1)

Articolele 6 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de liberă circulație și ședere, precum și principiile echivalenței și încrederii reciproce trebuie interpretate în sensul că autoritatea judiciară emitentă a unui mandat european de arestare, adoptat în temeiul Deciziei cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, nu are nicio obligație de a transmite persoanei vizate de acest mandat de arestare decizia națională privind arestarea acestei persoane și informațiile referitoare la posibilitățile de exercitare a unei căi de atac împotriva acestei decizii, atât timp cât persoana menționată se află în statul membru de executare a mandatului de arestare respectiv și nu a fost predată autorităților competente ale statului membru emitent al acestuia.

2)

Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune autorității judiciare emitente să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a dreptului său național care să îi permită să asigure un rezultat compatibil cu finalitatea urmărită de Decizia cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299, care se opune ca, în temeiul dreptului național, această autoritate să fie obligată să transmită persoanei vizate de un mandat european de arestare, înainte de predarea sa către autoritățile judiciare din statul membru emitent, decizia națională privind arestarea sa și informațiile referitoare la posibilitățile de exercitare a unei căi de atac împotriva acestei decizii.