HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

13 octombrie 2022 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Mărci ale Uniunii Europene – Regulamentul (UE) 2017/1001 – Articolul 124 literele (a) și (d) – Articolul 128 – Competența instanțelor din domeniul mărcilor Uniunii Europene – Acțiune în constatarea încălcării drepturilor – Cerere reconvențională de declarare a nulității – Retragerea acțiunii în constatarea încălcării drepturilor – Rezultatul cererii reconvenționale – Caracterul autonom al cererii reconvenționale”

În cauza C‑256/21,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania), prin decizia din 15 aprilie 2021, primită de Curte la 22 aprilie 2021, în procedura

KP

împotriva

TV,

Gemeinde Bodman‑Ludwigshafen,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, și domnii D. Gratsias (raportor), M. Ilešič, I. Jarukaitis și Z. Csehi, judecători,

avocat general: domnul G. Pitruzzella,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru Gemeinde Bodman‑Ludwigshafen, de E. Stolz, Rechtsanwalt;

pentru Comisia Europeană, de G. Braun, É. Gippini Fournier și G. Wilms, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 mai 2022,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 124 literele (a) și (d), precum și a articolului 128 din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între KP, pe de o parte, și TV și Gemeinde Bodman‑Ludwigshafen (Municipalitatea Bodman‑Ludwigshafen, Germania), pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în constatarea încălcării drepturilor conferite de o marcă verbală a Uniunii Europene, precum și cu o cerere reconvențională de declarare a nulității acestei mărci.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3

Potrivit considerentelor (4) și (32) ale Regulamentului 2017/1001:

„(4)

[…] este necesar să se prevadă un regim al mărcilor al Uniunii care conferă întreprinderilor dreptul de a dobândi, conform unei proceduri unice, mărci UE care să se bucure de o protecție uniformă și să producă efecte pe întreg teritoriul Uniunii. Principiul caracterului unitar al mărcii UE, astfel exprimat, ar trebui să se aplice cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezentul regulament.

[…]

(32)

Este indispensabil ca deciziile privind validitatea și încălcarea drepturilor conferite de mărcile UE să producă efecte și să se extindă în întreaga Uniune, ca singură modalitate de a evita hotărâri contradictorii ale instanțelor și ale Oficiului [Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO)], și de a aduce atingere caracterului unitar al mărcilor [Uniunii Europene]. Dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [JO 2012, L 351, p. 1] ar trebui să se aplice tuturor acțiunilor în justiție care se referă la mărcile UE cu excepția cazurilor în care prezentul regulament derogă de la respectivele norme.”

4

Articolul 1 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Marca Uniunii Europene”, prevede la alineatul (2):

„Marca UE are un caracter unitar. Aceasta produce aceleași efecte în întreaga Uniune: nu poate fi înregistrată, transferată, nu poate face obiectul unei renunțări, al unei decizii de decădere din drepturi a titularului sau de nulitate și, respectiv, utilizarea sa nu poate fi interzisă, decât cu efect în întreaga Uniune. Acest principiu se aplică cu excepția cazului în care se prevede altfel prin prezentul regulament.”

5

În conformitate cu articolul 6 din acest regulament, intitulat „Modul de dobândire a mărcii UE”, marca Uniunii Europene se dobândește prin înregistrare.

6

Articolul 7 din regulamentul menționat, intitulat „Motive absolute de refuz”, enumeră, la alineatul (1), tipurile de semne și de mărci pentru care se respinge înregistrarea. Această dispoziție precizează, printre altele:

„Se respinge înregistrarea următoarelor:

[…]

(b)

mărci care sunt lipsite de caracter distinctiv;

(c)

mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;

(d)

mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practica comercială loială și constantă;

[…]”

7

Articolul 59 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Cauze de nulitate absolută”, prevede la alineatul (1) litera (a):

„Se declară nulitatea mărcii UE, ca urmare a unei cereri depuse la [EUIPO] sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei proceduri de constatare a încălcării drepturilor:

(a)

atunci când marca UE a fost înregistrată contrar dispozițiilor articolului 7;”

8

Articolul 63 din acest regulament, intitulat „Cererea de decădere sau de declarare a nulității”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Poate fi depusă la [EUIPO] o cerere de revocare sau de declarare a nulității mărcii UE:

(a)

în cazurile prevăzute la articolele 58 și 59, de către orice persoană fizică sau juridică, precum și de către orice grup ori organism constituit pentru a reprezenta interesele fabricanților, producătorilor, prestatorilor de servicii, comercianților sau consumatorilor, care, în termenii legislației care îi este aplicabilă, are capacitatea de a sta în justiție;

[…]

(3)   Cererea de decădere sau în nulitate este inadmisibilă în cazul în care o cerere având același obiect și aceeași cauză a fost soluționată pe fond, între aceleași părți, fie de către [EUIPO], fie de către o instanță competentă în domeniul mărcilor UE, astfel cum este menționată la articolul 123, iar hotărârea [EUIPO] sau a instanței respective privind cererea în cauză a dobândit autoritate de lucru judecat.”

9

Potrivit articolului 122 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat, intitulat „Aplicarea normelor Uniunii privind competența judiciară și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială”:

„(1)   Dacă prezentul regulament nu prevede altfel, normele Uniunii privind competența judiciară și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială se aplică procedurilor privind mărcile UE și cererile de înregistrare a mărcii UE, precum și procedurilor privind acțiunile simultane sau succesive intentate pe baza mărcilor UE și a mărcilor naționale.

(2)   În ceea ce privește procedurile ce rezultă în urma acțiunilor și cererilor prevăzute la articolul 124:

(a)

articolul 4, articolul 6, articolul 7 punctele 1, 2, 3 și 5 și articolul 35 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 nu se aplică;

(b)

articolele 25 și 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 se aplică în limitele prevăzute la articolul 125 alineatul (4) din prezentul regulament;

(c)

dispozițiile capitolului II din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 care se aplică persoanelor cu domiciliul într‑un stat membru se aplică de asemenea persoanelor care nu au domiciliul într‑un stat membru, dar care au o unitate în acel stat.”

10

Articolul 123 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Instanțe competente în domeniul mărcilor UE”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre desemnează pe teritoriul lor un număr cât mai limitat posibil de instanțe naționale de primul și al doilea grad de jurisdicție, care au sarcina de a îndeplini funcțiile atribuite de prezentul regulament.”

11

Articolul 124 din acest regulament, intitulat „Competență în domeniul încălcării drepturilor și validității”, are următorul cuprins:

„Instanțele competente în domeniul mărcilor UE au competență exclusivă:

(a)

în materia acțiunilor în constatarea încălcării drepturilor și – în cazul în care dreptul intern o permite – în materia acțiunilor privind posibila încălcare a drepturilor conferite de o unei mărci UE;

[…]

(d)

în materia cererilor reconvenționale de decădere sau în nulitatea mărcii UE menționate la articolul 128.”

12

Articolul 127 din regulamentul amintit, intitulat „Prezumția de validitate – Apărare pe fond”, prevede la alineatul (1):

„Instanțele competente în domeniul mărcilor UE consideră marca UE valabilă, în afară de cazul în care pârâtul îi contestă validitatea printr‑o cerere reconvențională de decădere sau în nulitate.”

13

Articolul 128 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Cerere reconvențională”, prevede:

„(1)   Cererea reconvențională de decădere sau în nulitate nu se poate întemeia decât pe cauzele de decădere sau de nulitate prevăzute de prezentul regulament.

(2)   O instanță competentă în domeniul mărcilor UE respinge o cerere reconvențională de decădere sau în nulitate, în cazul în care o hotărâre a [EUIPO] între aceleași părți cu privire la o cerere având același obiect și aceeași cauză a devenit deja definitivă.

[…]

(4)   Instanța competentă în domeniul mărcilor UE în fața căreia a fost introdusă o cerere reconvențională de decădere sau în nulitatea mărcii UE nu procedează la examinarea cererii reconvenționale până când fie partea interesată, fie instanța nu a informat [EUIPO] în legătură cu data la care a fost depusă cererea reconvențională. [EUIPO] înregistrează informațiile respective în registru. În cazul în care o cerere de decădere sau în nulitate a mărcii UE a fost deja depusă la [EUIPO] înaintea depunerii cererii reconvenționale, instanța este informată în acest sens de către [EUIPO] și suspendă procedura în conformitate cu articolul 132 alineatul (1) până când decizia privind prima cerere rămâne definitivă sau până când cererea este retrasă.

[…]

(6)   Atunci când o instanță competentă în domeniul mărcilor UE a pronunțat o hotărâre învestită cu autoritate de lucru judecat cu privire la o cerere reconvențională de decădere sau în nulitatea unei mărci UE, o copie a hotărârii este transmisă neîntârziat [EUIPO], fie de către instanță, fie de către oricare dintre părțile implicate în procedurile naționale. [EUIPO] sau orice altă parte interesată poate solicita informații cu privire la această transmitere. [EUIPO] înscrie în registru mențiunea hotărârii și ia măsurile necesare pentru a se conforma cu partea dispozitivă a acesteia.

(7)   Instanța competentă în domeniul mărcilor UE, sesizată printr‑o cerere reconvențională de decădere sau în nulitate, poate să amâne pronunțarea hotărârii asupra cererii titularului mărcii UE și după ascultarea celorlalte părți și invitarea pârâtului pentru a prezenta [EUIPO] o cerere de decădere sau în nulitate într‑un termen acordat. În cazul în care cererea respectivă nu este prezentată în acest termen, procedura își urmează cursul; cererea reconvențională este considerată retrasă. Se aplică articolul 132 alineatul (3).”

14

Potrivit articolului 129 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Legislație aplicabilă”:

„(1)   Instanțele competente în domeniul mărcilor UE aplică dispozițiile prezentului regulament.

(2)   Pentru toate aspectele din domeniul mărcilor care nu intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, instanța competentă în domeniul mărcilor UE aplică dreptul intern aplicabil.

(3)   Cu excepția cazurilor în care prezentul regulament prevede altfel, instanța competentă în domeniul mărcilor UE aplică normele de procedură aplicabile aceluiași tip de acțiuni privind o marcă națională în statul membru pe teritoriul căruia este situată instanța respectivă.”

15

Articolul 132 din acest regulament, intitulat „Norme specifice în materie de conexitate”, prevede:

„(1)   Cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru a continua procedura, o instanță competentă în domeniul mărcilor UE sesizată printr‑o acțiune menționată la articolul 124, cu excepția unei acțiuni în constatarea inexistenței încălcării drepturilor, suspendă pronunțarea din proprie inițiativă după audierea părților sau la cererea uneia dintre părți și după audierea celorlalte părți, atunci când validitatea mărcii UE este deja contestată printr‑o cerere reconvențională în fața unei alte instanțe competente în domeniul mărcilor UE sau atunci când s‑a depus deja la [EUIPO] o cerere de revocare sau în nulitate.

(2)   Cu excepția cazului în care nu există motive speciale de a continua procedura, [EUIPO], sesizat printr‑o cerere de revocare sau în nulitate, suspendă pronunțarea din proprie inițiativă, după audierea părților sau la cererea uneia dintre părți și după audierea celorlalte părți, atunci când validitatea mărcii este contestată printr‑o cerere reconvențională în fața unei instanțe competente în domeniul mărcilor UE. Cu toate acestea, dacă una dintre părțile la procedura în fața instanței competente în domeniul mărcilor UE solicită acest lucru, instanța poate, după audierea celorlalte părți la această procedură, să suspende procedura. În acest caz, [EUIPO] continuă procedura pendinte în fața sa.

(3)   Instanța competentă în domeniul mărcilor UE care suspendă pronunțarea poate să dispună măsuri provizorii și conservatorii pe durata suspendării.”

Dreptul german

16

Potrivit articolului 33 alineatul (1) din Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „ZPO”), cererea reconvențională poate fi formulată la instanța sesizată cu o acțiune în cazul în care există o legătură juridică între obiectul cererii reconvenționale și obiectul cererii principale sau mijloacele de apărare prezentate împotriva cererii principale.

17

Articolul 261 din ZPO, intitulat „Litispendență”, prevede la alineatul (3) punctul 2 că competența instanței sesizate cu judecarea cauzei nu este afectată de modificarea împrejurărilor pe care s‑a întemeiat această competență.

Litigiul principal și întrebarea preliminară

18

KP este titularul mărcii verbale a Uniunii Europene Apfelzügle (denumită în continuare „marca contestată”), înregistrată la 19 octombrie 2017 pentru servicii din clasele 35, 41 și 43 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare. Este necontestat faptul că termenul „Apfelzügle” desemnează un atelaj format din mai multe remorci trase de un tractor, folosit la recoltarea merelor.

19

La 26 septembrie 2018, TV, care exploatează o livadă, și Municipalitatea Bodman‑Ludwigshafen au publicat informații promoționale privind o activitate de recoltare și de degustare de mere în cadrul unei plimbări în Apfelzügle.

20

KP a introdus la Landgericht München (Tribunalul Regional din München, Germania) o acțiune în constatarea încălcării drepturilor conferite de marca contestată, solicitând obligarea TV și a Municipalității Bodman‑Ludwigshafen să înceteze utilizarea termenului „Apfelzügle” pentru serviciile vizate de această marcă. În fața acestei instanțe, TV și Municipalitatea Bodman‑Ludwigshafen au formulat cereri reconvenționale de declarare a nulității mărcii contestate, în temeiul articolului 59 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) literele (b), (c) și (d) din acesta.

21

În ședința care a avut loc în fața Landgericht München (Tribunalul Regional din München), KP și‑a retras acțiunea în constatarea încălcării drepturilor conferite de marcă.

22

Având în vedere că TV și Municipalitatea Bodman‑Ludwigshafen și‑au menținut cererile reconvenționale în pofida acestei retrageri, Landgericht München (Tribunalul Regional din München), prin hotărârea din 10 martie 2020, a considerat că aceste cereri erau admisibile, a declarat nulitatea mărcii contestate pentru serviciile din clasa 41 și a respins în rest cererile.

23

Municipalitatea Bodman‑Ludwigshafen a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania), instanța de trimitere, solicitând declararea nulității mărcii contestate și în ceea ce privește serviciile din clasele 35 și 43.

24

În decizia sa, instanța de trimitere arată că îi revine sarcina de a aprecia în prealabil admisibilitatea cererilor reconvenționale formulate de pârâte având în vedere că KP și‑a retras acțiunea, subliniind că nu este ținută cu privire la acest aspect de decizia instanței de prim grad de jurisdicție.

25

În această privință, invocând sensul și finalitatea cererii reconvenționale prevăzute de Regulamentul 2017/1001, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la posibilitatea unei instanțe competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene de a se pronunța cu privire la o astfel de cerere reconvențională în cazul retragerii acțiunii în constatarea încălcării drepturilor în urma căreia a fost introdusă cererea reconvențională.

26

Mai precis, instanța de trimitere amintește că înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene este un act al unui organ al Uniunii Europene și că instanțele naționale nu sunt competente să anuleze aceste acte, în lipsa unei excepții prevăzute în mod expres, precum cea de introducere a unei cereri reconvenționale, fapt confirmat și la alineatul (7) al articolului 128 din Regulamentul 2017/1001. Astfel, potrivit instanței de trimitere, EUIPO dispune în materie de o „competență de principiu”, care îi este atribuită „cu prioritate”. Aceasta ar rezulta în special din articolul 63 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.

27

Instanța de trimitere arată că, potrivit doctrinei majoritare în Germania, un caz precum cel din speță nu intră sub incidența Regulamentului 2017/1001, ci, în temeiul articolului 129 alineatul (3) din acest regulament, a normelor care reglementează procedura civilă germană și în special a articolului 261 alineatul (3) punctul 2 din ZPO, potrivit căruia competența instanței din domeniul mărcilor Uniunii Europene stabilită prin introducerea unei cereri reconvenționale este independentă de rezultatul acțiunii în constatarea încălcării și, prin urmare, nu poate să dispară în cazul retragerii acestei acțiuni.

28

Or, potrivit instanței de trimitere, necesitatea de a asigura pârâtului posibilitatea de a se apăra nu mai există atunci când, ca urmare a retragerii acțiunii, nu mai este necesar ca instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene să se pronunțe cu privire la acțiunea în constatarea încălcării drepturilor. Această interpretare ar fi confirmată și de Hotărârea din 19 octombrie 2017, Raimund (C‑425/16, EU:C:2017:776). Ca urmare, dreptul procedural național nu ar trebui să se aplice decât atât timp cât este pendinte o acțiune prevăzută de dreptul Uniunii. În plus, o astfel de interpretare nu ar impune reclamantului o sarcină excesivă și disproporționată, deoarece acesta va dispune întotdeauna de posibilitatea de a sesiza EUIPO în temeiul articolului 63 din Regulamentul 2017/1001.

29

În aceste condiții, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 124 litera (d) și articolul 128 din [Regulamentul 2017/1001] trebuie interpretate în sensul că instanța din domeniul mărcilor Uniunii rămâne competentă să se pronunțe cu privire la nulitatea unei mărci a Uniunii [Europene], invocată în cadrul unei cereri reconvenționale în sensul articolului 128 din Regulamentul 2017/1001, chiar și după ce a fost retrasă în mod valabil acțiunea în constatarea încălcării drepturilor, în sensul articolului 124 litera (a) [din regulamentul menționat], întemeiată pe această marcă a Uniunii [Europene]?”

Cu privire la întrebarea preliminară

30

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 124 literele (a) și (d), precum și articolul 128 din Regulamentul 2017/1001 trebuie interpretate în sensul că instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, sesizată cu o acțiune în constatarea încălcării drepturilor conferite de o marcă a Uniunii Europene, a cărei validitate este contestată printr‑o cerere reconvențională de declarare a nulității, rămâne competentă să se pronunțe cu privire la validitatea acestei mărci, în pofida retragerii acțiunii principale.

31

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se precizeze înțelesul și conținutul noțiunii de „cerere reconvențională” în sensul acestui regulament.

32

Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții de dreptul Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă. În plus, determinarea înțelesului și a conținutului termenilor pentru care dreptul Uniunii nu furnizează nicio definiție trebuie să fie făcută în conformitate cu sensul obișnuit al acestora, ținând seama și de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (Hotărârea din 27 ianuarie 2022, Zinātnes parks, C‑347/20, EU:C:2022:59, punctul 42 și jurisprudența citată).

33

Or, Regulamentul 2017/1001 nu conține o trimitere expresă la dreptul statelor membre în ceea ce privește înțelesul și conținutul care trebuie atribuit acestei noțiuni. Prin urmare, noțiunea menționată trebuie fie considerată o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și să fie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia [Hotărârea din 3 septembrie 2014, Deckmyn și Vrijheidsfonds, C‑201/13, EU:C:2014:2132, punctul 15, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 noiembrie 2021, État luxembourgeois (Informații referitoare la un grup de contribuabili), C‑437/19, EU:C:2021:953, punctul 50, precum și jurisprudența citată].

34

Trimiterea pe care articolul 129 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 o face la normele de procedură naționale, atunci când acest regulament nu „prevede altfel”, nu poate infirma această constatare.

35

Astfel, nu se poate prezuma că regulamentul menționat nu prevede nimic în privința aspectului dacă o cerere reconvențională subzistă în pofida retragerii acțiunii în constatarea încălcării drepturilor în urma căreia a fost introdusă această cerere. Răspunsul la această întrebare depinde tocmai de conținutul pe care legiuitorul Uniunii a dorit să îl atribuie acestei căi de drept.

36

Prin urmare, în lipsa unei definiții a noțiunii de „cerere reconvențională” în Regulamentul 2017/1001, trebuie arătat, în primul rând, că prin aceasta se înțelege, în mod obișnuit, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 37 din concluziile sale și cum o confirmă termenii utilizați, printre altele, în versiunile dispozițiilor în cauză ale acestui regulament în limba daneză (Modkrav), în limba germană (Widerklage), în limba greacă (ανταγωγή) și în limba engleză (counterclaim), o contraacțiune pe care pârâtul o introduce în cadrul unei proceduri inițiate împotriva sa de către reclamant la aceeași instanță.

37

În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscriu aceste dispoziții, este necesar să se arate, primo, că, astfel cum enunță considerentul (32) al Regulamentului 2017/1001, articolul 122 din acesta stabilește că normele Uniunii privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială sunt aplicabile în procedurile privind mărcile Uniunii Europene. Prin urmare, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 50 și 51 din concluzii, noțiunea de „cerere reconvențională”, în sensul Regulamentului 2017/1001, trebuie interpretată în coerență cu aceste norme și cu jurisprudența aferentă.

38

În această privință, reiese din jurisprudența privind sistemul creat prin Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 10), astfel cum a fost modificată și preluată ulterior, succesiv, de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) și de Regulamentul nr. 1215/2012, că o cerere reconvențională nu se confundă cu un simplu mijloc de apărare. Deși formulată în cadrul unui proces inițiat prin intermediul unei alte acțiuni, aceasta este o cerere distinctă și autonomă, al cărei tratament procedural este independent de cererea principală și care poate, astfel, să continue chiar dacă cererea reclamantului principal este respinsă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 octombrie 2016, Kostanjevec, C‑185/15, EU:C:2016:763, punctul 32 și jurisprudența citată).

39

Având în vedere cele expuse mai sus, este necesar să se considere că noțiunea de „cerere reconvențională” în sensul Regulamentului 2017/1001 trebuie înțeleasă ca o cale de drept care rămâne, desigur, condiționată de introducerea unei acțiuni în constatarea încălcării drepturilor și care este, în consecință, legată de aceasta din urmă. Totuși, această cale de drept urmărește extinderea obiectului litigiului și recunoașterea unei pretenții distincte și autonome de cererea principală, în special în vederea declarării nulității mărcii în cauză.

40

În acest mod, prin faptul că presupune extinderea obiectului litigiului și în pofida acestei legături dintre acțiunea principală și cererea reconvențională, aceasta din urmă dobândește autonomie și subzistă în cazul retragerii acțiunii principale. Cererea reconvențională se distinge, așadar, de un simplu mijloc de apărare, iar soarta ei nu depinde de cea a acțiunii în constatarea încălcării drepturilor cu ocazia căreia a fost introdusă.

41

Secundo, reiese din economia generală a Regulamentului 2017/1001 că, prin utilizarea expresiei „cerere reconvențională” în cadrul regulamentului, legiuitorul Uniunii a intenționat să atribuie acesteia un înțeles și un conținut identice cu cele precizate la punctele 36-39 din prezenta hotărâre.

42

Desigur, astfel cum arată instanța de trimitere, regulamentul amintit rezervă EUIPO o competență exclusivă în materie de înregistrare a mărcilor Uniunii Europene și de opoziție la înregistrarea acestor mărci (Hotărârea din 21 iulie 2016, Apple and Pear Australia și Star Fruits Diffusion/EUIPO, C‑226/15 P, EU:C:2016:582, punctul 50). Totuși, această constatare nu este valabilă în ceea ce privește validitatea respectivelor mărci. Deși regulamentul optează, în principiu, pentru centralizarea soluționării cererilor de declarare a nulității și de decădere la EUIPO, acest principiu este însă atenuat, iar competența de a declara nulitatea sau decăderea din drepturile asupra unei mărci a Uniunii Europene a fost împărțită, în temeiul articolelor 63 și 124 din Regulamentul 2017/1001, între instanțele competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene, desemnate de statele membre în conformitate cu articolul 123 alineatul (1) din acesta, și EUIPO (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 februarie 2012, Celaya Emparanza y Galdos International, C‑488/10, EU:C:2012:88, punctul 48).

43

În această privință, ținând seama de îndoielile exprimate de instanța de trimitere cu privire la întinderea exactă a acestei repartizări de competențe, trebuie să se mai sublinieze că competența atribuită acestor instanțe din domeniul mărcilor constituie aplicarea directă a unei norme de atribuire de competențe prevăzute de Regulamentul 2017/1001 și nu poate fi considerată, așadar, o „excepție” de la competența EUIPO în materie.

44

În plus, competențele respective sunt exercitate potrivit principiului priorității instanței sesizate. Astfel, potrivit articolului 132 alineatul (1) și alineatul (2) prima teză din Regulamentul 2017/1001 și „[c]u excepția cazului în care există motive speciale pentru continuarea procedurii”, competența în materie revine primei instanțe sesizate cu un litigiu privind validitatea unei mărci a Uniunii Europene.

45

Faptul că, în conformitate cu articolul 128 alineatul (7) din Regulamentul 2017/1001, titularul unei mărci a cărei validitate este contestată în fața unei instanțe competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene printr‑o cerere reconvențională poate să facă în așa fel încât decizia cu privire la validitatea acestei mărci să fie adoptată în urma unei proceduri în fața EUIPO nu repune în discuție acest principiu al priorității. După cum reiese din însăși redactarea dispoziției menționate, aceasta recunoaște o simplă posibilitate de suspendare a procedurii, instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene putând decide la fel de bine să se pronunțe asupra cererii reconvenționale.

46

Același lucru se întâmplă și în cazul menționat la alineatul (2) a doua teză al articolului 132 din acest regulament. Astfel, instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene are obligația de a suspenda procedura pendinte în fața sa numai dacă o cerere de decădere sau de declarare a nulității mărcii Uniunii Europene în cauză a fost deja introdusă la EUIPO înainte de depunerea cererii reconvenționale, în conformitate cu articolul 128 alineatul (4) din regulamentul menționat.

47

Astfel, având în vedere sistemul de repartizare a competențelor descris la punctele 42-46 din prezenta hotărâre, trebuie să se observe că, în cadrul regimului instituit prin Regulamentul 2017/1001, care, în conformitate cu considerentul (4) și cu articolul 1 alineatul (2) din acesta, consacră caracterul unitar al mărcii Uniunii Europene, legiuitorul Uniunii, la fel ca EUIPO, a înțeles să încredințeze instanțelor din domeniul mărcilor Uniunii Europene competența de a controla validitatea mărcilor Uniunii Europene, în cadrul deciziilor lor asupra cererilor reconvenționale.

48

În această privință, astfel cum reiese din considerentul (32) al acestui regulament, deciziile privind validitatea mărcilor Uniunii Europene produc efecte erga omnes în întreaga Uniune, atât atunci când provin de la EUIPO, cât și atunci când sunt pronunțate cu privire la o cerere reconvențională introdusă la o instanță competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2017, Raimund, C‑425/16, EU:C:2017:776, punctele 28 și 29).

49

Acest efect erga omnes este confirmat de articolul 128 alineatul (6) din regulamentul menționat, potrivit căruia instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene trebuie să transmită EUIPO o copie a hotărârii care a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la o cerere reconvențională de decădere sau de declarare a nulității unei mărci a Uniunii Europene, EUIPO trebuind să înscrie această hotărâre în registru și să ia măsurile necesare pentru a se conforma dispozitivului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2017, Raimund, С-425/16, EU:C:2017:776, punctul 30).

50

În schimb, hotărârea instanței competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene pronunțată într‑o acțiune în constatarea încălcării drepturilor beneficiază numai de o eficacitate inter partes, astfel încât, după ce rămâne definitivă, această hotărâre este obligatorie numai pentru părțile care au participat la acea acțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2017, RaimundС‑425/16, EU:C:2017:776, punctul 31).

51

Tot astfel, Curtea a declarat că o asemenea instanță este obligată să statueze asupra cererii reconvenționale de declarare a nulității unei mărci a Uniunii Europene introduse în conformitate cu articolul 128 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 în cadrul unei acțiuni în constatarea încălcării drepturilor conferite de aceiași marcă, în sensul articolului 124 litera (a) din acest regulament, înainte de a se putea pronunța cu privire la această din urmă acțiune întemeiată pe aceeași cauză de nulitate absolută (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2017, Raimund, C‑425/16, EU:C:2017:776, punctele 33 și 34).

52

În lumina caracteristicilor specifice regimului ce reglementează cererea reconvențională, interpretarea acestei căi de drept autonome având ca obiect aprecierea validității mărcilor Uniunii Europene în sensul că titularul mărcii Uniunii Europene ar putea, prin retragerea acțiunii sale în constatarea încălcării drepturilor, să priveze instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene de posibilitatea de a se pronunța asupra cererii reconvenționale de declarare a nulității formulate în cadrul acestei acțiuni ar echivala cu nerespectarea întinderii competenței pe care legiuitorul a înțeles să o confere instanțelor din domeniul mărcilor Uniunii Europene. Reiese, așadar, din economia generală a Regulamentului 2017/1001 că o astfel de cerere subzistă în cazul retragerii acțiunii principale.

53

În sfârșit, în al treilea rând, înțelesul și întinderea noțiunii de „cerere reconvențională”, în sensul Regulamentului 2017/1001, astfel cum sunt precizate la punctele 39 și 52 din prezenta hotărâre, sunt confirmate de obiectivele urmărite de Regulamentul 2017/1001.

54

Pe de o parte, reiese din jurisprudența referitoare la sistemul instituit prin Convenția din 27 septembrie 1968, astfel cum a fost modificată și preluată ulterior, succesiv, de Regulamentele nr. 44/2001 și nr. 1215/2012, că, în scopul bunei administrări a justiției, posibilitatea de a introduce o cerere reconvențională permite părților să soluționeze, în cursul aceleiași proceduri și în fața aceleiași instanțe, toate pretențiile lor reciproce având o origine comună și, prin aceasta, vizează în special să prevină procedurile superflue și multiple, care implică un risc de hotărâri contradictorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2018, Nothartová, C‑306/17, EU:C:2018:360, punctele 21 și 22, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21 iunie 2018, Petronas Lubricants Italy, C‑1/17, EU:C:2018:478, punctul 29 și jurisprudența citată). Or, după cum rezultă din considerentul (32) al Regulamentului 2017/1001, asemenea obiective sunt vizate de regimul prevăzut de acest regulament în ansamblul său și în special de articolele 124 și 128 din acesta.

55

În consecință, realizarea acestor obiective presupune ca instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene să se poată pronunța cu privire la pretenția formulată de pârâtul dintr‑o acțiune în constatarea încălcării drepturilor prin cererea reconvențională de declarare a nulității mărcii Uniunii Europene în cauză, în pofida retragerii acțiunii principale.

56

În schimb, obligarea părții care a introdus o cerere reconvențională să inițieze o procedură la EUIPO în cazul în care reclamantul principal și‑a retras acțiunea, pentru a se asigura că, în viitor, nu mai trebuie să se apere împotriva acesteia din urmă, ar contraveni principiului economiei procedurale.

57

Pe de altă parte, interpretarea noțiunii de „cerere reconvențională” în sensul că, în cazul retragerii acțiunii principale, nu ar mai fi posibil ca instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene să soluționeze o cerere reconvențională de declarare a nulității ar permite titularului unei mărci a Uniunii Europene ca, renunțând la o procedură în constatarea încălcării drepturilor pe care el însuși ar fi inițiat‑o, să continue să exploateze, după caz, cu rea‑credință, o marcă a Uniunii Europene care a fost eventual înregistrată cu încălcarea motivelor absolute de refuz prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001. Or, o astfel de situație ar compromite realizarea efectivă a obiectivelor urmărite de regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 30 aprilie 2015, Castel Frères/EUIPO, C‑622/13 P, nepublicată, EU:C:2015:297, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată).

58

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 124 literele (a) și (d), precum și articolul 128 din Regulamentul 2017/1001 trebuie interpretate în sensul că instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, sesizată cu o acțiune în constatarea încălcării drepturilor conferite de o marcă a Uniunii Europene, a cărei validitate este contestată printr‑o cerere reconvențională de declarare a nulității, rămâne competentă să se pronunțe cu privire la validitatea acestei mărci, în pofida retragerii acțiunii principale.

Cu privire la cheltuielile de judecată

59

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

 

Articolul 124 literele (a) și (d), precum și articolul 128 din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene

 

trebuie interpretate în sensul că

 

instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, sesizată cu o acțiune în constatarea încălcării drepturilor conferite de o marcă a Uniunii Europene, a cărei validitate este contestată printr‑o cerere reconvențională de declarare a nulității, rămâne competentă să se pronunțe cu privire la validitatea acestei mărci, în pofida retragerii acțiunii principale.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: germana.