1

La 17 mai 2017, Windmöller Flooring Products WFP GmbH, predecesor în drepturi al Windmöller GmbH, cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), a depus o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la EUIPO, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), astfel cum a fost modificat [înlocuit prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

2

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul verbal Canoleum.

3

Produsele pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasele 19 și 27 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.

4

Cererea de înregistrare a mărcii a fost publicată în Buletinul mărcilor Uniunii Europene nr. 2017/122 din 30 iunie 2017.

5

La 27 septembrie 2017, reclamanta, Forbo Financial Services AG, a formulat opoziție, în temeiul articolului 41 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 46 din Regulamentul 2017/1001), la înregistrarea mărcii solicitate pentru produsele menționate la punctul 3 de mai sus.

6

Opoziția se întemeia pe înregistrarea internațională înregistrată la 11 septembrie 1997 sub numărul 683531, cu extinderea protecției la Uniunea Europeană și la o serie de state membre ale Uniunii, a mărcii verbale MARMOLEUM pentru produse din clasele 19 și 27.

7

Motivul invocat în susținerea opoziției era cel menționat la articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001].

8

Prin decizia din 12 februarie 2019, notificată la aceeași dată, divizia de opoziție a respins opoziția pentru motivul că, în esență, nu exista un risc de confuzie între mărcile în conflict în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 în percepția publicului relevant.

9

La 9 aprilie 2019, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO, în temeiul articolelor 66-71 din Regulamentul 2017/1001, împotriva deciziei diviziei de opoziție.

10

Reclamanta nu a depus însă memoriul în care erau expuse motivele căii de atac decât la 26 iunie 2019, și anume după termenul prevăzut la articolul 68 alineatul (1) ultima teză din Regulamentul 2017/1001, care expira la 12 iunie 2019 la miezul nopții. Ea a anexat la acest memoriu o cerere de restitutio in integrum în temeiul articolului 104 din regulamentul menționat, în care susținea în esență că avocatul însărcinat cu dosarul său în cadrul procedurii în fața EUIPO (denumit în continuare „avocatul inițial”) nu a putut depune memoriul menționat în termenul acordat din cauza unei boli grave pe care o contractase în mod imprevizibil. Pentru susținerea acestei afirmații, ea a prezentat două declarații solemne, una a avocatului menționat, iar cealaltă a soției acestuia.

11

Prin Decizia din 9 octombrie 2019 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a doua de recurs a EUIPO a declarat admisibilă cererea de restitutio in integrum, însă a respins‑o ca nefondată. Aceasta a considerat în esență că avocatul inițial „nu a dovedit în mod suficient că respectase prudența impusă de circumstanțe” (punctul 16 din decizia atacată).

12

Mai precis, în primul rând, după ce a admis că, în cazuri excepționale, o boală neașteptată putea constitui o cauză imprevizibilă care să justifice restitutio in integrum (punctul 18 din decizia atacată), camera de recurs a apreciat că avocatul inițial nu a furnizat probe suficiente pentru cele invocate, declarația sa solemnă, precum și cea a soției sale având doar o valoare probatorie limitată (punctul 19 din decizia atacată). Mai precis, ea i‑a reproșat că nu a prezentat un certificat medical (punctele 19 și 20 din decizia atacată). În această privință, ea a susținut că o boală neașteptată nu putea reprezenta o cauză imprevizibilă decât dacă ar fi gravă astfel încât să împiedice persoana interesată să ia măsurile adecvate pentru respectarea termenului, cum ar fi, de exemplu, informarea unui coleg din cadrul cabinetului de avocatură în cauză. Or, într‑o asemenea situație, „[ar fi] necesar să se prezume că un tratament medical este în principiu […] impus” (punctul 20 din decizia atacată).

13

În al doilea rând, camera de recurs a reproșat avocatului inițial că nu a furnizat probe suficiente că „nici măcar nu avusese posibilitatea de a solicita soției sale să telefoneze unui [coleg din cadrul cabinetului de avocatură în cauză] pentru a‑l însărcina să semneze și să trimită memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac” (punctul 21 din decizia atacată).

14

În al treilea rând, camera de recurs a arătat că nu existau probe suficiente că, la 12 iunie 2019, niciun coleg al avocatului inițial, care ar fi putut semna și trimite în locul acestuia din urmă memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac, nu era prezent la sediul cabinetului de avocatură în cauză (punctul 22 din decizia atacată).

15

În al patrulea rând, camera de recurs a considerat că nu era dovedit în mod suficient că, la data de 12 iunie 2019, memoriul în care erau expuse motivele căii de atac era deja finalizat și validat de reclamantă și, în consecință, boala invocată fusese într‑adevăr cauza depășirii termenului (punctele 23-25 din decizia atacată).

16

În consecință, camera de recurs a respins calea de atac ca inadmisibilă în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului 2017/1001 și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1).

17

Reclamanta solicită Tribunalului:

18

EUIPO solicită Tribunalului:

19

Reclamanta invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 104 din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 97 alineatul (1) litera (f) din același regulament.

20

În esență, reclamanta susține că avocatul inițial s‑a aflat în imposibilitatea de a depune memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac în termenul acordat din cauza unei boli grave, însoțită de simptome ale unei intoxicații alimentare acute, pe care a contractat‑o în mod imprevizibil, deși a acționat cu întreaga prudență impusă de circumstanțe. Ea susține că elementele de probă pe care le‑a furnizat în speță erau suficiente pentru a justifica acordarea restitutio in integrum și consideră că, în decizia atacată, camera de recurs a aplicat criterii prea stricte în ceea ce privește dovada faptelor relevante. În special, aceasta îi reproșează că nu a ținut seama în mod suficient de împrejurările speței și a respins „în bloc” declarațiile solemne pe care le prezentase.

21

În primul rând, reclamanta expune mai multe argumente menite să dovedească faptul că avocatul inițial a acționat cu întreaga prudență impusă de circumstanțe.

22

În această privință, primo, reclamanta susține că avocatul inițial este specializat în dreptul mărcilor și are o experiență profesională de peste 20 de ani. Ea arată de asemenea că cabinetul de avocatură din care face parte dispune de un sistem de control și de monitorizare a termenelor suficient de fiabil. Ea detaliază diferitele proceduri și măsuri care au fost instituite în cadrul cabinetului respectiv în această privință.

23

Secundo, făcând trimitere la declarațiile solemne ale avocatului inițial și ale soției acestuia, reclamanta descrie împrejurările care s‑ar fi aflat la originea depășirii termenului pentru depunerea memoriului în care sunt expuse motivele căii de atac. Reclamanta susține că acest termen, care expira la 12 iunie 2019 la miezul nopții, fusese înscris în mod corespunzător în calendarele electronice și manuale utilizate de cabinetul de avocatură în cauză pentru gestionarea termenelor și că, chiar înainte de această dată, memoriul menționat era finalizat, fusese transmis avocaților care o reprezentau în Elveția și validat chiar de ea. Aceasta arată că singurii membri ai departamentului de drept al mărcilor din cadrul cabinetului în discuție care erau prezenți la acea dată erau avocatul inițial și angajata responsabilă de cauzele legate de mărci, ceilalți avocați care făceau parte din acest departament aflându‑se în concediu sau având o întâlnire profesională în afara cabinetului. Dimineața, avocatul inițial ar fi solicitat acestei angajate să pregătească memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac, atașând anexele și lista acestora, și să i‑l prezinte spre semnare. Imediat după, el ar fi participat la mai multe conferințe telefonice, înainte de a lua prânzul relativ târziu într‑un restaurant aflat în apropierea cabinetului menționat. În timp ce se pregătea să părăsească cabinetul la sfârșitul zilei de lucru, în jurul orei 17, angajata respectivă ar fi cerut informații cu privire la acest memoriu avocatului inițial, care i‑ar fi indicat atunci că îl va semna și îl va transmite el însuși EUIPO. În jurul orei 18.30, avocatul inițial s‑ar fi îmbolnăvit brusc, ceea ce l‑ar fi împiedicat să semneze memoriul respectiv și să îl comunice EUIPO și chiar să se gândească, dată fiind gravitatea simptomelor pe care le avea, să încredințeze unui terț aceste sarcini. A doua zi, și anume la 13 iunie 2019, ar fi realizat că nu trimisese memoriul în care erau expuse motivele căii de atac la EUIPO.

24

În al doilea rând, în ceea ce privește probele destinate să susțină împrejurările expuse la punctul 23 de mai sus, reclamanta reproșează camerei de recurs că a respins „în bloc” cele două declarații solemne pe care le prezentase, și anume fără să fi efectuat o apreciere globală suficientă a conținutului lor, fără să fi formulat nici cea mai mică observație cu privire la măsura în care conținutul respectiv era detaliat, logic și în general fiabil și fără să fi ținut seama suficient de împrejurările prezentei cauze. Pe de altă parte, reclamanta afirmă că nu exista niciun alt element de probă susceptibil să susțină conținutul declarațiilor solemne care ar fi putut fi impus în mod rezonabil în speță. Aceasta susține că, mai exact, un certificat medical nu ar fi putut fi prezentat, dat fiind că avocatul inițial, din cauza simptomelor pe care le avea, nu era în măsură să consulte un medic atunci când boala sa s‑a manifestat pe neașteptate. În opinia reclamantei, nu ar fi fost posibil nici să se obțină un asemenea certificat în ziua următoare, din moment ce niciun medic nu ar fi putut certifica boala survenită în ziua anterioară. Aceasta adaugă că, în opinia avocatului menționat, nu exista niciun interes să consulte un medic în ziua următoare, din moment ce simptomele bolii erau deja mai reduse.

25

În ceea ce privește declarația solemnă a soției avocatului inițial, reclamanta contestă afirmația camerei de recurs care figurează la punctul 19 din decizia atacată, potrivit căreia aceasta are doar o valoare probatorie limitată pentru motivul că soția respectivă nu este un „terț neutru”. Reclamanta susține că nu se poate considera că o soție are în mod automat un interes personal pentru chestiunile care țin de viața profesională a soțului său și subliniază că declarația în cauză este o declarație solemnă în sensul articolului 97 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul 2017/1001.

26

Reclamanta contestă de asemenea că o boală nu poate constitui o circumstanță excepțională susceptibilă să conducă la o restitutio in integrum decât în cazul în care face obiectul unui tratament medical. Astfel, în opinia sa, necesitatea unui tratament medical nu constituie o împrejurare pur obiectivă a cărei dovadă poate fi prezentată cu ușurință. Pentru diverse motive, cum ar fi rezistența puternică la durere sau teama față de personalul medical, anumite persoane, deși prezintă simptome grave, nu ar consulta un medic.

27

Ca răspuns la constatarea camerei de recurs potrivit căreia avocatul inițial nu a furnizat probe suficiente că nu a avut nici măcar posibilitatea de a solicita soției sale să telefoneze unuia dintre colegii din cadrul cabinetului de avocatură în cauză pentru a‑l însărcina să semneze și să trimită în locul său memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac, reclamanta susține că o asemenea dovadă nu putea fi făcută decât prin declarațiile solemne prezentate în speță.

28

Pe de altă parte, reclamanta consideră că este „pur ipotetic” și nerelevant aspectul dacă, la momentul la care a apărut boala avocatului inițial, colegii din cadrul cabinetului de avocatură în cauză erau disponibili pentru a semna și a trimite în locul acestuia memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac. Ea susține că, astfel, din cauza stării sale fizice, avocatul respectiv nu era în mod clar în măsură să informeze orice altă persoană.

29

În sfârșit, reclamanta se opune afirmației camerei de recurs potrivit căreia nu s‑a dovedit suficient că boala avocatului inițial a fost într‑adevăr cauza depășirii termenului. Ea arată că, în mod contrar a ceea ce lasă să se înțeleagă camera de recurs, memoriul în care erau expuse motivele căii de atac era deja finalizat și nu mai trebuia decât să fie semnat. Ea apreciază că nu există niciun motiv de îndoială cu privire la conținutul declarației solemne a avocatului respectiv în această privință și susține că nu se putea impune, astfel cum procedează camera de recurs la punctul 25 din decizia atacată, ca ea să prezinte schimbul de corespondență dintre acesta din urmă și avocații care o reprezentau în Elveția, întrucât este vorba despre o corespondență confidențială între avocați. În orice caz, în momentul apariției bolii avocatului inițial, la ora 18.30, mai rămâneau aproape șase ore înaintea expirării termenului, în cursul cărora ar fi putut fi elaborat și trimis memoriul menționat. Cu titlu subsidiar, reclamanta atașează la cererea introductivă un schimb de corespondență între cabinetul de avocatură în cauză și avocații care o reprezentau în Elveția, din care reiese că aceștia din urmă au aprobat memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac încă de la data de 3 iunie 2019.

30

În al treilea rând, reclamanta susține că erau îndeplinite celelalte condiții pentru restitutio in integrum. În această privință, primo, ea susține că termenul de depunere a memoriului în care sunt expuse motivele căii de atac este un termen care poate conduce la restitutio in integrum. Reclamanta precizează că, întrucât nu i s‑a acordat restitutio in integrum, depășirea termenului de depunere a acestui memoriu a avut drept consecință directă pierderea dreptului său la introducerea căii de atac, care a fost respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul delegat 2018/625. Secundo, ea afirmă că, în conformitate cu articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, cererea de restitutio in integrum a fost prezentată în scris în termen de două luni de la încetarea obstrucționării, constituită din luarea la cunoștință, la 13 iunie 2019, a netransmiterii memoriului menționat. Actul neîndeplinit, în speță predarea memoriului în care sunt expuse motivele căii de atac, ar fi fost efectuat în același termen. Tertio, aceasta arată că cererea de restitutio in integrum era motivată și că taxa de restitutio in integrum a fost plătită prin intermediul autorizației de plată din 25 iunie 2019, primită la EUIPO prin curier la 26 iunie 2019. Quarto, ea susține că nu erau aplicabile în speță cauzele de excludere prevăzute la articolul 104 alineatul (5) din Regulamentul 2017/1001.

31

EUIPO contestă argumentele reclamantei. Acesta susține că, fără a săvârși o eroare de drept, camera de recurs a respins cererea de restitutio in integrum și, în consecință, a declarat calea de atac inadmisibilă.

32

EUIPO arată că o boală neașteptată nu poate decât în mod excepțional să reprezinte o cauză imprevizibilă susceptibilă să justifice o restitutio in integrum, o întreprindere trebuind în mod normal să se organizeze astfel încât să prevadă o alternativă în caz de boală. Acesta susține că, într‑o asemenea ipoteză, împrejurările care au condus la depășirea termenului trebuie să fie expuse cu o atenție deosebită și trebuie dovedite în mod indiscutabil. Or, în speță, reclamanta s‑ar fi limitat să prezinte două declarații solemne, care, în plus, provin una de la persoana în cauză, iar cealaltă de la soție.

33

EUIPO contestă că, în speță, camera de recurs a respins în totalitate declarația solemnă a avocatului inițial sau a pus la îndoială în mod fundamental credibilitatea acestuia. Camera de recurs ar fi arătat numai că, potrivit unei jurisprudențe constante, având în vedere interesul propriu evident al autorului său pentru admiterea cererii de restitutio in integrum, valoarea probatorie a declarației sale nu putea fi decât limitată și trebuia, așadar, coroborată cu elemente de probă suplimentare. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește declarația solemnă a soției acestui avocat, care nu ar fi în mod vădit un terț neutru.

34

EUIPO consideră că asemenea probe suplimentare ar fi putut fi furnizate cu ușurință.

35

Astfel, reclamanta ar fi putut prezenta un certificat medical. Având în vedere descrierea simptomelor resimțite de avocatul inițial, ar fi fost mai sigur să meargă imediat să primească îngrijiri medicale de urgență decât, astfel cum se indică în declarația sa dată în mod solemn, „să se întoarcă acasă cu taxiul, cu prețul unor eforturi majore”. EUIPO admite că avocatul menționat era liber să nu recurgă la un ajutor medical, dar consideră că el trebuia să furnizeze în acest caz probe cu o valoare probatorie comparabilă cu cea a unui certificat medical, care să stabilească în mod obiectiv gravitatea bolii invocate.

36

Amintind violența simptomelor invocate, EUIPO respinge ca fiind nerealistă afirmația reclamantei potrivit căreia, în ziua următoare, un medic nu ar fi fost în măsură să constate boala invocată de avocatul inițial.

37

EUIPO susține de asemenea că ar fi fost ușor pentru avocatul inițial să își susțină afirmația potrivit căreia, în seara expirării termenului, niciun avocat, mai ales dintre avocații din cadrul departamentului de drept al mărcilor al cabinetului de avocatură în cauză, nu era prezent la cabinetul respectiv, prin prezentarea unei dovezi în care aceștia din urmă confirmă că erau efectiv absenți la acel moment. El contestă că acest aspect este pur ipotetic.

38

De asemenea, potrivit EUIPO, ar fi fost ușor să se susțină, în cadrul procedurii în fața camerei de recurs, afirmația potrivit căreia memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac era deja finalizat și validat de reclamantă sau de avocații săi care o reprezentau în Elveția, în special prin prezentarea unui schimb de corespondență între avocatul inițial și aceștia din urmă, eventual prin ascunderea pasajelor confidențiale. Împrejurarea că corespondența prezentată pentru prima dată în fața Tribunalului pare să confirme că acest memoriu fusese validat de reclamantă încă de la data de 3 iunie 2019 nu schimbă cu nimic faptul că camera de recurs nu a fost în măsură să aibă acces la această probă.

39

EUIPO adaugă că, chiar presupunând că sunt suficient dovedite împrejurările depunerii tardive a memoriului de expunere a motivelor căii de atac, împrejurări invocate de reclamantă, rămâne valabilă lipsa de prudență reproșată de camera de recurs. Acesta consideră că sistemul de control și de monitorizare a termenelor din cadrul unui cabinet de avocatură trebuie să țină seama de asemenea incidente și să garanteze în mod instituțional respectarea termenelor prin măsuri de organizare. În speță, o garanție instituțională nu ar mai fi fost asigurată cel târziu în momentul în care avocatul inițial s‑a aflat singur la birou în ziua expirării termenului.

40

În sfârșit, EUIPO apreciază că este contrar obligației de prudență faptul că s‑a întârziat fără un motiv aparent trimiterea memoriului în care se expun motivele căii de atac după ora 18.30 chiar în ziua expirării termenului, deși era pregătit încă de dimineață. Acesta consideră de asemenea ca fiind total inexplicabil faptul că memoriul respectiv nu a fost depus în ziua următoare, ci abia la două săptămâni de la expirarea termenului.

41

În temeiul articolului 68 alineatul (1) ultima teză din Regulamentul 2017/1001, în termen de patru luni de la data notificării deciziei care face obiectul căii de atac, se depune, în scris, un memoriu în care sunt expuse motivele căii de atac. În conformitate cu articolul 23 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul delegat 2018/625, camera de recurs respinge calea de atac ca fiind inadmisibilă în cazul în care acest memoriu nu a fost depus în termenul menționat.

42

În speță, din dosar reiese, iar părțile nu contestă, că divizia de opoziție a adoptat decizia la 12 februarie 2019 și că, în urma căii de atac formulate de reclamantă la 9 aprilie 2019, aceasta din urmă a depus memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac abia la 26 iunie 2019, respectiv la două săptămâni de la expirarea termenului de patru luni menționat la punctul 41 de mai sus, care a intervenit la 12 iunie 2019 la miezul nopții.

43

Articolul 104 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Restitutio in integrum”, prevede printre altele următoarele:

„(1)   Solicitantul înregistrării sau titularul unei mărci UE sau orice altă parte la o procedură în fața Oficiului care, deși a dat dovadă de întreaga prudență impusă de circumstanțe, nu a fost în măsură să respecte un termen prevăzut de Oficiu, este repus în drepturi, la cerere, în cazul în care obstrucționarea a avut drept consecință directă, în temeiul dispozițiilor prezentului regulament, pierderea unui drept sau pierderea unei căi de atac.

(2)   Cererea se prezintă în scris în termen de două luni de la încetarea obstrucționării. În același termen se îndeplinește actul nerealizat. Cererea nu este admisibilă decât într‑un termen de un an de la data expirării termenului nerespectat. În caz de neprezentare a cererii de reînnoire a înregistrării sau de neplată a unei taxe de reînnoire, termenul suplimentar de șase luni prevăzut la articolul 53 alineatul (3) a treia teză se deduce din perioada de un an.

(3)   Cererea este motivată și indică faptele și motivele invocate în sprijinul său. Aceasta nu se consideră depusă decât după achitarea taxei de restitutio in integrum.

(4)   Organul care are competența de a statua în ceea ce privește actul neîndeplinit se pronunță asupra cererii.

(5)   Prezentul articol nu se aplică termenelor prevăzute la alineatul (2), la articolul 46 alineatele (1) și (3) și la articolul 105.”

44

Reiese din dosar și părțile nu contestă că, printre condițiile de admitere a beneficiului restitutio in integrum menționate la punctul 43 de mai sus, singura pe care camera de recurs a considerat‑o neîndeplinită în speță este cea legată de faptul că partea trebuie să fi acționat cu întreaga prudență impusă de circumstanțe.

45

Conform articolului 104 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, obligația de prudență revine mai întâi solicitantului înregistrării ori titularului unei mărci a Uniunii Europene sau oricărei alte părți la o procedură în fața EUIPO. Totuși, dacă aceste persoane sunt reprezentate, reprezentantul este supus obligației de prudență în aceeași măsură ca aceste persoane. Astfel, întrucât el acționează în numele și pe seama solicitantului înregistrării sau a titularului unei mărci a Uniunii Europene ori a oricărei alte părți la o procedură în fața EUIPO, actele sale trebuie considerate ca fiind cele ale acestor persoane [a se vedea Hotărârea din 5 aprilie 2017, Renfe‑Operadora/EUIPO (AVE), T‑367/15, nepublicată, EU:T:2017:255, punctul 25 și jurisprudența citată].

46

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, expresia „întreaga prudență impusă de circumstanțe” impune instituirea unui sistem de control și de monitorizare internă a termenelor care exclude în general nerespectarea involuntară a acestora. Rezultă că numai evenimente cu caracter excepțional și, prin urmare, potrivit experienței, imprevizibile pot conduce la o restitutio in integrum [Hotărârea din 28 iunie 2012, Constellation Brands/OAPI (COOK’S), T‑314/10, nepublicată, EU:T:2012:329, punctul 19, și Hotărârea din 5 aprilie 2017, AVE, T‑367/15, nepublicată, EU:T:2017:255, punctul 26].

47

În plus, trebuie să se observe că condițiile de aplicare a articolului 104 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 sunt de strictă interpretare. Astfel, respectarea termenelor este de ordine publică și restitutio in integrum a unui termen după expirarea acestuia poate aduce atingere securității juridice [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, H. P. Gauff Ingenieure/OAPI – Gauff (Gauff JBG Ingenieure), T‑585/13, nepublicată, EU:T:2015:386, punctul 25 și jurisprudența citată].

48

În decizia atacată, camera de recurs nu a repus nicidecum în discuție pertinența și fiabilitatea sistemului de control și de monitorizare a termenelor utilizat de cabinetul de avocatură în cauză. Prin urmare, în memoriul în răspuns, EUIPO reproșează în mod inutil acestui cabinet că nu a prevăzut, în sistemul menționat, o „garanție instituțională” care să asigure respectarea termenelor într‑un caz precum cel din speță, în care victima unui incident neașteptat se găsește singură la birou în ziua expirării termenului (a se vedea punctul 39 de mai sus). Decizia atacată nu se întemeiază pe o asemenea pretinsă lipsă de prudență.

49

În decizia atacată, camera de recurs nu a reținut nici ca reprezentând lipsă de prudență faptul că avocatul inițial nu a trimis EUIPO memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac înainte de ora 18.30 chiar în ziua expirării termenului, în condițiile în care era deja pregătit dimineață, nici faptul că a depus memoriul menționat abia la două săptămâni de la expirarea termenului, iar nu din ziua următoare incidentului. Prin urmare, EUIPO invocă de asemenea în mod inutil aceste împrejurări în memoriul în răspuns.

50

În realitate, în decizia atacată, camera de recurs a pornit de la premisa, absolut corectă, potrivit căreia, în situații excepționale, o boală neașteptată poate constitui un eveniment imprevizibil care justifică acordarea unei restitutio in integrum (a se vedea punctul 18 din decizia atacată). Aceasta a considerat totuși, în esență, că reclamanta nu a dovedit suficient existența și gravitatea bolii invocate de avocatul inițial și nici că, în orice caz, memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac era deja finalizat și validat în momentul apariției acestei boli. Mai precis, camera de recurs a apreciat că dovezile prezentate de reclamantă în susținerea cererii sale de restitutio in integrum, și anume declarațiile solemne ale avocatului menționat și ale soției acestuia, nu erau suficiente pentru a dovedi faptele respective.

51

În această privință, trebuie amintit că o declarație solemnă constituie un element de probă admisibil în sensul articolului 97 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul 2017/1001. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia valoarea probatorie a unui document, trebuie să se verifice credibilitatea și veridicitatea informației pe care acesta o conține. Trebuie să se țină cont în special de originea documentului, de împrejurările elaborării sale și de destinatarul acestuia și trebuie să se ridice problema dacă, având în vedere conținutul său, pare temeinic și fiabil [a se vedea Hotărârea din 8 mai 2017, Les Éclaires/EUIPO – L’éclaireur International (L’ECLAIREUR), T‑680/15, nepublicată, EU:T:2017:320, punctul 72 și jurisprudența citată].

52

În plus, deși reiese din jurisprudență, în special din Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauff JBG Ingenieure (T‑585/13, nepublicată, EU:T:2015:386, punctele 28-31), pe care se întemeiază camera de recurs la punctul 19 din decizia atacată, că o declarație întocmită în interesul autorului său are doar o valoare probatorie limitată și necesită să fie susținută de elemente de probă suplimentare, aceasta nu permite totuși organelor EUIPO să considere de principiu că o asemenea declarație este în sine lipsită de orice credibilitate. Valoarea probatorie care trebuie acordată unei asemenea declarații, luată separat sau împreună cu alte elemente de probă, depinde în special de împrejurările speței.

53

Or, în speță, trebuie să se constate că, așa cum susține în mod întemeiat reclamanta, camera de recurs a negat în fapt, de la bun început, orice credibilitate a celor două declarații solemne în cauză și a înlăturat explicațiile detaliate care erau cuprinse în acestea pentru motivul că, în ceea ce o privește pe cea care provenea de la avocatul inițial, el avea un interes propriu pentru admiterea cererii de restitutio in integrum și, în ceea ce o privește pe cea provenind de la soția acestui avocat, că nu era un „terț neutru” având în vedere „proximitatea personală”.

54

Procedând astfel, camera de recurs nu a luat în considerare în mod corespunzător împrejurările speței.

55

Mai întâi, în ceea ce privește declarația făcută de avocatul inițial, camera de recurs nu a ignorat că acesta este un profesionist al dreptului care trebuie să își exercite atribuțiile cu respectarea normelor de deontologie și a normelor morale, ceea ce îi interzice în special să inducă în mod voluntar în eroare autoritățile și mai ales instanța. În plus, în cazul în care s‑ar face vinovat de fals în declarația solemnă, nu numai că s‑ar expune unor sancțiuni penale, ci și‑ar compromite reputația profesională și ar pune serios la îndoială probitatea sa.

56

Or, trebuie să se considere că o declarație solemnă făcută de un avocat constituie în sine o dovadă solidă a elementelor prezentate în cadrul acesteia atunci când este univocă, lipsită de contradicții și coerentă și când nu există niciun element de fapt de natură să repună în discuție sinceritatea sa.

57

În continuare, camera de recurs nu a ținut seama de faptul, care se află în centrul prezentei cauze, că incidentul invocat de avocatul inițial ca fiind la originea depășirii termenului ținea de sfera sa intimă și că el era cel mai bine plasat pentru a furniza informații cu privire la incidentul menționat și în special la simptomele și la tulburările de care suferise. Ea s‑a concentrat numai pe faptul, care este, desigur, adevărat, dar nu exclusiv față de cel constatat mai sus, că avocatul menționat avea un interes personal ca restitutio in integrum să fie acordată reclamantei, dat fiind că lăsase să expire termenul de depunere a memoriului în care sunt expuse motivele căii de atac.

58

În sfârșit, în ceea ce privește declarația solemnă a soției avocatului inițial, deși nu se poate contesta că, având în vedere legătura conjugală care îi unește, există o „proximitate personală” între ei, camera de recurs ar fi trebuit să țină seama de faptul că, astfel cum susține în mod întemeiat reclamanta, persoanele care sunt martore ale unui incident precum cel survenit în speță și care sunt, așadar, în măsură să ateste fapte referitoare la acesta fac parte cel mai adesea din anturajul direct al persoanei în cauză. În plus, soția avocatului respectiv, la fel ca acesta din urmă, s‑ar expune unor sancțiuni penale dacă ar comite un fals în declarația solemnă.

59

De asemenea, camera de recurs a omis să țină seama de faptul că, în speță, nu puteau fi solicitate în mod rezonabil sau nu erau disponibile elemente de probă suplimentare de natură să susțină conținutul celor două declarații solemne. În această privință, trebuie să se arate că, astfel cum susține în mod întemeiat reclamanta în cererea introductivă, prezenta cauză privește un eveniment singular și accidental, care se înscrie în sfera intimă a persoanei în cauză și, prin urmare, se distinge de situații vizate în general de jurisprudența referitoare la valoarea probatorie a declarațiilor date în mod solemn, în care acestea sunt prezentate pentru a atesta fapte pur obiective și lipsite de caracter personal precum utilizarea serioasă a unei mărci [Hotărârea din 12 martie 2020, Maternus/EUIPO – adp Gauselmann (Jokers WILD Casino), T‑321/19, nepublicată, EU:T:2020:101, punctele 45 și 46] sau dobândirea de către o marcă a unui caracter distinctiv prin utilizare [Hotărârea din 26 iunie 2018, Jumbo Africa/EUIPO – ProSiebenSat.1 Licensing (JUMBO), T‑78/17, nepublicată, EU:T:2018:383, punctele 55 și 56].

60

Astfel, nu se putea impune avocatului inițial să consulte un medic chiar în seara apariției bolii sale și să obțină cu această ocazie un certificat medical. Într‑adevăr, având în vedere natura simptomelor provocate de această boală, este perfect comprehensibil faptul că, astfel cum arată în declarația sa solemnă, el a preferat să se întoarcă imediat la domiciliul său, utilizând un taxi. Pe de altă parte, întrucât, în majoritatea cazurilor, persoanele care suferă de acest tip de boală își revin destul de rapid fără să fie necesar vreun tratament medicamentos, nu este surprinzător că avocatul respectiv nu a considerat necesar să fie ulterior examinat de un medic.

61

Trebuie să se admită de asemenea că, din cauza simptomelor pe care le avea și în special a stării de confuzie în care se afla, avocatul inițial nu era în măsură să îl însărcineze pe unul dintre colegii din cadrul cabinetului de avocatură în cauză să semneze și să trimită în locul său memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac. Este, așadar, lipsit de relevanță aspectul dacă, în momentul în care a survenit boala neașteptată a avocatului menționat, astfel de colegi erau sau nu prezenți la sediul cabinetului respectiv pentru a face acest lucru.

62

Pentru aceleași motive, nu este deloc surprinzător că avocatul inițial nu a avut prezența de spirit de a solicita soției sale, de la întoarcerea sa la domiciliu, să contacteze un coleg din cadrul cabinetului de avocatură respectiv pentru a‑i încredința această sarcină. Întrucât acest fapt nu poate fi stabilit decât prin declarațiile solemne prezentate în speță, camera de recurs reproșează în mod inutil reclamantei că nu l‑a susținut prin elemente de probă suplimentare.

63

În sfârșit, trebuie să se considere că, în plus, camera de recurs nu este îndreptățită să reproșeze reclamantei că nu a prezentat, în cursul procedurii administrative, elemente de probă care să confirme afirmația avocatului inițial, conținută în declarația sa solemnă, potrivit căreia, în ziua expirării termenului în cauză, memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac era deja finalizat și validat. Avocatul menționat, în calitate de profesionist al dreptului experimentat și având în vedere considerațiile expuse la punctul 55 de mai sus, nu ar fi putut, astfel, să se aștepte în mod rezonabil ca, în speță, camera de recurs să pună la îndoială într‑o asemenea măsură veridicitatea explicațiilor sale. Pe de altă parte, trebuie arătat, în această privință, că reiese din schimbul de corespondență dintre avocatul menționat și avocații reclamantei care o reprezentau în Elveția, prezentat de ea în cadrul acestei proceduri, că memoriul în care sunt expuse motivele căii de atac era efectiv finalizat și validat încă de la data de 3 iunie 2019.

64

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că motivul unic trebuie admis și, prin urmare, că decizia atacată trebuie anulată.

65

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât EUIPO a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște: