală de care se bucură acești lucrători.

71

Trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul articolului 28 din Carta drepturilor fundamentale, lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au, în conformitate cu dreptul Uniunii, precum și cu legislațiile și practicile naționale, printre altele, dreptul de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare. Pe de altă parte, articolul 152 primul paragraf TFUE precizează că Uniunea „recunoaște și promovează rolul partenerilor sociali la nivelul său, ținând seama de diversitatea sistemelor naționale” și că ea „facilitează dialogul dintre aceștia, respectându‑le autonomia”, importanța autonomiei respective fiind de altfel amintită și în considerentul (19) al Directivei 2008/104.

72

Această autonomie presupune că, în cursul etapei de negociere a unui acord de către partenerii sociali, care ține de competența exclusivă a acestora, ei pot dialoga și acționa în mod liber, fără a primi ordine sau instrucțiuni din partea nimănui și în special din partea statelor membre sau a instituțiilor Uniunii (Hotărârea din 2 septembrie 2021, EPSU/Comisia, C‑928/19 P, EU:C:2021:656, punctul 61).

73

Trebuie astfel să se arate că partenerii sociali dispun de o amplă marjă de apreciere nu numai în alegerea urmăririi unui obiectiv determinat printre alte obiective în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă, ci și în definirea măsurilor susceptibile să realizeze acest obiectiv (Hotărârea din 19 septembrie 2018, Bedi, C‑312/17, EU:C:2018:734, punctul 59 și jurisprudența citată).

74

Cu toate acestea, atunci când dreptul la negociere colectivă proclamat la articolul 28 din Carta drepturilor fundamentale ține de dispozițiile dreptului Uniunii, el trebuie, în domeniul de aplicare al dreptului amintit, să fie exercitat în conformitate cu acesta (Hotărârea din 19 septembrie 2018, Bedi, C‑312/17, EU:C:2018:734, punctul 69 și jurisprudența citată).

75

Deși partenerii sociali beneficiază astfel, după cum s‑a amintit la punctul 73 din prezenta hotărâre, de o amplă marjă de apreciere în cadrul negocierii și al încheierii convențiilor colective, această marjă de apreciere este, în consecință, circumscrisă de obligația de a asigura respectarea dreptului Uniunii.

76

În consecință, deși, așa cum s‑a constatat în răspunsul la a treia întrebare, dispozițiile Directivei 2008/104 nu impun statelor membre adoptarea unei reglementări determinate care să urmărească garantarea protecției generale de care se bucură lucrătorii temporari, în sensul articolului 5 alineatul (3) din această directivă, nu este mai puțin adevărat că statele membre, inclusiv instanțele lor, trebuie să garanteze că convențiile colective care autorizează diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare asigură printre altele protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari conform aceleiași dispoziții din directivă.

77

Pentru a asigura deplina efectivitate a Directivei 2008/104, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 79 din concluzii, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă convențiile colective care derogă, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din această directivă, de la principiul egalității de tratament garantează în mod adecvat protecția generală de care se bucură lucrătorii temporari, acordându‑le, în schimb, avantaje compensatorii pentru orice derogare de la principiul menționat.

78

În pofida marjei de apreciere de care beneficiază partenerii sociali pentru a negocia și a încheia convenții colective, instanța națională este obligată să facă tot ce ține de competența sa pentru a asigura compatibilitatea convențiilor colective cu cerințele care decurg din articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104.

79

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că convențiile colective care autorizează, în temeiul acestei dispoziții, diferențe de tratament în ceea ce privește condițiile de bază de muncă și de angajare în detrimentul lucrătorilor temporari trebuie să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv pentru a se verifica respectarea de către partenerii sociali a obligației lor de a garanta protecția generală de care se bucură acești lucrători.

80

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: