1.

Curtea s‑a confruntat de nenumărate ori cu întrebări referitoare la principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (denumită în continuare „CAAS”) ( 2 ), însă o singură dată, cu compatibilitatea declarațiilor care limitează aplicarea acestui principiu, întemeiate pe articolul 55 din CAAS. În acea cauză anterioară, Curtea nu a trebuit să răspundă la întrebare referitoare la acest aspect, deoarece răspunsul Curții la o altă întrebare formulată în aceeași cauză a eliminat necesitatea pronunțării cu privire la valabilitatea unei declarații ( 3 ). Prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a clarifica acest aspect.

2.

Titlul III din CAAS privind „Poliția și securitatea” include, printre altele, capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, care cuprinde articolele 54 și 55 din această convenție. Articolul 54 din CAAS prevede:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

3.

Articolul 55 din CAAS are următorul cuprins:

„(1)   La ratificarea, acceptarea sau aprobarea prezentei convenții, o parte contractantă poate să declare că nu se află sub obligația impusă de articolul 54 într‑unul sau mai multe dintre următoarele cazuri:

(2)   O parte contractantă care a făcut o declarație cu privire la excepția menționată la alineatul (1) litera (b) trebuie să specifice categoriile de infracțiuni la care se poate aplica excepția respectivă.

(3)   O parte contractantă poate oricând retrage o declarație referitoare la una sau mai multe dintre excepțiile menționate la alineatul (1).

(4)   Excepțiile care au făcut obiectul unei declarații conform alineatului (1) nu se aplică dacă partea contractantă vizată a cerut, în legătură cu aceleași fapte, celeilalte părți contractante să înceapă urmărirea penală sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.”

4.

Potrivit articolului 56 din CAAS:

„Dacă o nouă acțiune de urmărire penală începe pe teritoriul unei părți contractante împotriva unei persoane împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă de către o altă parte contractantă cu privire la aceleași fapte, orice perioadă de privare de libertate executată pe teritoriul celei de‑a doua părți contractante, pentru aceleași fapte, se scade din sentința pronunțată. În măsura în care dreptul intern permite acest lucru, pedepsele care nu implică privarea de libertate sunt, de asemenea, luate în considerare.”

5.

CAAS a fost integrată în dreptul Uniunii prin Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam ( 4 ). Ulterior, Protocolul (nr. 19) privind acquis‑ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene a fost anexat la Tratatul de la Lisabona [denumit în continuare „Protocolul (nr. 19)”] ( 5 ).

6.

Potrivit articolului 7 din Protocolul (nr. 19) ( 6 ):

„În vederea negocierilor pentru aderarea a noi state membre la Uniunea Europeană, acquis‑ul Schengen și celelalte măsuri luate de către instituții în domeniul de aplicare al acestuia sunt considerate ca acquis care trebuie să fie acceptat în întregime de către toate statele candidate la aderare.”

7.

Potrivit articolului 2 din Decizia‑cadru 2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate ( 7 ), intitulat „Infracțiuni privitoare la participarea la o organizație criminală”, „[f]iecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că unul dintre următoarele tipuri de comportament legat de o organizație criminală sau ambele sunt considerate infracțiuni: (a) comportamentul oricărei persoane care, în mod intenționat și în cunoștință de cauză privind fie scopul și activitatea generală a organizației criminale, fie intenția sa de a comite infracțiunile respective, ia parte în mod activ la activitățile criminale ale organizației, inclusiv prin furnizarea de informații și mijloace materiale, recrutarea de noi membri, precum și toate formele de finanțare ale activităților acesteia, cunoscând că această participare va contribui la realizarea activităților infracționale ale organizației; (b) comportamentul oricărei persoane, constând în încheierea unui acord cu una sau mai multe persoane cu privire la exercitarea unei activități care, în cazul în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala cu comiterea infracțiunilor menționate la articolul 1, chiar dacă persoana respectivă nu participă la executarea propriu‑zisă a respectivei activități”.

8.

La ratificarea CAAS, Republica Federală Germania a formulat o „rezervă” ( 8 ) în legătură cu articolul 54 din CAAS, în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din aceasta (BGBl. 1994 II, p. 631), care prevedea, printre altele, că Republica Federală Germania nu se află sub obligația impusă de articolul 54 din CAAS dacă faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină constituie infracțiunea prevăzută la articolul 129 din Strafgesetzbuch (Codul penal german, denumit în continuare „StGB”).

9.

Articolul 129 din StGB, intitulat „Constituirea unei organizații criminale”, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, are următorul cuprins:

„(1)   Se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate de până la cinci ani sau cu amendă orice instigator sau membru al unei organizații al cărei scop sau activitate este săvârșirea unor infracțiuni pasibile de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puțin doi ani. Se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate care nu depășește trei ani sau cu amendă orice persoană care susține o astfel de organizație sau solicită membri sau simpatizanți în numele acesteia.

(2)   O organizație este o asociere structurată constituită pentru o perioadă îndelungată din mai mult de două persoane în scopul urmăririi unui interes comun major, independentă de definirea rolurilor membrilor săi, a continuității apartenenței și a caracteristicilor structurii.

[…]

(5)   În cazurile deosebit de grave prevăzute la alineatul (1) prima teză, se aplică o pedeapsă privată de libertate de la șase luni la cinci ani. De regulă, există un caz deosebit de grav atunci când autorul infracțiunii este unul dintre liderii organizației sau una dintre persoanele care acționează în culisele organizației. […]”

10.

Generalstaatsanwaltschaft Bamberg – Zentralstelle Cybercrime Bayern (Parchetul General din Bamberg – Autoritatea centrală pentru criminalitate informatică din Bavaria, Germania) desfășoară, printre altele, împotriva lui MR, un resortisant israelian, urmărirea penală privind suspiciunea de constituire a unei organizații criminale și de fraudare a investitorilor.

11.

La 8 decembrie 2020, judecătorul delegat pentru faza de urmărire penală din cadrul Amtsgericht Bamberg (Tribunalul Districtual din Bamberg, Germania) a dispus arestarea preventivă a lui MR (mandatul național de arestare). Motivul care a justificat arestarea era riscul sustragerii. Judecătorul delegat pentru faza de urmărire penală din cadrul Amtsgericht Bamberg (Tribunalul Districtual din Bamberg) a considerat că existau motive întemeiate pentru a suspecta săvârșirea infracțiunii de constituire a unei organizații criminale în concurs cu infracțiunea de înșelăciune săvârșită cu titlu profesional și cea săvârșită de o organizație criminală, în sensul articolului 129 alineatul (1), al articolului 129 alineatul (5) prima și a doua teză, al articolului 263 alineatul (1), al articolului 263 alineatul (3) a doua teză punctul 1, al articolului 263 alineatul (5), al articolului 25 alineatul (2) și al articolului 53 din StGB. La 11 decembrie 2020, această instanță a emis un mandat european de arestare pe baza mandatului național de arestare.

12.

MR fusese deja condamnat printr‑o hotărâre definitivă pronunțată de Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena, Austria) la 1 septembrie 2020 la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani pentru înșelăciune agravată săvârșită cu titlu profesional și spălare de bani. Între timp, MR a executat o parte din pedeapsa cu închisoarea de patru ani la care a fost condamnat prin respectiva hotărâre. El a fost liberat condiționat pentru restul pedepsei sale cu închisoarea, începând cu 29 ianuarie 2021.

13.

Cu toate acestea, la aceeași dată, ca urmare a ordonanței emise la 29 ianuarie 2021 de Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena), MR a fost arestat preventiv în Austria în temeiul mandatului european de arestare emis de judecătorul delegat pentru faza de urmărire penală din cadrul Amtsgericht Bamberg (Tribunalul Districtual din Bamberg, Germania). MR a fost menținut în arest preventiv până la 18 mai 2021. Începând cu această dată, el s‑a aflat în custodie publică în vederea îndepărtării sale (în Israel). Potrivit unor informații neoficiale, el s‑ar afla deja în Israel.

14.

MR a introdus căi de atac împotriva mandatului național de arestare și a mandatului european de arestare emis în temeiul mandatului național respectiv. Prin ordonanța din 8 martie 2021, Landgericht Bamberg (Tribunalul Regional din Bamberg, Germania) a respins aceste căi de atac ca nefondate. Potrivit instanței menționate, condamnarea lui MR de către Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena) ar fi fost pronunțată doar pentru fapte de înșelăciune săvârșite în detrimentul persoanelor vătămate din Austria. În prezent, MR ar fi urmărit penal pentru fapte de înșelăciune săvârșite în detrimentul persoanelor vătămate din Germania. Întrucât cele două proceduri nu se referă la aceleași persoane vătămate, ele nu constituie aceeași infracțiune în sensul articolului 54 din CAAS și al articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). În subsidiar, Landgericht Bamberg (Tribunalul Regional din Bamberg) a făcut referire la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS, întrucât, în speță, MR ar fi urmărit penal pentru o infracțiune prevăzută la articolul 129 din StGB, în legătură cu care Republica Federală Germania a formulat o rezervă cu ocazia ratificării CAAS.

15.

MR a introdus o altă cale de atac împotriva acestei ordonanțe emise de Landgericht Bamberg (Tribunalul Regional din Bamberg). Această cale de atac ulterioară se află în curs de soluționare în fața instanței de trimitere, care a formulat cererea de decizie preliminară în scopul judecării cauzei.

16.

Instanța de trimitere se întreabă dacă dreptul Uniunii împiedică urmărirea penală. Într‑un asemenea caz, mandatul național de arestare ar trebui anulat și, prin urmare, mandatul european de arestare nu ar mai avea niciun temei.

17.

Chestiunea existenței vreunui obstacol în calea urmăririi penale depinde de aspectul dacă mandatul german de arestare și mandatul european de arestare au fost emise în scopul urmăririi penale a lui MR pentru o faptă pentru care acesta a fost deja urmărit penal și condamnat de autoritățile austriece.

18.

În această privință, trebuie avută în vedere situația de fapt aflată la originea mandatului de arestare național german, precum și cea care a stat la baza hotărârii pronunțate de Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena).

19.

În mandatul național de arestare, MR este acuzat că a creat și că a menținut, împreună cu alți complici, un ansamblu de așa‑numite întreprinderi de cybertrading, în care așa‑numiții agenți („conversion agents” și „retention agents”) angajați în cadrul acestora în scopul atragerii și asistenței clienților – potrivit planului de acțiune – propuneau, din centre de intermediere telefonică din străinătate, printre care Bulgaria, oferte de investiții rentabile unor investitori (clienți) de bună‑credință din mai multe țări europene, printre care Germania și Austria. În acest mod, agenții îi determinau pe investitori să efectueze plăți care erau încasate direct ca produse ale infracțiunii. Prin utilizarea unui software special, investitorii erau lăsați să creadă că este vorba despre o pierdere a investiției. Câștigul rezultat din produsele infracțiunii ajungea – după deducerea cheltuielilor cu materialele și a cheltuielilor de personal aferente centrelor de intermediere telefonică și persoanelor care lucrau în acestea (printre alții, agenții) – la MR și la complicii săi, pe căi indirecte care serveau la disimularea fluxurilor financiare. Rolul lui MR și al complicilor săi consta în organizarea operațiunii care constituia condiția prealabilă pentru fiecare faptă de înșelăciune săvârșită de agenți în detrimentul respectivelor persoane vătămate. Prin urmare, MR a exercitat exclusiv funcții de conducere, în timp ce agenții din centrele de intermediere telefonică care lucrau împreună, pe departamente, în funcție de limba maternă a persoanelor vătămate (în așa‑numitul „german desk” pentru persoanele vătămate din Germania și din Austria), se aflau sub conducerea șefilor de departament. În această privință, potrivit constatărilor instanței de trimitere, faptele imputate lui MR, care stau la baza mandatului de arestare național german și a condamnării pronunțate de Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena) coincid.

20.

Instanța de trimitere precizează că, potrivit dreptului german, nu există niciun obstacol în calea urmăririi penale. Totodată, specifică faptul că nu împărtășește opinia exprimată de Landgericht Bamberg (Tribunalul Regional din Bamberg), potrivit căreia identitatea faptelor este exclusă în mod automat deoarece victimele erau diferite (mandatul de arestare național german se referă la prejudiciile patrimoniale survenite în Germania și la persoanele vătămate germane, în timp ce hotărârea pronunțată de Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena) se referă la prejudiciile survenite în Austria și la persoanele vătămate austriece). Totodată, spre deosebire de Landgericht Bamberg (Tribunalul Regional din Bamberg), instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă dreptul Uniunii se opune urmării penale.

21.

Dat fiind că nu există niciun obstacol în calea urmăririi penale în dreptul național, singura problemă care se ridică este aceea dacă există vreun obstacol procedural rezultat din principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din CAAS și la articolul 50 din cartă. În cazul în care un astfel de obstacol ar exista, ar trebui apoi să se stabilească și dacă articolul 54 din CAAS ar mai fi relevant în speță. Acest din urmă articol nu s‑ar aplica dacă articolul 55 din CAAS și declarația făcută de Republica Federală Germania în temeiul acestui articol cu ocazia ratificării CAAS rămân valabile.

22.

În plus, instanța de trimitere solicită îndrumări cu privire la aspectul dacă declarația făcută de Republica Federală Germania cu ocazia ratificării CAAS în legătură cu articolul 129 din StGB este compatibilă cu articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS în acest sens (și anume, atunci când organizația criminală se implică exclusiv în săvârșirea de infracțiuni financiare, însă nu urmărește și obiective politice, ideologice, religioase sau filozofice).

23.

În acest context, Oberlandesgericht Bamberg (Tribunalul Regional Superior din Bamberg, Germania), prin ordonanța din 4 iunie 2021, primită la Curte la 11 iunie 2021, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24.

MR, guvernele austriac, francez și german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În cadrul ședinței care a avut loc la 7 iulie 2022, aceste părți și Generalstaatsanwaltschaft Bamberg au prezentat observațiile orale.

25.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o declarație întemeiată pe articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS este compatibilă cu articolul 50 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă.

26.

Acest lucru necesită o scurtă clasificare și încadrare a articolului 54 și a articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS în cadrul juridic al Uniunii.

27.

Articolul 54 din CAAS consacră principiul ne bis in idem în CAAS, prevăzând că o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante ( 9 ) nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.

28.

Principiul ne bis in idem constituie un drept fundamental, cunoscut în orice ordine juridică întemeiată pe statul de drept. Încă de la consacrarea sa, acesta a avut rolul de a proteja persoana de arbitrariul ce ar consta în a judeca aceeași persoană de mai multe ori pentru aceeași faptă sub calificări diferite ( 10 ). În cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, marcat de eliminarea frontierelor interne, acest principiu servește și „o altă finalitate” ( 11 ), aceea de a asigura libertatea de circulație. Într‑un sens mai larg, acesta intră și sub incidența principiului încrederii reciproce între statele membre: în cazul în care autoritățile statului membru A au condamnat sau au achitat o persoană în cadrul unei proceduri penale, autoritățile statului membru B trebuie să aibă încredere în soluția dată acestor proceduri și nu mai pot iniția alte proceduri. Într‑o astfel de situație, așa cum se întâmplă adesea și în alte domenii ale dreptului Uniunii, principiul teritorialității inerent oricărui sistem național de justiție penală este perturbat de spațiul de libertate, securitate și justiție.

29.

Prin urmare, Curtea a statuat, în prima cauză asupra căreia s‑a pronunțat referitoare la principiul ne bis in idem în cadrul CAAS – care a fost, de altfel, prima cauză referitoare la interpretarea CAAS ( 12 ) – că principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din CAAS, indiferent dacă se aplică procedurilor de încetare a acțiunii penale care presupun sau nu intervenția unei instanțe, sau hotărârilor judecătorești, implică în mod necesar existența încrederii reciproce a statelor membre în sistemele lor de justiție penală și recunoașterea de către fiecare dintre acestea a aplicării dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar și atunci când aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită ( 13 ).

30.

În ceea ce privește compatibilitatea articolului 54 din CAAS cu carta, în Hotărârea Spasic ( 14 ), Curtea a statuat că, deși o dispoziție precum articolul 54 din CAAS trebuie să se considere că respectă substanța principiului ne bis in idem consacrat la articolul 50 din cartă ( 15 ), trebuie să se verifice totuși, în lumina articolului 52 alineatul (1) din cartă, aspectul dacă restrângerea pe care o implică condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS are un caracter proporțional. Curtea a ajuns la concluzia că această restrângere are un caracter proporțional ( 16 ).

31.

În mod similar, explicațiile fără caracter obligatoriu, dar utile ( 17 ) totuși, cu privire la cartă în legătură cu articolul 50 din aceasta menționează în mod expres articolul 54 din CAAS printre dispozițiile vizate de clauza orizontală prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă ( 18 ).

32.

Articolul 55 alineatul (1) din CAAS prevede o serie de excepții de la principiul ne bis in idem, permițând părților contractante să declare că nu se află sub obligația impusă de articolul 54 din CAAS în anumite cazuri. Această dispoziție stipulează astfel că, la ratificarea, acceptarea sau aprobarea CAAS, o parte contractantă poate să declare că nu se află sub obligația impusă de articolul 54 într‑unul sau mai multe dintre următoarele cazuri: (a) dacă faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au avut loc integral sau parțial pe propriul său teritoriu; însă, în al doilea caz, această exceptare nu se aplică dacă faptele au avut loc parțial pe teritoriul părții contractante unde s‑a pronunțat hotărârea; (b) dacă faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină constituie o infracțiune la adresa securității naționale sau a altor interese tot atât de importante ale părții contractante respective și (c) dacă faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au fost comise de oficialități ale acelei părți contractante cu încălcarea îndatoririlor lor oficiale.

33.

În conformitate cu articolul 139 alineatul (1) din CAAS, instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare se depun la Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului, care informează toate părțile contractante despre acest lucru.

34.

Ca urmare a integrării acquis‑ului Schengen în ordinea juridică a Uniunii Europene prin Tratatul de la Amsterdam, CAAS constituie un act de drept al Uniunii.

35.

De la bun început, trebuie subliniat, în ceea ce privește natura juridică a unor astfel de declarații, că acestea nu trebuie interpretate ca reprezentând „rezerve” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (d) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor ( 19 ). Acest lucru nu rezultă doar din faptul că, ulterior integrării acquis‑ului Schengen în ordinea juridică a Uniunii, CAAS este considerată un act al Uniunii care, prin definiție, nu permite nicio „rezervă” în temeiul Convenției de la Viena, ci și din articolul 137 din CAAS, care permite „rezerve” doar în cadrul articolului 60 din CAAS ( 20 ). Prin urmare, trebuie să se utilizeze mai degrabă termenul „declarație” decât termenul „rezervă” ( 21 ). O astfel de declarație trebuie analizată exclusiv din perspectiva dreptului Uniunii și nu este oportun să se recurgă la dreptul internațional public general în acest context.

36.

Se ridică, așadar, întrebarea – și acesta este aspectul în legătură cu care instanța de trimitere solicită îndrumări – dacă o declarație întemeiată pe articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS, în special, este compatibilă cu carta, mai precis cu articolul 50 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă. O astfel de excepție intră în domeniul de aplicare al cartei ( 22 ), întrucât este prevăzută în mod expres în CAAS, care constituie (în prezent) un act de drept al Uniunii și care permite statelor membre să restrângă un drept fundamental, obligându‑le să notifice o astfel de restrângere.

37.

Până în prezent, Curtea nu a pronunțat încă o hotărâre cu privire la aspectul compatibilității cu normele de drept de grad superior a excepțiilor prevăzute la articolul 55 din CAAS. În Hotărârea Kossowski ( 23 ), Curtea a refuzat să se pronunțe cu privire la aspectul dacă declarațiile formulate în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (a) din CAAS, și anume declarațiile potrivit cărora un stat membru nu se află sub obligația impusă de articolul 54 din CAAS dacă faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au avut loc integral sau parțial pe propriul său teritoriu ( 24 ), rămân în vigoare după integrarea acquis‑ului Schengen în ordinea juridică a Uniunii, având în vedere că, în respectiva cauză, nu mai era necesar să se răspundă la întrebare, ca urmare a răspunsului furnizat de Curte la o altă întrebare. Totuși, domnul avocat general Bot, după o analiză detaliată, a constatat că excepția prevăzută la articolul 55 alineatul (1) litera (a) „nu respectă conținutul esențial al principiului ne bis in idem, astfel cum este enunțat la articolul 50 din cartă” ( 25 ). Vom reveni asupra concluziilor prezentate de domnul avocat general Bot în cele ce urmează ( 26 ).

38.

Excepțiile de la principiul consacrat la articolul 50 din cartă sunt în principiu posibile, atât timp cât acestea îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă ( 27 ). Prin urmare, la fel ca în Hotărârea Spasic menționată mai sus, trebuie să se stabilească dacă excepția prevăzută la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS îndeplinește criteriul prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

39.

Potrivit articolului 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

40.

O declarație întemeiată pe articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS reprezintă, fără îndoială, o restrângere a dreptului fundamental stabilit de principiul ne bis in idem, având în vedere că scopul dispoziției este tocmai de a restrânge acest drept fundamental în anumite condiții.

41.

Întrucât posibilitatea de a face declarații și de a prevedea astfel restrângeri aduse principiului ne bis in idem figurează la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS, care este supus examinării în acest caz, s‑ar putea presupune, la prima vedere, că această restrângere este prevăzută de lege, astfel cum prevede articolul 52 alineatul (1) din cartă.

42.

Totuși, considerăm că situația juridică nu este atât de evidentă cum poate părea la prima vedere. Astfel, aspectul dacă articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS se aplică în continuare este indisolubil legat de aspectul dacă declarațiile făcute în acest temei sunt aplicabile. Altfel spus, în cazul în care nu există posibilitatea de a se întemeia pe o declarație, întregul mecanism stabilit la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS nu mai are aplicabilitate.

43.

Astfel cum subliniază în mod întemeiat guvernul austriac în observațiile sale scrise, pentru a îndeplini cerința referitoare la existența unei baze legale, dispoziția trebuie, pe de o parte, să fie suficient de accesibilă, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie să poată dispune de informații suficiente în speță cu privire la normele juridice aplicabile unei anumite cauze și trebuie să fie în măsură să prevadă consecințele pe care le poate avea o anumită acțiune, iar pe de altă parte, să fie formulată cu suficientă precizie pentru a permite persoanei în cauză să își adapteze comportamentul ( 28 ).

44.

La prima vedere, articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS pare să îndeplinească criteriile mai sus menționate: este formulat în mod clar și permite oricărei persoane să constate că statele membre pot prevedea excepții de la principiul ne bis in idem pentru a proteja securitatea lor națională sau alte interese tot atât de importante. Cu toate acestea, instanțele din unele state membre (Italia ( 29 ) și Grecia ( 30 )) par să aibă îndoieli cu privire la valabilitatea declarațiilor făcute de statele lor membre în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS. În acest caz, raționamentul este acela că declarațiile nu mai sunt valabile, întrucât articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS nu mai trebuie să fie aplicat.

45.

În ceea ce privește declarațiile statelor membre întemeiate pe această dispoziție, se creionează o altă perspectivă.

46.

Cu titlu preliminar, ca urmare a integrării CAAS în ordinea juridică a Uniunii, este dificil de menținut articolul 139 din CAAS, potrivit căruia instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare se depun la Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului, care informează toate părțile contractante despre acest lucru. Publicarea excepțiilor de la un drept fundamental, garantat de cartă, într‑o situație în care posibilitatea de a face excepții este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, nu poate fi lăsată la latitudinea guvernului unui stat membru, ci trebuie să fie efectuată la nivelul Uniunii, de preferință în Jurnalul Oficial. Astfel, faptul că declarațiile nu au fost publicate de Uniunea Europeană (fie în Jurnalul Oficial, fie în altă publicație) face dificilă determinarea cu precizie a părților contractante care au făcut astfel de declarații.

47.

Caracterul accesibil și previzibil, astfel cum acesta este impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, lipsește cu desăvârșire în ceea ce privește existența și, după caz, publicarea excepțiilor adoptate de statele membre. Acest lucru este cauzat de faptul că nu este clar, nici pentru statele membre, nici pentru titularii de drepturi fundamentale, dacă articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS este în continuare aplicabil.

48.

Se poate afirma cu certitudine că opt state membre ( 31 ) („părțile contractante” de la acel moment) (Danemarca, Germania, Grecia, Franța, Italia, Austria, Finlanda și Suedia) au făcut declarații în temeiul articolului 55 alineatul (1) din CAAS înainte ca acquis‑ul Schengen să fie integrat în ordinea juridică a Uniunii ( 32 ). Cu toate acestea, declarația Franței nu a ajuns niciodată la depozitar (Guvernul Luxemburgului) ( 33 ). În plus, nu există nicio dovadă că Italia a notificat depozitarul. Mai mult, nicio declarație nu pare să fi fost făcută de vreun stat membru, ulterior integrării acquis‑ului Schengen în ordinea juridică a Uniunii ( 34 ). Tratatele de aderare din 2003, 2005 și 2012 au prevăzut astfel că dispozițiile Protocolului (nr. 19) și actele adoptate în temeiul acestuia sau care sunt legate în alt mod de acesta sunt obligatorii și aplicabile în noile state membre începând cu data aderării ( 35 ). Cu toate acestea, nu există nicio indicație cu privire la posibilitatea ca aceste state membre să facă declarații, la termenul în care trebuie făcute declarațiile și la obligația de a le depune la depozitar sau de a le publica. Acest lucru creează o mare stare de incertitudine.

49.

Având în vedere că niciuna dintre declarații nu a fost publicată la nivelul Uniunii, nu considerăm că cerința accesibilității este îndeplinită. Nu este rezonabil să se pretindă ca persoanele potențial vizate de astfel de declarații să se informeze la nivelul fiecărui stat membru, astfel cum a sugerat guvernul francez în timpul ședinței de audiere a pledoariilor.

50.

În contextul pe care l‑am descris, ne este foarte dificil să considerăm declarațiile făcute de cele opt state membre ca reprezentând încă un temei juridic valabil. Întreaga situație pare a fi prea neclară și confuză pentru a oferi certitudine în ceea ce privește temeiul juridic al restrângerii ( 36 ).

51.

Prin urmare, considerăm că declarațiile făcute în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS nu sunt conforme cu cerința prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă, potrivit căreia o restrângere trebuie să fie prevăzută de lege. Întrucât aceste declarații sunt, după cum s‑a arătat mai sus, indisolubil legate de articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS, întregul mecanism al acestei dispoziții este afectat și nu mai poate fi aplicat de instanțele naționale.

52.

În ceea ce privește chestiunea dacă articolul 55 alineatul (1) litera (b) „respectă substanța” dreptului fundamental aferent principiului ne bis in idem, trebuie subliniat că, în ceea ce privește condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS, Curtea a statuat că aceasta „nu repune în discuție principiul ne bis in idem ca atare” ( 37 ). Cu toate acestea, excepția prevăzută la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS, la fel ca celelalte excepții prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din CAAS, repune în discuție acest principiu ca atare, având în vedere că un stat membru poate să declare că nu se află sub obligația impusă de acest principiu în anumite cazuri. După cum susține MR în observațiile sale scrise, spre deosebire de condiția privind executarea prevăzută la articolul 54 din CAAS, ce are rolul de a împiedica neexecutarea unei pedepse, excepția prevăzută la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS permite o nouă urmărire penală, o nouă condamnare și o nouă executare a unei pedepse în pofida pronunțării unei sentințe care a devenit definitivă și care a fost executată. Acest lucru contravine în mod direct însuși scopului principiului ne bis in idem ( 38 ).

53.

În plus, am dori să facem referire la afirmațiile domnului avocat general Bot, care a subliniat în acest sens importanța deosebită a spațiului de libertate, securitate și justiție ca dimensiune complementară a pieței interne, care include „un cadru juridic ce cuprinde drepturile individuale ale cetățenilor Uniunii” ( 39 ) și care contribuie astfel la conferirea unei „dimensiuni concrete” noțiunii de cetățenie a Uniunii ( 40 ). Acesta a subliniat și importanța fundamentală a principiului recunoașterii reciproce (și a principiului încrederii reciproce) în raport cu principiul ne bis in idem ( 41 ). În esență, constatarea sa se referea la faptul că jurisprudența Curții privind articolul 54 din CAAS permite deja luarea în considerare a unei game largi de infracțiuni; aplicarea suplimentară a condiției teritorialității nu ar lua suficient în considerare principiul ne bis in idem.

54.

Trebuie să recunoaștem că nu doar că suntem de acord cu acest raționament, ci și considerăm că acesta poate fi transpus la situația prevăzută în articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS. Excepțiile prevăzute atât la articolul 55 alineatul (1) litera (a), cât și la articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS se referă la principiul teritorialității care stă la baza dreptului penal: în timp ce, în cazul prevăzut la articolul 55 alineatul (1) litera (a), un stat dorește să își păstreze competența în materie penală dacă o faptă a fost săvârșită pe teritoriul său, în cazul prevăzut la articolul 55 alineatul (1) litera (b), acesta dorește să își păstreze competența în materie penală în ceea ce privește infracțiunile la adresa securității sale naționale sau a altor interese tot atât de importante pe care le apără. Prin urmare, raționamentul adoptat de domnul avocat general Bot în Hotărârea Kossowski se aplică mutatis mutandis în prezenta cauză.

55.

Spațiul de libertate, securitate și justiție a evoluat mult de la adoptarea CAAS. Mai precis, odată cu dezvoltarea treptată a principiilor încrederii reciproce și recunoașterii reciproce și odată cu intrarea în vigoare a cartei, considerăm că excepțiile prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din CAAS au devenit superflue. Am dori de asemenea să reamintim că principiul încrederii reciproce a fost decisiv în constatarea Curții potrivit căreia proiectul acordului de aderare la CEDO nu era compatibil cu tratatele ( 42 ). În acest context, ar fi dificil să se justifice admiterea unor excepții precum cea în discuție, care contravin în mod clar acestui principiu ( 43 ).

56.

Pentru toate motivele expuse mai sus, considerăm că declarațiile nu mai sunt aplicabile. Ele nu sunt prevăzute de lege și, în plus, articolul 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS nu respectă substanța principiului ne bis in idem. Declarațiile trebuie să fie înlăturate.

57.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare că declarațiile făcute în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS nu sunt compatibile cu articolul 50 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă. Dispozițiile prevăzute în asemenea declarații nu pot fi aplicate în cadrul procedurilor judiciare.

58.

Ca urmare a analizei pe care am efectuat‑o în legătură cu prima întrebare, nu mai este necesar să examinăm cea de a doua întrebare. Prin urmare, aprecierea care urmează este efectuată în scopul exhaustivității, în ipoteza în care Curtea ar ajunge la o concluzie diferită în ceea ce privește prima întrebare.

59.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 54 și 55 din CAAS și articolele 50 și 52 din cartă se opun unei interpretări potrivit căreia declarația făcută în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS vizează de asemenea organizațiile criminale, care săvârșesc exclusiv infracțiuni contra patrimoniului și care nu urmăresc și obiective politice, ideologice, religioase sau filozofice și nici să exercite o influență neloială asupra politicii, mass‑mediei, administrației publice, justiției sau economiei.

60.

În acest sens, observăm că părțile contractante au optat pentru utilizarea noțiunii de „securitate națională” în cuprinsul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS. Aceeași noțiune apare și în cuprinsul articolului 4 alineatul (2) TUE, unde se precizează că Uniunea respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. Aceeași dispoziție prevede în continuare că, în special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru ( 44 ).

61.

Curtea a făcut cu atenție distincția între astfel de excepții privind „securitatea națională” și excepțiile obișnuite privind „siguranța publică” justificate de motive de ordine publică (ordre public), care se întâlnesc mai ales în domeniul pieței interne ( 45 ). Curtea a considerat că securitatea națională corespunde interesului primordial de a proteja funcțiile esențiale ale statului și interesele fundamentale ale societății și include prevenirea și sancționarea activităților de natură să destabilizeze grav structurile constituționale, politice, economice sau sociale fundamentale ale unei țări și în special să amenințe în mod direct societatea, populația sau statul ca atare, cum ar fi printre altele activitățile de terorism ( 46 ). Obiectivul de protejare a securității naționale depășește combaterea infracționalității în general, chiar gravă, precum și protejarea siguranței publice. Amenințările la adresa securității naționale se disting, prin natura și prin gravitatea lor deosebită, de riscul general de apariție a unor tensiuni sau a unor tulburări, chiar grave, ale siguranței publice. Obiectivul de protejare a securității naționale poate justifica, așadar, măsuri care presupun ingerințe mai grave în drepturile fundamentale decât cele pe care le‑ar putea justifica celelalte obiective ( 47 ).

62.

Potrivit declarației făcute de Republica Federală Germania în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS, acest stat nu se află sub obligația impusă de articolul 54 din CAAS pentru o serie de infracțiuni penale, inclusiv pentru cea prevăzută la articolul 129 din StGB. În temeiul acestei dispoziții, se pedepsește constituirea sau sprijinirea unei organizații ale cărui obiective sau activități vizează săvârșirea de infracțiuni. Încă de la transpunerea de către Republica Federală Germania a Deciziei‑cadru 2008/841/JAI ( 48 ), noțiunea de „organizație” a fost definită, în temeiul acestei dispoziții, ca însemnând „o asociație structurată, formată din mai mult de două persoane în scopul urmăririi unui interes comun major, constituită pentru o perioadă îndelungată, caracterizată prin definirea unor roluri ale membrilor săi, prin continuitatea apartenenței și printr‑o structură elaborată”.

63.

În Germania, este unanim recunoscut, atât în jurisprudență, cât și în doctrina juridică, faptul că această dispoziție, ce are drept obiectiv protejarea ordinii publice (ordre public) ( 49 ), vizează pericolul abstract și „intensitatea infracțională” ( 50 ) ridicată, inerente constituirii unui organizații criminale. Aceasta are drept consecință faptul că sancțiunile penale sunt impuse într‑o etapă în care (alte) infracțiuni se află de obicei în etapa lor pregătitoare.

64.

Articolul 129 din StGB interzice activitatea infracțională dincolo de domeniul de aplicare destul de restrâns al protejării securității naționale. Astfel, sub incidența acestei dispoziții intră constituirea unei organizații în scopul de a desfășura orice altă activitate infracțională. Cauza de față este un bun exemplu al acestui aspect: MR și complicii săi s‑au implicat în săvârșirea de infracțiuni financiare, mai ales în fraude financiare. Nu au fost urmărite sau puse în aplicare alte obiective. Într‑o astfel de situație, nu există niciun alt indiciu că securitatea națională a Republicii Federale Germania ar fi amenințată. Fraudarea unui număr considerabil de persoane nu echivalează cu punerea în pericol a fundamentelor Republicii Federale Germania ( 51 ).

65.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare în sensul că articolele 54 și 55 din CAAS și articolele 50 și 52 din cartă se opun unei interpretări potrivit căreia declarația făcută în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din CAAS vizează de asemenea organizațiile criminale care săvârșesc exclusiv infracțiuni contra patrimoniului și care nu urmăresc și obiective politice, ideologice, religioase sau filozofice și nici să exercite o influență neloială asupra politicii, mass‑mediei, administrației publice, justiției sau economiei.

66.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Oberlandesgericht Bamberg (Tribunalul regional superior din Bamberg, Germania) după cum urmează:

„Declarațiile făcute în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune nu sunt compatibile cu articolul 50 și cu articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Dispozițiile prevăzute în asemenea declarații nu pot fi aplicate în cadrul procedurilor judiciare.”