1.

Dreptul Uniunii impune diferite evaluări ale efectelor anumitor planuri și proiecte asupra mediului. Evaluarea impactului asupra mediului în conformitate cu Directiva EEM ( 2 ) și evaluarea corespunzătoare ( 3 ) a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu Directiva habitate ( 4 ) sunt exemplele cel mai bine cunoscute.

2.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește în special anumite cerințe de formă pentru preevaluarea în vederea stabilirii aspectului dacă evaluările menționate sunt într‑adevăr necesare. În cazul ambelor directive trebuie să se clarifice dacă motivarea deciziei de a nu efectua evaluarea propriu‑zisă trebuie să fie indicată în mod expres și dacă în această motivare trebuie să se menționeze în mod expres, în cazul evaluării impactului asupra mediului, toate criteriile ce trebuie respectate în temeiul Directivei EEM. În ceea ce privește preevaluarea prevăzută de Directiva habitate, trebuie să se analizeze și dacă este permisă luarea în considerare a anumitor măsuri pentru reducerea efectelor negative și dacă în motivarea unei decizii de a nu efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului trebuie respinse anumite critici.

3.

Totodată, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la cerințele care trebuie impuse în privința argumentelor invocate de reclamanți în fața instanței naționale. În legătură cu acestea apare o problemă similară cu cea a motivării deciziei de preevaluare: este posibil ca reclamanții să nu fi prezentat suficient de clar motivul pentru care considerau că motivarea respectivă nu a fost expusă suficient de clar.

4.

În cele ce urmează vom arăta că prevederile dreptului Uniunii referitoare la argumentele invocate în instanță, precum și la cadrul formal al motivării sunt foarte limitate. În esență, revine statelor membre sarcina să adopte dispoziții în această privință și instanțelor naționale sarcina să aprecieze argumentul respectiv al părților, precum și datele corespunzătoare din decizia în litigiu.

5.

Articolul 4 din Directiva EEM stabilește modalitățile care permit să se decidă dacă se efectuează sau nu o evaluare a impactului asupra mediului:

„(2)   Sub rezerva articolului 2 alineatul (4), pentru proiectele enumerate în anexa II, statele membre stabilesc dacă proiectul trebuie supus unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10. Statele membre stabilesc aceasta:

Statele membre pot decide aplicarea ambelor proceduri menționate la literele (a) și (b).

(3)   Atunci când se efectuează o analiză de la caz la caz sau se prevăd praguri sau criterii în sensul alineatului (2), se ține seama de criteriile de selecție relevante stabilite la anexa III. Statele membre pot stabili praguri sau criterii pentru a hotărî când nu trebuie supuse proiectele deciziei în conformitate cu alineatele (4) și (5) sau evaluării impactului asupra mediului și/sau praguri sau criterii pentru a hotărî când sunt supuse, în orice caz, proiectele unei evaluări a impactului asupra mediului fără a face obiectul unei decizii în conformitate cu alineatele (4) și (5).

(4)   […]

(5)   Autoritatea competentă ia decizia pe baza informațiilor furnizate de inițiatorul proiectului în conformitate cu alineatul (4) și ținând seama, dacă este cazul, de rezultatele verificărilor preliminare sau ale evaluărilor efectelor asupra mediului efectuate în temeiul altor dispoziții juridice din dreptul Uniunii decât cele din prezenta directivă. Decizia se pune la dispoziția publicului și:

6.

Anexa III la Directiva EEM conține criteriile de selecție pentru decizia adoptată în conformitate cu articolul 4 alineatul (3):

„1.   Caracteristicile proiectelor

Caracteristicile proiectelor trebuie examinate, în special în ceea ce privește:

2.   Amplasarea proiectelor

Sensibilitatea ecologică a zonelor geografice susceptibile de a fi afectate de proiecte trebuie luată în considerare, în special în ceea ce privește:

3.   Tipurile și caracteristicile impactului potențial

Efectele semnificative pe care le pot avea proiectele asupra mediului trebuie analizate în raport cu criteriile stabilite la punctele 1 și 2 din prezenta anexă, având în vedere impactul proiectului asupra factorilor prevăzuți la articolul 3 alineatul (1), și ținând seama de:

7.

Articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate reglementează așa‑numita evaluare a efectelor potențiale asupra sitului:

„Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.”

8.

Acțiunea vizează controlul jurisdicțional al validității unei autorizații acordate de An Bord Pleanála (autoritatea națională irlandeză competentă în materie de urbanism și construcții, denumită în continuare „autoritatea națională”) pentru un proiect imobiliar din Trim, Comitatul Meath (Irlanda). Proiectul vizează construirea a 320 de locuințe în zona Charterschool Land, Manorlands.

9.

După ce au fost purtate diferite discuții neoficiale, cererea oficială de certificat de urbanism a fost depusă la 8 iulie 2020. Proiectul prevede că au fost adoptate măsuri în scopul tratării apelor de suprafață înainte de a fi deversate într‑un curs de apă, un afluent al râului Boyne.

10.

Râul Boyne se află la aproximativ 640 de metri nord de proiectul de dezvoltare. El face parte, în temeiul Directivei păsări, din „River Boyne and River Blackwater Special Protection Area” (IE0004232), în care un obiectiv de conservare îl reprezintă pescărașul albastru (Alcedo atthis) [A229]. Zona coincide cu o arie protejată în conformitate cu Directiva habitate, și anume „River Boyne and River Blackwater Special Area of Conservation” (IE0002299). Tipurile de habitate cum sunt mlaștinile alcaline [7230] și pădurile aluvionare unde cresc Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno‑Padion, Alnion incanae, Salicion albae) [91E0] și unde trăiesc specii de animale precum Lampetra fluviatilis (chișcarul de râu) [1099], Salmo salar (somonul) [1106] și Lutra (vidra) [1355] sunt de asemenea obiective de conservare.

11.

