–

pentru TP, de V. Grévy, avocat;

–

pentru Institut des Experts en Automobiles, de P. Botteman și R. Molders‑Pierre, avocats;

–

pentru guvernul belgian, de L. Van den Broeck, M. Jacobs și C. Pochet, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și T. Machovičová, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și M. H. S. Gijzen, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de É. Gippini Fournier și L. Armati, în calitate de agenți,

1

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 TFUE și a Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 (JO 2013, L 354, p. 132) (denumită în continuare „Directiva 2005/36”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între TP, pe de o parte, și Institut des Experts en Automobiles (denumit în continuare „IEA”), pe de altă parte, în legătură cu exercitarea de către TP, în Belgia, a profesiei de expert în autovehicule.

3

Considerentul (11) al Directivei 2005/36 menționează printre altele că această directivă nu urmărește să aducă atingere interesului legitim al statelor membre de a împiedica pe unii dintre cetățenii săi să se sustragă în mod abuziv de la aplicarea dreptului național în materie de profesii.

4

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se înțelege prin:

[…]”

5

Titlul II din directiva menționată, intitulat „Libera prestare a serviciilor”, cuprinde articolele 5-9 din aceasta. Articolul 5, intitulat „Principiul liberei prestări a serviciilor”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale dreptului [Uniunii] și articolelor 6 și 7 din prezenta directivă, statele membre nu pot restrânge, din motive legate de calificările profesionale, libertatea de a presta servicii într‑un alt stat membru:

(2)   Dispozițiile prezentului titlu se aplică exclusiv în cazul în care prestatorul se deplasează spre teritoriul statului membru gazdă pentru a exercita, temporar și ocazional, profesia menționată la alineatul (1).

Caracterul temporar și ocazional al prestării se verifică de la caz la caz, în special în funcție de durata prestării, frecvența, periodicitatea și continuitatea sa.

(3)   În cazul în care se deplasează, un prestator respectă normele de conduită cu caracter profesional, de reglementare sau administrativ direct legate de calificările profesionale, precum definiția profesiei, utilizarea titlurilor și abaterile profesionale grave care au o legătură directă și specifică cu protecția și siguranța consumatorilor, precum și dispozițiile disciplinare aplicabile în statul membru gazdă profesioniștilor care exercită aceeași profesie.”

6

Articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Scutiri”, prevede la primul paragraf litera (a):

„În conformitate cu articolul 5 alineatul (1), statul membru gazdă scutește prestatorii de servicii stabiliți într‑un alt stat membru de cerințele impuse profesioniștilor stabiliți pe teritoriul său în ceea ce privește:

7

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2005/36, statele membre pot solicita ca, atunci când prestatorul se deplasează pentru prima dată dintr‑un stat membru în altul pentru a furniza servicii, să informeze în acest sens, în prealabil, autoritatea competentă din statul membru gazdă. Respectiva declarație se reînnoiește o dată pe an în cazul în care prestatorul estimează că va furniza servicii, temporar sau ocazional, în respectivul stat membru, în decursul anului în cauză.

8

În Belgia, statutul și drepturile și obligațiile experților în autovehicule constituie obiectul loi du 15 mai 2007 relative à la reconnaissance et à la protection de la profession d’expert en automobiles et créant un Institut des experts en automobiles (Legea din 15 mai 2007 privind recunoașterea și protecția profesiei de expert în autovehicule și de instituire a unui Institut de experți în autovehicule) (Moniteur belge din 2 iunie 2007, p. 28087), astfel cum a fost modificată prin loi du 6 octobre 2011 (Legea din 6 octombrie 2011) (Moniteur belge din 10 noiembrie 2011, p. 67853) (denumită în continuare „Legea din 15 mai 2007”).

9

Potrivit articolului 5 alineatul 1 punctul 2 litera b) din Legea din 15 mai 2007, calitatea de membru titular al IEA se acordă oricărei persoane fizice care dorește să se stabilească în Belgia în calitate de expert în autovehicule și solicită acest lucru, în măsura în care furnizează un atestat de competență sau un titlu de calificare eliberat de un stat membru al Uniunii Europene. Punctul 6 al articolului 5 alineatul 1 din această lege adaugă că persoana interesată trebuie să fie înscrisă în lista membrilor titulari ai IEA.

10

Articolul 6 din această lege prevede:

„În cazul în care, în cadrul liberei prestări a serviciilor, resortisanții statelor membre ale Uniunii […] se deplasează spre teritoriul Belgiei pentru prima dată pentru a exercita, temporar și ocazional, profesia de expert în autovehicule, aceștia informează în prealabil camera competentă a consiliului [IEA] printr‑o declarație scrisă, în conformitate cu articolul 9 [alineatul] 1 din loi du 12 février 2008 instaurant un […] cadre général pour la reconnaissance des qualifications professionnelles [UE] (Legea din 12 februarie 2008 de stabilire a unui […] cadru general pentru recunoașterea calificărilor profesionale [UE]). […]”

11

Directiva 2005/36 a fost transpusă în dreptul belgian prin loi du 12 février 2008 instaurant un cadre général pour la reconnaissance des qualifications professionnelles UE (Legea din 12 februarie 2008 de instituire a unui cadru general pentru recunoașterea calificărilor profesionale UE) (Moniteur belge din 2 aprilie 2008, p. 17886, denumită în continuare „Legea din 12 februarie 2008”).

12

Titlul II din această lege, intitulat „Libera prestare a serviciilor”, cuprinde articolele 6-11. Articolul 6 din legea menționată prevede:

„Dispozițiile prezentului titlu se aplică exclusiv în cazul în care prestatorul se deplasează spre teritoriul Belgiei pentru a exercita, temporar și ocazional, profesia menționată la articolul 7 [alineatul 1].

Caracterul temporar și ocazional al prestării se verifică de la caz la caz, în special în funcție de durata prestării, frecvența, periodicitatea și continuitatea sa.”

13

Articolul 9 din aceeași lege organizează regimul de declarare prealabilă, în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2005/36.

14

TP a exercitat, timp de mulți ani, profesia de expert în autovehicule în Belgia. De la 28 ianuarie 2014, el are reședința pe teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului și exercită în acest stat aceeași profesie.

15

Instanța de trimitere arată că din elementele prezentate de TP reiese că, deși, de la această dată, a îndeplinit câteva misiuni în Belgia, cea mai mare parte a activității sale profesionale se desfășoară în prezent în afara teritoriului belgian, astfel încât activitatea profesională pe care o desfășoară în Belgia poate fi calificată drept „accesorie”.

16

În luna septembrie 2015, IEA l‑a invitat pe TP să se înscrie pe lista membrilor titulari ai IEA în vederea regularizării situației sale în Belgia.

17

TP a refuzat să introducă o astfel de cerere și, în măsura în care, potrivit indicațiilor sale, efectuează câteva expertize în Belgia, a solicitat înscrierea sa pe lista temporară și ocazională a experților în autovehicule, prevăzută la articolul 9 din Legea din 12 februarie 2008.

18

IEA consideră că, prin exercitarea profesiei de expert în autovehicule în Belgia fără a fi membru al IEA, TP desfășoară o activitate nelegală și neloială. Prin urmare, acesta l‑a chemat în judecată pe TP în fața tribunal de commerce du Hainaut (Tribunalul Comercial din Hainaut, Belgia), pentru a‑i fi interzisă utilizarea titlului de expert în autovehicule, precum și exercitarea acestei profesii în Belgia.

19

La rândul său, TP a solicitat aceleiași instanțe, pe cale reconvențională, să dispună înscrierea sa pe lista temporară și ocazională a experților în autovehicule, în temeiul articolului 6 din Legea din 15 mai 2007.

20

Prin hotărârea din 29 noiembrie 2017, tribunal de commerce du Hainaut a admis cererea formulată de IEA și a respins cererea reconvențională formulată de TP. La 15 februarie 2018, TP a declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere.

21

Prin hotărârea din 3 decembrie 2019, instanța de trimitere a declarat admisibil apelul formulat de TP și a statuat, pe baza documentelor prezentate de acesta, că el dispune de un sediu în Luxemburg, în sensul articolelor 16-19 din Directiva 2005/36.

22

Instanța de trimitere arată totuși că are îndoieli în ceea ce privește conformitatea cu dreptul Uniunii a interpretării termenilor „temporar și ocazional” care figurează la articolul 6 din Legea din 15 mai 2007, astfel cum este susținută de IEA, potrivit căreia exercitarea anterioară, într‑un stat membru, a unei activități durabile și regulate ar împiedica recunoașterea caracterului temporar și ocazional al exercitării aceleiași activități în acest stat membru, ca urmare a stabilirii persoanei interesate într‑un alt stat membru. Or, TP ar continua o activitate pe care ar fi desfășurat‑o în Belgia timp de peste 25 de ani.

23

În plus, potrivit instanței menționate, caracterul temporar al unei prestări de servicii trebuie apreciat nu numai în funcție de durata acestei prestări de servicii, ci și de frecvența, de periodicitatea și de continuitatea sa. Aceasta deduce de aici că o anumită recurență nu împiedică, în principiu, recunoașterea caracterului temporar al unei activități. Pe de altă parte, caracterul temporar al unei prestări de servicii nu ar exclude posibilitatea persoanei interesate de a se dota, în statul membru în care își prestează serviciile, cu o anumită infrastructură, cum ar fi un birou.

24

În aceste condiții, cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, deși textul literal al întrebărilor adresate cu titlu preliminar de instanța de trimitere invită Curtea să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei dispoziții de drept intern cu dreptul Uniunii, nimic nu împiedică Curtea să dea un răspuns util acestei instanțe, furnizându‑i elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care îi vor permite să se pronunțe ea însăși asupra interpretării dreptului intern și asupra compatibilității sale cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2020, CTT – Correios de Portugal, C‑661/18, EU:C:2020:335, punctul 29 și jurisprudența citată).

26

În ceea ce privește litigiul principal, din cererea de decizie preliminară reiese că TP este stabilit în mod legal în Luxemburg și exercită în acest stat profesia de expert în autovehicule. Pe de altă parte, instanța de trimitere se referă la „misiuni” efectuate de TP în mai multe state membre, printre care pe teritoriul Regatului Belgiei, ceea ce implică deplasarea sa fizică către acest stat membru pentru a‑și exercita acolo profesia.

27

Rezultă, pe de o parte, că o astfel de prestare de servicii intră sub incidența articolului 5 din Directiva 2005/36, al cărui alineat (1) litera (a) enunță principiul potrivit căruia statele membre nu pot restrânge, din motive legate de calificările profesionale, libertatea de a presta servicii în cazul în care prestatorul s‑a stabilit în mod legal într‑un alt stat membru pentru a exercita aceeași profesie. În această privință, alineatul (2) al acestui articol precizează că dispozițiile titlului II din Directiva 2005/36 se aplică exclusiv în cazul deplasării prestatorului spre teritoriul statului membru gazdă, în sensul acestei dispoziții, pentru a‑și exercita profesia în mod temporar și ocazional.

28

Pe de altă parte, din moment ce împrejurările din cauza principală intră sub incidența titlului II din Directiva 2005/36, care cuprinde articolul 5 din aceasta, articolul 16 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50) nu își găsește aplicarea, contrar celor susținute de guvernul neerlandez în observațiile sale scrise prezentate Curții. Astfel, potrivit articolului 17 punctul 6 din directiva menționată, articolul 16 din aceasta nu se aplică domeniilor reglementate de titlul II din Directiva 2005/36 și nici cerințelor din statul membru unde se prestează serviciul care rezervă o activitate unei anumite profesii (Hotărârea din 17 decembrie 2015, X‑Steuerberatungsgesellschaft, C‑342/14, EU:C:2015:827, punctul 36).

29

Având în vedere aceste precizări, este necesar să se înțeleagă că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a statului membru gazdă, în sensul acestei dispoziții, care, astfel cum a fost interpretată de autoritățile sale competente, nu permite unui profesionist stabilit într‑un alt stat membru să își exercite, temporar și ocazional, profesia pe teritoriul statului membru gazdă, pentru motivul că acest profesionist dispunea, în trecut, de un sediu în acest stat membru, că serviciile pe care le prestează prezintă o anumită recurență sau că deține în statul membru menționat o infrastructură, cum ar fi un birou.

30

Pentru a răspunde la aceste întrebări, este necesar să se procedeze la interpretarea articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36 și, mai exact, a noțiunii de exercitare „temporară și ocazională” a unei profesii în statul membru gazdă, care figurează în această dispoziție, în lumina jurisprudenței Curții referitoare la libera prestare a serviciilor consacrată la articolul 56 TFUE.

31

În această privință, Curtea a statuat deja că este necesar să se facă distincție între domeniul de aplicare al liberei prestări a serviciilor și, respectiv, cel al libertății de stabilire. În acest scop, trebuie să se determine dacă operatorul economic este stabilit sau nu este stabilit în statul membru în care oferă serviciul în discuție. În cazul în care este stabilit în statul membru în care oferă acest serviciu, el intră în domeniul de aplicare al libertății de stabilire, astfel cum este definit la articolul 49 TFUE. În schimb, în cazul în care operatorul economic nu este stabilit în statul membru de destinație, este un prestator transfrontalier care intră sub incidența principiului liberei prestări a serviciilor (Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Vorarlberger Landes- und Hypothekenbank, C‑625/17, EU:C:2018:939, punctul 34 și jurisprudența citată).

32

Noțiunea „stabilire”, în sensul dispozițiilor din Tratatul FUE referitoare la libertatea de stabilire, implică exercitarea efectivă a unei activități economice prin intermediul unei instalări stabile în statul membru gazdă pentru o durată nedeterminată. În consecință, aceasta presupune o implantare reală a operatorului în cauză în acest stat membru și exercitarea unei activități economice efective pe teritoriul acestuia (Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Vorarlberger Landes- und Hypothekenbank, C‑625/17, EU:C:2018:939, punctul 35 și jurisprudența citată).

33

Pe de altă parte, trebuie precizat că o persoană poate fi stabilită, în sensul dispozițiilor din Tratatul FUE referitoare la libertatea de stabilire, în mai mult de un stat membru, în special prin crearea unui al doilea sediu profesional (Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard, C‑55/94, EU:C:1995:411, punctul 24 și jurisprudența citată).

34

În schimb, în cazul în care prestatorul unui serviciu se deplasează într‑un alt stat membru decât cel în care este stabilit, dispozițiile capitolului din Tratatul FUE privind serviciile, în special articolul 57 al treilea paragraf TFUE, prevăd că acest prestator își desfășoară activitatea temporar în acel stat (Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Vorarlberger Landes- und Hypothekenbank, C‑625/17, EU:C:2018:939, punctul 36 și jurisprudența citată).

35

Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea „serviciu”, în sensul Tratatului FUE, poate acoperi servicii de natură foarte diferită, inclusiv servicii pe care un operator economic stabilit într‑un stat membru le furnizează într‑un mod mai mult sau mai puțin frecvent sau regulat, chiar pe o perioadă îndelungată, unor persoane stabilite în unul sau în mai multe alte state membre. Nicio dispoziție din Tratatul FUE nu permite să se stabilească în mod abstract durata sau frecvența începând cu care prestarea unui serviciu sau a unui anumit tip de serviciu într‑un alt stat membru nu mai poate fi considerată o prestare de servicii în sensul Tratatului FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2003, Schnitzer, C‑215/01, EU:C:2003:662, punctele 30 și 31, precum și Hotărârea din 10 mai 2012, Duomo Gpa și alții, C‑357/10-C‑359/10, EU:C:2012:283, punctul 32).

36

În plus, Curtea a statuat că caracterul temporar al prestației de servicii nu exclude posibilitatea ca prestatorul de servicii să dețină, în statul membru gazdă, o anumită infrastructură (inclusiv un birou, un cabinet sau un studio), în măsura în care această infrastructură este necesară pentru îndeplinirea prestației în cauză (Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard, C‑55/94, EU:C:1995:411, punctul 27).

37

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora este necesar să se răspundă la întrebările adresate.

38

În primul rând, într‑o situație în care un profesionist stabilit într‑un stat membru se deplasează spre teritoriul statului membru gazdă, în care dispunea, în trecut, de un sediu, pentru a‑și exercita pe viitor profesia acolo numai cu titlu temporar și ocazional, autoritățile competente ale acestui stat membru sunt îndreptățite, astfel cum confirmă considerentul (11) al Directivei 2005/36, să controleze veridicitatea afirmațiilor profesionistului respectiv pentru a se asigura că nu încearcă să se sustragă în mod abuziv de la aplicarea dreptului național în materie de profesii.

39

În plus, într‑o asemenea situație, nu reiese nici din articolele 56 și 57 TFUE sau din articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36, nici din jurisprudența Curții citată la punctele 31-36 din prezenta hotărâre că simplul fapt că un profesionist a dispus în trecut de un sediu în statul membru gazdă poate împiedica, în exercitarea liberei prestări a serviciilor, ca acesta să își exercite profesia în acest din urmă stat membru deplasându‑se acolo din statul membru în care este stabilit în prezent.

40

În al doilea rând, reiese din jurisprudența citată la punctul 35 din prezenta hotărâre că faptul că prestațiile furnizate în statul membru gazdă de un profesionist stabilit în alt stat membru prezintă o anumită recurență nu se opune calificării acestora drept prestații furnizate „temporar și ocazional”, în sensul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36, în statul membru gazdă.

41

În al treilea rând, reiese din jurisprudența citată la punctul 36 din prezenta hotărâre că nici faptul că un profesionist, în această situație, deține în statul membru gazdă o anumită infrastructură, cum ar fi un birou, nu se opune în sine unei astfel de calificări a prestațiilor pe care le furnizează în statul membru gazdă.

42

În sfârșit, trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36, prestatorii de servicii stabiliți într‑un alt stat membru, vizați la articolul 5 din această directivă, sunt exceptați de la cerințele impuse profesioniștilor stabiliți pe teritoriul statului membru gazdă, referitoare, printre altele, la autorizarea, înregistrarea sau afilierea la o organizație profesională sau la un organism profesional, acest stat membru neputând să prevadă decât o înregistrare temporară care intervine în mod automat sau o afiliere pro forma la o organizație profesională ori la un organism profesional, în scopul facilitării aplicării dispozițiilor disciplinare, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din directiva menționată și cu condiția, printre altele, ca acestea să nu întârzie sau să nu complice în niciun fel prestarea serviciilor.

43

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a statului membru gazdă, în sensul acestei dispoziții, care, așa cum a fost interpretată de autoritățile sale competente, nu permite unui profesionist stabilit într‑un alt stat membru să își exercite, temporar și ocazional, profesia pe teritoriul statului membru gazdă, pentru motivul că acest profesionist dispunea, în trecut, de un sediu în acest stat membru, că serviciile pe care le prestează prezintă o anumită recurență sau că deține, în statul membru respectiv, o infrastructură, cum ar fi un birou.

44

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a statului membru gazdă, în sensul acestei dispoziții, care, așa cum a fost interpretată de autoritățile sale competente, nu permite unui profesionist stabilit într‑un alt stat membru să își exercite, temporar și ocazional, profesia pe teritoriul statului membru gazdă, pentru motivul că acest profesionist dispunea, în trecut, de un sediu în acest stat membru, că serviciile pe care le prestează prezintă o anumită recurență sau că deține, în statul membru respectiv, o infrastructură, cum ar fi un birou.