1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între mBank S.A., bancă stabilită în Polonia, care desfășoară activități online în Republica Cehă prin intermediul unei sucursale, pe de o parte, și PA, pe de altă parte, în legătură cu o creanță care a rezultat din ratele neplătite ale unui contract de credit de consum.

3

Considerentele (15) și (34) ale Regulamentului nr. 1215/2012 enunță:

[…]

4

Capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulat „Competența”, cuprinde 10 secțiuni. Secțiunea 1, intitulată, la rândul său, „Dispoziții generale”, cuprinde articolul 4 din acest regulament, care prevede la alineatul (1):

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

5

Secțiunea 2 din acest capitol II, intitulată „Competențe speciale”, cuprinde articolul 7 din regulamentul menționat, care prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]”

6

Secțiunea 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, cuprinde articolele 17-19.

7

Potrivit articolului 17 alineatele (1) și (2) din acest regulament:

„(1)   În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune […] în cazul în care:

(2)   Atunci când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deține o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenției sau unității, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.”

8

Articolul 18 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede:

„Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.

9

Articolul 26, care figurează în secțiunea 7 din acest capitol II, intitulată „Prorogarea de competență”, prevede:

(1)   Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 24.

(2)   În ceea ce privește aspectele menționate în secțiunile 3, 4 sau 5, în cazul în care pârâtul este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul, instanța, înainte de declararea competenței în temeiul alineatului (1), se asigură că pârâtul este informat cu privire la dreptul său de a contesta competența instanței și cu privire la consecințele înfățișării sau ale neînfățișării sale.”

10

Capitolul V din acest regulament, intitulat „Dispoziții generale”, cuprinde printre altele articolul 62 din regulamentul menționat, care prevede la alineatul (1):

„Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legislația internă.”

11

Din articolul 11 alineatul (1) din zákon č. 99/1963 Sb., Občanský soudní řád (Legea nr. 99/1963 privind Codul de procedură civilă) reiese că circumstanțele existente la momentul sesizării unei instanțe rămân relevante pentru determinarea competenței materiale și teritoriale a acesteia până la încheierea procedurii. În ceea ce privește competența teritorială, reiese din articolul 85 din acest cod că, dacă legea nu prevede altfel, instanța de drept comun a unei persoane fizice este tribunalul districtual de la locul în care este domiciliată aceasta.

12

La 21 iulie 2014, între părțile din litigiul principal a fost încheiat prin mijloace electronice un contrat de credit de consum potrivit căruia i s‑a acordat un credit de 50000 de coroane cehe (CZK) (circa 1820 de euro) lui PA, persoană fizică având calitatea de consumator.

13

Potrivit instanței de trimitere, PA s‑a aflat în mai multe rânduri în întârziere cu plata și nu a achitat ratele lunare aferente contractului respectiv, în pofida mai multor notificări în acest sens și a unei tentative precontencioase de soluționare pe cale amiabilă inițiate de instituția bancară.

14

La 7 martie 2018, mBank a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune prin care a solicitat ca PA să fie obligată la plata datoriei principale, a dobânzilor aferente datoriei principale, precum și a capitalizării dobânzilor.

15

Pentru justificarea competenței Obvodní soud pro Prahu 8 (Tribunalul Sectorului Praga 8, Republica Cehă), mBank s‑a întemeiat pe faptul că PA trebuia considerată ca fiind domiciliată în Praga (Republica Cehă), după cum reieșea din adresa înscrisă de persoana în cauză în cererea de acordare a creditului și în contract însuși.

16

Instanța de trimitere subliniază însă că, la data introducerii acțiunii, domiciliul lui PA se situa pe teritoriul Republicii Slovace, iar nu pe cel al Republicii Cehe. Astfel, pe lângă faptul că toate tentativele efectuate pentru a notifica persoanei în cauză actele judiciare în acest din urmă stat membru au eșuat, aceasta, informată în conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, a susținut, prezentând probe în sprijinul acestei afirmații, că, la data introducerii acțiunii, domiciliul său fix se situa în Slovacia și, ca urmare, a contestat competența instanței cehe sesizate.

17

Deși instanța de trimitere arată că, din punctul său de vedere, noțiunea de „domiciliul consumatorului” în sensul Regulamentului nr. 1215/2012 trebuie înțeleasă ca făcând trimitere la domiciliul consumatorului la data introducerii acțiunii, aceasta solicită totuși Curții să stabilească dacă aceasta este într‑adevăr situația sau dacă noțiunea respectivă face trimitere la domiciliul consumatorului la data la care a luat naștere raportul contractual, altfel spus, într‑un caz precum cel din litigiul principal, la data încheierii contractului de credit în cauză.

18

Această instanță adaugă că contractul în discuție în litigiul principal nu are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe și eșalonate și nici un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate, în sensul articolului 17 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, și că, în opinia sa, în temeiul respectivului articol 17 alineatul (1) litera (c), nu ar putea fi vorba despre un contract încheiat de un consumator decât dacă contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia consumatorul are domiciliul.

19

În aceste condiții, Obvodní soud pro Prahu 8 (Tribunalul Sectorului Praga 8) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

21

Se impune aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentei trimiteri preliminare.

22

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (a se vedea printre altele Hotărârea din 28 mai 2020, World Comm Trading Gfz, C‑684/18, EU:C:2020:403, punctul 26 și jurisprudența citată).

23

Astfel, prin intermediul întrebărilor adresate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „domiciliul consumatorului” menționată în această dispoziție desemnează domiciliul consumatorului la data încheierii contractului în cauză sau domiciliul acestuia la data introducerii acțiunii în justiție.

24

Reiese din decizia de trimitere că contractul în discuție în litigiul principal a fost încheiat de o persoană fizică având calitatea de consumator și niciun alt element din dosarul aflat la dispoziția Curții nu sugerează că PA ar fi încheiat acest contract pentru o utilizare legată de un domeniu profesional, în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

25

Rezultă că, în conformitate cu această din urmă dispoziție, contractul în discuție în litigiul principal poate intra sub incidența categoriei „contractelor încheiate de un consumator”, în sensul dispoziției menționate.

26

În ceea ce privește normele de competență speciale în materia contractelor încheiate de un consumator, în ipoteza în care, ca în speță, acțiunea este introdusă împotriva consumatorului de către profesionist, articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede o normă de competență exclusivă, în temeiul căreia acțiunea poate fi introdusă numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul are domiciliul.

27

În speță, din decizia de trimitere reiese că PA, care avea domiciliul pe teritoriul Republicii Cehe la încheierea contractului de credit în discuție în litigiul principal, și‑a schimbat între timp domiciliul, necomunicând această schimbare nici cocontractantului său, nici autorităților cehe.

28

Cu toate acestea, după cum s‑a arătat la punctul 16 din prezenta ordonanță, instanța de trimitere, aplicând legea forului în conformitate cu articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, a ajuns la concluzia potrivit căreia ultimul domiciliu cunoscut al lui PA se situa în Slovacia.

29

În această privință trebuie constatat, în primul rând, că modul de redactare a articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, printre altele în versiunile în limbile cehă, germană, engleză, polonă, română și finlandeză, este foarte clar în măsura în care menționează „statul membru pe teritoriul căruia consumatorul are domiciliul”. Prin urmare, o interpretare literală a acestei dispoziții conduce la concluzia că o acțiune poate fi introdusă de un profesionist împotriva unui consumator numai în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul are domiciliul la data introducerii acestei acțiuni.

30

În al doilea rând, după cum atestă Raportul domnului Jenard cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1979, C 59, p. 1), a privilegia domiciliul real la data introducerii acțiunii în raport cu adresa indicată în contract constituia deja soluția preconizată la momentul încheierii acestei convenții. Astfel, la pagina 33 din acest raport, domnul P. Jenard arăta că „[d]eterminarea competenței, în cazul acțiunii introduse de vânzător sau de împrumutător, este o chestiune destul de delicată atunci când cumpărătorul sau împrumutatul se stabilește în străinătate după ce a încheiat contractul” și preciza că „[a]tenția acordată protecției acestor persoane implică faptul ca acestea să fie chemate în judecată numai în fața instanțelor din statul în care și‑au stabilit noul domiciliu” [traducere neoficială].

31

În al treilea rând, o interpretare diferită ar putea genera o incertitudine juridică în privința instanței competente în situațiile în care consumatorul și‑a schimbat domiciliul o dată sau de mai multe ori de‑a lungul duratei raportului juridic în cauză. Astfel, o asemenea multiplicare a instanțelor care pot fi sesizate ar contraveni obiectivului Regulamentului nr. 1215/2012, enunțat în cuprinsul considerentului (15) al acestuia, potrivit căruia normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate.

32

În acest spirit, trebuie subliniat că, la punctul 47 din Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Hypoteční banka (C‑327/10, EU:C:2011:745), care privea Regulamentul nr. 44/2001, dar care se poate transpune la Regulamentul nr. 1215/2012, Curtea a declarat că „într‑o situație […] în care un consumator care este parte la un contract de împrumut […] renunță la domiciliul său înainte de a se introduce împotriva sa o acțiune privind încălcarea obligațiilor contractuale, instanțele statului membru pe teritoriul căruia se află ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente”. Așadar, în ipoteza unei succesiuni de domicilii, numai ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului la data introducerii acțiunii respective este decisiv în scopul determinării competenței internaționale a unei instanțe dintr‑un stat membru.

33

Rezultă că instanțele dintr‑un stat membru nu sunt competente să soluționeze un litigiu având ca obiect un contract încheiat de un consumator în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 în cazul în care, precum în speță, ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului nu este situat pe teritoriul acestui stat membru.

34

Mai trebuie subliniat că această soluție este confirmată, mai întâi, de economia normelor cuprinse în secțiunea 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, care privește competența în materia „contractelor încheiate de consumatori”, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, din moment ce ele constituie o derogare atât de la norma generală de competență prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, care atribuie competența instanțelor statului membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, cât și de la norma de competență specială în materia contractelor, prevăzută la articolul 7 punctul 1 din regulamentul menționat, potrivit căreia competența revine instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001, Hotărârea din 6 septembrie 2012, Mühlleitner, C‑190/11, EU:C:2012:542, punctele 26 și 27, precum și jurisprudența citată).

35

În al doilea rând, după cum precizează raportul domnului P. Jenard, menționat la punctul 30 din prezenta ordonanță, o asemenea soluție este în conformitate cu finalitatea specială a secțiunii 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la „[c]ompetența în materia contractelor încheiate de consumatori”, care prevede norme de competență speciale în favoarea consumatorilor în calitate de părți la contract considerate defavorizate din punct de vedere economic și mai puțin experimentate din punct de vedere juridic decât cocontractantul lor profesionist (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 decembrie 2015, Hobohm, C‑297/14, EU:C:2015:844, punctul 31 și jurisprudența citată).

36

Trebuie, așadar, să se răspundă la întrebările preliminare că noțiunea de „domiciliul consumatorului” menționată la articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretată în sensul că desemnează domiciliul consumatorului la data introducerii acțiunii în justiție.

37

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Noțiunea de „domiciliul consumatorului” menționată la articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretată în sensul că desemnează domiciliul consumatorului la data introducerii acțiunii în justiție.