Au fost elaborate un raport de preevaluare în vederea stabilirii necesității unei evaluări a impactului asupra mediului și o evaluare a impactului ecologic, care propuneau o serie de măsuri de atenuare. De asemenea, a fost prezentat un raport de preevaluare din perspectiva Directivei habitate, în care s‑a concluzionat că nu va exista niciun impact asupra siturilor Natura 2000.

12.

An Taisce (National Trust for Ireland, organism stabilit prin lege care trebuie consultat în materie de amenajare a teritoriului) și Council (consiliul) orașului Trim au depus observații, în care au relevat impactul potențial asupra siturilor Natura 2000 din cauza deversării apelor de suprafață. Council a exprimat îngrijorări și în privința protejării speciilor.

13.

Autoritatea națională a acordat însă autorizația fără a realiza o evaluare a impactului asupra mediului în conformitate cu Directiva EEM și o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu Directiva habitate.

14.

Modelul utilizat de inspectorul desemnat de autoritatea națională în anexa A la raportul său utilizează un format pentru preevaluarea EEM care diferă în punctele esențiale de anexa III la Directiva EEM. În opinia High Court (Înalta Curte, Irlanda), corespondența dintre anexa III și raportul inspectorului nu este clară. În plus, în raportul elaborat, inspectorul analizează preocupările legate de impactul asupra siturilor Natura 2000, pentru ca apoi să concluzioneze că sunt neîntemeiate.

15.

La 27 octombrie 2020, autorizația a fost acordată în mod oficial, printr‑o decizie a autorității naționale, conform procedurii aplicabile proiectelor de construcție de locuințe cu caracter strategic. Autoritatea națională nu a precizat în care documente figura motivarea aferentă evaluării impactului asupra mediului în sensul Directivei EEM și motivarea aferentă evaluării efectelor potențiale asupra sitului în sensul Directivei habitate. High Court (Înalta Curte) consideră că intenția a fost ca motivarea să apară în raportul inspectorului, în anexa A la respectivul document, precum și în rapoartele prezentate de dezvoltator, după cum sunt menționate de inspector.

16.

Eco Advocacy a introdus o acțiune la High Court (Înalta Curte) împotriva acestei autorizații.

17.

Din prima hotărâre a High Court (Înalta Curte) rezultă că Eco Advocacy a invocat pentru prima dată în ședință cele două motive de contestație care fac obiectul celor de a doua, a treia și a șasea întrebări ( 6 ). Ulterior, An Taisce și ClientEarth au participat în calitate de amici curiae.

18.

Prin ordonanța primită la Curte la 26 noiembrie 2021, High Court (Înalta Curte) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Au prezentat observații scrise Eco Advocacy CLG, An Board Pleanála, An Taisce – The National Trust for Ireland și ClientEarth, în comun, Irlanda, Republica Italiană, precum și Comisia Europeană. Cu excepția Republicii Italiene, aceștia au participat la ședința din 27 octombrie 2022.

20.

Întrebările High Court (Înalta Curte) vizează, pe de o parte, admisibilitatea cerințelor referitoare la argumentele părților prin care se invocă o încălcare a dreptului Uniunii (prima întrebare) și, pe de altă parte, preevaluarea în vederea stabilirii necesității de a efectua o evaluare a impactului asupra mediului în conformitate cu Directiva EEM (a doua și a treia întrebare) sau o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale asupra siturilor în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate (întrebările a patra, a cincea și a șasea).

21.

Prin intermediul primei întrebări, se solicită să se precizeze care sunt limitele pe care dreptul Uniunii le impune cerințelor naționale privind forma de prezentare a motivelor acțiunii în cadrul procedurii judiciare. Din întrebare rezultă că, potrivit dreptului irlandez, încălcările concrete invocate trebuie precizate în cuprinsul memoriilor părților. Se pare însă că reclamanții din procedura principală nu au precizat, pentru toate motivele acțiunii, care sunt dispozițiile din directiva respectivă care au fost încălcate, care este interpretarea la care se face referire și în ce constă încălcarea. Prin urmare, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă din principiile generale ale supremației dreptului Uniunii și/sau cooperării loiale decurge, fie în general, fie în contextul special al dreptului mediului, autorizarea sau chiar obligația instanțelor naționale de a examina totuși asemenea motive ale acțiunii care nu au fost suficient precizate în scris.

22.

Italia consideră această întrebare inadmisibilă, deoarece în cererea de decizie preliminară nu sunt prezentate suficient dispozițiile de drept național pe care ar fi trebuit să le respecte argumentele invocate de Eco Advocacy pentru a fi admisibile.

23.

La această critică trebuie adăugat că o prezentare exactă a acestor dispoziții naționale și a argumentelor scrise și orale corespunzătoare în cuprinsul trimiterii preliminare ar fi facilitat un răspuns util al Curții și participarea Italiei la procedură. În mod corespunzător, articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede că cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările, precum și conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă.

24.

Aceste informații au putut fi într‑adevăr obținute din lucrările dosarului de la instanța națională și în special din hotărârea anterioară a High Court (Înalta Curte) ( 7 ), însă aceste materiale nu sunt transmise statelor membre și instituțiilor Uniunii și nici nu sunt traduse.

25.

În pofida acestei neregularități, este totuși posibil să se răspundă la această întrebare, deoarece în procedura trimiterii preliminare Curtea interpretează numai dreptul Uniunii, fără a tranșa definitiv litigiul de la instanța națională. Prin urmare, nu este oportun ca această întrebare să fie respinsă ca inadmisibilă.

26.

Prima întrebare urmărește să se clarifice dacă dreptul procesual național poate să prevadă obligația de a invoca în mod clar și precis încălcările dreptului Uniunii încă din faza procedurii scrise. Astfel, întrebarea vizează, pe de o parte, aspectul dacă sunt admisibile asemenea cerințe referitoare la argumentele părților și, pe de altă parte, dacă instanțele naționale sunt autorizate sau chiar obligate în temeiul dreptului Uniunii să invoce din oficiu asemenea încălcări, indiferent dacă au fost invocate la timp de părți.

27.

Din principiul general al supremației dreptului Uniunii și/sau din principiul cooperării loiale, menționate de High Court (Înalta Curte), rezultă, mai întâi, că instanțele naționale au obligația de a asigura efectul deplin al dispozițiilor din dreptul Uniunii ( 8 ).

28.

Așa cum am arătat deja în alte concluzii anterioare ( 9 ), dreptul intern al fiecărui stat membru trebuie să prevadă modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în realizarea drepturilor care rezultă din dreptul Uniunii (principiul autonomiei procedurale a statelor membre), însă numai în măsura în care lipsesc dispozițiile relevante din dreptul Uniunii. În acest caz, este totuși necesar ca aceste modalități procedurale să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 10 ).

29.

Articolul 11 din Directiva EEM cuprinde dispoziții speciale privind protecția jurisdicțională, care ar putea restrânge în speță autonomia procedurală a statelor membre. Potrivit articolului 11 alineatul (1), statele membre sunt obligate să asigure, în anumite condiții, accesul la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din această directivă. Articolul 11 alineatul (4) al doilea paragraf prevede că o asemenea procedură trebuie să fie corectă, echitabilă, rapidă și cu un cost care să nu fie prohibitiv.

30.

Aceste dispoziții prevăd deci obligația de a garanta, în special asociațiilor din domeniul protecției mediului, accesul la o cale de atac efectivă și echitabilă. În acest cadru, trebuie să existe posibilitatea de a contesta legalitatea deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor relevante, așadar, de a prezenta anumite motive de contestație. Articolul nu prevede însă modalitatea și momentul în care trebuie prezentate aceste motive. Prin urmare, în această privință operează autonomia procedurală a statelor membre.

31.

Nu este evident că în prezenta cauză ar fi afectat principiul echivalenței. În schimb, nu este exclus ca unele cerințe referitoare la precizia argumentelor scrise să îngreuneze sau să zădărnicească valorificarea drepturilor în instanță. Principiul efectivității este însă încălcat numai dacă valorificarea drepturilor în instanță este excesiv de dificilă sau practic imposibilă.

32.

La această examinare trebuie să se țină cont de locul pe care aceste norme îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile procedurii în fața diverselor instanțe naționale. În aceste condiții, trebuie să se țină eventual seama de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 11 ).

33.

În această privință, Curtea a statuat deja că normele de procedură naționale în temeiul cărora obiectul litigiului este determinat de motivele acțiunii invocate la momentul introducerii sale sunt compatibile cu principiul efectivității întrucât asigură buna desfășurare a procedurii, în special protejând‑o de întârzieri inerente aprecierii motivelor noi ( 12 ).

34.

Astfel cum în mod pertinent arată Irlanda, dispoziții corespunzătoare există și în dreptul procesual al instanțelor Uniunii. Astfel, articolul 120 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții prevede că cererea introductivă trebuie să cuprindă motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a acestor motive. Această mențiune trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții să își exercite controlul ( 13 ). Potrivit articolului 127 alineatul (1), pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.

35.

Prin urmare, dreptul procesual al instanțelor naționale, care prevede o expunere promptă și suficient de clară și neechivocă a argumentelor părților pentru a fi luate în considerare, este compatibil cu principiul efectivității.

36.

Depinde de împrejurările din speță ce tip de prezentare este suficient de clară și de precisă. Aspectul decisiv ar trebui să fie dacă părțile și instanța pot să înțeleagă fără echivoc respectivul motiv al acțiunii. Un formalism exagerat ar trebui considerat o dificultate excesivă, fiind deci incompatibil cu principiul efectivității.

37.

În plus, cerințele referitoare la prezentarea motivelor acțiunii ar trebui să țină seama de măsura în care comportamentul celeilalte părți a contribuit la eventualele neregularități. În special a doua, a treia, a cincea și a șasea întrebare sugerează că în litigiul principal autoritatea națională a expus motivele autorizației în litigiu într‑o formă care ar fi putut contribui la deficiențele din argumentația prezentată de Eco Advocacy. Dacă este adevărat, împrejurarea aceasta ar trebui avută în vedere într‑o măsură adecvată în raport cu cerințele referitoare la argumentele Eco Advocacy.

38.

Instanței naționale competente îi revine sarcina să aprecieze dacă anumite memorii ale părților respectă aceste cerințe. Această instanță trebuie să cerceteze cuprinsul cerințelor naționale prin interpretarea dispozițiilor respective și doar ea dispune de cunoștințele necesare pentru a putea aprecia ce expunere este suficient de clară și precisă pentru a putea fi înțeleasă de părți și de ea însăși. În egală măsură, această instanță poate constata, din proprie inițiativă, dacă deficiențele din argumentație conduc într‑adevăr la neînțelegeri, precum și dacă acestea sunt rezultatul comportamentului celeilalte părți.

39.

In nuce, trebuie să se rețină că autonomia procedurală a statelor membre, limitată de principiul efectivității, permite obligarea părților dintr‑un litigiu să prezinte în argumentele lor scrise, într‑un stadiu timpuriu și în mod suficient de clar și de precis, încălcările dreptului Uniunii pentru ca instanța națională să le poată lua în considerare.

40.

Cerințele permise, potrivit considerațiilor de mai sus, referitoare la argumentele părților invocate în fața instanțelor naționale ar avea însă un efect limitat dacă aceste instanțe ar fi obligate sau cel puțin autorizate de dreptul Uniunii să invoce din oficiu atingerile aduse dreptului Uniunii care nu au fost suficient prezentate.

41.

High Court (Înalta Curte) desprinde totuși o obligație corespunzătoare din necesitatea de a asigura efectul dreptului Uniunii. În acest sens, An Taisce menționează jurisprudența Curții conform căreia instanțele naționale trebuie să lase – potrivit versiunii în limba engleză a acestor hotărâri – „of their own motion” neaplicate dispozițiile naționale contrare dreptului Uniunii ( 14 ). Pornind de la versiunea în limba engleză a acestei jurisprudențe, argumentul este corect, deoarece „of their own motion” poate fi tradus și „din oficiu”. Această jurisprudență poate fi astfel înțeleasă în sensul că instanțele din statele membre trebuie să lase din oficiu neaplicat dreptul național dacă acesta este incompatibil cu dreptul Uniunii.

42.

Această opinie se bazează însă pe o înțelegere eronată a jurisprudenței citate privind supremația dreptului Uniunii. Acest lucru devine mai clar în versiunea în limba franceză a acestei formulări, potrivit căreia instanțele trebuie să acționeze „de leur propre autorité”, dar și în versiunea în limba germană, de exemplu, unde se vorbește despre „eigener Entscheidungsbefugnis” ( 15 ).

43.

Așa cum rezultă din contextul acestor constatări ale Curții, este vorba despre autorizarea instanțelor naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu cerințele dreptului Uniunii sau, dacă este necesar, de a face aplicarea dreptului superior al Uniunii fără a aștepta abrogarea sau anularea dispozițiilor naționale contrare dreptului Uniunii.

44.

Astfel cum am arătat deja, nu este necesar ca părțile să invoce în mod expres în fața instanțelor naționale care dintre normele de drept intern trebuie interpretate conform sau înlăturate. Identificarea acestor norme și dezvoltarea metodei care permite eliminarea unui eventual conflict între dreptul național și dreptul Uniunii se înscriu însă în obligația instanțelor naționale de a atinge obiectivul prevăzut de dreptul Uniunii ( 16 ).

45.

Problema dacă instanțele naționale pot sau trebuie să invoce din oficiu anumite încălcări ale dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu acest aspect.

46.

La fel de puțin ca supremația dreptului Uniunii, nici dispozițiile de procedură de la articolul 11 din Directiva EEM nu conțin nicio precizare în acest sens. Mai precis, din articolul amintit nu se poate deduce nicio obligație sau autorizare a instanțelor naționale de a examina legalitatea deciziei atacate dincolo de limitele circumscrise de motivele invocate.

47.

Articolul 11 din Directiva EEM este astfel diferit de dispozițiile care au făcut obiectul unei hotărâri recente referitoare la controlul măsurii de luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe. Respectivele dispoziții obligă autoritățile judiciare să verifice la intervale regulate de timp legalitatea arestării, fără a restrânge această obligație într‑o formă sau alta ( 17 ). Din aceste împrejurări, Curtea a desprins că autoritatea judiciară competentă trebuie să cerceteze din oficiu dacă a fost încălcată o condiție de legalitate care nu a fost invocată de persoana în cauză ( 18 ). Ținând seama de ingerința gravă în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă, inerent luării în custodie publică, această obligație este justificată. În schimb, în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului Uniunii privind mediul lipsește o dispoziție comparabilă, neexistând, de regulă, nici ingerințe similar de grave în drepturile persoanelor.

48.

Prin urmare, și această obligație sau autorizare a instanțelor naționale de a examina din oficiu anumite motive de contestație trebuie apreciată pe baza autonomiei procedurale a statelor membre, care este restrânsă de principiile echivalenței și efectivității.

49.

În acest sens, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispozițiilor din dreptul Uniunii atunci când examinarea acestui motiv le‑ar impune depășirea cadrului litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de părți. Dimpotrivă, aceste instanțe trebuie să analizeze din oficiu motivele de drept care rezultă dintr‑o normă imperativă a Uniunii numai în cazul în care sunt obligate sau abilitate în temeiul dreptului intern să facă acest lucru în cazul unei norme imperative din dreptul intern ( 19 ).

50.

Curtea s‑a îndepărtat însă de această jurisprudență și a hotărât că instanțele naționale sunt obligate să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 20 ), suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, în cazul în care dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop ( 21 ). În această situație, este vorba despre un caz special, în care nevoia specifică de protecție a consumatorului apare din faptul că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din directivă, clauzele abuzive nu sunt obligatorii pentru consumator ( 22 ). Drept urmare, Curtea a extins această jurisprudență la aplicarea anumitor alte drepturi conferite consumatorilor de dreptul Uniunii ( 23 ).

51.

În materia dreptului Uniunii privind mediul, această jurisprudență a Curții ar putea fi aplicată în cazurile în care există riscul producerii unor încălcări deosebit de serioase ( 24 ). În speță nu pot fi identificate însă indicii în sensul unei astfel de încălcări. Prin urmare, nu este necesară continuarea examinării acestei probleme.

52.

Întrebarea preliminară abordează de asemenea ipoteza potrivit căreia, dacă dreptul Uniunii nu obligă instanțele naționale, atunci cel puțin le autorizează să invoce din oficiu încălcările aduse dreptului Uniunii privind mediul. Nu este clar dacă această întrebare este esențială pentru soluționarea litigiului, căci părțile irlandeze concordă când arată că High Court (Înalta Curte) este, în anumite împrejurări, autorizată de dreptul irlandez să invoce din oficiu asemenea încălcări.

53.

În cazul în care ar fi esențială pentru soluționarea litigiului, întrebarea ar trebui de asemenea examinată în limitele autonomiei procedurale a statelor membre, impuse de principiile echivalenței și efectivității.

54.

O astfel de autorizare ar putea rezulta în special din principiul echivalenței, dacă este prevăzută de dreptul intern în cazuri comparabile. Argumentul menționat anterior este în această direcție, dar lipsesc suficiente date din dreptul irlandez pentru a răspunde categoric la această întrebare.

55.

În schimb, principiul efectivității poate fi în această privință cel mult un temei pentru obligația instanțelor naționale de a invoca din oficiu anumite încălcări, pentru care nu există însă niciun indiciu în speță. Acest principiu poate fi asociat drepturilor conferite de dreptul Uniunii. Realizarea drepturilor nu poate depinde de o autorizare pe care instanțele o pot exercita discreționar.

56.

În consecință, de regulă, dreptul Uniunii nu obligă și nici nu autorizează instanțele naționale să invoce din oficiu încălcări ale dreptului Uniunii privind mediul.

57.

La prima întrebare trebuie, așadar, să se răspundă că autonomia procedurală a statelor membre, limitată de principiul efectivității, permite obligarea părților dintr‑un litigiu să prezinte în argumentele lor scrise, într‑un stadiu timpuriu și în mod suficient de clar și de precis, încălcările dreptului Uniunii privind mediul pentru ca instanța națională să ia în considerare aceste încălcări. De regulă, dreptul Uniunii nu obligă și nici nu autorizează instanțele naționale să invoce din oficiu astfel de încălcări.

58.

A doua și a treia întrebare se referă la preevaluarea aspectului dacă un proiect trebuie supus unei evaluări a impactului asupra mediului. Aceste întrebări sunt adresate numai pentru cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare. Totuși, ținând seama de considerațiile prezentate mai sus, revine, în definitiv, instanței naționale sarcina să răspundă la această întrebare pe baza indicațiilor de interpretare oferite de Curte. Prin urmare, este recomandabil să se răspundă la aceste întrebări.

59.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva EEM, statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării aprobării de dezvoltare, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, ca urmare, între altele, a naturii, a dimensiunii și a localizării lor, sunt supuse unei evaluări a efectelor lor asupra mediului. Aceasta este așa‑numita evaluare a impactului asupra mediului.

60.

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva EEM prevede că proiectele enumerate în anexa I se supun, în principiu, întotdeauna acestei evaluări. În schimb, potrivit articolului 4 alineatul (2), pentru proiectele enumerate în anexa II, în anumite cazuri trebuie să se stabilească pe baza unei analize de la caz la caz dacă este necesară evaluarea impactului asupra mediului. În scopul acestei decizii, articolul 4 alineatul (3) dispune că se ține seama de criteriile de selecție relevante stabilite în anexa III. Aceasta este preevaluarea care face obiectul prezentelor întrebări.

61.

Curtea a decis în acest sens că trebuie să se realizeze o evaluare a impactului asupra mediului în cazul în care există probabilitatea sau riscul ca proiectul respectiv să aibă un impact semnificativ asupra mediului. Luând în considerare în special principiul precauției, care reprezintă unul dintre fundamentele politicii de protecție de un nivel ridicat urmărite de Uniune în domeniul mediului, conform articolului 191 alineatul (2) TFUE, în lumina căruia trebuie interpretată Directiva EEM, un asemenea risc există în cazul în care, pe baza unor împrejurări obiective, nu se poate exclude că proiectul respectiv are un impact semnificativ asupra mediului ( 25 ). Soluția corespunde practicii decizionale ( 26 ) a Comitetului de aplicare a Convenției de la Espoo ( 27 ), transpusă în dreptul Uniunii prin Directiva EEM ( 28 ).

62.

În aceste condiții, vom răspunde mai întâi la a treia și apoi la a doua întrebare.

63.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, High Court (Înalta Curte) încearcă să precizeze cerințele legate de inteligibilitatea motivării. Instanța dorește să se stabilească dacă autoritatea trebuie să facă referire expresă la evaluarea aferentă tuturor titlurilor și subtitlurilor din anexa III la Directiva EEM, în măsura în care aceste titluri și subtitluri pot fi relevante pentru proiect.

64.

Potrivit articolului 4 alineatul (5) litera (b) din Directiva EEM, decizia autorității enumeră motivele principale pentru care nu s‑a solicitat o astfel de evaluare, făcând trimitere la criteriile relevante enumerate în anexa III. Criteriile din anexa III la Directiva EEM privesc anumite caracteristici ale proiectului respectiv, particularități ale locului, precum și tipurile și caracteristicile impactului potențial.

65.

Motivarea poate fi considerată conformă cu aceste cerințe numai dacă, pentru fiecare dintre criteriile din anexa III la Directiva EEM, se exclude posibilitatea, pe baza unor împrejurări obiective, ca proiectul să aibă un impact considerabil. Pentru multe dintre aceste crierii rezultatul poate fi evident, fiind astfel suficientă o referire succintă la ele, uneori chiar o referire comună tuturor criteriilor de tipul respectiv. În alte cazuri pot fi necesare precizări suplimentare ( 29 ).

66.

Directiva EEM nu conține nicio prevedere privind forma motivării în privința acestor puncte. În particular, aceasta nu impune ca motivarea să aibă structura anexei III. Motivarea trebuie să excludă însă în mod suficient de clar posibilitatea ca proiectul să aibă un impact considerabil asupra mediului. Dacă această cerință nu este respectată în raport cu anumite criterii din anexa III, motivarea nu este de natură să justifice decizia de a nu efectua evaluarea impactului asupra mediului.

67.

În consecință, motivarea deciziei de a nu efectua evaluarea impactului asupra mediului în conformitate cu articolul 4 alineatul (5) litera (b) din Directiva EEM trebuie să excludă, pe baza unor împrejurări obiective și prin trimitere la criteriile relevante din anexa III, probabilitatea sau riscul ca proiectul respectiv să aibă un impact considerabil asupra mediului.

68.

Prin intermediul celei de a doua întrebări trebuie să se clarifice în ce măsură în decizia de a nu efectua o evaluare a impactului asupra mediului trebuie indicat cu precizie în care documente figurează motivele acestei decizii.

69.

Această întrebare se pune întrucât Eco Advocacy a criticat în procedura principală faptul că decizia autorității naționale ar fi nemotivată fără să realizeze că motivarea putea fi găsită într‑o anexă la decizie.

70.

După cum s‑a arătat deja, articolul 4 alineatul (5) litera (b) din Directiva EEM prevede că decizia de a nu impune evaluarea impactului asupra mediului trebuie să cuprindă o motivare. Prin această dispoziție, legiuitorul a concretizat obligația de motivare, corelată cu posibilitatea de a ataca eficient această decizie ( 30 ). În trecut, Curtea a considerat că este suficient ca motivarea să fie adusă la cunoștință fie în cuprinsul deciziei însăși, fie la cerere ( 31 ), în prezent însă, ea a stabilit că motivele trebuie să facă parte din decizie.

71.

Articolul 4 alineatul (5) din Directiva EEM nu obligă autoritatea competentă să indice în mod expres, separat și/sau concret, documentele în care se regăsesc motivele ei. Nu există indicii în acest sens nici în corelație cu articolul 6 din Convenției de la Aarhus ( 32 ), care este transpusă prin Directiva EEM ( 33 ).

72.

Prin urmare, autorității competente sau statului membru îi rămâne o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește expunerea motivelor ( 34 ). Și această problemă este, așadar, supusă autonomiei procedurale, care trebuie exercitată în limitele circumscrise de principiile echivalenței și efectivității ( 35 ).

73.

Ar fi însă incompatibil cu principiul efectivității ca motivarea să fie ascunsă sau ambiguă ( 36 ), deoarece realizarea eventualelor drepturi, corelată cu decizia de a nu efectua evaluarea impactului asupra mediului, ar fi în acest caz inutilă și, așadar, excesiv de dificilă. Dimpotrivă, motivarea trebuie să poată fi identificată ca atare și din cuprinsul său să se înțeleagă care sunt elementele pe care se întemeiază decizia.

74.

În consecință, motivarea unei decizii de a nu efectua o evaluare a impactului asupra mediului trebuie să garanteze, în conformitate cu articolul 4 alineatul (5) litera (b) din Directiva EEM și cu principiul efectivității, că motivele pot fi identificate ca atare și că au un conținut inteligibil. Aspectul dacă motivarea îndeplinește aceste cerințe trebuie examinat de instanța națională, care dispune de informațiile necesare pentru a aprecia dacă publicul din statul membru respectiv poate identifica motivele ca atare și le poate înțelege.

75.

Întrebările patru, cinci și șase se referă la preevaluarea aspectului dacă trebuie efectuată o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul (6) alineatul (3) din Directiva habitate.

76.

În timp ce evaluarea generală a impactului asupra mediului nu are legătură directă cu condițiile pentru autorizare ( 37 ), scopul evaluării efectelor potențiale asupra sitului, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, este pregătirea aprobării unui plan sau proiect. Astfel, potrivit alineatului (3) a doua teză, în funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.

77.

Această aprobare poate fi acordată numai dacă din punct de vedere științific nu există nicio îndoială rezonabilă că planul sau proiectul nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv ( 38 ). Prin urmare, evaluarea efectelor potențiale asupra sitului trebuie să cuprindă concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele proiectului care ar putea afecta zona protejată ( 39 ).

78.

Această funcție a evaluării efectelor potențiale asupra sitului se regăsește implicit în cerințele stabilite pentru preevaluarea aspectului dacă este necesară efectuarea unei astfel de evaluări.

79.

Potrivit articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, orice plan sau proiect, în sensul directivei, care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă.

80.

În cadrul interpretării acestei dispoziții, Curtea a dezvoltat criteriul, care s‑a aplicat ( 40 ) ulterior evaluării generale a impactului asupra mediului, conform căruia obligația de evaluare se naște atunci când există probabilitatea sau riscul ca planul sau proiectul să aibă un impact semnificativ asupra sitului ( 41 ). Și în acest caz trebuie să se constate că, ținând seama în special de principiul precauției, se consideră că există un asemenea risc atât timp cât nu se poate exclude, pe baza împrejurărilor obiective, că respectivul plan sau proiect poate afecta în mod semnificativ obiectivele de conservare a acestui sit ( 42 ). Aprecierea unui atare risc trebuie realizată în lumina caracteristicilor și a condițiilor de mediu specifice ale sitului vizat de un asemenea plan sau de proiect ( 43 ). Dacă după realizarea acestei preevaluări subzistă îndoieli că nu există un impact semnificativ, va fi astfel necesar să se realizeze o evaluare completă a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate ( 44 ). Această evaluare completă este, prin urmare, regula, iar derogările sunt permise numai dacă este exclusă orice îndoială referitoare la necesitatea unei evaluări.

81.

În lumina acestor considerații vom răspunde în continuare, în ordine inversă, la întrebările patru, cinci și șase.

82.

Cea de a șasea întrebare repetă a doua întrebare în ceea ce privește motivarea deciziei de a nu efectua evaluarea efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Și în acest caz este necesar să se clarifice în ce măsură trebuie indicate exact în care documente pot fi găsite motivele acestei decizii. Deși este adresată numai pentru cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, este necesar să se răspundă la această întrebare deoarece numai instanța națională poate decide dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ sau negativ în litigiul principal.

83.

Spre deosebire de Directiva EEM, Directiva habitate nu reglementează în mod expres motivarea deciziei de a nu efectua evaluarea corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului.

84.

La fel ca în contextul evaluării generale a impactului ( 45 ), eficiența controlului jurisdicțional al acestei decizii și asigurarea protecției efective implică posibilitatea pentru instanță și pentru justițiabili de a avea acces la motivarea deciziei atacate, fie odată cu decizia, fie la cerere ( 46 ). Această obligație de motivare corespunde totodată dreptului la o bună administrare, pe care autoritățile statelor membre trebuie să îl respecte la aplicarea dreptului Uniunii, însă nu în temeiul articolului 41 din cartă ( 47 ), ci al unui principiu general de drept ( 48 ). În cazul deciziilor adoptate în temeiul dreptului mediului, pentru care – ca și evaluarea efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate ( 49 ) –, potrivit articolului 6 din Convenția de la Aarhus, este necesară participarea publicului, articolul 6 alineatul (9) din convenție prevede, în plus, o motivare.

85.

Întrucât dreptul Uniunii impune comunicarea motivării, fără a prevedea însă forma acesteia, ea este supusă autonomiei procedurale a statelor membre, pe care acestea trebuie să o exercite în limitele principiilor echivalenței și efectivității. În concluzie, în ceea ce privește expunerea motivelor deciziei de a nu efectua evaluarea efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, sunt valabile, așadar, aceleași considerații precum cele referitoare la decizia de a nu efectua evaluarea impactului asupra mediului ( 50 ).

86.

Dacă motivarea unei decizii de a nu efectua o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate figurează – ca în litigiul principal – în decizie, autoritatea competentă trebuie să se asigure că aceste motive pot fi identificate ca atare și că au un conținut comprehensibil. Instanța națională trebuie să verifice dacă motivarea respectă aceste cerințe. Ea dispune de informațiile necesare pentru a aprecia dacă publicul din statul membru respectiv poate identifica motivele ca atare și le poate înțelege.

87.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, High Court (Înalta Curte) ridică două subchestiuni referitoare la cuprinsul motivării deciziei de a nu efectua o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Pe de o parte, este necesar să se clarifice dacă motivarea trebuie să fie de natură a disipa orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor avute în vedere asupra sitului european în cauză. Pe de altă parte, instanța dorește să se stabilească dacă motivarea trebuie să înlăture în mod expres și individual fiecare dintre îndoielile exprimate în această privință în cursul procesului de participare a publicului.

88.

Criteriul privind necesitatea de a exclude orice îndoială științifică rezonabilă sau orice îndoială rezonabilă din punct de vedere științific este utilizat de Curte în contextul aprobării planurilor sau proiectelor în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate, ulterior realizării unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului ( 51 ). În schimb, în contextul preevaluării, Curtea impune să se verifice dacă, pe baza împrejurărilor obiective, se poate exclude că respectivul plan sau proiect ar putea afecta considerabil situl vizat ( 52 ).

89.

Preevaluarea urmărește să identifice planurile sau proiectele care nu necesită o evaluare completă deoarece este evident că pot fi aprobate și în lipsa acesteia ( 53 ). În schimb, preevaluarea nu trebuie să creeze posibilitatea de eludare a unei evaluări complete ( 54 ) sau să faciliteze realizarea planurilor și proiectelor care nu ar putea fi aprobate în temeiul articolului 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate în cazul unei evaluări complete. Prin urmare, criteriile pentru preevaluare trebuie să fie cel puțin la fel de riguroase ca acelea pentru evaluarea propriu‑zisă.

90.

În consecință, atunci când, în faza de preevaluare, autoritatea competentă dintr‑un stat membru este convinsă că nu este necesară o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, ea trebuie să ofere cel puțin o motivare expresă și detaliată, de natură să înlăture orice îndoială rezonabilă din punct de vedere științific cu privire la efectele negative ale lucrărilor avute în vedere asupra sitului în cauză ca atare.

91.

Acest lucru nu înseamnă însă neapărat că motivarea deciziei de a nu efectua evaluarea efectelor potențiale asupra sitului trebuie de asemenea să înlăture în mod expres și individual fiecare dintre îndoielile exprimate în legătură cu afectarea sitului pe parcursul procesului de participare a publicului.

92.

Dacă îndoielile nu sunt rezonabile din punct de vedere științific, nu se poate pretinde autorității competente să le „înlăture” în mod expres. Făcând abstracție de faptul că nu există nicio justificare pentru folosirea resurselor unei autorități pentru îndoieli lipsite de orice temei științific, adesea nu este nici posibil să fie infirmate asemenea îndoieli. Cum ar trebui, bunăoară, o autoritate să combată critica potrivit căreia proiectul ar mânia sufletele strămoșilor?

93.

Răspunsul la cea de a cincea întrebare, pe care l‑am prezentat la punctul 90, este, așadar, valabil în cazul îndoielilor exprimate în procedura de aprobare numai în măsura în care acestea sunt rezonabile din punct de vedere științific.

94.

Prin cea de a patra întrebare se dorește să se stabilească dacă la preevaluarea în vederea stabilirii necesității de a efectua o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate pot fi avute în vedere acele caracteristici ale planului sau ale proiectului care implică îndepărtarea contaminanților și care pot reduce efectul negativ asupra sitului, atunci când aceste caracteristici au fost încorporate în proiect drept caracteristici standard, independent de orice efect asupra sitului în cauză.

95.

Această întrebare este adresată pornind de la Hotărârea People Over Wind, în care a fost vorba despre luarea în considerare, în cadrul acestei preevaluări, a măsurilor susceptibile să evite sau să reducă efectele negative asupra sitului în cauză. Având în vedere împrejurarea că fuseseră prevăzute asemenea măsuri, Curtea a hotărât în acea cauză că exista probabilitatea unui efect negativ considerabil și că, în consecință, trebuia să se realizeze o evaluare completă ( 55 ).

96.

Mai precis, împrejurarea că erau prevăzute măsuri în scopul diminuării efectelor negative ale proiectului asupra sitului protejat a fost considerată de Curte un indiciu pentru necesitatea realizării unei evaluări complete, deoarece, în lipsa probabilității unor efecte negative considerabile, aceste măsuri nu ar fi fost necesare.

97.

Caracteristicile unui plan sau ale unui proiect care reduc efectele negative asupra siturilor protejate, dar care nu au fost prevăzute în acest scop nu constituie, în schimb, indicii pentru probabilitatea unor astfel de efecte, deoarece nu se întemeiază pe premisa existenței unei asemenea probabilități.

98.

Un exemplu pentru asemenea caracteristici ar fi racordarea clădirilor rezidențiale la sistemul de canalizare, care transportă apa în scopul epurării. În special în temeiul Directivei privind apele reziduale ( 56 ), în Uniunea Europeană aceasta este o caracteristică tipică a clădirilor rezidențiale, impusă absolut independent de existența probabilității efectelor negative asupra siturilor protejate. Cu toate că această măsură limitează sau chiar împiedică efectele negative asupra apelor în care sunt deversate apele reziduale tratate, ea nu constituie un indiciu pentru probabilitatea efectelor negative considerabile asupra siturilor protejate. Această probabilitate poate fi stabilită, în schimb, pornind de la alte indicii.

99.

Dificultatea constă însă în a stabili dacă o măsură are scopul de a împiedica efectele negative considerabile asupra respectivului sit protejat sau dacă nu are nicio legătură cu aceasta. În acest scop, nu pot să fie avute în vedere numai informațiile subiective furnizate de promotorul proiectului, deoarece este posibil ca acestea să tindă la eludarea evaluării corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului. Dimpotrivă, ideea că există un obiectiv independent al siturilor protejate trebuie să aibă la bază împrejurări obiective, în special reglementări generale sau practici cu o răspândire largă.

100.

În litigiul principal este vorba despre ape de suprafață. Acestea nu sunt apele reziduale menționate mai sus cu titlu de exemplu, care ar fi deversate în sistemul de canalizare, ci precipitații, care nu sunt amestecate cu apa reziduală evacuată din clădirile rezidențiale respective. La aprecierea riscului care rezultă indirect din deversarea apei de suprafață într‑un curs de apă protejat, se pune problema în ce măsură pot fi avute în vedere măsurile de epurare a acestei ape.

101.

Potrivit cererii de decizie preliminară, aceste măsuri de epurare nu sunt luate, similar cu racordarea la sistemul de canalizare și spre deosebire de situația din Hotărârea People Over Wind, pentru limitarea efectelor asupra sitului protejat. Dimpotrivă, este vorba despre măsuri care se iau în cazul tuturor proiectelor de acest fel, independent dacă este afectat sau nu este afectat un sit protejat. Prin urmare, acestea nu sunt un indiciu pentru probabilitatea unor efecte negative considerabile asupra sitului protejat.

102.

Indiciul pentru efectele negative considerabile asupra sitului protejat rămâne deversarea indirectă a apei de suprafață. Deși în cererea de decizie preliminară nu se comunică Curții dacă din această împrejurare se poate deduce probabilitatea unui asemenea efect negativ, se menționează, odată cu măsurile de tratare, o circumstanță care ar putea cel puțin reduce sau chiar exclude o asemenea probabilitate.

103.

Este îndoielnic, așadar, dacă aceste măsuri de epurare, în sensul jurisprudenței, sunt împrejurări obiective pentru preevaluare, pe baza cărora se poate exclude că proiectul afectează considerabil situl respectiv.

104.

În acest sens, este esențial un alt argument al Curții din Hotărârea People Over Wind. Curtea a explicat necesitatea unei evaluări complete precizând că numai pe baza unei analize precise din cadrul acestei evaluări se poate într‑adevăr constata dacă măsurile în discuție sunt de natură să evite sau să reducă efectele negative asupra sitului ( 57 ).

105.

Pentru luarea în considerare a unei măsuri prin care se evită efectele negative ale unui proiect este, prin urmare, decisiv dacă în etapa de preevaluare se poate exclude orice îndoială științifică rezonabilă referitoare la efectul acestei măsuri. Această posibilitate presupune, de regulă, o experiență practică suficientă cu astfel de măsuri. Dacă asemenea îndoieli nu pot fi excluse, măsura nu este de natură să excludă probabilitatea sau riscul unui efect negativ considerabil și nu poate fi luată în considerare în mod decisiv în cadrul preevaluării.

106.

Curtea a subliniat totodată în Hotărârea People Over Wind că luarea în considerare a măsurilor de reducere a efectelor negative în etapa de preevaluare prezintă riscul eludării evaluării propriu‑zise ( 58 ). În plus, prin această examinare s‑ar putea ajunge în situația – deși nu este cazul prezentei cauze – a neparticipării publicului ( 59 ), cu toate că participarea sa este necesară.

107.

Nu se poate însă considera că are scopul de a eluda evaluarea efectelor potențiale luarea în considerare a măsurilor adoptate indiferent dacă există sau nu riscul unor efecte negative asupra siturilor. Dimpotrivă, ignorarea acestor măsuri ar conduce la neluarea în considerare completă a proiectului în cadrul preevaluării. Acest lucru ni se pare evident în exemplul referitor la racordarea la sistemul de canalizare: clădiri rezidențiale din care apa este deversată, ca în trecut, direct în apele de suprafață sau chiar pe stradă sunt greu de imaginat astăzi în Uniune. Ar fi deci absurd ca, în vederea evaluării efectelor potențiale asupra sitului, să se impună astfel de practici în cazul unui proiect de construcție de locuințe. În cazul măsurilor în litigiu, referitoare la tratarea apei de suprafață, acest punct de vedere nu este chiar atât de evident, dar este, în orice caz, pertinent.

108.

În consecință, la cea de a patra întrebare trebuie să se răspundă că, la preevaluarea în vederea stabilirii necesității de a efectua o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, este permisă luarea în considerare a caracteristicilor planului sau ale proiectului care implică îndepărtarea contaminanților și care pot reduce efectul negativ asupra sitului, dacă, ținând seama de date obiective, este evident că aceste caracteristici au fost încorporate în proiect drept caracteristici standard, independent de orice efect asupra sitului în cauză, și dacă poate fi exclusă orice îndoială științifică rezonabilă privind eficiența lor.

109.

Propunem, așadar, Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară după cum urmează: