1.

Cum trebuie interpretată noțiunea de „modificare substanțială” a unei instalații în sensul Directivei privind emisiile industriale ( 2 )? Mai precis, prelungirea perioadei în care pot fi introduse deșeuri suplimentare într‑un depozit de deșeuri trebuie considerată o modificare substanțială a depozitului de deșeuri în condițiile în care aceasta nu modifică nici suprafața maximă autorizată pentru deșeuri și nici capacitatea totală a depozitului de deșeuri? Aceasta este întrebarea la care Curtea este chemată să răspundă în cadrul prezentei proceduri.

2.

Semnificația noțiunii de „modificare substanțială”, pe care Curtea trebuie să o interpreteze pentru prima dată, rezidă în faptul că modificarea substanțială a unei instalații este supusă unor cerințe speciale – îndeosebi în ceea ce privește participarea publicului și protecția juridică a terților în conformitate cu articolul 20 alineatul (2), precum și cu articolele 24 și 25 din Directiva privind emisiile industriale. Îndrumări referitoare la această interpretare pot fi furnizate de jurisprudența cu privire la Directiva EEM ( 3 ) și la Convenția de la Aarhus ( 4 ), pusă în aplicare prin intermediul dispozițiilor Directivei privind emisiile industriale referitoare la participarea publicului și protecția juridică.

3.

Întrucât dispozițiile privind participarea publicului prevăzute de Directiva privind emisiile industriale pun în aplicare Convenția de la Aarhus, trebuie amintite dispozițiile relevante ale acesteia.

4.

Finalitatea Convenției de la Aarhus rezultă din articolul 1:

„Pentru a contribui la protejarea dreptului fiecărei persoane din generațiile prezente și viitoare de a trăi într‑un mediu propice sănătății și bunăstării sale, fiecare parte garantează drepturile de acces la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.”

5.

Articolul 6 din Convenția de la Aarhus reglementează participarea publicului la decizii privind activități specifice:

„(1)   Fiecare parte

[…]

(4)   Fiecare parte prevede participarea publicului din etapa incipientă a procesului, în momentul în care toate opțiunile și soluțiile sunt posibile, iar publicul poate avea o influență reală.

(6)   Fiecare parte cere autorităților publice competente să asigure pentru publicul interesat […], de îndată ce sunt disponibile, acces în vederea examinării tuturor informațiilor relevante pentru luarea deciziilor prevăzute la prezentul articol care sunt disponibile în cursul procedurii de participare a publicului […]

[…]

(10)   Fiecare parte se asigură că, în cazul în care o autoritate publică reanalizează sau actualizează condițiile de funcționare pentru o activitate prevăzută la alineatul (1), dispozițiile de la alineatele (2)-(9) din prezentul articol se aplică mutatis mutandis și după caz.

[…]”

6.

Celelalte alineate ale acestei dispoziții stabilesc detaliile procedurii de participare a publicului și ale evaluării efectelor activității asupra mediului.

7.

Anexa I la Convenția de la Aarhus menționează activitățile care, potrivit articolului 6 alineatul (1) litera (a), sunt supuse în mod obligatoriu participării publicului. La punctul 5 a patra liniuță sunt enumerate „depozite cu o capacitate de peste 10 tone pe zi sau cu o capacitate totală de peste 25000 tone, cu excepția depozitelor controlate de deșeuri inerte”.

8.

Conform punctului 22 prima teză din anexa I la Convenția de la Aarhus, „(o)rice modificare sau extindere a activităților, în cazul în care o astfel de modificare sau extindere în sine respectă criteriile/pragurile prevăzute în prezenta anexă, intră sub incidența articolului 6 punctul (1) litera (a)”.

9.

Considerentul (18) al Directivei privind emisiile industriale precizează noțiunea de modificare substanțială:

„Modificările aduse unei instalații pot duce la creșterea nivelului de poluare. Operatorii ar trebui să înștiințeze autoritatea competentă asupra oricărei schimbări planificate care ar putea afecta mediul. Modificările substanțiale ale instalațiilor care pot avea efecte negative semnificative asupra sănătății umane sau asupra mediului nu pot fi aduse fără o autorizație acordată în conformitate cu prezenta directivă.”

10.

Potrivit considerentului (27) al Directivei privind emisiile industriale, dispozițiile privind participarea publicului și protecția juridică pun în aplicare Convenția de la Aarhus:

„În conformitate cu Convenția de la Aarhus […], participarea efectivă a publicului la luarea deciziilor este necesară pentru a‑i permite acestuia să își exprime opinii și preocupări care ar putea fi relevante pentru deciziile în cauză și pentru a permite factorilor de decizie să țină seama de acestea, conducând astfel la creșterea gradului de responsabilitate și transparență a procesului de luare a deciziilor și contribuind la conștientizarea de către public a problemelor de mediu și la sprijinul acestuia pentru deciziile adoptate. Reprezentanții publicului interesat ar trebui să aibă acces la justiție pentru a contribui la protejarea dreptului de a trăi într‑un mediu adecvat pentru sănătatea și bunăstarea personală.”

11.

Obiectul Directivei privind emisiile industriale este definit la articolul 1:

„Prezenta directivă prevede norme referitoare la prevenirea și controlul integrat al poluării care rezultă din activitățile industriale.

Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme destinate prevenirii sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, reducerii emisiilor în aer, apă și sol, precum și norme destinate prevenirii generării de deșeuri, pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului în ansamblul său.”

12.

Articolul 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale definește noțiunea de modificare substanțială ca fiind „o modificare a caracteristicilor sau a funcționării, sau o extindere a unei instalații sau a unei instalații de ardere, a unei instalații de incinerare a deșeurilor sau a unei instalații de coincinerare a deșeurilor care poate avea efecte negative semnificative asupra sănătății umane sau asupra mediului”.

13.

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind emisiile industriale reglementează necesitatea unei autorizații:

„Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că nicio instalație […] nu este exploatată fără autorizație.

[…]”

14.

Potrivit articolului 3 punctul 3 și punctului 5.4 din anexa I la Directiva privind emisiile industriale și articolului 2 litera (g) din Directiva privind depozitele de deșeuri ( 5 ), depozitele de deșeuri care primesc peste 10 tone de deșeuri pe zi sau cu o capacitate totală de peste 25000 de tone, cu excepția depozitelor pentru deșeuri inerte, sunt instalații în sensul articolului 4 din Directiva privind emisiile industriale.

15.

Articolul 20 din Directiva privind emisiile industriale privește modificările aduse instalațiilor:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că operatorul informează autoritatea competentă cu privire la orice modificări planificate în ceea ce privește caracteristicile sau funcționarea sau o extindere a instalației, care pot avea consecințe asupra mediului. După caz, autoritatea competentă actualizează autorizația.

(2)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că nicio modificare substanțială planificată de către operator nu este efectuată fără acordarea unei autorizații în conformitate cu prezenta directivă.

Solicitarea de autorizare și decizia luată de către autoritatea competentă acoperă acele părți ale instalației și acele detalii menționate la articolul 12 care pot fi afectate de modificarea substanțială.

(3)   Orice modificare în ceea ce privește caracteristicile sau funcționarea sau o extindere a unei instalații este considerată substanțială atunci când o astfel de modificare sau extindere conduce la atingerea pragurilor de capacitate prevăzute în anexa I.”

16.

Potrivit articolului 24 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind emisiile industriale, publicul interesat trebuie să participe din timp și în mod efectiv la procedura de acordare a unei autorizații pentru orice modificare substanțială a unei instalații. În conformitate cu articolul 25, membrii publicului interesat pot solicita controlul legalității de fond sau de procedură a acestei autorizații.

17.

FCC Česká republika este o societate comercială cehă care, în temeiul unei autorizații eliberate în aplicarea Directivei privind emisiile industriale, exploatează un depozit de deșeuri în cartierul Praga Ďáblice.

18.

Autorizația integrată de exploatare a depozitului de deșeuri a fost acordată în cursul anului 2007 și ulterior a făcut obiectul mai multor modificări, în special în două rânduri fiind prelungită perioada de depunere a deșeurilor. La sfârșitul anului 2015, FCC a solicitat administrației municipale a orașului Praga să efectueze a treisprezecea modificare a autorizației integrate, pentru motivul că nu fusese încă utilizată complet capacitatea de depozitare prevăzută inițial și că, în conformitate cu autorizația preexistentă, depozitarea trebuia să ia sfârșit la finalul anului 2015. La 29 decembrie 2015, administrația municipală a prelungit perioada de depozitare cu doi ani. Această decizie nu a modificat nici capacitatea totală a depozitului de deșeuri, nici suprafața maximă a acestuia ( 6 ).

19.

Împotriva deciziei administrației municipale a orașului Praga au formulat reclamație cartierul orașului Praga în care se află depozitul de deșeuri și o asociație al cărei obiectiv principal este protecția naturii și a peisajului și în cadrul căreia este exercitată participarea cetățenilor la această protecție. Pârâtul, Ministerstvo životního prostředí (Ministerul Mediului), a respins însă reclamația ca inadmisibilă pentru motivul că reclamanții nu au avut calitatea de părți la procedura de modificare a autorizației integrate.

20.

Ulterior, cei doi reclamanți au formulat acțiune împotriva deciziei pârâtului. Městský soud v Praze (Tribunalul Municipal din Praga, Republica Cehă) a admis acțiunea, a anulat decizia administrației municipale și a retrimis cauza spre soluționare acesteia. Astfel, pentru a aprecia dacă reclamanții sunt părți la procedură, este esențial să se stabilească dacă modificarea autorizației integrate a constituit o „modificare substanțială” a instalației efectuate de FCC. Prin urmare, participarea la procedură depinde de acest lucru.

21.

Městský soud (Tribunalul Municipal) a arătat că întinderea unui proiect poate fi determinată din perspectiva duratei, iar prelungirea duratei de exploatare a instalației trebuie înțeleasă ca o modificare a întinderii proiectului. Astfel, dacă, într‑o primă etapă, exploatarea instalației nu ar fi autorizată decât pentru o anumită perioadă, impactul acesteia asupra mediului nu ar fi evaluat la sfârșitul perioadei de exploatare autorizate, din moment ce nu s‑ar prezuma niciun impact suplimentar. Prelungirea duratei de exploatare ar implica o prelungire a impactului asupra mediului.

22.

FCC a formulat recurs împotriva hotărârii Městský soud (Tribunalul Municipal) la Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă, Republica Cehă).

23.

În aceste împrejurări, Curtea Administrativă Supremă a Republicii Cehe adresează Curții următoarea întrebare:

„Articolul 3 alineatul (9) din Directiva privind emisiile industriale trebuie interpretat în sensul că noțiunea de «modificare substanțială» a unei instalații trebuie interpretată și în sensul prelungirii perioadei de funcționare a depozitului de deșeuri, chiar dacă nu a avut loc o modificare a suprafeței maxime autorizate și nici a capacității totale admisibile a depozitului de deșeuri?”

24.

Republica Cehă și Comisia Europeană au depus observații scrise. Curtea nu a considerat necesară organizarea unei ședințe.

25.

Cererea de decizie preliminară urmărește să se stabilească dacă o prelungire a perioadei de depozitare a deșeurilor într‑un depozit de deșeuri, chiar dacă nu a avut loc o modificare a suprafeței maxime autorizate și nici a capacității totale admisibile a depozitului de deșeuri, constituie o modificare substanțială a acestei instalații în sensul Directivei privind emisiile industriale.

26.

Din cererea de decizie preliminară reiese că depozitul de deșeuri în litigiu a fost inițial autorizat în conformitate cu Directiva privind emisiile industriale. Prin urmare și pe baza informațiilor disponibile pe internet ( 7 ), trebuie să se considere că depozitul de deșeuri este suficient de mare pentru a intra în domeniul de aplicare al directivei, și anume poate primi peste 10 tone de deșeuri pe zi sau dispune de o capacitate totală de peste 25000 de tone.

27.

Dacă prelungirea în litigiu a perioadei de depozitare constituie o modificare substanțială, aceasta necesită o autorizație în temeiul articolului 20 alineatul (2) din Directiva privind emisiile industriale. În acest caz, procedura administrativă trebuie să includă o participare a publicului (articolul 24), iar membrii publicului interesat pot solicita un control jurisdicțional al autorizației (articolul 25). Operatorul trebuie să informeze doar autoritatea competentă cu privire la alte modificări care pot avea consecințe asupra mediului [articolul 20 alineatul (1)].

28.

Dat fiind faptul că autoritatea competentă în materie de autorizare din litigiul principal nu a pornit de la premisa unei modificări substanțiale, nu a avut loc o participare a publicului. Dacă această apreciere ar fi corectă, se pare că, în temeiul dreptului ceh, reclamanții nu pot contesta autorizația în litigiu, iar cererea de decizie preliminară nu conține elemente din care să rezulte un drept mai cuprinzător la o cale de atac în temeiul dreptului Uniunii. Prin urmare, instanța de trimitere trebuie să aprecieze dacă autorizația în litigiu se referă la o modificare substanțială.

29.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom examina mai întâi definiția modificării substanțiale prevăzută la articolul 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale (a se vedea secțiunea A) și apoi Convenția de la Aarhus (a se vedea secțiunea B). În continuare, vom preciza interpretarea astfel dezvoltată din perspectiva împrejurărilor speței (a se vedea secțiunea C).

30.

Articolul 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale definește o modificare substanțială ca fiind o modificare a caracteristicilor sau a funcționării sau o extindere a unei instalații care poate avea efecte negative semnificative asupra sănătății umane sau asupra mediului.

31.

Desigur, instanța de trimitere ridică problema dacă jurisprudența cu privire la Directiva EEM, potrivit căreia reînnoirea unei autorizații în absența unor lucrări sau a unor intervenții care să modifice realitatea fizică a sitului nu impune o nouă evaluare a efectelor asupra mediului ( 8 ), poate fi transpusă interpretării Directivei privind emisiile industriale. Totuși, această jurisprudență se întemeiază pe definiția proiectului prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM ( 9 ), care este mai restrictivă decât definiția unei modificări substanțiale potrivit Directivei privind emisiile industriale.

32.

Potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM, noțiunea de proiect include executarea lucrărilor de construcții sau a altor instalații sau lucrări și alte intervenții în mediul natural și asupra peisajului, inclusiv cele care implică exploatarea resurselor minerale. Aceasta vizează, așadar, în mod expres lucrări sau intervenții.

33.

În schimb, definiția modificării substanțiale care figurează la articolul 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale utilizează noțiuni mai abstracte, și anume modificarea caracteristicilor sau a funcționării, precum și o extindere a unei instalații. Aceste noțiuni pot face obiectul unei interpretări mai ample.

34.

Prin urmare, jurisprudența cu privire la Directiva EEM nu ar trebui transpusă în mod direct.

35.

Cu toate acestea, simpla prelungire a perioadei de depozitare a deșeurilor suplimentare, în condițiile în care nu a avut loc o modificare a suprafeței maxime autorizate și nici a capacității totale admisibile a depozitului de deșeuri, nu modifică funcționarea sau caracteristicile depozitului de deșeuri.

36.

Prelungirea nu extinde depozitul de deșeuri nici din punct de vedere fizic sau din punctul de vedere al suprafeței prevăzute. Ea nu ar permite totuși decât o creștere a volumului de deșeuri depozitate efectiv, probabil cu aproximativ 50 000 de tone de deșeuri suplimentare ( 10 ), care nu ar mai putea fi depozitate acolo fără această prelungire.

37.

În orice caz, această prelungire constituie o prelungire a duratei de exploatare depozitului de deșeuri ( 11 ). Desigur, o astfel de modificare din punct de vedere temporal nu constituie esența semnificației noțiunii de „extindere”. Această esență ar corespunde mai degrabă noțiunii de „creștere” nu doar în versiunea în limba germană ( 12 ). Cu toate acestea, semnificația noțiunii nu exclude neapărat posibilitatea de a considera reînnoirea unei autorizații ca fiind o prelungire a duratei de exploatare a unei instalații.

38.

Această interpretare a noțiunii de extindere este justificată de obiectivul Directivei privind emisiile industriale. Potrivit articolului 1, aceasta vizează prevenirea și controlul integrat al poluării prin măsuri de prevenire sau de reducere a emisiilor în aer, apă și sol pentru activitățile menționate în anexa I la directivă, pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului ( 13 ). Întrucât obiectivul Directivei privind emisiile industriale a fost astfel definit în mod larg ( 14 ), noțiunea de modificare substanțială nu poate fi interpretată în mod restrictiv. Dimpotrivă, obiectivul unui nivel înalt de protecție a mediului trebuie să fie determinant.

39.

Acest lucru este evidențiat și de considerentul (18) al Directivei privind emisiile industriale. În cadrul acestuia, modificările substanțiale sunt caracterizate doar prin faptul că pot avea efecte negative semnificative asupra sănătății umane sau asupra mediului. Nu există nicio mențiune cu privire la modificări ale funcționării și caracteristicilor instalației sau ale extinderii acesteia. Aceste alte puncte de referință privind o modificare cuprinse în definiția de la articolul 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale nu trebuie, prin urmare, să fie înțelese în mod restrictiv, ci în sens larg, și anume în sensul unei explicații cuprinzătoare a modificărilor posibile.

40.

În schimb, delimitarea noțiunii de modificare substanțială trebuie căutată cu precădere în posibilele efecte suplimentare ale activității asupra mediului. Doar modificările care, în comparație cu situația preexistentă, nu pot avea efecte negative semnificative suplimentare asupra sănătății umane sau asupra mediului nu sunt, așadar, substanțiale. În schimb, modificările care pot avea efecte semnificative suplimentare necesită o atenție sporită pentru asigurarea unui nivel înalt de protecție.

41.

În consecință, cu titlu de concluzie intermediară, trebuie să se rețină că simpla prelungire a perioadei de depozitare a deșeurilor, chiar dacă nu a avut loc o modificare a suprafeței maxime autorizate și nici a capacității totale admisibile a depozitului de deșeuri, în sensul unei prelungiri a duratei de exploatare a instalației, poate constitui o modificare substanțială în conformitate cu articolul 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale atunci când aceasta poate avea efecte negative semnificative suplimentare asupra sănătății umane sau asupra mediului.

42.

Această interpretare este conformă și cu Convenția de la Aarhus. În conformitate cu articolul 1, aceasta are ca obiectiv garantarea participării publicului la luarea deciziilor. În acest scop, articolul 6 prevede anumite reguli privind participarea publicului. În temeiul punctului 5 a patra liniuță din anexa I la Convenția de la Aarhus, depozitele de deșeuri cu o capacitate de peste 10 tone pe zi sau cu o capacitate totală de peste 25000 de tone fac obiectul acestor reguli.

43.

Întrucât, potrivit considerentului (27), Directiva privind emisiile industriale urmărește punerea în aplicare a dispozițiilor Convenției de la Aarhus referitoare la participarea publicului, iar noțiunea de modificare substanțială este determinantă pentru întinderea participării publicului, convenția menționată trebuie luată în considerare la interpretarea acestei noțiuni prevăzute de directivă ( 15 ).

44.

În conformitate cu articolul 6 alineatul (10) din Convenția de la Aarhus, fiecare parte se asigură că, în cazul în care o autoritate publică reanalizează sau actualizează condițiile de funcționare pentru o activitate prevăzută la articolul 6, normele privind participarea publicului se aplică mutatis mutandis și după caz.

45.

Practica decizională a Comitetului pentru Respectarea Convenției de la Aarhus ( 16 ), aprobată de părți, inclusiv de Uniune, conține elemente importante privind interpretarea acestei dispoziții.

46.

Comitetul pentru Respectarea Convenției consideră că durata autorizată a unei activități constituie în mod clar o condiție de funcționare pentru activitatea respectivă, chiar una importantă. Prin urmare, orice modificare a acestei durate – fie că este vorba despre o scurtare sau despre o prelungire – ar constitui o reanalizare sau o actualizare a condițiilor de funcționare pentru această activitate, în sensul articolului 6 alineatul (10) din Convenția de la Aarhus ( 17 ).

47.

Desigur, articolul 6 alineatul (10) din Convenția de la Aarhus impune aplicarea regulilor privind participarea publicului numai mutatis mutandis și după caz. Cu toate acestea, Comitetul pentru Respectarea Convenției consideră că excepțiile de la aplicarea articolului 6 sunt adecvate numai dacă o modificare a duratei autorizate are loc pentru o perioadă minimă și, în mod evident, nu are niciun efect sau doar efecte neglijabile asupra mediului ( 18 ).

48.

Chiar dacă, la prima vedere, această afirmație este mai extinsă decât interpretarea articolului 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale pe care am dezvoltat‑o, posibilele efecte asupra mediului constituie un criteriu central de delimitare și pentru Comitetul de Respectare a Convenției ( 19 ).

49.

Cu toate acestea, pentru a răspunde la întrebarea preliminară, trebuie să se examineze și evaluarea efectelor semnificative suplimentare asupra mediului, în temeiul autorizației în litigiu, întrucât aceste efecte permit să se distingă între modificări substanțiale și nesubstanțiale ale instalației.

50.

Astfel cum subliniază Republica Cehă, efectele asupra mediului ale unui depozit de deșeuri se bazează, pe de o parte, pe depozitarea deșeurilor. În special, în cazul unor deficiențe constructive ale depozitului de deșeuri, deșeurile pot afecta apele subterane sau pot contamina alte terenuri dacă nu sunt acoperite corespunzător. De asemenea, depozitarea necorespunzătoare în comun a unor tipuri de deșeuri diferite poate determina reacții chimice sau procese biologice dăunătoare care au ca rezultat efecte negative asupra mediului. Totuși, aceste efecte negative nu se modifică în urma prelungirii duratei lor, atât timp cât se mențin suprafața și capacitatea depozitului de deșeuri, precum și măsurile necesare de prevenire a anumitor efecte negative asupra mediului. Din acest punct de vedere, este vorba doar despre o prelungire a autorizației, astfel încât nu s‑ar produce efecte suplimentare asupra mediului.

51.

Pe de altă parte, astfel cum subliniază Comisia, chiar și transportul deșeurilor la depozitul de deșeuri, precum și orice operațiune de prelucrare care are loc acolo generează efecte suplimentare asupra mediului. În acest sens, ar trebui să se acorde o atenție deosebită traficului și faptului că un depozit de deșeuri închis de lege artis ar putea produce, datorită acoperirii complete, mai puține emisii în aer, în special mirosuri neplăcute sau praf, decât un depozit de deșeuri care este în continuare umplut cu deșeuri. Astfel de efecte asupra mediului legate de exploatare ar crește, cel puțin din punct de vedere temporal, ca urmare a prelungirii perioadei de depozitare a deșeurilor suplimentare. Acestea s‑ar încadra în noțiunea de poluare prevăzută la articolul 3 punctul 2 din Directiva privind emisiile industriale.

52.

Totuși, cum trebuie apreciat dacă aceste efecte suplimentare asupra mediului ating nivelul unei modificări substanțiale a depozitului de deșeuri?

53.

În această privință, trebuie amintit mai întâi că articolul 20 alineatul (3) din Directiva privind emisiile industriale prevede modificările care trebuie întotdeauna considerate ca fiind substanțiale. Acestea sunt modificări care conduc la atingerea pragurilor de capacitate prevăzute în anexa I. O dispoziție corespunzătoare figurează de asemenea la punctul 22 din anexa I la Convenția de la Aarhus. Asemenea modificări trebuie considerate în mod necesar ca având efecte semnificative asupra mediului.

54.

În cazul depozitelor de deșeuri, în conformitate cu punctul 5.4 din anexa I la Directiva privind emisiile industriale, capacitatea zilnică ar trebui să crească cu cel puțin 10 tone sau capacitatea totală ar trebui să crească cu cel puțin 25000 de tone pentru a îndeplini cerința de la articolul 20 alineatul (3) ( 20 ).

55.

Efectele livrării și ale depozitării deșeurilor pe o perioadă mai îndelungată nu par a fi semnificative în raport cu acest criteriu, întrucât autorizația în litigiu nu modifică nicidecum suprafața sau capacitatea totală a depozitului de deșeuri. Prin urmare, Republica Cehă susține că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 20 alineatul (3) din Directiva privind emisiile industriale.

56.

Cu toate acestea, depozitarea în continuare a deșeurilor nu ar mai fi posibilă în lipsa autorizației în litigiu. În consecință, Comisia propune ca evaluarea deciziei de prelungire a depozitării să se întemeieze pe capacitatea reziduală a depozitului de deșeuri inclusă în autorizația inițială. Astfel, această capacitate reziduală a putut fi epuizată doar ca urmare a deciziei de prelungire.

57.

Se pare că, la momentul prelungirii, în depozitul de deșeuri mai era încă loc pentru aproximativ 50000 de tone de deșeuri ( 21 ), o cantitate net superioară pragului de capacitate de 25000 de tone pentru depozitele de deșeuri prevăzut la punctul 5 a patra liniuță din anexa I la Directiva privind emisiile industriale. Dacă această informație este corectă, aspect pe care instanța națională ar trebui să îl examineze, teza Comisiei ar conduce în mod necesar la admiterea unei modificări substanțiale.

58.

Această considerație este în conformitate cu practica decizională a Comitetului pentru Respectarea Convenției ( 22 ) și, la prima vedere, pare să aibă temeiuri și în jurisprudența Curții cu privire la Directiva EEM.

59.

Cu toate acestea, hotărârea Curții invocată de Comisie ( 23 ) este mai puțin solidă decât pare. Astfel, reînnoirea autorizației unui terminal de gaz examinată în acea cauză era, de fapt, o condiție prealabilă pentru efectuarea pentru prima dată a unor lucrări de construcție, întrucât autorizația acordată anterior nu fusese niciodată utilizată.

60.

Situația a fost similară în cauza Wells ( 24 ) pe care s‑a întemeiat Curtea în hotărârea menționată. Astfel, cauza Wells privea o carieră închisă de mult timp care nu ar fi putut fi utilizată din nou în lipsa autorizației în litigiu.

61.

Astfel, ambele cauze se caracterizează prin faptul că autorizațiile în discuție au făcut posibile efecte asupra mediului complet noi, care nu au existat anterior.

62.

În schimb, în cazul reînnoirii autorizațiilor de utilizare a infrastructurilor existente care nu au necesitat lucrări suplimentare, cum ar fi autorizația de exploatare a unui aeroport ( 25 ) sau a unui depozit de deșeuri ( 26 ), Curtea nu a impus o evaluare a efectelor asupra mediului cu participarea publicului.

63.

Prin urmare, se pare că, atunci când efectele asupra mediului rămân în mare parte neschimbate, Curtea nu consideră că este necesar să se efectueze o evaluare a efectelor asupra mediului. Faptul că amploarea acestor efecte asupra mediului crește ca urmare a persistenței lor în timp nu pare să fi fost considerat de Curte ca fiind un factor determinant.

64.

Astfel, dacă aceste aprecieri ale jurisprudenței cu privire la Directiva EEM sunt transpuse în cazul Directivei privind emisiile industriale, este puțin probabil ca numai posibilitatea unei exploatări a capacității reziduale a unui depozit de deșeuri deja autorizat și aflat în funcționare să poată justifica aplicarea articolului 20 alineatul (3) din Directiva privind emisiile industriale.

65.

Jurisprudența Curții cu privire la Directiva EEM poate fi explicată prin ipotezele referitoare la întinderea autorizației inițiale, care, în cele din urmă, indică de asemenea calea de interpretare a articolului 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale.

66.

Astfel, în cazul în care anumite efecte asupra mediului au făcut deja obiectul unei evaluări a efectelor asupra mediului în legătură cu autorizația respectivă, nu este necesar, în principiu, să se repete această evaluare în cazul unei reînnoiri ulterioare a autorizației ( 27 ). În schimb, în cazul în care o evaluare necesară a fost omisă cu ocazia unei autorizații anterioare, poate fi necesară efectuarea acestei evaluări cu ocazia unei autorizații ulterioare, indiferent dacă această autorizație ulterioară, analizată izolat, necesită sau nu o evaluare a efectelor asupra mediului ( 28 ).

67.

În acest sens, există de asemenea elemente în practica decizională a Comitetului pentru Respectarea Convenției. Astfel, acesta a luat de asemenea în considerare aspectul dacă, în cadrul unei participări inițiale, publicul a fost informat cu privire la eventualele reînnoiri ale autorizației în viitor și a avut, așadar, posibilitatea de a se exprima cu privire la efectele asociate asupra mediului ( 29 ).

68.

În cazul reînnoirii unei autorizații de exploatare, distincția dintre o simplă modificare și o modificare substanțială, în sensul articolului 3 punctul 9 din Directiva privind emisiile industriale, depinde, așadar, de aspectul dacă pot apărea efecte negative semnificative asupra mediului ca urmare a duratei mai îndelungate, care nu au fost cuprinse în autorizația inițială și care, prin urmare, necesită o nouă evaluare.

69.

În ceea ce privește prezenta cauză, Republica Cehă și FCC susțin, în cadrul procedurii naționale, că reînnoirea în litigiu a autorizației pentru depozitarea deșeurilor a fost inclusă încă de la început în autorizația pentru depozitul de deșeuri. Astfel, parametrul determinant pentru durata depozitării deșeurilor nu a fost perioada de valabilitate a autorizației, ci capacitatea totală planificată.

70.

Această concluzie este confirmată și de faptul că renunțarea la prelungire ar părea să antreneze practic necesitatea unor modificări suplimentare. Planul de închidere prevăzut la articolul 7 litera (g) din Directiva privind depozitele de deșeuri ar trebui probabil modificat, deoarece acesta presupune un depozit de deșeuri plin în totalitate. În anumite împrejurări, ar trebui chiar să se completeze cu alte materiale decât deșeurile pentru a preveni efectele negative asupra mediului.

71.

Situația ar fi diferită în cazurile care implică reînnoirea unei autorizații acordate pentru o perioadă determinată și finalizată. Astfel, este posibil ca autorizația inițială să se întemeieze pe o durată maximă de exploatare determinată ( 30 ). Același lucru ar trebui să fie valabil și în cazul continuării unei soluții provizorii sau temporare. De asemenea, reînnoirea unei autorizații vechi, care nu a necesitat încă participarea publicului, ale cărei efecte nu au fost inițial cunoscute pe deplin sau a cărei compatibilitate cu standardele actuale este îndoielnică, ar trebui, în principiu, să fie considerată mai degrabă o modificare substanțială.

72.

În concluzie, trebuie reținut că efectele suplimentare asupra mediului se caracterizează prin faptul că nu au fost încă luate în considerare în cadrul unei autorizații prealabile pentru exercitarea activității și în cadrul participării publicului organizate în acest scop.

73.

În cele din urmă, revine totuși instanței naționale sarcina de a aprecia aceste circumstanțe specifice.

74.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară după cum urmează:

Articolul 3 punctul 9 din Directiva 2010/75 privind emisiile industriale trebuie interpretat în sensul că o „modificare substanțială” a unei instalații trebuie interpretată și în sensul prelungirii perioadei de funcționare a depozitului de deșeuri, chiar dacă nu a avut loc o modificare a suprafeței maxime autorizate și nici a capacității totale admisibile a depozitului de deșeuri, atunci când reînnoirea autorizației poate conduce la efecte semnificative suplimentare asupra mediului. Efectele suplimentare asupra mediului se caracterizează prin faptul că nu au fost încă luate în considerare în cadrul unei autorizații prealabile pentru exercitarea activității și în cadrul participării publicului organizate în acest scop.