–

pentru EB, de ea însăși;

–

pentru guvernul german, de J. Möller, M. Hellmann și U. Bartl, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. Peluso, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Ladenburger, X. Lewis și S. Noë, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între BT, pe de o parte, și Seguros Catalana Occidente și EB, pe de altă parte, în legătură cu o cerere formulată de BT în vederea obținerii reparării prejudiciului suferit ca urmare a unui accident survenit într‑un bun imobil care aparține EB.

3

Considerentele (16), (18) și (34) ale Regulamentului nr. 1215/2012 sunt redactate astfel:

[…]

[…]

4

Secțiunea 3 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, care este intitulată „Competența judiciară în materie de asigurări”, cuprinde articolele 10-16 din acesta.

5

Articolul 10 din acest regulament prevede următoarele:

„În materie de asigurări, competența este determinată de prezenta secțiune, fără a aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5.”

6

Articolul 11 din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„(1)   Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:

(2)   Atunci când un asigurător nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deține o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenției sau unității, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.”

7

Potrivit articolului 13 din același regulament:

„(1)   În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanței permite acest lucru, să fie introdus în cauză în fața instanței la care partea vătămată a introdus acțiunea împotriva asiguratului.

(2)   Articolele 10, 11 și 12 se aplică în cazul acțiunii directe introduse de partea vătămată împotriva asigurătorului, în situația în care sunt permise asemenea acțiuni directe.

(3)   Dacă legea privind astfel de acțiuni directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului, aceeași instanță este competentă asupra acestora.”

8

BT, care are domiciliul în Regatul Unit, a avut un accident în timp ce se afla în vacanță în Spania în cursul anului 2018. Acest accident a survenit într‑un bun imobil care aparține EB, care are domiciliul în Irlanda.

9

Seguros Catalana Occidente este asigurătorul de răspundere civilă al EB în ceea ce privește bunul imobil respectiv și are sediul în Spania.

10

BT susține că, în conformitate cu un contract încheiat, în numele său, de un membru al familiei sale, EB a acceptat să o găzduiască împreună cu familia sa în bunul imobil menționat începând de la 31 martie 2018.

11

La 3 aprilie 2018, BT s‑ar fi rănit în urma unei căderi accidentale survenite într‑un patio care face parte din același bun imobil.

12

BT a decis să introducă o acțiune împotriva EB și a Seguros Catalana Occidente pentru prejudiciile și pierderile suferite ca urmare a acestei căderi. Ea susține că EB avea față de ea o obligație susceptibilă să atragă o răspundere contractuală și o răspundere delictuală, care consta în a da dovadă de diligență și de competență rezonabile astfel încât să se asigure că bunul putea fi utilizat într‑un mod rezonabil de sigur, și că EB a încălcat obligația respectivă. În opinia BT, EB ar fi trebuit să instaleze o balustradă sau un panou de avertizare în imediata apropiere a treptei sau să o semnalizeze într‑un fel sau altul.

13

Procedura a fost inițiată la County Court Money Claims Centre (England & Wales) [Centrul de Soluționare a Contestațiilor Financiare al Tribunalelor Districtuale (Anglia și Țara Galilor), Regatul Unit], la 14 aprilie 2019. Ulterior, aceasta a fost notificată pârâtelor, și anume Seguros Catalana Occidente și EB, apoi a fost transferată la County Court at Birkenhead (Tribunalul Districtual din Birkenhead, Regatul Unit).

14

BT arată că instanțele din Anglia și Țara Galilor au competență internațională în privința Seguros Catalana Occidente, în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (b) și al articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012.

15

BT susține, în ceea ce privește EB, că un reclamant poate introduce în cauză un asigurat care are domiciliul în străinătate într‑o acțiune îndreptată împotriva unui asigurător cu sediul în străinătate în temeiul articolului 13 alineatul (3) din regulamentul respectiv. În opinia sa, nu este necesară în această privință existența unui „litigiu” între asigurător și asigurat cu privire la validitatea sau la efectul poliței de asigurare. Singura condiție care trebuie îndeplinită în temeiul respectivului articol 13 alineatul (3) ar fi ca o asemenea introducere în cauză a asiguratului să fie prevăzută de legea care guvernează acțiunea directă împotriva asigurătorului, în speță legea spaniolă.

16

Seguros Catalana Occidente nu a contestat competența instanței de trimitere și și‑a prezentat apărarea.

17

La 29 ianuarie 2020, EB a contestat competența instanțelor din Anglia și Țara Galilor de a soluționa cererile formulate împotriva sa de BT în temeiul articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012.

18

În opinia EB, dispoziția respectivă se aplică numai cererilor în materie de asigurări. Or, potrivit acesteia, cererea BT este o cerere în despăgubire pentru prejudicii și pierderi indirecte care decurg dintr‑o pretinsă neglijență în furnizarea de locuri de cazare pentru vacanță. Nu ar fi vorba despre o cerere în materie de asigurări și ea nu poate să devină o asemenea cerere doar pentru că a fost formulată în cadrul aceleiași acțiuni ca acțiunea directă împotriva asigurătorului.

19

Înainte ca cererea EB prin care se contestă competența instanțelor din Anglia și Țara Galilor să poată fi dezbătută, Seguros Catalana Occidente și‑a clarificat poziția pe fond și a susținut că limitările și restricțiile prevăzute de polița de asigurare însemnau că aceasta din urmă nu se extindea la utilizarea bunului de către EB în scopul cazării, cu titlu oneros, a terților în vacanță. În consecință, Seguros Catalana Occidente a contestat că este obligată să o despăgubească pe EB pentru accidentul în discuție și ulterior a solicitat respingerea cererii formulate de BT împotriva sa. Instanța de trimitere a suspendat judecarea cererii Seguros Catalana Occidente având ca obiect respingerea cererii BT până la soluționarea prezentei trimiteri preliminare.

20

Această instanță estimează că trebuie să examineze în prealabil contestarea competenței sale internaționale de către EB. Ea precizează că Seguros Catalana Occidente nu participă la procedură în ceea ce privește acest din urmă aspect.

21

În aceste împrejurări, County Court at Birkenhead (Tribunalul Districtual din Birkenhead) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei acțiuni directe introduse de partea vătămată împotriva unui asigurător, în conformitate cu acest articol 13 alineatul (2), instanța din statul membru în care are domiciliul partea respectivă se poate declara de asemenea competentă, în temeiul articolului 13 alineatul (3) menționat, să se pronunțe cu privire la o cerere de despăgubire introdusă concomitent de partea menționată împotriva deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului care are domiciliul în alt stat membru și care nu a fost introdus în cauză de asigurător.

23

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care, în conformitate cu considerentul (34) al Regulamentului nr. 1215/2012, acesta abrogă și înlocuiește Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit el însuși Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate drept „echivalente” (Hotărârea din 9 iulie 2020,Verein für Konsumenteninformation, C‑343/19, EU:C:2020:534, punctul 22 și jurisprudența citată). Or, această situație se regăsește în cazul articolului 10 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles, precum și al articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 44/2001, pe de o parte, și al articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012, pe de altă parte.

24

În vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, Curtea trebuie, potrivit jurisprudenței sale constante, să țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de legislația din care face parte (Hotărârea din 24 martie 2021, MCP, C‑603/20 PPU, EU:C:2021:231, punctul 37 și jurisprudența citată).

25

În ceea ce privește, în primul rând, textul articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu alineatul (2) al acestui articol, trebuie amintit că dispoziția respectivă prevede că, dacă legea privind acțiunea directă care este introdusă de partea vătămată împotriva asigurătorului prevede posibilitatea introducerii în cauză a deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului, aceeași instanță este competentă și în privința acestora. Trebuie să se constate că textul respectiv nu oferă în sine un răspuns la primele trei întrebări adresate în prezenta cauză.

26

În ceea ce privește, în al doilea rând, economia generală a Regulamentului nr. 1215/2012, trebuie arătat că articolul 13 alineatul (3) din regulamentul respectiv aparține secțiunii 3 din capitolul II din acesta. Secțiunea respectivă, care, potrivit titlului său și articolului 10 din regulamentul menționat, determină competența „în materie de asigurări”, stabilește un sistem autonom de repartizare a competențelor jurisdicționale în materie de asigurări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD,C‑340/16, EU:C:2017:576, punctul 27).

27

În această privință, trebuie arătat că reiese din jurisprudența Curții cu privire la domeniul de aplicare al noțiunii de „materie de asigurări” că natura acțiunii directe a părții vătămate împotriva asigurătorului în dreptul național nu are nicio relevanță pentru aplicarea dispozițiilor secțiunii 3 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2007, FBTO Schadeverzekeringen, C‑463/06, EU:C:2007:792, punctul 30).

28

În acest context, EB, guvernul german și Comisia Europeană susțin, în observațiile lor scrise, că o acțiune în despăgubire formulată de o parte vătămată împotriva unei persoane asigurate nu poate intra sub incidența articolului 13 alineatul (3) din acest regulament, întrucât nu decurge dintr‑un „raport de asigurări”, ci se încadrează în esență în materia delictuală.

29

Astfel cum rezultă din articolul 10 din Regulamentul nr. 1215/2012, noțiunea autonomă de „materie de asigurări” permite să se distingă între competența în materia menționată prevăzută în secțiunea 3 din capitolul II din acest regulament și competențele speciale prevăzute în secțiunea 2 din același capitol în materie contractuală și delictuală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2007, FBTO Schadeverzekeringen, C‑463/06, EU:C:2007:792, punctul 30).

30

Prin urmare, este necesar să se considere că, pentru a justifica aplicarea normelor speciale de competență prevăzute în această secțiune 3, acțiunea cu care este sesizată instanța trebuie în mod necesar să ridice o problemă referitoare la drepturi și obligații care decurg dintr‑un raport de asigurare între părțile la acțiunea respectivă.

31

Această interpretare a noțiunii de „materie de asigurări” presupune că nu se poate considera că o cerere introdusă de partea vătămată împotriva deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului constituie o cerere în materie de asigurări pentru simplul fapt că cererea respectivă și cererea formulată direct împotriva asigurătorului își au originea în aceleași fapte sau că există, între asigurător și partea vătămată, un litigiu privind validitatea sau efectul poliței de asigurare.

32

În ceea ce privește, în al treilea rând, interpretarea teleologică, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit jurisprudenței Curții, din considerentul (18) al Regulamentului nr. 1215/2012 reiese că acțiunea în materie de asigurări este caracterizată printr‑un anumit dezechilibru între părți, pe care urmăresc să îl corecteze dispozițiile secțiunii 3 din capitolul II din acest regulament, acordând părții defavorizate beneficiul normelor de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD, C‑340/16, EU:C:2017:576, punctul 28, și Hotărârea din 27 februarie 2020, Balta, C‑803/18, EU:C:2020:123, punctele 27 și 44).

33

Acest dezechilibru lipsește în general atunci când o acțiune nu privește asigurătorul, față de care atât asiguratul, cât și partea vătămată sunt considerate defavorizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 2005, GIE Réunion européenne și alții, C‑77/04, EU:C:2005:327, punctul 17, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 septembrie 2009, Vorarlberger Gebietskrankenkasse, C‑347/08, EU:C:2009:561, punctul 44).

34

Pe de altă parte, trebuie să se observe că, astfel cum reiese din cuprinsul paginii 32 din Raportul privind Convenția de la Bruxelles, elaborat de domnul P. Jenard (JO 1979, C 59, p. 1), articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 urmărește să acorde asigurătorului dreptul de a introduce în cauză asiguratul, în calitate de a treia parte în procedura dintre el și partea vătămată, pentru a‑i furniza o armă împotriva fraudei și pentru a evita ca instanțe diferite să pronunțe hotărâri ireconciliabile. Rezultă că, atunci când o acțiune în despăgubire a fost formulată de partea vătămată direct împotriva unui asigurător, iar acesta nu a efectuat o asemenea introducere în cauză a asiguratului vizat, instanța sesizată nu se poate întemeia pe dispoziția menționată pentru a se recunoaște competentă în privința acestuia din urmă.

35

Pe de altă parte, este desigur adevărat că, conform considerentului (16) al Regulamentului nr. 1215/2012, dispozițiile acestuia trebuie interpretate ținând seama de obiectivul care constă în facilitarea bunei administrări a justiției și că introducerea în cauză de către partea vătămată a asiguratului, în calitate de a treia parte în procedura în fața instanței sesizate, ar permite evitarea riscului coexistenței a două litigii paralele.

36

Totuși, trebuie subliniat că a permite părții vătămate să introducă în cauză asiguratul în temeiul articolului 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 ar echivala cu eludarea normelor regulamentului respectiv privind competența în materie de răspundere delictuală, așa cum sunt definite în secțiunea 2 din capitolul II din acesta. Astfel, fiecare parte vătămată ar putea în acest caz să introducă o acțiune împotriva asigurătorului în temeiul articolului 13 alineatul (2) pentru a beneficia de dispozițiile mai favorabile ale articolelor 10-12 din regulamentul menționat pentru ca, ulterior, să introducă în cauză asiguratul, în calitate de a treia parte la această procedură, pe baza articolului 13 alineatul (3) menționat.

37

În orice caz, obiectivul bunei administrări a justiției este, în general, suficient atins din moment ce, astfel cum se prevede la același articol 13 alineatul (1), asiguratul poate să introducă în cauză asigurătorul în fața aceleiași instanțe ca cea la care partea vătămată acționează împotriva asiguratului menționat, în măsura în care legea statului membru al instanței respective permite acest lucru.

38

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la primele trei întrebări că articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei acțiuni directe introduse de partea vătămată împotriva unui asigurător, în conformitate cu acest articol 13 alineatul (2), instanța din statul membru în care are domiciliul partea respectivă nu se poate declara de asemenea competentă, în temeiul articolului 13 alineatul (3) menționat, să se pronunțe cu privire la o cerere de despăgubire introdusă concomitent de partea menționată împotriva deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului care are domiciliul în alt stat membru și care nu a fost introdus în cauză de asigurător.

39

Având în vedere răspunsul dat la punctul precedent din prezenta hotărâre, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

40

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei acțiuni directe introduse de partea vătămată împotriva unui asigurător, în conformitate cu acest articol 13 alineatul (2), instanța din statul membru în care are domiciliul partea respectivă nu se poate declara de asemenea competentă, în temeiul articolului 13 alineatul (3) menționat, să se pronunțe cu privire la o cerere de despăgubire introdusă concomitent de partea menționată împotriva deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului care are domiciliul în alt stat membru și care nu a fost introdus în cauză de asigurător.