HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

13 iulie 2023 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Stat de drept – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Independența judecătorilor – Supremația dreptului Uniunii – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Obligația de cooperare loială – Ridicarea imunității penale și suspendarea din funcție a unui judecător dispuse de Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) – Lipsa de independență și de imparțialitate a acestei camere – Modificarea compunerii completului de judecată chemat să judece o cauză încredințată până atunci judecătorului respectiv – Interdicții impuse instanțelor naționale de a repune în discuție legitimitatea unei instanțe judecătorești, de a compromite funcționarea acesteia sau de a aprecia legalitatea sau efectivitatea numirii judecătorilor ori a competențelor judiciare ale acestora, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni disciplinare – Obligația instanțelor în cauză și a organelor competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată de a înlătura aplicarea măsurilor de ridicare a imunității și de suspendare a judecătorului în cauză – Obligația acelorași instanțe și organe de a înlătura dispozițiile naționale care prevăd interdicțiile respective”

În cauzele conexate C‑615/20 și C‑671/20,

având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE, introduse de Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) prin decizii din 18 noiembrie 2020 și 9 decembrie 2020, primite la Curte la aceleași date, în procedurile penale împotriva

YP și alții (C‑615/20),

M. M. (C‑671/20),

cu participarea:

Prokuratura Okręgowa w Warszawie,

Komisja Nadzoru Finansowego și alții (C‑615/20),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, domnul A. Arabadjiev, doamna A. Prechal (raportoare), domnul E. Regan și doamna L. S. Rossi, președinți de cameră, și domnii M. Ilešič, N. Piçarra, I. Jarukaitis, A. Kumin, N. Jääskinen, doamna I. Ziemele, domnii J. Passer și Z. Csehi și doamna O. Spineanu‑Matei, judecători,

avocat general: domnul A. M. Collins,

grefier: doamna M. Siekierzyńska, administratoare,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 28 iunie 2022,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru Prokuratura Okręgowa w Warszawie, reprezentată de S. Bańko, M. Dubowski și A. Reczka;

pentru YP, reprezentat de B. Biedulski, adwokat;

pentru guvernul polonez, reprezentat de B. Majczyna, K. Straś și S. Żyrek, în calitate de agenți;

pentru guvernul belgian, reprezentat de M. Jacobs, C. Pochet și L. Van den Broeck, în calitate de agenți;

pentru guvernul danez, reprezentat de J. Farver Kronborg, J. Nymann‑Lindegren, V. Pasternak Jørgensen și M. Søndahl Wolff, în calitate de agenți;

pentru guvernul neerlandez, reprezentat de M. K. Bulterman, M. A. M. de Ree și C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

pentru guvernul finlandez, reprezentat de H. Leppo, în calitate de agent;

pentru guvernul suedez, reprezentat de A. Runeskjöld și H. Shev, în calitate de agenți;

pentru Comisia Europeană, reprezentată de K. Herrmann și P. J. O. Van Nuffel, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general, prezentate în ședința din 15 decembrie 2022,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a principiului supremației dreptului Uniunii, a principiului cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, și a principiului securității juridice.

2

Aceste cereri au fost formulate, pe de o parte, în cadrul unor proceduri penale inițiate de Prokuratura Okręgowa w Warszawie (Parchetul Regional din Varșovia, Polonia) împotriva lui YP și alții pentru diverse infracțiuni și, pe de altă parte, în cadrul unei proceduri între același parchet regional și M. M., în legătură cu constituirea unei ipoteci obligatorii asupra unui imobil care aparținea acestuia din urmă.

Cadrul juridic

Constituția

3

Articolul 45 alineatul 1 din Konstytucja Rzeczypospolitej Polskiej (Constituția Republicii Polone) (denumită în continuare „Constituția”) prevede:

„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil și public, fără întârzieri excesive, în fața unei instanțe judecătorești competente, independente și imparțiale.”

4

În temeiul articolului 179 din Constituție, președintele republicii numește judecătorii, la propunerea Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) (denumit în continuare „KRS”), pentru o perioadă nedeterminată.

5

Articolul 180 din Constituție prevede:

„1.   Judecătorii sunt inamovibili.

2.   Un judecător nu poate fi demis, suspendat din funcție, mutat la o altă instanță sau într‑o altă funcție împotriva voinței sale decât în conformitate cu o hotărâre judecătorească și numai în cazurile prevăzute de lege.

[…]”

6

Articolul 181 din Constituție prevede:

„Un judecător poate fi tras la răspundere penală sau poate fi privat de libertate numai cu acordul prealabil al unei instanțe stabilite prin lege. […]”

Legea privind Curtea Supremă

7

Ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 5) a instituit printre altele, în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), o nouă cameră numită Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară) (denumită în continuare „Camera disciplinară”) prevăzută la articolul 3 punctul 5 din această lege.

8

Ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych, ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind organizarea instanțelor de drept comun, a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi) din 20 decembrie 2019 (Dz. U. din 2020, poziția 190), care a intrat în vigoare la 14 februarie 2020, a modificat Legea privind Curtea Supremă prin introducerea, printre altele, a unui nou punct 1a) în articolul 27 alineatul 1 din această din urmă lege.

9

Potrivit articolului 27 alineatul 1 din Legea privind Curtea Supremă, astfel cum a fost modificată:

„Camera disciplinară este competentă în următoarele cauze:

1)

cauzele disciplinare:

[…]

b)

examinate de [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în raport cu procedurile disciplinare desfășurate în temeiul următoarelor legi:

[…]

[ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001 (Dz. U. din 2001, nr. 98, poziția 1070)],

[…]

[…]

1a)

cauzele privind autorizarea inițierii unei proceduri penale împotriva judecătorilor, a judecătorilor asistenți, a procurorilor și a procurorilor asistenți sau a plasării acestora în arest preventiv;

[…]”

Legea privind organizarea instanțelor de drept comun

10

Articolul 41b din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, menționată la punctul 9 din prezenta hotărâre, astfel cum a fost modificată prin Legea din 20 decembrie 2019, menționată la punctul 8 din această hotărâre (denumită în continuare „Legea privind organizarea instanțelor de drept comun”), prevede:

„1.   Autoritatea competentă să examineze o plângere sau o cerere privind activitatea unei instanțe este președintele instanței.

[…]

3.   Autoritatea competentă să examineze o plângere privind activitatea președintelui unui [Sąd Rejonowy (tribunalul districtual, Polonia)], a președintelui unui [Sąd Okręgowy (tribunalul regional, Polonia)] sau a președintelui unei [Sąd Apelacyjny (curtea de apel, Polonia)] este președintele [Sąd Okręgowy (tribunalul regional)], respectiv, președintele [Sąd Apelacyjny (curtea de apel)] și [KRS].”

11

Articolul 42a din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prevede:

„1.   În cadrul activităților instanțelor sau ale organelor instanțelor, nu este permisă repunerea în discuție a legitimității [instanțelor], a organelor constituționale ale statului sau a organelor de control și de protecție a dreptului.

2.   O instanță de drept comun sau un alt organ al puterii nu poate să constate și nici să aprecieze legalitatea numirii unui judecător sau a competenței de a exercita funcțiile jurisdicționale care decurge din aceasta.”

12

Articolul 47a alineatul 1 din această lege prevede:

„Cauzele sunt repartizate aleatoriu judecătorilor și judecătorilor asistenți, în funcție de categorii specifice de cauze, cu excepția atribuirii cauzelor unui judecător competent în materie de penalități cu titlu cominatoriu.”

13

Potrivit articolului 47b din legea menționată:

„1.   Modificarea compunerii unei instanțe poate avea loc numai atunci când este imposibil ca respectiva instanță să examineze cauza în compunerea actuală sau atunci când există un obstacol de durată în calea examinării cauzei de către respectiva instanță în compunerea actuală. Dispozițiile articolului 47a se aplică mutatis mutandis.

[…]

3.   Deciziile menționate [la alineatul 1] […] se adoptă de președintele respectivei instanțe sau de un judecător împuternicit de acesta.”

14

Articolul 80 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prevede:

„1.   Judecătorii nu pot să fie arestați sau să facă obiectul urmăririi penale decât cu autorizarea instanței disciplinare competente. […]

[…]

2c.   Instanța disciplinară adoptă o decizie de autorizare a inițierii unei proceduri penale împotriva unui judecător în cazul în care suspiciunile cu privire la acesta sunt suficient de susținute. Prin decizie se statuează cu privire la autorizarea inițierii unei proceduri penale împotriva judecătorului și se expun motivele acesteia.

[…]”

15

Articolul 107 alineatul 1 din această lege are următorul cuprins:

„Un judecător răspunde pe plan disciplinar pentru abaterile profesionale (disciplinare), inclusiv în cazul:

[…]

2)

actelor sau omisiunilor de natură să împiedice sau să compromită în mod semnificativ funcționarea unei autorități judiciare;

3)

actelor care pun în cauză existența raportului de muncă al unui judecător, efectivitatea numirii unui judecător sau legitimitatea unui organ constituțional al Republicii Polone;

[…]”

16

Potrivit articolului 110 alineatul 2a din legea amintită:

„[…] În cauzele menționate la articolul 80 […], organul jurisdicțional competent în primă instanță este [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în complet format dintr‑un judecător unic al Camerei disciplinare, iar în a doua instanță, [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în complet format din trei judecători ai Camerei disciplinare.”

17

Articolul 129 alineatele 1-3 din aceeași lege prevede:

„1.   Instanța disciplinară poate suspenda din funcție un judecător împotriva căruia s‑a inițiat o procedură disciplinară […] chiar și în cazul în care adoptă o decizie care permite urmărirea penală a judecătorului.

2.   În cazul în care instanța disciplinară emite o decizie care permite urmărirea penală a unui judecător pentru o infracțiune săvârșită cu intenție, pasibilă de urmărire penală de către Ministerul Public, judecătorul este din oficiu suspendat din funcție.

3.   Odată cu suspendarea din funcție a unui judecător, instanța disciplinară reduce remunerația acestuia cu 25 %-50 % pe perioada de suspendare; […]”

Codul penal

18

Articolul 241 alineatul 1 din kodeks karny (Codul penal) prevede că „orice persoană care face publice, fără autorizație, informațiile privind ancheta penală înainte ca acestea să fie dezvăluite în cadrul procedurii jurisdicționale se sancționează cu amendă, pedeapsă comunitară sau pedeapsă privativă de libertate de până la doi ani”.

Codul de procedură penală

19

Articolul 439 alineatul 1 din kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală) prevede:

„Indiferent de limitele recursului și de motivele de recurs invocate, precum și de impactul încălcării asupra conținutului hotărârii, instanța de apel anulează hotărârea atacată în cazul în care:

1)

a luat parte la adoptarea unei hotărâri o persoană care nu este autorizată să pronunțe o hotărâre sau este incapabilă să facă acest lucru sau care este exclusă de la pronunțarea hotărârii în temeiul articolului 40;

2)

componența instanței a fost necorespunzătoare sau unul dintre membrii acesteia nu a fost prezent pe toată durata ședinței;

[…]”

Procedurile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑615/20

20

Pe baza unui rechizitoriu din data de 7 februarie 2017, emis de Parchetul Regional din Varșovia, YP și alți treisprezece inculpați sunt urmăriți penal în fața Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) pentru o serie de infracțiuni care au cauzat prejudicii unui număr de 229 de victime. Această cauză a fost atribuită unui complet format dintr‑un judecător unic al instanței respective, compus din judecătorul I. T. Dosarul principal totalizează 197 de volume și peste o sută de ședințe au avut loc deja în fața acestui judecător, în cadrul cărora au fost audiați inculpații, victimele și peste 150 de martori. La data introducerii cererii de decizie preliminară în cauza C‑615/20, procedura se apropia de faza sa finală, fiind necesar să mai fie audiați doar câțiva martori și experți.

21

La 14 februarie 2020, Prokuratura Krajowa Wydział Spraw Wewnętrznych (Parchetul Național, Departamentul afaceri interne, Polonia) a adresat Camerei disciplinare o cerere de autorizare a urmăririi penale a judecătorului I. T. pentru faptul că, „la 18 decembrie 2017, la Varșovia, în calitate de funcționar al statului […], nu și‑a îndeplinit public obligațiile aferente funcției sale […] și [și‑a depășit] competențele […], prin faptul că le‑a permis reprezentanților mass‑media să capteze imaginile și sunetul în ședința desfășurată la [Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia)] în cauza […], precum și în timpul pronunțării deciziei în această cauză și al expunerii orale a motivelor sale și, procedând astfel, a dezvăluit unor persoane neautorizate, fără consimțământul legal necesar al persoanei autorizate, informații despre o investigație preliminară pe care a efectuat‑o Parchetul Regional din Varșovia în cauza […], informații pe care le obținuse în exercitarea funcției sale, și, în consecință, a acționat în detrimentul interesului public, ceea ce constituie o infracțiune în sensul articolului 231 alineatul 1 din Codul penal coroborat cu articolul 266 alineatul 2, articolul 241 alineatul 1 și articolul 11 alineatul 2 din același cod”.

22

Statuând în primă instanță în complet format dintr‑un judecător unic, la 9 iunie 2020, Camera disciplinară nu a admis această cerere. În urma recursului formulat de Parchetul Național, aceeași cameră, acționând în calitate de instanță de al doilea grad de jurisdicție în complet format din 3 judecători, a autorizat, prin rezoluția din 18 noiembrie 2020 (denumită în continuare „rezoluția în litigiu”), inițierea unei proceduri penale împotriva judecătorului I. T., l‑a suspendat din funcție și i‑a redus remunerația cu 25 % pe durata acestei suspendări.

23

Instanța de trimitere, care este completul de judecată al Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) însărcinat în prezent să desfășoare procedura penală menționată la punctul 20 din prezenta hotărâre și în cadrul căruia judecătorul I. T. acționează ca judecător unic, arată că rezoluția în litigiu este de natură să se opună posibilității ca acest complet de judecată să continue procedura respectivă.

24

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Dreptul Uniunii Europene – în special articolul 47 din [cartă] și drepturile pe care acesta le consacră, și anume dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești și dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege – trebuie interpretat în sensul că se opune [unor dispoziții naționale precum articolul 80, articolul 110 alineatul 2a și articolul 129 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, precum și articolul 27 alineatul 1 punctul 1a) din Legea privind Curtea Supremă], care permit [Camerei disciplinare] să ridice imunitatea unui judecător și să îl suspende din funcție și astfel să desisteze de facto un judecător de la judecarea cauzelor care i‑au fost atribuite, având în vedere în special următoarele:

a)

[Camera disciplinară] nu constituie o «instanță judecătorească» în sensul articolului 47 din cartă, al articolului 6 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950] și al articolului 45 alineatul 1 din [Constituție] [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982];

b)

membrii [Camerei disciplinare] se caracterizează prin legături deosebit de puternice cu puterile legislativă și executivă (Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia, C‑791/19 R, EU:C:2020:277);

c)

Republica Polonă a fost obligată să suspende aplicarea anumitor dispoziții din Legea privind Curtea Supremă cu privire la [Camera disciplinară] și să se abțină de la trimiterea cauzelor pendinte în fața camerei respective unui complet de judecată care nu îndeplinește cerințele de independență (Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia, C‑791/19 R, EU:C:2020:277)?

2)

Dreptul Uniunii Europene – în special articolul 2 TUE și principiul statului de drept, astfel cum este consacrat în acesta, precum și cerințele pentru o protecție jurisdicțională efectivă ce rezultă din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – trebuie interpretat în sensul că «normele care reglementează regimul disciplinar al celor care au misiunea de a judeca» includ de asemenea norme privind urmărirea penală sau privarea de libertate (detenția) a unui judecător al unei instanțe naționale, precum articolul 181 din [Constituție] coroborat cu articolul 80 și cu articolul 129 din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun], conform cărora:

a)

urmărirea penală sau privarea de libertate (detenția) a unui judecător al unei instanțe naționale, de regulă la cererea procurorului, necesită autorizarea dată de instanța disciplinară competentă;

b)

instanța disciplinară – atunci când autorizează urmărirea penală sau privarea de libertate (detenția) a unui judecător al unei instanțe naționale, poate (și în unele cazuri are obligația) să îl suspende pe judecătorul respectiv din funcție;

c)

în cazul suspendării unui judecător al unei instanțe naționale din funcție, instanța disciplinară are în același timp obligația să reducă și remunerația judecătorului, în limitele prevăzute de normele respective, pe durata suspendării?

3)

Dreptul Uniunii Europene – în special dispozițiile menționate în a doua întrebare – trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru precum articolul 110 alineatul 2a din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun] și articolul 27 alineatul 1 punctul 1a din [Legea privind Curtea Supremă], potrivit căreia cauzele referitoare la autorizarea urmăririi penale sau a privării de libertate (detenției) a unui judecător al unei instanțe naționale sunt de competența exclusivă, atât în primă, cât și în a doua instanță, a unui organ precum Camera disciplinară, având în vedere în special (în mod individual sau cumulativ) că:

a)

constituirea Camerei disciplinare a coincis cu o modificare a regulilor de numire a membrilor unui organ precum [KRS], care participă la procesul de numire a judecătorilor și la solicitarea căruia au fost numiți toți membrii Camerei disciplinare;

b)

legiuitorul național a exclus posibilitatea repartizării la Camera disciplinară a judecătorilor unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție precum Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), în structura căreia își desfășoară activitatea această cameră, și, prin urmare, numai noii membri numiți la solicitarea [KRS], în compunerea modificată, pot face parte din Camera disciplinară;

c)

în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), Camera disciplinară este caracterizată de un grad de autonomie deosebit de ridicat;

d)

Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), în hotărârile pronunțate în temeiul Hotărârii din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982), a confirmat că [KRS] în compunerea modificată nu este un organ independent de puterile legislativă și executivă și că respectiva Cameră disciplinară nu constituie o «instanță judecătorească» în sensul articolului 47 din [cartă], al articolului 6 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] și al articolului 45 alineatul 1 din [Constituție];

e)

o cerere de autorizare pentru urmărirea penală sau privarea de libertate (detenția) a unui judecător al unei instanțe naționale provine, de regulă, de la un procuror al cărui superior ierarhic este un organ al puterii executive precum ministrul justiției, care poate emite instrucțiuni obligatorii pentru procurori cu privire la conținutul actelor de procedură și, în același timp, astfel cum a declarat Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în hotărârile menționate la punctul 3d), membrii Camerei disciplinare și ai [KRS] în compunerea modificată au legături deosebit de puternice cu puterile legislativă și executivă – prin urmare, Camera disciplinară nu poate fi considerată un terț față de părțile din procedură;

f)

Republica Polonă a fost obligată să suspende aplicarea anumitor dispoziții referitoare la Camera disciplinară din [Legea privind Curtea Supremă] și să se abțină de la trimiterea cauzelor pendinte în fața acestei camere unui complet care nu îndeplinește cerințele de independență, în conformitate cu Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia (C‑791/19 R, EU:C:2020:277)?

4)

În cazul în care este autorizată urmărirea penală a unui judecător al unei instanțe naționale, iar acesta este suspendat din funcție, cu o reducere simultană a remunerației sale pe durata suspendării, dreptul Uniunii Europene – în special dispozițiile menționate la a doua întrebare și principiile supremației și cooperării loiale, menționate la articolul 4 alineatul (3) TUE, și securității juridice – trebuie interpretat în sensul că se opune ca unei asemenea autorizații să îi fie conferită forță obligatorie, în special în ceea ce privește suspendarea unui judecător din funcție, dacă a fost emisă de un organ precum Camera disciplinară, astfel încât:

a)

toate organele statului (inclusiv instanța de trimitere din al cărei complet face parte judecătorul vizat de autorizație, precum și organele competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii instanței naționale) au obligația să nu ia în considerare această autorizație și să permită judecătorului instanței naționale vizat de autorizație să facă parte din completul de judecată al acestei instanțe;

b)

instanța în compunerea căreia se află un judecător vizat de autorizația respectivă este o instanță constituită în prealabil prin lege sau o instanță independentă și imparțială și, prin urmare, poate, în calitate de «instanță judecătorească», să se pronunțe cu privire la aspecte referitoare la aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii?”

25

În observațiile scrise, YP, Parchetul Regional din Varșovia și Comisia Europeană au arătat că recursul formulat de acest parchet regional împotriva deciziei de trimitere în cauza C‑615/20 a fost respins prin ordonanța din 24 februarie 2021 a Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia), această din urmă instanță considerând că rezoluția în litigiu ar putea să nu aibă caracterul unei hotărâri judecătorești pentru motivul că a fost adoptată de Camera disciplinară, care nu ar constitui o instanță independentă.

Cauza C‑671/20

26

Parchetul Regional din Varșovia l‑a inculpat pe M. M. pentru săvârșirea a diverse infracțiuni, printre care nerespectarea procedurii de declarare a stării de faliment, împiedicarea satisfacerii creanțelor creditorilor, nerespectarea obligației de depunere a situațiilor financiare ale aceleiași societăți și săvârșirea unei fraude bancare.

27

În acest context, procurorul a dispus, prin decizia din 9 iunie 2020, constituirea unei ipoteci obligatorii asupra bunurilor imobile deținute în comun de către M. M. și soția sa, cu titlu de garanție pentru eventualele amenzi și taxe judiciare pe care M. M. ar putea fi obligat să le plătească. Acesta din urmă a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), instanță în cadrul căreia cauza legată de această cale de atac a fost atribuită judecătorului I. T.

28

În urma adoptării rezoluției în litigiu prin care judecătorul I. T. a fost suspendat din funcție, președintele Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a dat, în temeiul articolului 47b alineatele 1 și 3 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, la 24 noiembrie 2020 o ordonanță prin care a împuternicit președinta secției din care făcea parte judecătorul I. T. să modifice compunerea completului de judecată în cauzele care fuseseră atribuite acestui judecător, cu excepția cauzei în care judecătorul I. T. respectiv a sesizat Curtea cu cererea de decizie preliminară care face obiectul cauzei C‑615/20. În consecință, această președintă de secție a adoptat, prin utilizarea unui instrument informatic și în conformitate cu dispozițiile articolului 47a și ale articolului 47b alineatul 3 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, o ordonanță prin care a dispus reatribuirea cauzelor atribuite inițial judecătorului I. T., printre care și cauza menționată la punctul 27 din prezenta hotărâre.

29

Potrivit instanței de trimitere, și anume un alt complet format dintr‑un judecător unic al Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), căruia i s‑a reatribuit cauza respectivă, această succesiune de evenimente dovedește că președintele acestei instanțe a recunoscut forța obligatorie a rezoluției în litigiu, considerând că suspendarea din funcție a judecătorului I. T. împiedica examinarea cauzei respective de către acest judecător sau exista un obstacol de durată în calea unei asemenea examinări, în sensul articolului 47b alineatul 1 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun.

30

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Dreptul Uniunii – în special articolul 2 TUE și valoarea statului de drept consacrată de acesta, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiile supremației, cooperării loiale și securității juridice – trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei reglementări a unui stat membru precum articolul 41b alineatele 1 și 3 din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun], potrivit căreia președintele instanței are posibilitatea – în mod individual și în lipsa unui control jurisdicțional – să decidă schimbarea compunerii instanței ca urmare a emiterii de către un organ precum Camera disciplinară a unei autorizații referitoare la angajarea răspunderii penale a unui judecător desemnat inițial [judecător din cadrul Sąd Okręgowy (Tribunalul Regional)], care presupune suspendarea sa obligatorie din funcție, ceea ce implică în special interdicția ca acel judecător să statueze în completele de judecată în cauzele în care a fost inițial desemnat, inclusiv în cauzele în care a fost desemnat înainte de emiterea acelei autorizații?

2)

Dreptul Uniunii, în special dispozițiile menționate la prima întrebare, trebuie interpretat în sensul că se opune:

a)

unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 42a alineatele 1 și 2 și articolul 107 alineatul 1 punctul 3 din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun], care interzice instanțelor naționale – cu ocazia verificării îndeplinirii de către o instanță a cerințelor care impun ca ea să fie constituită în prealabil prin lege – să examineze forța obligatorie și circumstanțele juridice ale autorizației emise de Camera disciplinară, menționată la prima întrebare, care se află la originea directă a modificării compunerii instanței, prevăzând totodată că încercarea unei asemenea examinări constituie temeiul răspunderii disciplinare a judecătorului?

b)

jurisprudenței unei instanțe naționale precum Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia), potrivit căreia actele unor organe naționale precum [Președintele Republicii] și [KRS] referitoare la numirea unor persoane în cadrul unui organ precum Camera disciplinară nu intră sub incidența controlului jurisdicțional, nici chiar din perspectiva dreptului Uniunii, independent de gravitatea și de calificarea încălcării, iar actul de numire a persoanei pe un post de judecător are caracter definitiv și irevocabil?

3)

Dreptul Uniunii, în special dispozițiile citate la prima întrebare, trebuie interpretat în sensul că se opune conferirii unei forțe obligatorii autorizației menționate la prima întrebare, în special în ceea ce privește suspendarea judecătorului din funcție, dacă a fost emisă de un organ precum Camera disciplinară, astfel încât:

a)

toate organele statului (inclusiv instanța de trimitere, precum și organele competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii instanței naționale, în special președintele instanței) au obligația să nu ia în considerare această autorizație și să permită judecătorului instanței naționale vizat de autorizație să facă parte din completul de judecată al acestei instanțe;

b)

instanța în compunerea căreia nu se află un judecător vizat de autorizația respectivă nu este o instanță constituită în prealabil prin lege sau o instanță independentă și imparțială și, prin urmare, nu poate, în calitate de «instanță judecătorească», să se pronunțe cu privire la aspecte referitoare la aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii?

4)

Pentru răspunsul dat la întrebările precedente prezintă importanță dacă, în speță, Camera disciplinară și Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu garantează o protecție jurisdicțională efectivă din cauza lipsei lor de independență și a încălcărilor constatate ale normelor privind numirea membrilor acestora?”

Procedura în fața Curții

31

Cele două complete de judecată distincte ale Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) care au formulat prezentele trimiteri preliminare (denumite în continuare „instanțele de trimitere”) au solicitat judecarea acestora potrivit procedurii accelerate în temeiul articolului 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestor cereri, instanțele de trimitere au arătat în esență că recurgerea la o astfel de procedură se justifica în speță din moment ce răspunsurile date la întrebările adresate pot avea un impact nu numai asupra compunerii lor, ci și asupra situației altor judecători decât judecătorul I. T. în privința cărora Camera disciplinară a luat sau ar avea intenția să ia măsuri analoage rezoluției în litigiu.

32

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt.

33

Trebuie să se amintească în această privință că o asemenea procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare. Pe de altă parte, reiese totodată din jurisprudența Curții că este posibil ca procedura accelerată să nu fie aplicată atunci când caracterul sensibil și complex al problemelor juridice ridicate de o cauză se pretează cu dificultate aplicării unei asemenea proceduri, în special atunci când nu este adecvat să se scurteze faza scrisă a procedurii în fața Curții [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 54, precum și jurisprudența citată].

34

În speță, președintele Curții a decis, prin Deciziile din 9 decembrie 2020 și din 21 ianuarie 2021, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, că nu era necesar să admită cererile menționate la punctul 31 din prezenta hotărâre.

35

Astfel, deși întrebările adresate au legătură, desigur, cu dispoziții fundamentale ale dreptului Uniunii, ele au însă un caracter complex și sensibil și se înscriu într‑un context procedural național el însuși relativ complex, astfel încât nu se pretau nicidecum unei proceduri care derogă de la normele de procedură obișnuite. Pe de altă parte, s‑a ținut seama și de faptul că alte cauze pendinte în fața Curții, care ridică aspecte similare celor ridicate în prezentele cauze, se aflau deja în stadii avansate ale procedurii.

36

Cu toate acestea, în Deciziile din 9 decembrie 2020 și din 21 ianuarie 2021 menționate, președintele Curții a decis ca prezentele cauze să fie judecate cu prioritate în conformitate cu articolul 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Pe de altă parte, prin aceeași decizie din 21 ianuarie 2021, cauzele C‑615/20 și C‑671/20 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

37

La încheierea fazei scrise a procedurii în aceste cauze, ele au fost suspendate, prin Decizia președintelui Curții din 28 octombrie 2021, în așteptarea închiderii fazei scrise a procedurii în cauza C‑204/21, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), ținând seama de legăturile strânse existente între aspectele ridicate în aceste trei cauze. Ca urmare a închiderii menționate, procedura în prezentele cauze conexate și‑a reluat cursul la 23 februarie 2022.

Cu privire la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară

38

Guvernul polonez și Parchetul Regional din Varșovia susțin că cererile de decizie preliminară sunt inadmisibile din diferite motive.

39

În primul rând, acestea arată că, întrucât procedurile principale sunt reglementate exclusiv de dreptul penal național, care ar fi de competența exclusivă a statelor membre, procedurile respective ar avea caracter pur intern și nu ar prezenta nicio legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii la care fac trimitere întrebările adresate Curții. În ceea ce privește în special un act precum rezoluția în litigiu, ar rezulta astfel din articolul 5 TUE și din articolele 3 și 4 TFUE că revine numai statelor membre sarcina de a decide să acorde imunitate penală judecătorilor și, în cazul unui răspuns afirmativ, de a stabili întinderea și procedura de ridicare eventuală a acestei imunități, precum și consecințele asociate unei asemenea ridicări a imunității.

40

În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că, deși organizarea justiției în statele membre, inclusiv instituirea, compunerea, competențele și funcționarea instanțelor naționale, precum și normele care reglementează procesul de numire a judecătorilor sau chiar cele aplicabile statutului acestora și exercitării funcțiilor lor, precum regimul disciplinar aplicabile acestora din urmă sau condițiile în care le poate fi ridicată imunitatea și pot fi suspendați din funcție, intră în competența statelor respective, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii, în special din articolele 2 și 19 TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 56, 60-62 și 95, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 38, precum și jurisprudența citată].

41

Pe de altă parte, trebuie să se constate că argumentele menționate la punctul 39 din prezenta hotărâre se referă în esență la domeniul de aplicare și, așadar, la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii vizate de întrebările preliminare, precum și la efectele care pot decurge din aceste dispoziții, având în vedere în special supremația aferentă a acestui drept. Asemenea argumente, care privesc fondul întrebărilor adresate, nu pot conduce astfel, prin însăși esența lor, la o inadmisibilitate a acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim și alții, C‑748/19-C‑754/19, EU:C:2021:931, punctul 54, precum și jurisprudența citată).

42

În al doilea rând, guvernul polonez și Parchetul Regional din Varșovia consideră că cererile de decizie preliminară sunt inadmisibile întrucât răspunsurile Curții la întrebările adresate nu ar fi necesare pentru soluționarea procedurilor principale și nu ar putea conduce în special la decizii pe care instanțele de trimitere ar fi în măsură să le adopte în cadrul acestor proceduri.

43

Potrivit guvernului polonez, niciuna dintre aceste instanțe nu ar fi astfel în măsură să repună în discuție rezoluția în litigiu. În plus, chiar dacă Curtea ar permite uneia dintre instanțele respective să nu ia în considerare această rezoluție, ele nu ar dispune, în dreptul național, de niciun temei procedural care să le permită, în mod concret, să atribuie din nou cauzele principale instanței sesizate inițial cu acestea.

44

Același guvern consideră că întrebările preliminare nu sunt, în realitate, pertinente decât în cadrul procedurii penale în curs inițiate împotriva judecătorului I. T. Eventuale îndoieli cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii precum cele invocate de instanțele de trimitere ar trebui, astfel, să fie examinate în cadrul acestei proceduri penale, în care judecătorul în cauză are calitatea de parte, iar nu în contextul procedurilor principale cu care era însărcinat în mod fortuit înainte de suspendarea sa din funcție prin rezoluția în litigiu. În ședința în fața Curții, guvernul polonez a arătat că această analiză a fost, între timp, consolidată de concluziile care decurg din cuprinsul punctelor 60 și 71 din Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny și alții (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire) (C‑508/19, EU:C:2022:201).

45

La rândul său, Parchetul Regional din Varșovia susține, în ceea ce privește procedura principală în cauza C‑615/20, că decizia de suspendare a acestei proceduri, dispusă de instanța de trimitere în cauza menționată, împiedică închiderea procedurii menționate prin pronunțarea unei hotărâri de către această instanță în completul său actual și că, în cazul desemnării unui nou complet de judecată, motivul acestei suspendări va înceta să existe, întrucât rezoluția în litigiu îl privește numai pe judecătorul I. T. În ceea ce privește procedura principală în cauza C‑671/20, suspendarea din funcție a judecătorului I. T. ar constitui un obstacol de durată în calea continuării sale, ceea ce ar fi justificat în mod legitim reatribuirea cauzei legate de această procedură, pentru a asigura eficacitatea procedurii menționate cu respectarea drepturilor justițiabililor vizați.

46

În această privință, trebuie să se arate însă că ambele instanțe de trimitere se confruntă în speță, în contextul procedurilor principale cu care sunt sesizate, cu aspecte de natură procedurală care trebuie soluționate in limine litis și a căror soluție depinde de o interpretare a dispozițiilor și a principiilor de drept al Uniunii la care se referă întrebările preliminare. Astfel, în cauza C‑615/20, aceste întrebări urmăresc în esență să se stabilească dacă, având în vedere dispozițiile și principiile menționate ale dreptului Uniunii, judecătorul unic care compune instanța de trimitere are dreptul să continue examinarea cauzei principale în pofida rezoluției în litigiu prin care a fost suspendat din funcție. În ceea ce privește întrebările din cauza C‑671/20, ele urmăresc în esență să se stabilească dacă, având în vedere aceleași dispoziții și principii ale dreptului Uniunii, instanța de trimitere din această cauză poate, fără a risca să angajeze răspunderea disciplinară a judecătorului unic care se pronunță în cadrul ei, să considere rezoluția menționată ca fiind lipsită de forță obligatorie, ceea ce ar avea drept consecință faptul că nu este îndreptățită să judece cauza principală care i s‑a reatribuit în urma rezoluției respective și că această cauză trebuie, așadar, să fie atribuită din nou judecătorului însărcinat inițial cu judecarea sa.

47

Or, după cum rezultă din jurisprudența Curții, întrebările preliminare care urmăresc astfel să permită unei instanțe de trimitere să soluționeze in limine litis dificultăți de ordin procedural precum cele aferente propriei competențe de a judeca o cauză pendinte în fața sa ori chiar cele aferente efectelor juridice care trebuie sau nu recunoscute unei hotărâri judecătorești ce ar putea împiedica examinarea în continuare a unei astfel de cauze de către instanța menționată sunt admisibile în temeiul articolului 267 TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctele 100, 112 și 113, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 93 și 94, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim și alții, C‑748/19-C‑754/19, EU:C:2021:931, punctele 47-49].

48

În această privință, trebuie să se arate că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny și alții (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire) (C‑508/19, EU:C:2022:201), la care s‑a referit guvernul polonez, procedurile principale în prezentele cauze conexate nu au nicio legătură cu procedura penală inițiată împotriva instanței de trimitere în cauza C‑615/20 și nu sunt nicidecum accesoriul acesteia, în sensul punctului 71 din hotărârea menționată. În consecință, concluziile care decurg din hotărârea respectivă nu pot fi transpuse în procedurile principale în prezentele cauze.

49

Rezultă din tot ceea ce precedă că prezentele cereri de decizie preliminară sunt admisibile.

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima‑a treia întrebare preliminară adresate în cauza C‑615/20

50

Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere în cauza C‑615/20 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale care conferă unei entități ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate competența de a autoriza inițierea unor proceduri penale împotriva judecătorilor de la instanțe de drept comun și, în cazul în care se acordă o astfel de autorizație, de a suspenda judecătorii în cauză din funcție și de a reduce remunerația acestora pe durata suspendării menționate.

51

În această privință, trebuie arătat de la bun început că, de la introducerea prezentelor cereri de decizie preliminară, Curtea, sesizată de Comisie cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor îndreptată împotriva Republicii Polone, a declarat, pentru motivele prezentate la punctele 91-103 din Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) [C‑204/21, denumită în continuare „Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), EU:C:2023:442], și după cum reiese din cuprinsul punctului 1 din dispozitivul acestei hotărâri, că, prin abilitarea Camerei disciplinare, ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate, să se pronunțe cu privire la cauze care au un impact direct asupra statutului și exercitării funcțiilor de judecător și de judecător asistent, cum ar fi cererile de autorizare a inițierii unei proceduri penale împotriva judecătorilor și a judecătorilor asistenți, statul membru respectiv nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

52

În special, Curtea a subliniat, la punctul 101 din hotărârea menționată, că simpla perspectivă ca judecătorii să suporte riscul ca o autorizare de a‑i urmări penal să poată fi solicitată și obținută de la o entitate a cărei independență nu ar fi garantată poate afecta propria lor independență și situația este aceeași în ceea ce privește riscul ca o astfel de entitate să decidă eventuala suspendare a acestora din funcție și reducerea remunerației lor.

53

La punctul 102 din aceeași hotărâre, Curtea a amintit că a constatat deja, la punctul 112 din Hotărârea sa din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596), că, pentru motivele prezentate la punctele 89-110 din această din urmă hotărâre, independența și imparțialitatea Camerei disciplinare nu erau garantate.

54

Or, în speță, din decizia de trimitere reiese că rezoluția în litigiu care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva judecătorului unic care compune instanța de trimitere în cauza C‑615/20, și anume o instanță de drept comun susceptibilă să fie chemată să se pronunțe, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii și care a suspendat judecătorul menționat din funcție, reducându‑i totodată remunerația, a fost adoptată în temeiul dispozițiilor naționale pe care Curtea, în Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), le‑a considerat contrare acestei dispoziții a dreptului Uniunii, în măsura în care conferă competența de a adopta acte precum rezoluția respectivă unei entități ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate.

55

Concluziile cuprinse la punctele 91-103 din Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), care stau la baza constatării neîndeplinirii obligațiilor efectuate la punctul 1 din dispozitivul acestei hotărâri, sunt astfel suficiente pentru a răspunde la prima‑a treia întrebare în cauza C‑615/20, fără a fi necesar, în această cauză, să se efectueze în plus o interpretare a articolului 2 TUE și a articolului 47 din cartă și să se examineze celelalte elemente de apreciere menționate în prima și a treia întrebare.

56

În acest context, trebuie de asemenea amintit că, în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE, în cazul în care Curtea constată că un stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat membru este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții, care are autoritate de lucru judecat pentru aspectele de fapt și de drept care au fost în mod efectiv sau necesar soluționate prin decizia jurisdicțională în cauză (Hotărârea din 10 martie 2022, Grossmania, C‑177/20, EU:C:2022:175, punctul 35 și jurisprudența citată).

57

Astfel, deși autoritățile statului membru vizat care participă la exercițiul puterii legislative sunt obligate să modifice dispozițiile naționale care au făcut obiectul unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, astfel încât acestea să devină conforme cu cerințele dreptului Uniunii, instanțele din acest stat membru au, la rândul lor, obligația de a asigura respectarea hotărârii menționate în exercitarea misiunii lor, ceea ce implică printre altele că revine acestor instanțe, în temeiul autorității asociate hotărârii respective, sarcina de a ține seama, dacă este cazul, de elementele juridice stabilite în aceasta în vederea determinării domeniului de aplicare al dispozițiilor dreptului Uniunii pe care au misiunea să le aplice (Hotărârea din 10 martie 2022, Grossmania, C‑177/20, EU:C:2022:175, punctul 36 și jurisprudența citată).

58

Rezultă din ceea ce precedă că instanța de trimitere în cauza C‑615/20 este, în speță, chemată să stabilească în cauza principală toate consecințele care decurg din concluziile Hotărârii Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) menționate la punctele 51 și 55 din prezenta hotărâre.

59

Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima‑a treia întrebare din cauza C‑615/20 că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții naționale care conferă unei entități ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate competența de a autoriza inițierea unor proceduri penale împotriva judecătorilor de la instanțe de drept comun și, în cazul în care se acordă o astfel de autorizație, de a suspenda judecătorii în cauză din funcție și de a reduce remunerația acestora pe durata suspendării respective.

Cu privire la a patra întrebare adresată în cauza C‑615/20

60

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere în cauza C‑615/20 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiul supremației dreptului Uniunii, principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE și principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că:

pe de o parte, un complet de judecată al unei instanțe naționale, sesizat cu o cauză și format dintr‑un judecător unic împotriva căruia o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate a adoptat o rezoluție prin care a autorizat inițierea urmăririi penale și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale, este îndreptățit să înlăture aplicarea unei asemenea rezoluții care se opune exercitării competenței sale în această cauză și,

pe de altă parte, organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale acestei instanțe naționale trebuie de asemenea să înlăture aplicarea rezoluției menționate care se opune exercitării acestei competențe de către completul de judecată respectiv.

61

În temeiul unei jurisprudențe constante, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor instanțelor statelor membre să dea efect deplin diferitelor norme ale Uniunii întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor norme pe teritoriul statelor menționate [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 156, precum și jurisprudența citată].

62

Principiul amintit impune astfel oricărei instanțe naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53 și jurisprudența citată]. Respectarea acestei obligații este necesară, printre altele, pentru a se asigura egalitatea statelor membre în raport cu tratatele și constituie o expresie a principiului cooperării loiale enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 55 și jurisprudența citată].

63

Or, Curtea a declarat că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, care stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție, în special în ceea ce privește independența și imparțialitatea instanțelor chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii și cerința ca acestea să fie stabilite în prealabil prin lege, beneficiază de un efect direct care implică să se lase neaplicată orice dispoziție, jurisprudență sau practică națională contrară acestor dispoziții ale dreptului Uniunii, astfel cum au fost interpretate de Curte [Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), punctul 78, precum și jurisprudența citată].

64

Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, chiar și în lipsa unor măsuri legislative naționale prin care s‑a pus capăt unei neîndepliniri a obligațiilor constatate de Curte, este de competența instanțelor naționale să ia toate măsurile pentru a facilita realizarea efectului deplin al dreptului Uniunii în conformitate cu concluziile cuprinse în hotărârea de constatare a acestei neîndepliniri a obligațiilor. Pe de altă parte, instanțele respective sunt ținute, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2022, Grossmania, C‑177/20, EU:C:2022:175, punctele 38 și 63, precum și jurisprudența citată).

65

În vederea îndeplinirii obligațiilor amintite la punctele 61-64 din prezenta hotărâre, o instanță națională trebuie să înlăture aplicarea unui act precum rezoluția în litigiu prin care s‑a dispus, cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, suspendarea din funcție a unui judecător, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 159 și 161].

66

Întrucât aprecierea finală a faptelor, precum și aplicarea și interpretarea dreptului național revin, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, exclusiv instanței de trimitere, revine acesteia sarcina de a determina, în mod definitiv, consecințele concrete care decurg, în procedura principală din cauza C‑615/20, din principiul amintit la punctul anterior. Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței respective elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în acest scop [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 96 și jurisprudența citată].

67

În această privință, în ședința în fața Curții, guvernul polonez a menționat adoptarea ustawa o zmianie ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustawa (Legea de modificare a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi) din 9 iunie 2022 (Dz. U. din 2022, poziția 1259), intrată în vigoare la 15 iulie 2022. Potrivit explicațiilor furnizate de guvernul respectiv, această nouă lege ar fi dizolvat, printre altele, Camera disciplinară și ar fi instituit un regim tranzitoriu în temeiul căruia orice judecător care a făcut obiectul unei rezoluții a acestei camere prin care s‑a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva sa ar avea, în prezent, posibilitatea de a solicita o reexaminare a dosarului de către o nouă cameră instituită în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) prin aceeași lege, această din urmă cameră trebuind, în acest caz, să se pronunțe cu privire la o astfel de cerere într‑un termen maxim de 12 luni.

68

Potrivit guvernului menționat, existența acestei noi căi de atac ar fi, așadar, de natură să permită instanței de trimitere din cauza C‑615/20 să obțină o eventuală revizuire a rezoluției în litigiu, astfel încât înlăturarea aplicării acestei rezoluții nu ar mai fi necesară în speță. Într‑adevăr, Curtea însăși ar fi subliniat, la punctul 161 din Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire) (C‑487/19, EU:C:2021:798), că acest tip de cale de atac nu se justifică decât în măsura în care se dovedește indispensabil având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii.

69

Cu toate acestea, din explicațiile astfel furnizate de guvernul polonez nu reiese că rezoluția în litigiu ar fi încetat să producă efecte ca urmare a intrării în vigoare a Legii din 9 iunie 2022 menționate la punctul 67 din prezenta hotărâre și nici, în consecință, că obstacolul în calea continuării procedurii principale de către instanța de trimitere în cauza C‑615/20, în compunerea sa actuală, ar fi dispărut. În ceea ce privește împrejurarea că judecătorul în cauză ar dispune în prezent de posibilitatea de a solicita revizuirea rezoluției în litigiu în fața unei instanțe nou‑instituite chemate să se pronunțe în termen de maximum un an, aceasta nu pare în plus, sub rezerva verificărilor finale care revin în această privință instanței de trimitere, de natură să garanteze că obstacolul menționat poate fi înlăturat fără întârziere, la eventuala inițiativă a organelor judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale, în condiții de natură să asigure respectarea principiului supremației dreptului Uniunii.

70

În sfârșit, atunci când un act precum rezoluția în litigiu a fost adoptat de o entitate care nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, în sensul dreptului Uniunii, nicio considerație întemeiată pe principiul securității juridice sau având legătură cu o pretinsă autoritate de lucru judecat a acestei rezoluții nu poate fi invocată în mod util pentru a împiedica instanța de trimitere și organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale să înlăture aplicarea unei asemenea rezoluții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 160].

71

În această privință, trebuie să se arate în special că procedura principală în cauza C‑615/20 a fost suspendată de instanța de trimitere, în așteptarea prezentei hotărâri. În acest context, continuarea procedurii respective de către judecătorul care compune completul format dintr‑un judecător unic al instanței de trimitere, în special în stadiul avansat în care se află procedura menționată, care ar fi deosebit de complexă, nu pare, a priori, de natură să aducă atingere securității juridice. Dimpotrivă, aceasta pare de natură să permită ca examinarea cauzei principale să poată conduce la o decizie care să fie conformă, pe de o parte, cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și, pe de altă parte, cu dreptul justițiabililor în cauză la un proces echitabil într‑un termen rezonabil.

72

În aceste condiții, instanța de trimitere din cauza C‑615/20 este îndreptățită să înlăture aplicarea rezoluției în litigiu, astfel încât poate, din această perspectivă, să examineze în continuare cauza principală în compunerea sa actuală, fără ca organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale să poată împiedica acest lucru.

73

Având în vedere toate ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare adresată în cauza C‑615/20 că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, principiul supremației dreptului Uniunii și principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretate în sensul că:

pe de o parte, un complet de judecată al unei instanțe naționale, sesizat cu o cauză și format dintr‑un judecător unic împotriva căruia o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate a adoptat o rezoluție prin care a autorizat inițierea urmăririi penale și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale, este îndreptățit să înlăture aplicarea unei asemenea rezoluții care se opune exercitării competenței sale în această cauză și,

pe de altă parte, organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale acestei instanțe naționale trebuie de asemenea să înlăture aplicarea rezoluției menționate care se opune exercitării acestei competențe de către completul de judecată respectiv.

Cu privire la prima și la a treia întrebare, precum și la prima parte a celei de a patra întrebări, adresate în cauza C‑671/20

74

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, precum și al primei părți a celei de a patra întrebări referitoare la condițiile de numire a membrilor Camerei disciplinare, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere în cauza C‑671/20 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiile supremației dreptului Uniunii, cooperării loiale și securității juridice trebuie interpretate în sensul că:

pe de o parte, un complet de judecată al unei instanțe naționale, căruia i s‑a reatribuit o cauză atribuită până atunci unui alt complet de judecată al acestei instanțe ca urmare a unei rezoluții adoptate de o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate și care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva judecătorului unic care compune acest din urmă complet de judecată și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale, trebuie să înlăture aplicarea rezoluției menționate și să se abțină de la examinarea în continuare a cauzei menționate și,

pe de altă parte, organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale menționate sunt obligate, într‑un asemenea caz, să reatribuie aceeași cauză completului de judecată însărcinat inițial cu aceasta.

75

Din decizia de trimitere în cauza C‑671/20 reiese că, după ce a fost adoptată rezoluția în litigiu prin care s‑a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva judecătorului I. T. și s‑a dispus suspendarea din funcție a acestuia din urmă, președintele Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), acționând în temeiul articolului 47b alineatele 1 și 3 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, a adoptat o ordonanță prin care împuternicea președinta secției din care făcea parte judecătorul I. T. să modifice compunerea completului de judecată în cauzele care fuseseră atribuite acestui judecător, cu excepția cauzei în care judecătorul menționat a sesizat Curtea cu cererea de decizie preliminară care face obiectul cauzei C‑615/20. Prin urmare, utilizând instrumentul informatic prevăzut în acest scop, respectiva președintă de secție a adoptat o ordonanță de reatribuire a cauzei principale unui alt complet de judecată, și anume instanța de trimitere în această cauză C‑671/20.

76

Din considerațiile care stau la baza răspunsului la a patra întrebare adresată în cauza C‑615/20 rezultă că efectul direct asociat articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE implică faptul că instanțele naționale înlătură aplicarea unei rezoluții care presupune, cu încălcarea dispoziției menționate, suspendarea din funcție a unui judecător, atunci când acest lucru este indispensabil având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii.

77

Pentru a garanta efectivitatea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, această obligație se impune printre altele completului de judecată căruia i‑ar fi fost reatribuită cauza respectivă ca urmare a unei asemenea rezoluții, acest complet de judecată fiind, în consecință, obligat să se abțină de la soluționarea acestei cauze [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny și alții (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 74]. Obligația menționată se impune, de asemenea, organelor competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale, care trebuie, prin urmare, să reatribuie aceeași cauză completului de judecată care era sesizat inițial cu aceasta.

78

În speță, pentru motivul indicat la punctul 70 din prezenta hotărâre, nicio considerație întemeiată pe principiul securității juridice sau având legătură cu o pretinsă autoritate de lucru judecat a rezoluției menționate nu poate fi invocată în mod util.

79

În această privință, trebuie arătat că, după cum reiese din decizia de trimitere în cauza C‑671/20 și spre deosebire de alte cauze atribuite judecătorului I. T. care ar fi fost, între timp, reatribuite și altor complete de judecată, dar a căror examinare ar fi fost continuată sau chiar, eventual, finalizată prin adoptarea unei decizii de către aceste noi complete, procedura principală în cauza menționată a fost suspendată în așteptarea prezentei hotărâri. În aceste condiții, reluarea procedurii respective de către judecătorul I. T. pare de natură să permită ca procedura menționată să poată conduce, în pofida întârzierii cauzate de rezoluția în litigiu, la o decizie care să fie conformă atât cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și cu cele care decurg din dreptul justițiabilului în cauză la un proces echitabil.

80

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a treia întrebare, precum și la prima parte a celei de a patra întrebări adresate în cauza C‑671/20 că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiile supremației dreptului Uniunii și cooperării loiale trebuie interpretate în sensul că:

pe de o parte, un complet de judecată al unei instanțe naționale care, având în vedere că i s‑a reatribuit o cauză atribuită până atunci unui alt complet de judecată al acestei instanțe ca urmare a unei rezoluții adoptate de o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate și care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva judecătorului unic care compune acest din urmă complet de judecată și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale, a decis să suspende examinarea acestei cauze în așteptarea unei decizii preliminare a Curții trebuie să înlăture aplicarea rezoluției menționate și să se abțină de la examinarea în continuare a cauzei respective și,

pe de altă parte, organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale sunt, într‑un asemenea caz, obligate să reatribuie aceeași cauză completului de judecată însărcinat inițial cu aceasta.

Cu privire la a doua întrebare și la a doua parte a celei de a patra întrebări, adresate în cauza C‑671/20

81

Prin intermediul celei de a doua întrebări, precum și al celei de a doua părți a celei de a patra întrebări referitoare la condițiile de numire a membrilor Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere în cauza C‑671/20 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiile supremației dreptului Uniunii și cooperării loiale trebuie interpretate în sensul că se opun:

pe de o parte, unor dispoziții naționale ce interzic unei instanțe naționale, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni disciplinare aplicate judecătorilor care o compun, să examineze caracterul obligatoriu al unui act adoptat de o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate și care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva unui judecător și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale și, dacă este cazul, să înlăture aplicarea acestui act, și,

pe de altă parte, jurisprudenței unei curți constituționale în temeiul căreia actele de numire a judecătorilor care compun o asemenea entitate nu pot face obiectul unui control jurisdicțional, în măsura în care jurisprudența menționată este de natură să se opună aceleiași examinări.

82

În ceea ce privește, în primul rând, dispozițiile naționale la care s‑a referit instanța de trimitere în cauza C‑671/20, trebuie să se arate că dispozițiile articolului 42a alineatele 1 și 2 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prevăd, printre altele, că instanțelor respective le este interzis să repună în discuție legitimitatea instanțelor sau să aprecieze legalitatea numirii unui judecător sau a competenței sale de a exercita misiuni în materia administrării justiției. În ceea ce privește dispozițiile articolului 107 alineatul 1 punctul 3 din aceeași lege, acestea califică drept abatere disciplinară printre altele orice act al judecătorilor de la instanțele de drept comun care repune în discuție efectivitatea numirii unui judecător.

83

Or, după cum reiese din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, aceasta consideră că asemenea dispoziții naționale sunt de natură să se opună posibilității ca ea să se pronunțe, chiar dacă ar fi obligată, având în vedere răspunsurile date de Curte la celelalte întrebări adresate, cu privire la lipsa forței obligatorii a unui act precum rezoluția în litigiu și să înlăture, dacă este cazul, aplicarea acestuia. Astfel, potrivit instanței de trimitere, acționând în acest mod, ea ar fi chemată să repună în discuție legitimitatea unei autorități judiciare, și anume Camera disciplinară, și să compromită în mod semnificativ funcționarea acesteia. O asemenea examinare a forței obligatorii a rezoluției în litigiu ar impune, în același timp, ca instanța de trimitere menționată să aprecieze legalitatea numirilor judecătorilor care compun camera menționată și a competenței acestora de a exercita misiuni în materia administrării justiției și să se pronunțe cu privire la efectivitatea numirilor respective.

84

În această privință, din răspunsul dat la prima și la a treia întrebare, precum și la prima parte a celei de a patra întrebări, adresate în cauza C‑671/20, reiese că instanțele naționale care sunt chemate să pună în aplicare o rezoluție care implică, cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, suspendarea din funcție a unui judecător trebuie, atunci când acest lucru este indispensabil având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să înlăture aplicarea unei astfel de rezoluții.

85

În aceste condiții, exercitarea de către o instanță națională a misiunilor care îi sunt astfel încredințate prin tratate și respectarea obligațiilor care îi revin în temeiul acestora, dând efect unei dispoziții precum articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, nu pot, prin definiție, nici să îi fie interzise și nici să fie considerate abatere disciplinară din partea judecătorilor care compun o asemenea instanță [a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), punctul 132].

86

În Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), Curtea a statuat astfel, pentru motivele prezentate la punctele 198-219 din hotărârea respectivă și după cum reiese din cuprinsul punctului 3 din dispozitivul acesteia, că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 42a alineatele 1 și 2 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, care interzic oricărei instanțe naționale să verifice respectarea cerințelor care decurg din dreptul Uniunii referitoare la garantarea unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă, precum și în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii.

87

Curtea a statuat de asemenea, în aceeași hotărâre, pentru motivele prezentate la punctele 125-163 din aceasta din urmă și după cum reiese din cuprinsul punctului 2 din dispozitivul hotărârii menționate, că, prin adoptarea și menținerea în vigoare a articolului 107 alineatul 1 punctele 2 și 3 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, care permit calificarea drept abatere disciplinară a examinării respectării cerințelor Uniunii referitoare la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit în special obligațiile care îi revin în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă.

88

Or, s‑a amintit deja, la punctele 56, 58 și 61-64 din prezenta hotărâre, că, ținând seama de autoritatea inerentă hotărârilor prin care Curtea constată o asemenea neîndeplinire a obligațiilor, precum și de efectul direct pe care îl are articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și de principiul supremației dreptului Uniunii, revine instanțelor naționale și, așadar, în special instanței de trimitere în cauza C‑671/20, să lase neaplicate, în cauzele cu care sunt sesizate, dispozițiile naționale considerate astfel contrare dispoziției menționate a dreptului Uniunii. Rezultă că dispozițiile naționale în cauză și în special interdicțiile în cauză pe care le prevăd în privința instanțelor de drept comun nu se pot opune ca această instanță de trimitere să examineze forța obligatorie a rezoluției în litigiu și să înlăture aplicarea acesteia din urmă, după cum are obligația.

89

În ceea ce privește, în al doilea rând, jurisprudența Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) la care s‑a referit instanța de trimitere, din explicațiile furnizate de aceasta din urmă reiese că ea consideră că jurisprudența menționată este de asemenea de natură să se opune posibilității de a examina condițiile în care au intervenit numirile membrilor Camerei disciplinare pentru a se asigura caracterul independent și imparțial al acestei entități și pentru a concluziona, dacă este cazul, în sensul inaplicabilității rezoluției în litigiu.

90

În această privință, și fără a fi necesar să se examineze a doua parte a celei de a patra întrebări, referitoare la condițiile de numire a membrilor acestei curți constituționale, este suficient să se amintească faptul că, având în vedere efectul direct pe care îl are articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanțelor naționale să lase neaplicată orice jurisprudență națională contrară acestei dispoziții a dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretată de Curte [a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), punctul 78 și jurisprudența citată].

91

Pe de altă parte, trebuie amintit că, în ipoteza în care, ca urmare a unor hotărâri pronunțate de Curte, o instanță națională ar ajunge să considere că jurisprudența unei instanțe constituționale este contrară dreptului Uniunii, faptul că o asemenea instanță națională ar lăsa neaplicată jurisprudența constituțională menționată, conform principiului supremației acestui drept, nu poate fi de natură să angajeze răspunderea sa disciplinară [Hotărârea Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), punctul 151 și jurisprudența citată].

92

Astfel, va reveni instanței de trimitere în cauza C‑671/20 sarcina de a înlătura dispozițiile naționale menționate la punctele 86 și 87 din prezenta hotărâre, precum și jurisprudența Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) menționată la punctul 89 din aceeași hotărâre, în măsura în care dispozițiile și jurisprudența respectivă s‑ar dovedi de natură să împiedice această instanță de trimitere să înlăture aplicarea rezoluției în litigiu și să se abțină, în consecință, de la a se pronunța în cauza principală.

93

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată în cauza C‑671/20 că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiile supremației dreptului Uniunii și cooperării loiale trebuie interpretate în sensul că se opun:

pe de o parte, unor dispoziții naționale ce interzic unei instanțe naționale, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni disciplinare aplicate judecătorilor care o compun, să examineze caracterul obligatoriu al unui act adoptat de o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate și care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva unui judecător și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale și, dacă este cazul, să înlăture aplicarea acestui act și,

pe de altă parte, jurisprudenței unei curți constituționale în temeiul căreia actele de numire a judecătorilor nu pot face obiectul unui control jurisdicțional, în măsura în care jurisprudența menționată este de natură să se opună aceleiași examinări.

Cu privire la cheltuielile de judecată

94

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

 

1)

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții naționale care conferă unei entități ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate competența de a autoriza inițierea unor proceduri penale împotriva judecătorilor de la instanțe de drept comun și, în cazul în care se acordă o astfel de autorizație, de a suspenda judecătorii în cauză din funcție și de a reduce remunerația acestora pe durata suspendării respective.

 

2)

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, principiul supremației dreptului Uniunii și principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretate în sensul că:

pe de o parte, un complet de judecată al unei instanțe naționale, sesizat cu o cauză și format dintr‑un judecător unic împotriva căruia o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate a adoptat o rezoluție prin care a autorizat inițierea urmăririi penale și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale, este îndreptățit să înlăture aplicarea unei asemenea rezoluții care se opune exercitării competenței sale în această cauză și,

pe de altă parte, organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale acestei instanțe naționale trebuie de asemenea să înlăture aplicarea rezoluției menționate care se opune exercitării acestei competențe de către completul de judecată respectiv.

 

3)

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiile supremației dreptului Uniunii și cooperării loiale trebuie interpretate în sensul că:

pe de o parte, un complet de judecată al unei instanțe naționale care, având în vedere că i s‑a reatribuit o cauză atribuită până atunci unui alt complet de judecată al acestei instanțe ca urmare a unei rezoluții adoptate de o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate și care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva judecătorului unic care compune acest din urmă complet de judecată și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale, a decis să suspende examinarea acestei cauze în așteptarea unei decizii preliminare a Curții trebuie să înlăture aplicarea rezoluției menționate și să se abțină de la examinarea în continuare a cauzei respective și,

pe de altă parte, organele judiciare competente în materie de desemnare și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale sunt, într‑un asemenea caz, obligate să reatribuie aceeași cauză completului de judecată însărcinat inițial cu aceasta.

 

4)

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și principiile supremației dreptului Uniunii și cooperării loiale trebuie interpretate în sensul că se opun:

pe de o parte, unor dispoziții naționale ce interzic unei instanțe naționale, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni disciplinare aplicate judecătorilor care o compun, să examineze caracterul obligatoriu al unui act adoptat de o entitate ale cărei independență și imparțialitate nu sunt garantate și care a autorizat inițierea urmăririi penale împotriva unui judecător și a dispus suspendarea din funcție a acestuia, precum și reducerea remunerației sale și, dacă este cazul, să înlăture aplicarea acestui act și,

pe de altă parte, jurisprudenței unei curți constituționale în temeiul căreia actele de numire a judecătorilor nu pot face obiectul unui control jurisdicțional, în măsura în care jurisprudența menționată este de natură să se opună aceleiași examinări.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: polona.