1

Prin recursul formulat, CF, TB, LO SA și UM SL solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 25 iunie 2020, Noguer Enríquez și alții/Comisia (T‑22/19, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2020:295), prin care acesta le‑a respins cererea având ca obiect repararea prejudiciului pe care aceștia pretind că l‑au suferit ca urmare a neglijenței Comisiei Europene, pe de o parte, în monitorizarea aplicării Acordului monetar dintre Uniunea Europeană și Principatul Andorra (JO 2011, C 369, p. 1, denumit în continuare „Acordul monetar Uniune/Andorra”), semnat la Bruxelles la 30 iunie 2011, și, pe de altă parte, în ceea ce privește conținutul acestui acord.

2

Articolul 10 din Acordul monetar Uniune/Andorra prevede:

„(1)   Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competență exclusivă pentru soluționarea oricărui litigiu care poate apărea între părți în legătură cu aplicarea prezentului acord și care nu a putut fi rezolvat în cadrul comitetului mixt.

(2)   Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană și acționând la recomandarea delegației UE în cadrul comitetului mixt, sau Principatul Andorra poate sesiza Curtea de Justiție în cazul în care consideră că cealaltă parte nu și‑a îndeplinit o obligație care decurge din prezentul acord. Hotărârea Curții este obligatorie pentru părți, care iau măsurile necesare pentru a se conforma acesteia în termenul fixat de Curte în hotărârea sa, și nu poate face obiectul unui apel.

(3)   Dacă Uniunea Europeană sau Principatul Andorra nu ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii în termenul stabilit, cealaltă parte poate denunța acordul printr‑un preaviz de trei luni.”

3

Articolul 11 alineatele (1)-(3) din acest acord prevede:

„(1)   Se instituie un comitet mixt. Acesta este compus din reprezentanți ai Principatului Andorra și ai Uniunii Europene. Delegația Uniunii Europene este compusă din reprezentanți ai Comisiei Europene (care conduc delegația), ai Regatului Spaniei și ai Republicii Franceze, precum și din reprezentanți ai Băncii Centrale Europene.

(2)   Comitetul mixt se întrunește cel puțin o dată pe an. Președinția este asigurată alternativ, pentru o durată de câte un an, de un reprezentant al Uniunii Europene și de un reprezentant al Principatului Andorra. Comitetul mixt hotărăște în unanimitate.

(3)   Comitetul mixt realizează un schimb de opinii și de informații și adoptă deciziile menționate la articolele 3 și 8. Delegația Uniunii Europene informează Principatul Andorra cu privire la proiectele legislative ale Uniunii Europene aflate în dezbatere în domeniile vizate la articolul 8. Pe lângă aceasta, comitetul mixt examinează măsurile luate de Principatul Andorra și încearcă să rezolve eventualele diferende care apar în urma punerii în aplicare a prezentului acord.”

4

Articolul 12 din Acordul monetar Uniune/Andorra precizează că, fără a aduce atingere articolului 10 alineatul (3), „fiecare dintre părți poate denunța prezentul acord printr‑un preaviz de un an”.

5

Potrivit articolului 12 alineatul (4) din Acordul monetar între Uniune și Principatul Monaco (JO 2012, C 310, p. 1, denumit în continuare „Acordul monetar Uniune/Monaco”), semnat la Bruxelles la 29 noiembrie 2011:

„Toate aspectele care vizează valabilitatea deciziilor instituțiilor sau organelor Uniunii Europene adoptate în aplicarea prezentului acord țin de competența exclusivă a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În special, orice persoană fizică sau juridică având domiciliul pe teritoriul Principatului Monaco poate apela la căile de atac aflate la dispoziția persoanelor fizice sau juridice stabilite pe teritoriul Franței împotriva actelor juridice care le sunt adresate, indiferent de forma sau de natura acestora.”

6

Recurenții erau acționari ai Banca Privada de Andorra SA (denumită în continuare „BPA”), din care dețineau 75,52 % din acțiuni.

7

BPA era o bancă andorrană care își desfășoară activitatea la nivel internațional.

8

La 10 martie 2015, Financial Crimes Enforcement Network (rețea de combatere a criminalității financiare, Statele Unite) a decis să clasifice BPA printre instituțiile străine care constituie un subiect de preocupare de prim ordin în materie de spălare a banilor. În aceeași zi, printr‑un aviz de propunere de reglementare, această autoritate a propus să interzică instituțiilor financiare să deschidă, să dețină sau să administreze conturi în Statele Unite în numele sau pe seama BPA.

9

În urma acestor evenimente, BPA a întâmpinat dificultăți financiare.

10

La 26 martie 2015, BPA a depus o declarație de încetare a plăților și a solicitat deschiderea unei proceduri de insolvență.

11

La 2 aprilie 2015, Principatul Andorra a adoptat Llei 8/2015 de mesures urgents per implantar mecanismes de reestructuració i resolució d’entitats bancàries (Legea 8/2015 de instituire a unor măsuri urgente pentru punerea în aplicare a mecanismelor de redresare și de rezoluție a entităților bancare) din 2 aprilie 2015 (BOPA nr. 31, din 16 aprilie 2015, p. 1, denumită în continuare „Legea 8/2015”) care transpune parțial Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190). Legea 8/2015, intrată în vigoare la 16 aprilie 2015, a instituit Agència Estatal de Resolució de Entistres Bancàries (Agenția de Stat de Rezoluție a Entităților Bancare, Andorra) (denumită în continuare „AREB”).

12

La 27 aprilie 2015, AREB a deschis o procedură de rezoluție a BPA, punând astfel capăt procedurii de insolvență.

13

La 21 aprilie 2016, AREB a adoptat decizia de rezoluție a BPA, reducând printre altele capitalul său la zero.

14

Prin scrisoarea din 29 decembrie 2017, recurenții au invitat Comisia să pună în aplicare diferite acțiuni pentru a înceta pretinsele încălcări ale Acordului monetar Uniune/Andorra săvârșite de Principatul Andorra ca urmare a unei transpuneri parțiale și incorecte a Directivei 2014/59 prin adoptarea Legii 8/2015. Prin această scrisoare, recurenții solicitau de asemenea Comisiei să recunoască răspunderea sa extracontractuală pentru prejudiciul care, prin neglijența sa, le‑ar fi fost cauzat.

15

Prin scrisoarea din 5 martie 2018, Comisia a respins afirmațiile recurenților, precum și orice răspundere pentru prejudiciul pe care aceștia pretind că l‑au suferit (denumită în continuare „scrisoarea din 5 martie 2018”).

16

Prin scrisorile din 10 și din 21 decembrie 2018, recurenții și‑au reiterat cererile adresate Comisiei în scrisoarea lor din 29 decembrie 2017. Comisia nu a răspuns la acestea.

17

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 ianuarie 2019, recurenții au formulat o acțiune având ca obiect repararea prejudiciului pe care pretind că l‑au suferit ca urmare a neglijenței Comisiei, pe de o parte, în monitorizarea aplicării Acordului monetar Uniune/Andorra și, pe de altă parte, în ceea ce privește conținutul acestui acord.

18

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a respins acțiunea ca vădit nefondată în drept.

19

Recurenții solicită Curții anularea ordonanței atacate și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, precum și, cu titlu principal, trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare sau, cu titlu subsidiar, admiterea acțiunii.

20

În temeiul articolului 181 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este, în tot sau în parte, în mod vădit inadmisibil sau în mod vădit nefondat, Curtea poate oricând, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să decidă să respingă recursul respectiv, în tot sau în parte, prin ordonanță motivată.

21

În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

22

În susținerea recursului formulat, recurenții invocă în esență cinci motive prin care contestă aprecierile Tribunalului din ordonanța atacată referitoare, în primul rând, la admisibilitatea argumentelor lor întemeiate pe principiile securității juridice și transparenței, a principiilor esențiale care stau la baza integrării europene, a credibilității Comisiei și a drepturilor fundamentale, în al doilea rând, la admisibilitatea argumentelor lor privind scrisoarea din 5 martie 2018, în al treilea rând, la pretinsa neglijență a Comisiei în ceea ce privește conținutul Acordului monetar Uniune/Andorra, în al patrulea rând, la pretinsa neglijență a Comisiei în monitorizarea aplicării acestui acord și, în al cincilea rând, la oportunitatea de închidere a procedurii pe calea adoptării unei ordonanțe.

23

Prin intermediul celui de al doilea motiv, care trebuie examinat în primul rând, recurenții susțin că trebuie să se anuleze motivul de drept al ordonanței atacate potrivit căruia raționamentul lor privind scrisoarea din 5 martie 2018 trebuie respins ca inadmisibil, întrucât nu au precizat nicidecum motivele pentru care, presupunând că intenționau să susțină un asemenea argument, această scrisoare angajează răspunderea extracontractuală a Uniunii.

24

Astfel, recurenții subliniază că nu au afirmat niciodată că scrisoarea din 5 martie 2018 se afla la originea angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii, iar argumentația lor în această privință în primă instanță nu a urmărit decât să anticipeze argumentația Comisiei din memoriul său în apărare. Prin urmare, cererea introductivă ar fi trebuit declarată admisibilă în privința motivelor pe care le conține.

25

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții afirmă în mod explicit că cererea lor introductivă nu cuprindea niciun motiv și niciun argument potrivit căruia scrisoarea din 5 martie 2018 se afla la originea angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii.

26

Prin urmare, acest motiv, prin care se urmărește contestarea aprecierii de către Tribunal a admisibilității unui astfel de motiv sau a unui astfel de argument, nu poate aduce un beneficiu recurenților. Astfel, pe de o parte, potrivit înseși afirmațiilor acestora, cererea introductivă nu conține un asemenea motiv și nici un asemenea argument care să poată fi declarat admisibil. Pe de altă parte, această apreciere a Tribunalului nu afectează cu nimic admisibilitatea altor argumente invocate în cererea introductivă menționată pe care Tribunalul le‑a examinat separat.

27

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, existența unui interes al recurentului de a exercita calea de atac presupune ca recursul, prin rezultatul său, să poată aduce un beneficiu părții care l‑a intentat (Hotărârea din 24 iunie 2015, Fresh Del Monte Produce/Comisia și Comisia/Fresh Del Monte Produce, C‑293/13 P și C‑294/13 P, EU:C:2015:416, punctul 46).

28

Rezultă că, în lipsa interesului recurenților de a exercita calea de atac, al doilea motiv trebuie respins ca vădit inadmisibil.

29

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, care trebuie examinat în al doilea rând, recurenții susțin că, atunci când a semnat Acordul monetar Uniune/Andorra, Comisia și‑a asumat angajamente concrete în materie de control, de supraveghere și de denunțare a acestui acord, angajamente inerente rolului său de garant al acestuia, care se înscriu în cadrul obligației sale instituționale prevăzute la articolul 17 TUE.

30

Cu toate acestea, Comisia și‑ar fi încălcat obligațiile atunci când, cunoscând pe deplin transpunerea parțială a Directivei 2014/59 prin Legea 8/2015, a ignorat în detrimentul drepturilor fundamentale ale cetățenilor andorrani și ai Uniunii obligația sa de a acționa, ceea ce a cauzat prejudicii considerabile recurenților. Or, în ceea ce privește respectarea acestor obligații, nicio marjă discreționară nu ar putea fi invocată de Comisie pentru a‑și justifica neglijența și inacțiunea.

31

Răspunderea Comisiei ar fi astfel angajată din moment ce a permis, cu încălcarea obligațiilor sale atât instituționale, cât și rezultate din Acordul monetar Uniune/Andorra, în special din articolul 10 alineatul (2) și articolul 11 alineatul (3) din acesta, realizarea unei transpuneri nelegale, interesate, retroactive, parțiale și prejudiciabile a directivei menționate.

32

Astfel, contrar celor statuate de Tribunal, interpretarea Acordului monetar Uniune/Andorra în sensul că nu impune Comisiei nicio obligație de a acționa în cazul unor încălcări săvârșite de Principatul Andorra ar lipsi acest acord de conținutul său și ar constitui un obstacol în calea realizării obiectivelor sale. În plus, în ceea ce privește conținutul articolului 17 TUE, Curtea ar fi statuat că Comisia, în calitate de gardian al tratatelor și al acordurilor încheiate în temeiul acestora, este ținută să se asigure de aplicarea corectă de către un stat terț a obligațiilor asumate de acesta în temeiul unui acord încheiat cu Uniunea prin intermediul mijloacelor prevăzute de acordul în cauză sau de deciziile adoptate în temeiul acestuia.

33

Aceste obligații s‑ar impune cu atât mai mult Comisiei cu cât resortisanților andorrani nu li s‑a recunoscut posibilitatea de a invoca efectul direct al dispozițiilor Directivei 2014/59 și nici nu dispun de posibilitatea de a se adresa unei instanțe naționale pentru a‑i solicita să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară și nici nu pot exercita, precum resortisanții monegasci, în temeiul articolului 12 alineatul (4) din Acordul monetar Uniune/Monaco, o acțiune directă împotriva actelor care le cauzează un prejudiciu.

34

Inacțiunea Comisiei ar fi permis astfel autorităților andorrane să încalce dreptul de proprietate al recurenților, ceea ce implică o încălcare a acestui drept de către instituția menționată. Omisiunea sa de a acționa ar implica de asemenea o încălcare a încrederii legitime a recurenților în respectarea de către Comisie a obligațiilor de control care îi revin în temeiul Acordului monetar Uniune/Andorra.

35

Contrar celor statuate de Tribunal, rezultă în mod clar, potrivit recurenților, că prejudiciile care rezultă din această inacțiune se concretizează prin diferența care există între ceea ce au perceput după rezoluția BPA și ceea ce ar fi perceput în cazul în care Comisia ar fi solicitat ca Directiva 2014/59 să fie transpusă în mod corect în dreptul andorran. Condițiile pentru angajarea răspunderii Uniunii ar fi astfel îndeplinite.

36

Prin urmare, deși transpunerea insuficientă a acestei directive care a provocat daunele menționate este fapta Principatului Andorra, această transpunere insuficientă ar fi devenit posibilă prin inacțiunea Comisiei, aceasta din urmă trebuind, așadar, să își asume răspunderea.

37

În această privință, din jurisprudența Curții ar rezulta că Uniunea poate fi considerată răspunzătoare pentru faptul că instituțiile sale au consimțit, chiar tacit, la acte care au cauzat prejudicii unui reclamant. Or, dacă Comisia și‑ar fi îndeplinit obligațiile, Principatul Andorra ar fi fost obligat să transpună Directiva 2014/59 în mod complet și fidel.

38

Trebuie arătat de la bun început că, pe de o parte, prin argumentația rezumată la punctele 29-34 din prezenta ordonanță, recurenții contestă aprecierile Tribunalului referitoare la lipsa unei încălcări grave a dreptului Uniunii de către Comisie, în timp ce, pe de altă parte, prin argumentația rezumată la punctele 35-37 din prezenta ordonanță, ei contestă aprecierile Tribunalului referitoare la lipsa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări grave ale dreptului Uniunii de Comisie și prejudiciul pretins suferit de aceștia.

39

Trebuie să se examineze, în primul rând, argumentația referitoare la legătura de cauzalitate menționată.

40

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, este supusă întrunirii unui ansamblu de trei condiții cumulative, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul instituției și prejudiciul invocat (Hotărârea din 25 martie 2010, Sviluppo Italia Basilicata/Comisia, C‑414/08 P, EU:C:2010:165, punctul 138).

41

În special, condiția referitoare la legătura de cauzalitate prevăzută la articolul 340 al doilea paragraf TFUE privește existența unei legături de cauzalitate suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituțiilor Uniunii și prejudiciu, legătură a cărei probă este în sarcina reclamantului, astfel încât comportamentul reproșat trebuie să fie cauza determinantă a prejudiciului (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Uniunea Europeană/ASPLA și Armando Álvarez, C‑174/17 P și C‑222/17 P, EU:C:2018:1015, punctul 23).

42

În speță, din cuprinsul punctelor 64, 68, 72, 92, 99 și 101 din ordonanța atacată rezultă că Tribunalul a considerat, în primul rând, că o examinare de către Comisie a Legii 8/2015 și o sesizare de către aceasta a comitetului mixt menționat la articolul 10 alineatul (2) și la articolul 11 alineatul (3) din Acordul monetar Uniune/Andorra nu ar fi garantat prin ele însele că pretinsul prejudiciu nu s‑ar fi produs, în al doilea rând, că, chiar dacă Uniunea ar fi denunțat acest acord, nu este cert că Principatul Andora ar fi modificat această lege, în al treilea rând, că același lucru este valabil în ceea ce privește o modificare potențială a anexelor la acordul menționat și, în al patrulea rând, că o acțiune a Comisiei în temeiul articolului 17 TUE, chiar în considerarea unei eventuale protecții a încrederii legitime a recurenților sau a situației speciale a resortisanților andorrani, nu ar fi putut atinge acest obiectiv, având în vedere că această instituție ar fi trebuit să acționeze prin intermediul mijloacelor prevăzute în același acord.

43

Niciunul dintre argumentele invocate de recurente nu poate să repună în discuție aprecierile Tribunalului. Astfel, argumentația rezumată la punctele 35-37 din prezenta ordonanță nu demonstrează o eroare a Tribunalului în interpretarea Acordului monetar Uniune/Andorra, ci presupune posibilitatea Comisiei de a impune autorităților andorrane o transpunere a Directivei 2014/59 pe care recurenții ar considera‑o integrală și corectă.

44

Cu toate acestea, astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctele 62-64 din ordonanța atacată, reiese mai întâi, din termenii articolului 11 alineatul (3) din Acordul monetar Uniune/Andorra că revine Comitetului mixt sarcina de a examina măsurile adoptate de Principatul Andorra și de a depune eforturi pentru soluționarea eventualelor diferende care rezultă din punerea în aplicare a acestui acord. În continuare, din alineatul (1) al acestui articol rezultă că Comisia nu reprezintă singură Uniunea în cadrul Comitetului mixt, ci constituie un membru al unei delegații care cuprinde și reprezentanți ai Regatului Spaniei, ai Republicii Franceze și ai Băncii Centrale Europene (BCE). În sfârșit, conform articolului 10 alineatul (2) din acordul menționat, numai la recomandarea delegației Uniunii în cadrul Comitetului mixt Comisia poate sesiza Curtea, în numele Uniunii, în cazul în care Uniunea consideră că Principatul Andorra nu și‑a îndeplinit o obligație care decurge din același acord.

45

În consecință, Comisia nu dispune, în temeiul dispozițiilor menționate, de nicio putere de natură să constrângă direct Principatul Andorra să pună în aplicare o transpunere specifică a unei directive a Uniunii.

46

Rezultă că aprecierea Tribunalului potrivit căreia legătura de cauzalitate dintre încălcările grave ale dreptului Uniunii pretins săvârșite de Comisie și prejudiciul pretins suferit de recurenți lipsește nu este afectată de o eroare de drept.

47

În aceste condiții și în al doilea rând, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 40 din prezenta ordonanță, argumentația rezumată la punctele 29-34 din prezenta ordonanță trebuie înlăturată ca fiind inoperantă.

48

În consecință, al patrulea motiv trebuie respins ca vădit nefondat.

49

Prin intermediul celui de al treilea motiv, care trebuie examinat în al treilea rând, recurenții arată că unul dintre principalele obstacole cu care se confruntă este că nu dispun de o cale directă pentru a solicita o analiză juridică a conformității Legii 8/2015 cu dispozițiile Directivei 2014/59 sau o analiză a respectării Acordului monetar Uniune/Andorra și că nu pot să solicite reexaminarea unor astfel de analize de către Curte și nici să invoce efectul direct al unei directive.

50

Astfel, având în vedere că, în mod contrar celor afirmate de Tribunal la punctul 51 din ordonanța atacată, în fața instanțelor andorrane nu există căi de atac care să permită să se solicite o transpunere corectă a dreptului Uniunii în ordinea juridică andorrană, singurul mecanism care permite să se controleze că Principatul Andorra își îndeplinește obligațiile care decurg din Acordul monetar Uniune/Andorra ar fi cel care prevede că Comisia verifică, reacționează, denunță sau somează și, dacă este cazul, solicită intervenția Curții.

51

În consecință, nerespectarea de către Comisie a acestor obligații s‑ar traduce direct prin încălcarea drepturilor unor cetățeni precum recurenții, întrucât nicio acțiune introdusă în fața instanțelor andorrane nu poate fi efectivă în această privință.

52

În schimb, articolul 12 alineatul (4) din Acordul monetar Uniune/Monaco ar permite fiecărei persoane fizice sau juridice rezidente pe teritoriul Principatului Monaco să aibă acces la toate căile de atac aflate la dispoziția unui resortisant al Uniunii și ar fi prevăzut de asemenea competența directă a Curții în ceea ce privește toate acțiunile referitoare la acțiunea instituțiilor Uniunii în raport cu acest acord.

53

Or, întrucât o astfel de dispoziție asigură tocmai dreptul la o cale de atac efectivă, ar fi vorba despre o dispoziție indispensabilă în acest tip de acord internațional. Prin urmare, întrucât a omis să includă o astfel de clauză în Acordul monetar Uniune/Andorra, Comisia nu ar fi acționat cu diligența necesară în cadrul negocierii și al semnării acestui acord. Prin urmare, acordul menționat ar favoriza o încălcare a dreptului la o cale de atac efectivă și ar implica o discriminare a resortisanților andorrani în raport cu resortisanții monegasci, contrar celor afirmate în mod eronat de Tribunal la punctul 50 din ordonanța atacată.

54

În special, contrar celor afirmate de Tribunal în repetate rânduri, acțiunea în fața Tribunalului ar fi fost introdusă nu din cauza comportamentului autorităților andorrane, ci ca urmare a neîndeplinirii de către Comisie a obligațiilor sale.

55

Contrar celor pretinse de recurenți în cadrul celui de al treilea motiv, din modul de redactare a punctelor 267-274 din cererea introductivă în primă instanță rezultă că, prin motivul lor invocat cu titlu subsidiar, recurenții susțineau că Comisia își încălcase obligația de diligență în cadrul negocierii și al semnării Acordului monetar Uniune/Andorra întrucât omisese să facă demersuri pentru includerea unei dispoziții care să permită oricărei persoane fizice sau juridice domiciliate în Andorra să apeleze, împotriva unor acte andorrane, la toate căile de atac aflate la dispoziția cetățenilor Uniunii și care să le dea astfel acces la Curte, astfel cum a constatat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 46 din ordonanța atacată.

56

Aceasta reiese în special din cuprinsul punctelor 271, 272 și 274 din cererea introductivă în primă instanță, care conțin termenii următori:

[…]

57

Din acestea rezultă, pe de o parte, că recurenții reproșează în mod eronat Tribunalului că nu a respectat argumentația lor în primă instanță și, pe de altă parte, că argumentația lor dezvoltată în cadrul celui de al treilea motiv al lor trebuie înlăturată ca fiind inadmisibilă în măsura în care prin aceasta se urmărește să se reproșeze Tribunalului că nu a constatat obligația Comisiei de a include în Acordul monetar Uniune/Andorra o dispoziție care să aibă un alt sens decât acela de a permite oricărei persoane fizice sau juridice domiciliate în Andorra să apeleze împotriva unor acte andorrane la toate căile de atac aflate la dispoziția cetățenilor Uniunii și să le dea astfel acces la Curte.

58

Prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din moment ce, în cadrul unui recurs, controlul Curții se limitează la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe, o parte nu poate invoca pentru prima dată în fața Curții un argument pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului (Hotărârea din 26 septembrie 2018, Philips și Philips France/Comisia, C‑98/17 P, nepublicată, EU:C:2018:774, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

59

Cu titlu suplimentar, trebuie adăugat că Tribunalul a constatat la punctul 53 din ordonanța atacată că, chiar dacă recurenții ar fi avut posibilitatea de a exercita căile de atac oferite de dreptul Uniunii împotriva unor acte adoptate de autoritățile andorrane, pentru motivul încălcării de către Principatul Andorra a Acordului monetar Uniune/Andorra, această posibilitate nu ar fi fost de natură să asigure că prejudiciul pe care aceștia îl invocă nu s‑ar fi produs, după toate probabilitățile, ceea ce este valabil și pentru introducerea în acest acord monetar a unei clauze precum cea prevăzută la articolul 12 alineatul (4) din Acordul Monetar Uniune/Andorra, chiar interpretată în sensul revendicat de recurenți în fața Curții.

60

Or, având în vedere și constatările efectuate la punctele 43-45 din prezenta ordonanță, din care reiese că Acordul monetar Uniune/Andorra nu conferă Comisiei nicio putere directă de constrângere asupra autorităților andorrane, trebuie să se constate că recurenții nu invocă niciun argument de natură să repună în discuție constatarea efectuată de Tribunal la punctul 53 din ordonanța atacată.

61

Prin urmare, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 40 din prezenta ordonanță, argumentația lor trebuie înlăturată, indiferent de situație, ca fiind inoperantă.

62

Având în vedere considerațiile care precedă, al treilea motiv trebuie să fie respins ca vădit inadmisibil și, indiferent de situație, ca vădit nefondat.

63

Prin intermediul primului motiv, care trebuie examinat în al patrulea rând, recurenții susțin că, în mod contrar celor statuate de Tribunal, au dezvoltat o argumentație detaliată care demonstrează că comportamentul Comisiei, întrucât aceasta nu asigură respectarea acordurilor internaționale încheiate cu state terțe și nu le solicită acestora din urmă o astfel de respectare, aducea atingere principiilor securității juridice și transparenței, principiilor esențiale care stau la baza integrării europene, credibilității Comisiei și drepturilor fundamentale. În special, recurenții ar fi afirmat că o confiscare a proprietății lor în temeiul unei transpuneri parțiale și retroactive, în detrimentul lor, a unei directive compromite securitatea juridică și drepturile fundamentale ale persoanelor.

64

În consecință, recurenții pretind că respingerea de către Tribunal a acestor argumente ca fiind inadmisibile este contrară dreptului și trebuie să fie înlocuită cu constatarea admisibilității lor.

65

Recurenții susțin că în mod eronat Tribunalul a declarat inadmisibilă argumentația lor prin care urmăreau constatarea încălcărilor principiilor securității juridice și transparenței, a principiilor esențiale care stau la baza integrării europene, a credibilității Comisiei și a drepturilor fundamentale care decurg din omisiunea Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile care îi revin în scopul de a asigura că un stat terț adoptă un comportament conform cu angajamentele asumate în cadrul unor acorduri încheiate cu Uniunea.

66

Astfel, trebuie să se constate că aceste pretenții sunt legate de același pretins comportament al Comisiei vizat de al treilea motiv. Or, în această privință, la punctele 43-46 din prezenta ordonanță s‑a constatat că recurenții nu au invocat niciun argument de natură să repună în discuție constatarea Tribunalului potrivit căreia lipsește o legătură de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul pretins suferit de recurenți.

67

În aceste condiții, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 40 din prezenta ordonanță, argumentația invocată în cadrul primului motiv trebuie de asemenea respinsă ca fiind, indiferent de situație, inoperantă și, prin urmare, vădit nefondată.

68

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurenții susțin că Tribunalul a afirmat în mod eronat că acțiunea lor era vădit nefondată. Prin urmare, Tribunalul nu ar fi trebuit să adopte ordonanța atacată, ci să continue procedura, să organizeze o ședință și să impună prezentarea probelor solicitate de recurenți.

69

Conform articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta poate oricând să decidă, în cazul în care consideră că este suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, să se pronunțe prin ordonanță motivată întemeiată pe această dispoziție.

70

Potrivit unei jurisprudențe constante, aplicarea procedurii prevăzute la articolul 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu aduce atingere, în sine, unei proceduri judiciare conforme normelor legale și efective, întrucât această dispoziție nu este aplicabilă decât în privința cauzelor în care acțiunea introdusă la Tribunal este vădit nefondată sau vădit inadmisibilă (Hotărârea din 5 martie 2020, Credito Fondiario/SRB, C‑69/19 P, EU:C:2020:178, punctul 56).

71

În speță, contrar celor pretinse de recurenți, niciun element al argumentației lor nu este, astfel cum reiese din examinarea primelor patru motive, de natură să repună în discuție temeinicia alegerii Tribunalului de a recurge la articolul 126 din Regulamentul său de procedură.

72

Rezultă că al cincilea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

73

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se respingă recursul în parte ca vădit inadmisibil și în parte ca vădit nefondat.

74

În temeiul articolului 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.

75

În speță, întrucât prezenta ordonanță este adoptată înainte ca recursul să fie notificat Comisiei și, prin urmare, înainte ca aceasta să fi putut efectua cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că recurenții suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) dispune: