–

pentru E.K. și S.K., de M. Jusypenko, adwokat;

–

pentru D.B.P., de S. Dudzik, M. Kruk‑Nieznańska, T. Spyra, A. Wróbel și A. Zapala, radcowie prawni;

–

pentru B.S. și W.S., de J. Wędrychowska, adwokat;

–

pentru B.S. și Ł.S., de M. Skrobacki, radca prawny;

–

pentru M., de A. Beneturski, adwokat, A. Cudna‑Wagner, P. Gasińska, radcowie prawni, B. Miąskiewicz, adwokat, și J. Wolak, radca prawny;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo, A. Gavela Llopis și J. Ruiz Sánchez, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García, M. Siekierzyńska și A. Szmytkowska, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a trei litigii, primul între E.K. și S.K., pe de o parte, și D.B.P., pe de altă parte (cauza C‑80/21), al doilea între B.S. și W.S., pe de o parte, și M., pe de altă parte (cauza C‑81/21), iar al treilea, între B.S. și Ł.S., pe de o parte, și M., pe de altă parte (cauza C‑82/21), în legătură cu cererea celor dintâi, în calitate de consumatori, de anulare a contractelor de credit încheiate cu D.B.P. și M., instituții bancare, pentru motivul că aceste contracte ar cuprinde clauze abuzive.

3

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

4

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

5

Articolul 5 din kodeks cywilny (Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „Codul civil”), prevede:

„Un drept nu poate fi exercitat cu încălcarea finalității sale socioeconomice sau a principiilor conviețuirii sociale. O astfel de acțiune sau omisiune a titularului dreptului nu este considerată o punere în aplicare a acestui drept și nu beneficiază de protecție.”

6

Articolul 58 din Codul civil prevede:

„1.   Un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul și neavenit, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii.

2.   Un act juridic contrar principiilor coexistenței sociale este nul.

3.   În cazul în care numai o parte a actului juridic este afectată de nulitate, actul rămâne în vigoare în ceea ce privește celelalte părți, cu excepția cazului în care circumstanțele arată că actul nu ar fi fost executat în lipsa dispozițiilor afectate de nulitate.”

7

Articolul 65 din acest cod are următorul cuprins:

„1.   Voința părților trebuie interpretată în conformitate cu principiile conviețuirii sociale și cu obiceiurile, cu luarea în considerare a circumstanțelor în care a fost exprimată.

2.   În contracte, este necesar să se examineze care a fost intenția comună a părților și scopul contractului, mai degrabă decât sensul literal al termenilor.”

8

Articolul 117 alineatele 1 și 2 din codul menționat prevede:

„1.   Sub rezerva excepțiilor prevăzute de lege, creanțele patrimoniale sunt prescriptibile.

2.   La expirarea termenului de prescripție, debitorul se poate sustrage de la obligația sa, cu excepția cazului în care renunță la invocarea prescripției. Cu toate acestea, renunțarea la prescripție înainte de expirarea termenului este nulă.”

9

Articolul 118 din același cod prevede următoarele:

„În lipsa unei dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție este de șase ani; pentru creanțele din prestații periodice și pentru creanțele legate de exercitarea unei activități comerciale, termenul este de trei ani. Cu toate acestea, termenul de prescripție expiră în ultima zi a anului calendaristic, cu excepția cazului în care este mai mic de doi ani.”

10

Articolul 118 din Codul civil, în versiunea în vigoare până la 8 iulie 2018, avea următorul cuprins:

„În lipsa unei dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție este de zece ani; pentru creanțele din prestații periodice și pentru creanțele legate de exercitarea unei activități comerciale, termenul este de trei ani.”

11

Articolul 120 alineatul 1 din acest cod prevede:

„Termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care creanța a devenit exigibilă. În cazul în care exigibilitatea unei creanțe depinde de adoptarea unui act specific de către titularul dreptului, termenul începe să curgă de la data la care creanța ar fi devenit exigibilă dacă titularul dreptului ar fi adoptat actul cât mai curând posibil.”

12

Articolul 123 alineatul (1) din codul menționat are următorul cuprins:

„Termenul de prescripție se întrerupe 1) prin orice act în fața unei instanțe, a unei autorități desemnate să soluționeze cauze sau să execute creanțe de o anumită natură sau a unei instanțe arbitrale, efectuat în mod direct în scopul revendicării, stabilirii, recuperării sau garantării creanței; 2) prin recunoașterea creanței de către debitor; 3) prin deschiderea unei proceduri de mediere.”

13

Potrivit articolului 358 alineatele (1)-(3) din același cod:

„1.   Dacă obligația are ca obiect o sumă de bani exprimată într‑o monedă străină, debitorul poate executa prestația în monedă poloneză, cu excepția cazului în care o lege, o hotărâre judecătorească aflată la originea obligației sau un act juridic prevede executarea prestației într‑o monedă străină.

2.   Valoarea monedei străine va fi stabilită conform cursului mediu stabilit de Banca Națională a Poloniei la data scadenței creanței, cu excepția cazului în care legea, o hotărâre judecătorească sau un act juridic prevede altfel.

3.   În cazul întârzierii debitorului, creditorul poate solicita prestația în monedă poloneză la cursul mediu stabilit de Banca Națională a Poloniei la data efectuării plății.”

14

Articolul 358 alineatul (1) din Codul civil, în versiunea în vigoare până la 23 ianuarie 2009, prevedea:

„Sub rezerva excepțiilor prevăzute de lege, obligațiile pecuniare pe teritoriul Republicii Polone nu pot fi exprimate decât în monedă poloneză.”

15

Articolul 3851 din acest cod are următorul cuprins:

„1.   Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu vor fi obligatorii pentru acesta dacă îi definesc drepturile și obligațiile într‑un mod contrar bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze ilicite). Această dispoziție nu se aplică clauzelor care se referă la prestațiile principale ale părților, în special la preț sau la remunerație, atunci când sunt formulate fără echivoc.

2.   În cazul în care o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator în aplicarea alineatului 1, părțile rămân obligate prin celelalte dispoziții ale contractului.

3.   Se consideră că nu au fost negociate în mod individual acele clauze contractuale asupra cărora consumatorul nu a avut o influență efectivă. Această situație există în special în cazul clauzelor contractuale preluate din condițiile generale ale contractului propuse unui consumator de cealaltă parte din contract.

4.   Sarcina probării faptului că o clauză a fost negociată în mod individual revine părții care invocă acest lucru.”

16

Potrivit articolului 3852 din codul menționat:

„Aprecierea compatibilității unei clauze contractuale cu bunele moravuri este efectuată cu luarea în considerare a momentului încheierii contractului, având în vedere conținutul acestuia, circumstanțele în care a fost încheiat, precum și celelalte contracte care au legătură cu contractul ale cărui clauze fac obiectul aprecierii.”

17

Articolul 405 din același cod are următorul cuprins:

„Orice persoană care, fără temei juridic, a obținut un avantaj pecuniar pe cheltuiala altei persoane este obligată să furnizeze avantajul în natură și, în cazul în care acest lucru nu este posibil, să restituie valoarea acestuia.”

18

Articolul 410 din Codul civil prevede:

„1.   Dispozițiile articolelor precedente se aplică în special în cazul unei prestații nedatorate.

2.   O prestație este nedatorată în cazul în care persoana care a furnizat‑o nu era absolut deloc obligată să o furnizeze sau nu era obligată să o furnizeze persoanei căreia i‑a fost furnizată sau dacă temeiul prestației nu mai subzistă ori dacă scopul urmărit prin prestație nu a fost atins sau dacă actul juridic care impunea prestația era nul și nu a devenit valabil după ce prestația a fost furnizată.”

19

Articolul 4421 alineatul (1) din acest cod are următorul cuprins:

„Dreptul la repararea prejudiciului ca urmare a unui act ilicit se prescrie în termen de trei ani de la data la care persoana vătămată a luat cunoștință sau, dând dovadă de o diligență rezonabilă, ar fi putut lua cunoștință de prejudiciul și de identitatea persoanei căreia îi revenea răspunderea. Totuși, acest termen nu poate depăși zece ani de la data la care a survenit fapta prejudiciabilă.”

20

Articolul 4421 alineatul (1) din codul menționat, în versiunea în vigoare până la 26 iunie 2017, prevedea:

„Dreptul la repararea prejudiciului ca urmare a unui act ilicit se prescrie în termen de trei ani de la data la care persoana vătămată a luat cunoștință de prejudiciu și de identitatea persoanei căreia îi revenea răspunderea. Totuși, acest termen nu poate depăși zece ani de la data la care a survenit fapta prejudiciabilă.”

21

Articolul 69 alineatul (1) din ustawa prawo bankowe (Legea bancară) din 29 august 1997 (Dz. U. din 1997, nr. 140, poziția 939), în versiunea aplicabilă litigiilor principale, are următorul cuprins:

„Prin intermediul contractului de credit, banca se angajează să pună la dispoziția debitorului, pentru perioada specificată în contract, o anumită sumă de bani în scopul convenit, iar debitorul se angajează să o utilizeze în condițiile specificate în contract, să ramburseze valoarea împrumutului utilizat, împreună cu dobânda la datele de rambursare specificate, și să plătească comisionul pentru împrumutul acordat.”

22

Articolul 69 alineatul (2) din Legea bancară, în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede:

„Contractul de credit ipotecar trebuie să fie încheiat în scris și să specifice în special: 1) părțile la contract, 2) valoarea și moneda împrumutului, 3) scopul pentru care împrumutul a fost acordat, 4) condițiile și termenele rambursării împrumutului, 5) valoarea ratei dobânzii la credit și condițiile de modificare a acesteia, 6) metoda de garantare a rambursării împrumutului, 7) domeniul de aplicare al competențelor băncii legate de controlul utilizării și rambursării împrumutului, 8) termenele și modul de punere a sumei de bani la dispoziția debitorului, 9) valoarea comisionului, în cazul în care contractul prevede unul, 10) condițiile de efectuare a modificărilor și de reziliere a contractului.”

23

E.K. și S.K. sunt consumatori care au încheiat, în cursul anilor 2006 și 2008, patru contracte de credit ipotecar cu D.B.P., o instituție bancară, în scopul finanțării costurilor de achiziționare a patru locuințe în Polonia. Unul dintre aceste contracte, încheiat la 8 iulie 2008, exprimat în franci elvețieni (CHF), privea suma de 103260 CHF (aproximativ 100561 de euro) și perioada de rambursare era de 360 de luni, respectiv până la 4 august 2038 (denumit în continuare „contractul în cauza C‑80/21”). Era vorba despre un credit cu rată variabilă a dobânzii, a cărui rată anuală inițială era de 3,80 %. Creditul trebuia să fie rambursat în rate lunare egale.

24

Cu această ocazie, E.K. și S.K. au acceptat „Condițiile creditului”, care reglementează plata și rambursarea creditului și conțin clauzele referitoare la modalitățile de plată și, mai precis, la conversia în franci elvețieni.

25

Potrivit clauzelor menționate, în primul rând, valoarea creditului trebuie plătită în zloți polonezi (PLN) și, pentru a transforma valoarea creditului, banca aplică cursul de cumpărare al francului elvețian, publicat în „Tabelul cursurilor valutare” al D.B.P., la data plății cuantumului creditului sau a ratei lunare. În al doilea rând, creditul poate fi plătit și în franci elvețieni sau într‑o altă monedă cu acordul băncii. În al treilea rând, în cazul nerespectării de către împrumutat a condițiilor de acordare a creditului sau a bonității, banca poate denunța contractul sau reduce cuantumul creditului acordat dacă acesta nu a fost plătit integral. În al patrulea rând, rambursarea creditului se efectuează prin debitare, în favoarea băncii, în contul bancar al împrumutatului a unei sume în zloți polonezi care corespunde echivalentului ratei în curs în franci elvețieni, al plății restante și al altor creanțe ale băncii în franci elvețieni, calculat prin aplicarea cursului de vânzare al francului elvețian, publicat în „Tabelul cursurilor valutare”, aplicat de bancă cu două zile lucrătoare înainte de scadența fiecărei rambursări a creditului.

26

În cursul procesului de încheiere a contractului în cauza C‑80/21, E.K. și S.K. au contactat banca prin mijloace de comunicare la distanță, iar majoritatea documentelor de credit au fost semnate de mandatarii desemnați de E.K. și de S.K. fără ca vreuna dintre clauzele acestui contract să fi fost negociată cu D.B.P. E.K. și S.K. au solicitat D.B.P. să le trimită un proiect de contract pentru ca acestea să îl semneze prin e‑mail, însă aceste cereri au rămas fără răspuns, astfel încât contractul în cauza C‑80/21 a fost semnat în numele lui E.K. și al lui S.K.

27

Apreciind că contractul în cauza C‑80/21 conținea clauze abuzive, aceștia au sesizat Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście din Varșovia, Polonia) cu o cerere având ca obiect obligarea D.B.P. la plata sumei de 26274,90 PLN (aproximativ 5716 euro), majorată cu dobânzile de întârziere legale începând de la 30 iulie 2018 până în ziua plății.

28

În cursul procedurii în fața instanței de trimitere, E.K. și S.K. au fost informate de aceasta cu privire la consecințele unei eventuale anulări a contractului în cauza C‑80/21. Aceștia au declarat că înțeleg și acceptă consecințele juridice, precum și financiare ale nulității acestui contract și că consimt la anularea sa de către instanța de trimitere.

29

Instanța de trimitere arată că, în mod aproape constant, jurisprudența poloneză consideră că clauzele referitoare la conversie, în special cele privind posibilitatea împrumutatului de a rambursa creditul în franci elvețieni sau într‑o altă monedă cu acordul băncii (denumite în continuare „clauzele de conversie”), sunt ilicite. Cu toate acestea, majoritatea instanțelor naționale ar considera că clauzele de conversie nu sunt decât în parte abuzive, în special întrucât acestea din urmă condiționează plata și rambursarea creditului în franci elvețieni de consimțământul expres al băncii, și că, odată pronunțată nevaliditatea lor, aceasta nu ar face imposibilă executarea contractului.

30

Instanța de trimitere arată, în primul rând, că practica jurisprudențială potrivit căreia este posibilă anularea părții din clauzele de conversie în temeiul căreia plata și rambursarea creditului nu pot fi efectuate în franci elvețieni decât cu consimțământul băncii, astfel încât să permită împrumutatului să execute operațiunile respective în franci elvețieni fără această autorizare prealabilă, ar însemna să se revizuiască conținutul unei clauze abuzive, ceea ce ar fi contrar jurisprudenței Curții.

31

În plus, această instanță observă că o asemenea practică, pe de o parte, reduce efectul descurajator care rezultă din anularea unei clauze abuzive, în măsura în care asigură întreprinderea care impune astfel de clauze că, în cel mai rău caz, instanța națională va face o modificare care va permite continuarea executării contractului fără ca această întreprindere să suporte vreodată vreo altă consecință negativă. Pe de altă parte, aceasta nu ar asigura protecția consumatorilor care, întemeindu‑se pe conținutul contractului, ar fi convinși că sunt obligați să ramburseze creditul numai în zloți polonezi, cu excepția cazului în care banca a convenit în mod expres rambursarea în franci elvețieni până la decizia contrară pronunțată de o instanță națională.

32

În al doilea rând, amintind poziția Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), instanța de trimitere menționează de asemenea jurisprudența națională în temeiul căreia, atunci când numai anumite clauze ale unui contract sunt abuzive și, prin urmare, neobligatorii pentru consumator, anularea acestora nu se opune ca alte clauze ale contractului să fie modificate astfel încât, în definitiv, contractul să poată fi executat. Mai precis, instanța națională ar trebui să interpreteze voința părților și să considere că, de la bun început, valoarea creditului nu a fost stabilită în franci elvețieni, ci în zloți polonezi. Cu toate acestea, potrivit instanței menționate, această jurisprudență, întemeiată în esență pe articolul 65 alineatul (2) din Codul civil, se poate dovedi contrară articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13. Astfel, în situația în care consumatorul a acceptat nulitatea contractului, o asemenea practică națională ar contraveni în special interdicției instanței de a modifica un contract altfel decât prin constatarea nulității clauzelor abuzive.

33

În al treilea rând, instanța de trimitere, în măsura în care E.K. și S.K. au acceptat ca respectivul contract în cauza C‑80/21 să fie declarat nul, are în vedere o a treia soluție. Într‑o primă etapă, instanța națională ar considera că clauzele de conversie, în integralitatea lor, sunt clauze contractuale abuzive care nu creează obligații pentru părți și fără de care contractul nu poate continua să existe. Într‑o a doua etapă, aceasta ar putea constata atunci că un astfel de contract care nu conține dispozițiile necesare în ceea ce privește modalitățile de rambursare a creditului și de punere la dispoziție a fondurilor către împrumutat este contrar legii și, prin urmare, nul, astfel încât toate prestațiile efectuate în executarea contractului ar fi nedatorate și restituibile. Totuși, această instanță observă că o astfel de soluție ar fi contrară interpretării de către instanțele naționale a dispozițiilor naționale relevante.

34

În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35

La 3 februarie 2009, B.S. și W.S., doi consumatori, au încheiat cu M., o instituție bancară, un contract de credit ipotecar în valoare de 340000 PLN (aproximativ 73971 de euro), destinat persoanelor fizice și indexat în francul elvețian, în vederea achiziționării unei locuințe (denumit în continuare „contractul în cauza C‑81/21”). Durata creditului era de 360 de luni, și anume de la 3 februarie 2009 la 12 februarie 2039, și era rambursabilă prin rate lunare constante. Era vorba despre un credit cu dobândă variabilă. Ratele lunare trebuiau plătite în zloți polonezi, după ce fuseseră convertite prin aplicarea cursului de vânzare publicat în „Tabelul cursurilor valutare” al băncii. Rambursarea anticipată a întregului credit sau a unei rate lunare, precum și rambursarea unei sume mai mari decât cea a unei rate lunare conduceau la conversia cuantumului rambursării la cursul vânzării francului elvețian, publicat în „Tabelul cursurilor valutare” al băncii în vigoare la data și ora rambursării.

36

La 18 februarie 2012, părțile au încheiat un act adițional la contractul în cauza C‑81/21, care le permitea lui B.S. și lui W.S. să ramburseze ratele lunare ale creditului direct în franci elvețieni.

37

Apreciind că contractul în cauza C‑81/21 conținea clauze abuzive, aceștia au sesizat, la 23 iulie 2020, Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście din Varșovia) cu o cerere având ca obiect obligarea M. la plata către aceștia a sumei de 37866,11 PLN (aproximativ 8238 de euro) și a sumei de 5358,10 CHF (aproximativ 5215 euro), majorate cu dobânzile legale de întârziere, precum și a părții excedentare a plăților de capital și a primei de asigurare a creditului.

38

De la 1 iunie 2010 până la 12 ianuarie 2020, B.S. și W.S. au plătit către M. o sumă echivalentă cu 219169,44 PLN (aproximativ 47683 de euro) pentru rambursarea creditului. Potrivit instanței de trimitere, dacă ar trebui să se considere că anumite clauze ale contractului în cauza C‑81/21 nu sunt obligatorii pentru B.S. și W.S., în timp ce celelalte dispoziții ale contractului rămân aplicabile, cuantumul total al plăților efectuate în această perioadă ar fi fost mai mic de 43749,97 PLN (aproximativ 9518 euro). În plus, în cazul în care cursul de schimb aplicat rambursării ar fi fost cel al cursului mediu al Băncii Naționale a Poloniei în locul celui reținut de M., B.S. și W.S. ar fi plătit 2813,45 PLN (aproximativ 611 euro) și 2369,79 CHF (aproximativ 2306 euro) mai puțin în raport cu suma ratelor lunare plătite efectiv în această perioadă.

39

Instanța de trimitere precizează că, potrivit unei jurisprudențe poloneze cvasiconstante, clauzele de conversie, care sunt izvorâte din contracte‑tip și care, ca atare, nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, sunt considerate ilicite în temeiul articolului 3851 alineatul (1) din Codul civil. Litigiul cu care este sesizată ar privi însă consecințele unei asemenea constatări.

40

În această privință, instanța menționată observă că jurisprudența națională anterioară a considerat adesea că inaplicabilitatea clauzelor de conversie în privința consumatorului are drept consecință numai conversia capitalului și a ratelor lunare pe baza unui alt curs de schimb decât cel al băncii împotriva căreia este introdusă o cale de atac. Or, în Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak (C‑260/18, EU:C:2019:819), Curtea ar fi statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziții naționale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într‑un act juridic se completează printre altele cu efectele care decurg din principiul echității sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziții supletive și nici dispoziții aplicabile în cazul unui acord între părțile la contract.

41

Instanța de trimitere arată că în jurisprudența poloneză prevalează două opinii contrare. Potrivit primei opinii, un contract de credit indexat în monedă străină trebuie tratat, după eliminarea clauzelor de conversie, ca un contract de credit încheiat în zloți polonezi. Potrivit celei de a doua opinii, eliminarea unor astfel de clauze conduce la nulitatea contractului în totalitate. Instanța amintește totuși că, atunci când noua versiune a articolului 358 din Codul civil era deja în vigoare, a fost dezvoltată o a treia opțiune potrivit căreia constatarea caracterului abuziv al clauzelor de conversie nu înseamnă în mod necesar că întregul mecanism de indexare în discuție este contestabil, așa încât clauzele declarate ilicite sunt anulate în măsura în care conținutul lor este ilicit. Astfel, recunoașterea caracterului abuziv al clauzelor de conversie ar putea determina anularea în întregime a contractului sau anularea unei părți a clauzelor sale în măsura în care, fără clauzele abuzive, contractul poate fi menținut în forma inițială dorită de părțile contractante.

42

Instanța de trimitere consideră, având în vedere jurisprudența relevantă a Curții, că, atunci când instanța națională consideră că o clauză este abuzivă, trebuie să constate că aceasta nu creează obligații pentru consumator, de la început și în întregime. Aceasta ar trebui să examineze în continuare dacă contractul poate fi executat fără clauza ilicită. Dacă aceasta este situația, instanța respectivă ar trebui să se limiteze să decidă că contractul subzistă fără clauzele abuzive, iar problema aplicării unei dispoziții de drept național supletive nu s‑ar ridica. În schimb, în cazul în care instanța menționată ar considera că nu poate exista contractul fără clauza ilicită și că, în consecință, acesta trebuie anulat, ar trebui să examineze dacă această anulare este defavorabilă consumatorului. În caz contrar sau în cazul în care consumatorul este de acord cu anularea contractului, instanța națională ar fi obligată să anuleze contractul în întregime și nu ar putea să îl completeze cu o dispoziție de drept național supletivă.

43

În speță, B.S. și W.S., care ar fi declarat că înțeleg consecințele juridice și financiare ale nulității contractului în cauza C‑81/21 și că le acceptă, solicită, în cazul în care instanța de trimitere ar considera că contractul în cauza C‑81/21 poate continua să existe fără clauza de conversie, rambursarea părții excedentare a ratelor plătite. Dacă, în schimb, această instanță ar considera că contractul în cauza C‑81/21 nu poate continua să existe fără clauza de conversie, instanța solicită rambursarea tuturor ratelor lunare plătite. Ținând seama de principiile rezultate din jurisprudența Curții și având în vedere întinderea cererii formulate de B.S. și de W.S., instanța de trimitere consideră că este efectiv obligată să opteze pentru una dintre aceste două soluții, fără a putea recurge la o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în caz contrar existând riscul de a încălca articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13. Or, aceste două posibilități par contrare soluției preconizate de instanțele naționale ca urmare a intrării în vigoare, la 24 ianuarie 2009, respectiv ulterior încheierii contractului în cauza C‑81/21, a noii versiuni a articolului 358 din Codul civil.

44

În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

45

La 4 august 2006, B.S și Ł.S., doi consumatori, au încheiat cu M., o instituție bancară, un contract de credit ipotecar în valoare de 600000 PLN (aproximativ 130445 de euro), destinat persoanelor fizice și indexat în francul elvețian în vederea achiziționării unei locuințe (denumit în continuare „contractul în cauza C‑82/21”). Durata creditului era de 360 de luni, și anume de la 8 august 2006 la 5 august 2036. Creditul era rambursabil prin rate lunare degresive și la o rată variabilă a dobânzii. În speță, ratele lunare trebuiau plătite în zloți polonezi, după ce fuseseră convertite prin aplicarea cursului de vânzare al francului elvețian publicat în „Tabelul cursului de schimb” al M. în vigoare la data plății. Se prevedea de asemenea că rambursarea anticipată a întregului credit sau a unei rate lunare sau cu o valoare mai mare decât cea a unei rate lunare determină conversia cuantumului rambursării la cursul de vânzare al francului elvețian, astfel cum a fost publicat în același tabel.

46

La 8 decembrie 2008, B.S și Ł.S. au încheiat un act adițional la contractul în cauza C‑82/21, pe baza căruia valoarea dobânzii împrumutului era reprezentată de indicele de referință „LIBOR 3M” majorat cu marja fixă a băncii pe întreaga durată a împrumutului, de 0,57 puncte procentuale.

47

Apreciind că contractul în cauza C‑82/21 conținea clauze abuzive, în special în măsura în care prevedea conversia capitalului și a ratelor de credit la cursul francului elvețian și o abilita pe M. să modifice rata dobânzii pentru credit, B.S și Ł.S. au sesizat Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście din Varșovia) cu o acțiune prin care solicită rambursarea sumei de 74414,52 PLN (aproximativ 16285 de euro), majorată cu dobânzile de întârziere legale începând de la 30 iulie 2019 până la data plății. În plus, B.S și Ł.S. susțin că, dacă s‑ar considera că contractul de credit în cauza C‑82/21 este nul în totalitate, consecință pe care acestea o înțeleg și acceptă, M. trebuia să le ramburseze totalitatea ratelor lunare ale creditului și, în acest caz, solicită ca M. să fie obligat să le plătească suma de 72136,01 PLN (aproximativ 15787 de euro), corespunzătoare tuturor ratelor lunare plătite în perioada cuprinsă între 5 octombrie 2006 și 5 martie 2010.

48

În temeiul curentului jurisprudenței naționale potrivit căreia clauzele unui contract de credit de tipul celor denunțate de B.S și Ł.S. sunt ilicite și trebuie să atragă nulitatea contractului în întregime, instanța de trimitere intenționează să anuleze contractul în cauza C‑82/21. O astfel de anulare ar opera însă ex tunc, așa încât toate prestațiile furnizate în executarea acestuia ar trebui restituite, în temeiul articolului 405 din Codul civil coroborat cu articolul 410 alineatul (1) din codul menționat. M. invocă însă prescripția acțiunii formulate de B.S. și Ł.S. Potrivit instanței de trimitere, în măsura în care, în speță, acțiunea acestor părți este întemeiată pe o creanță patrimonială, ea este efectiv obligată să examineze dacă această acțiune nu este, în tot sau în parte, prescrisă, în temeiul normei generale de prescripție a creanțelor care, în ceea ce privește creanțele născute înainte de 9 iulie 2018, se prescriu după 10 ani.

49

În această privință, instanța menționată consideră că problema fundamentală pentru a aprecia temeinicia prescripției invocată de M. constă în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni în restituirea plății nedatorate. Potrivit jurisprudenței instanțelor poloneze stabilite în temeiul articolului 120 alineatul (1) din Codul civil, acest punct de plecare ar corespunde datei la care a fost executată prestația nedatorată. În această privință, momentul în care prestatorul a avut cunoștință de caracterul nejustificat al prestației și cel la care a invitat efectiv debitorul să o restituie nu ar fi relevante pentru stabilirea punctului de plecare menționat. Instanța de trimitere precizează că aceste considerații se aplică și litigiilor privind restituirea unei prestații efectuate în mod nejustificat în executarea clauzelor contractuale nule atunci când o parte nu avea cunoștință despre nulitatea acestor clauze.

50

Cu toate acestea, considerațiile menționate, aplicate în privința acțiunii formulate de B.S. și Ł.S., ar trebui să determine instanța de trimitere să statueze că dreptul la rambursarea fiecărei rate lunare plătite cu mai mult de 10 ani înainte de data introducerii acțiunii acestor părți având ca obiect o astfel de rambursare, și anume înainte de 7 august 2009, este prescris. Or, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de soluții cu Directiva 93/13.

51

Potrivit instanței de trimitere, această interpretare a articolului 120 alineatul (1) din Codul civil este incompatibilă cu principiul efectivității, în măsura în care acesta din urmă se opune ca acțiunea în restituire să fie subordonată unui termen care începe să curgă independent de aspectul dacă consumatorul avea sau putea avea în mod rezonabil cunoștință, la acea dată, de caracterul abuziv al unei clauze din acest contract invocat în susținerea acțiunii sale în restituire. O asemenea interpretare ar fi astfel de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor acestui consumator conferite de Directiva 93/13.

52

Potrivit instanței de trimitere, termenul de prescripție a dreptului la rambursare al consumatorului nu trebuie să înceapă să curgă atât timp cât acesta din urmă nu a luat cunoștință de caracterul abuziv al clauzei contractuale sau, cel puțin, înainte de momentul la care ar fi trebuit în mod rezonabil să aibă cunoștință de acesta, astfel încât interpretarea restrictivă a articolului 120 alineatul (1) din Codul civil nu ar corespunde cerințelor Directivei 93/13. Aceasta adaugă că celelalte dispoziții ale dreptului național nu permit atenuarea unei astfel de interpretări restrictive.

53

În plus, instanța de trimitere arată că jurisprudența și doctrina națională consideră că, în cazul anulării contractului, dreptul băncii de a obține rambursarea imediată a valorii împrumutului nu ar produce efecte decât din momentul în care împrumutatul a decis în mod definitiv să accepte efectele anulării contractului de credit. Ar rezulta că, în realitate, dreptul consumatorului la rambursarea prestației nedatorate care rezultă dintr‑un contract de credit nul ar trebui considerat ca fiind prescris, chiar dacă numai parțial, în timp ce, în general, dreptul analog al băncii nu este prescris. O astfel de situație ar fi deosebit de dăunătoare pentru consumatori, nu ar oferi garanțiile impuse de Directiva 93/13 și ar aduce atingere principiului echivalenței.

54

Potrivit instanței de trimitere, acest din urmă principiu este încălcat și în măsura în care termenul de prescripție a dreptului consumatorului la rambursarea prestației nedatorate în temeiul dreptului Uniunii ar începe să curgă mai devreme decât dacă acesta ar fi invocat un drept similar în temeiul dispozițiilor naționale în materie de răspundere delictuală. Astfel, în acest din urmă caz, în temeiul articolului 4421 alineatul (1) din Codul civil, termenul de prescripție nu poate începe să curgă decât din momentul în care persoana vătămată a avut cunoștință de prejudiciu și de identitatea persoanei obligate să îl repare.

55

În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual pentru Varșovia-Śródmieście din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile echivalenței, efectivității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că acestea se opun unei interpretări jurisprudențiale a legislației naționale potrivit căreia acțiunea consumatorului prin care se solicită restituirea sumelor plătite în mod nejustificat în executarea unei clauze abuzive a unui contract încheiat cu un profesionist se prescrie în termen de 10 ani care începe să curgă de la data executării fiecărei prestații de către consumator, inclusiv în cazul în care acesta din urmă nu avea cunoștință de caracterul abuziv al clauzei respective?”

56

Prin Decizia președintelui Curții din 14 aprilie 2021, cauzele C‑80/21-C‑82/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

57

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională poate constata caracterul abuziv nu al întregii clauze dintr‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist, ci numai al anumitor elemente ale acesteia care îi conferă un caracter abuziv, astfel încât această clauză să rămână, după eliminarea unor astfel de elemente, parțial efectivă.

58

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit mai întâi că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanțelor naționale le revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 52 și jurisprudența citată).

59

În continuare, potrivit jurisprudenței Curții, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 53 și jurisprudența citată).

60

În sfârșit, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într‑un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 54 și jurisprudența citată).

61

În speță, din decizia de trimitere reiese că partea din clauzele de conversie care ar fi abuzivă potrivit jurisprudenței poloneze privește consimțământul băncii la plata și la rambursarea creditului în franci elvețieni.

62

În această privință, Curtea a statuat, desigur, că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opun ca instanța națională să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator atunci când obiectivul de descurajare urmărit de această directivă este asigurat prin dispoziții legislative naționale care reglementează utilizarea acestuia, în măsura în care respectivul element constă într‑o obligație contractuală distinctă, care poate face obiectul unei examinări individualizate a caracterului său abuziv. În schimb, aceleași dispoziții se opun ca instanța națională să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH, C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 80 și jurisprudența citată).

63

În speță, niciun element din dosarul aflat la dispoziția Curții nu indică faptul că există dispoziții naționale care limitează utilizarea unei clauze de conversie și care contribuie la asigurarea efectului descurajator urmărit de Directiva 93/13, nici că partea abuzivă a clauzei de conversie constituie o obligație contractuală distinctă, astfel încât eliminarea acestei părți nu ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile enunțate în jurisprudența citată la punctul precedent din prezenta hotărâre.

64

Din considerațiile care precedă rezultă că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională poate constata caracterul abuziv nu al ansamblului clauzei dintr‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist, ci numai al anumitor elemente ale acesteia care îi conferă un caracter abuziv, astfel încât clauza menționată să rămână, după eliminarea unor asemenea elemente, parțial efectivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

65

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care nu determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie această clauză cu o dispoziție de drept național supletivă.

66

Trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, în special a doua teză a acestuia, are ca obiectiv nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive, ci să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între acestea din urmă, cu precizarea că acest contract trebuie în principiu să continue să existe fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive. În cazul în care este îndeplinită această din urmă condiție, contractul respectiv poate fi menținut, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic, aspect care trebuie verificat potrivit unei abordări obiective (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 39).

67

Posibilitatea excepțională de a înlocui o clauză abuzivă anulată cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este limitată la ipotezele în care eliminarea acestei clauze abuzive ar obliga instanța națională să invalideze contractul în cauză în ansamblul său, expunând astfel consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât ar fi penalizat de acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 48 și jurisprudența citată).

68

Prin urmare, atunci când un contract poate rămâne în vigoare după eliminarea clauzelor abuzive, instanța națională nu poate înlocui aceste clauze cu o dispoziție națională cu caracter supletiv.

69

Rezultă că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care nu determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie această clauză cu o dispoziție de drept național supletivă.

70

Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după constatarea nulității unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie clauza anulată fie cu o interpretare a voinței părților pentru a evita anularea contractului menționat, fie cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, chiar dacă consumatorul a fost informat cu privire la consecințele nulității aceluiași contract și le‑a acceptat.

71

În primul rând, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 67 din prezenta hotărâre, posibilitatea excepțională de a înlocui o clauză abuzivă anulată cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este limitată la ipotezele în care eliminarea acestei clauze abuzive ar obliga instanța națională să invalideze contractul în cauză în ansamblul său, expunând astfel consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât ar fi penalizat de acestea.

72

În al doilea rând, trebuie să se sublinieze că această posibilitate de substituire, care este o excepție de la regula generală potrivit căreia contractul în discuție continuă să angajeze părțile numai în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive pe care le conține, este limitată la dispozițiile de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabile în cazul unui acord între părți și se întemeiază în special pe motivul că asemenea dispoziții sunt considerate a nu conține clauze abuzive (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 59 și jurisprudența citată).

73

În al treilea rând, referitor la importanța care trebuie atribuită voinței exprimate de consumator de a se prevala de Directiva 93/13, Curtea a precizat, în raport cu obligația instanței naționale de a înlătura, la nevoie din oficiu, clauzele abuzive, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă, că aceasta nu are obligația să înlăture aplicarea clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce a fost informat de instanța respectivă, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al clauzei, dând astfel un consimțământ liber și clar cu privire la clauza în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 53 și jurisprudența citată).

74

În al patrulea și ultimul rând, Curtea a statuat de asemenea că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, consecințele asupra situației consumatorului provocate de invalidarea unui contract în ansamblul său, astfel cum sunt menționate în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282), trebuie apreciate în raport cu circumstanțele existente sau previzibile în momentul litigiului și că, pe de altă parte, în vederea aprecierii, voința exprimată de consumator în această privință este determinantă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 56 și jurisprudența citată). Această voință exprimată nu poate totuși să prevaleze asupra aprecierii, care ține de puterea suverană a instanței sesizate, a aspectului dacă punerea în aplicare a măsurilor care sunt prevăzute, dacă este cazul, de legislația națională pertinentă permite restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi găsit consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, OTP Jelzálogbank și alții, C‑932/19, EU:C:2021:673, punctul 50).

75

În speță, pe de o parte, reiese din dosarul prezentat Curții că atât E.K. și S.K., în cauza C‑80/21, cât și B.S. și W.S., în cauza C‑81/21, au fost informați cu privire la consecințele legate de anularea contractelor de credit în ansamblul lor și că aceștia au consimțit la o astfel de anulare.

76

Pe de altă parte, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, din dosarul aflat la dispoziția Curții nu reiese că există dispoziții de drept polonez cu caracter supletiv destinate să înlocuiască clauzele abuzive eliminate. Astfel, instanța de trimitere solicită Curții a priori să se pronunțe cu privire la posibilitatea înlocuirii clauzelor abuzive eliminate prin dispoziții de drept național cu caracter general, care nu au vocația de a se aplica în mod specific contractelor încheiate între un profesionist și un consumator.

77

Or, Curtea a considerat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziții naționale cu caracter general, care nu sunt nici dispoziții supletive, nici dispoziții aplicabile în cazul unui acord între părțile la contract (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 62).

78

În orice caz, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 75 din prezenta hotărâre, în speță, consumatorii în discuție în litigiile principale au fost informați cu privire la consecințele legate de anularea integrală a contractelor de credit pe care le încheiaseră și le‑au acceptat. În aceste împrejurări, ținând seama de caracterul determinant al voinței consumatorilor, astfel cum a fost amintită la punctul 74 din prezenta hotărâre, nu pare să fie îndeplinită condiția potrivit căreia anularea contractului în ansamblul său ar expune consumatorii vizați unor consecințe deosebit de prejudiciabile, necesară pentru ca instanța națională să fie autorizată să înlocuiască clauza abuzivă anulată cu o dispoziție de drept intern cu caracter supletiv. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica acest aspect.

79

În ceea ce privește posibilitatea de a înlocui o clauză abuzivă anulată cu o interpretare judiciară, aceasta trebuie exclusă.

80

În această privință, este suficient să se amintească faptul că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul ei. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 65 și jurisprudența citată).

81

În ceea ce privește posibilitatea de a menține în vigoare un contract care nu poate rămâne în vigoare după eliminarea unei clauze abuzive, în pofida faptului că consumatorul vizat a acceptat nulitatea sa, Curtea a statuat, pe de o parte, că Directiva 93/13 se opune unei legislații naționale care împiedică instanța sesizată să admită o cerere având ca obiect anularea unui contract întemeiată pe caracterul abuziv al unei clauze, atunci când se constată că această clauză este abuzivă și că respectivul contract nu poate continua să existe fără clauza menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 56).

82

Pe de altă parte, Curtea a constatat de asemenea că această directivă nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare națională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un profesionist și un consumator care conține una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 35).

83

Din această jurisprudență rezultă că o instanță națională nu este abilitată să modifice conținutul unei clauze abuzive anulate pentru a menține în continuare un contract care nu poate rămâne în vigoare după eliminarea clauzei menționate, atunci când consumatorul vizat a fost informat cu privire la consecințele anulării contractului și a acceptat consecințele acestei nulități.

84

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia instanța națională, după ce a constatat nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist care determină nulitatea acestui contract în ansamblul său, poate să substituie clauza anulată fie cu o interpretare a voinței părților pentru a evita anularea contractului menționat, fie cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, chiar dacă consumatorul a fost informat cu privire la consecințele nulității aceluiași contract și le‑a acceptat.

85

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13, citită în lumina principiului efectivității, trebuie interpretată în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție de 10 ani al acțiunii consumatorului având ca obiect restituirea sumelor plătite în mod nejustificat unui profesionist în executarea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract de credit începe să curgă la data fiecărei prestații executate de consumatorul respectiv, chiar dacă acesta din urmă nu era în măsură, la acea dată, să aprecieze el însuși caracterul abuziv al clauzei contractuale sau nu a avut cunoștință de caracterul abuziv al clauzei menționate și fără a ține seama de faptul că acest contract avea o durată de rambursare, în speță de 30 de ani, cu mult mai mare decât termenul legal de prescripție de 10 ani.

86

În această privință, trebuie arătat că, conform unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor, prevăzută de Directiva 93/13, fac parte din ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 27 și jurisprudența citată).

87

În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie arătat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare, dacă este cazul, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 28 și jurisprudența citată).

88

În plus, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, consacrată și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 29 și jurisprudența citată).

89

În ceea ce privește analiza caracteristicilor termenului de prescripție în discuție în litigiile principale, Curtea a precizat că această analiză trebuie să privească durata unui astfel de termen, precum și modalitățile de aplicare a acestuia, inclusiv modalitatea reținută pentru a declanșa curgerea acestui termen (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 30 și jurisprudența citată).

90

Deși Curtea a statuat că o cerere formulată de consumator în vederea constatării caracterului abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract încheiat între acesta din urmă și un profesionist nu poate fi supusă vreunui termen de prescripție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 38 și jurisprudența citată), aceasta a precizat că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opun unei reglementări naționale care supune unui termen de prescripție cererea unui astfel de consumator prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări, cu condiția respectării principiilor echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 39 și jurisprudența citată).

91

Prin urmare, este necesar să se considere că supunerea la un termen de prescripție a cererilor cu caracter restitutoriu, formulate de consumatori în vederea valorificării drepturilor care le sunt conferite de Directiva 93/13, nu este, în sine, contrară principiului efectivității, cu condiția ca aplicarea sa să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de această directivă (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 40 și jurisprudența citată).

92

În ceea ce privește durata termenului de prescripție la care este supusă o cerere formulată de un consumator în vederea restituirii unor plăți nedatorate, efectuate în temeiul unor clauze abuzive în sensul Directivei 93/13, trebuie să se arate că Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu principiul efectivității a unor termene de prescripție mai scurte decât cele în discuție în litigiile principale, care aveau durate de trei și de cinci ani și la care fuseseră supuse acțiunile prin care se urmărea valorificarea efectelor restitutorii ale unei constatări a caracterului abuziv al unei clauze contractuale. În măsura în care sunt stabilite și cunoscute dinainte, aceste termene sunt, în principiu, suficiente pentru a permite consumatorului vizat să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă. Astfel, termene de prescripție de trei‑cinci ani nu sunt, în sine, incompatibile cu principiul efectivității (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 41 și jurisprudența citată).

93

În consecință, este necesar să se considere că, în măsura în care este stabilit și cunoscut dinainte, un termen de prescripție de 10 ani, precum cel în discuție în litigiile principale, la care este supusă o cerere formulată de un consumator în scopul restituirii unor plăți nedatorate, efectuate în temeiul unor clauze abuzive în sensul Directivei 93/13, nu este de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de Directiva 93/13. Astfel, un termen cu o asemenea durată este, în principiu, suficient din punct de vedere material pentru a permite consumatorului să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă în vederea valorificării drepturilor care îi sunt conferite de această directivă, în special sub forma unor pretenții, de natură restitutorie, întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

94

Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de situația de inferioritate a consumatorului față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la aderarea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. De asemenea, trebuie amintit că consumatorii pot să nu aibă cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract de împrumut ipotecar sau să nu sesizeze exact întinderea drepturilor lor care decurg din Directiva 93/13 (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 45 și jurisprudența citată).

95

În acest context, Curtea a statuat că contractele de credit precum cel în discuție în litigiul principal sunt executate în general în perioade îndelungate și, ca urmare a acestui fapt, dacă evenimentul care declanșează termenul de prescripție de 10 ani este orice plată efectuată de împrumutat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu se poate exclude ca, cel puțin pentru o parte dintre plățile efectuate, prescripția să fie împlinită chiar înainte de încetarea contractului respectiv, astfel încât un asemenea regim de prescripție poate să îi priveze sistematic pe consumatori de posibilitatea de a solicita restituirea plăților efectuate în temeiul unor clauze contrare directivei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 63).

96

Așadar, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în discuție în litigiul principal, există un risc care nu este neglijabil ca, ținând seama de modul de determinare a acestuia de jurisprudența națională, consumatorul să nu fie în măsură să invoce în mod util drepturile pe care i le conferă Directiva 93/13.

97

Astfel, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că acest termen de prescripție de 10 ani începe să curgă de la data fiecărei prestații efectuate de consumatorul vizat, chiar dacă acesta nu era în măsură, la acea dată, să aprecieze el însuși caracterul abuziv al clauzei contractuale sau nu a avut cunoștință de caracterul abuziv al clauzei menționate și fără a ține seama de faptul că acest contract avea o durată de rambursare, în speță de 30 de ani, cu mult peste termenul de prescripție legal de 10 ani.

98

Este necesar să se arate că un termen de prescripție poate fi compatibil cu principiul efectivității numai dacă consumatorul a avut posibilitatea să își cunoască drepturile înainte ca acest termen să înceapă să curgă sau să expire (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 46 și jurisprudența citată).

99

Or, supunerea la un termen de prescripție de 10 ani, precum cel în discuție în litigiul principal, a cererii formulate de un consumator în vederea restituirii sumelor plătite în mod nejustificat, în temeiul unei clauze abuzive, în sensul Directivei 93/13, a unui contract de credit încheiat cu un profesionist, care începe să curgă de la data fiecărei prestații executate de acest consumator, chiar dacă acesta din urmă nu era în măsură, la acea dată, să aprecieze el însuși caracterul abuziv al clauzei contractuale sau nu a avut cunoștință de caracterul abuziv al clauzei menționate și fără a ține seama de faptul că acest contract avea o durată de rambursare, în speță de 30 de ani, cu mult mai mare decât termenul legal de prescripție de 10 ani, nu este de natură să asigure consumatorului respectiv o protecție efectivă. Prin urmare, un astfel de termen face excesiv de dificilă exercitarea drepturilor pe care acest consumator le are în temeiul Directivei 93/13 și încalcă, prin urmare, principiul efectivității.

100

Rezultă că Directiva 93/13, citită în lumina principiului efectivității, trebuie interpretată în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție de 10 ani al acțiunii consumatorului având ca obiect restituirea sumelor plătite în mod nejustificat unui profesionist în executarea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract de credit începe să curgă la data fiecărei prestații executate de consumator, chiar dacă acesta din urmă nu era în măsură, la acea dată, să aprecieze el însuși caracterul abuziv al clauzei contractuale sau nu a avut cunoștință de caracterul abuziv al clauzei menționate și fără a ține seama de faptul că acest contract avea o durată de rambursare, în speță de 30 de ani, cu mult mai mare decât termenul legal de prescripție de 10 ani.

101

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: