–

pentru MM, de V. T. Bratoevska și T. Gincheva, advokati;

–

pentru guvernul bulgar, de T. Tsingileva și L. Zaharieva, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de M. J. Ruiz Sánchez, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Ladenburger, I. Zaloguin și S. Grünheid, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia-cadru 2002/584”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva lui MM, cu ocazia căreia este repusă în discuție validitatea mandatului european de arestare emis împotriva acestuia în susținerea unei cereri de reexaminare a măsurii arestării preventive care îl vizează.

3

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

4

Articolul 6 din această decizie‑cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”, prevede:

„(1)   Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)   Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)   Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă în conformitate cu dreptul intern.”

5

Articolul 8 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1) litera (c):

„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

[…]

[…]”

6

Decizia‑cadru 2002/584 prevede, în anexa sa, un formular conținând un model uniform de mandat european de arestare. Rubrica (b) din acest formular, referitoare la „[d]ecizia pe care se întemeiază mandatul de arestare”, face trimitere, la punctul 1, la un „[mandat] de arestare sau [la] decizia judiciară cu același efect”.

7

Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul bulgar prin Zakon za ekstraditsiata i evropeiskata zapoved za arest (Legea privind extrădarea și mandatul european de arestare, DV nr. 46/05 din 3 iunie 2005, denumită în continuare „ZEEZA”). Articolul 37 din ZEEZA enunță dispozițiile privind emiterea unui mandat european de arestare în termeni aproape identici cu cei ai articolului 8 din această decizie‑cadru.

8

În temeiul articolului 56 alineatul 1 punctul 1 din ZEEZA, procurorul este competent, în faza preliminară a procedurii penale, să emită un mandat european de arestare împotriva persoanei urmărite penal. În această fază a procedurii penale, legislația bulgară nu prevede posibilitatea unei instanțe de a participa la emiterea mandatului european de arestare sau de a exercita un control al validității acestui mandat de arestare nici anterior, nici ulterior emiterii acestuia.

9

În temeiul articolului 200 din nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”) coroborat cu articolul 66 din ZEEZA, mandatul european de arestare nu poate face obiectul unei căi de atac decât la parchetul instanței superioare.

10

Mandatul de aducere, care urmărește să conducă o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni în fața organelor de cercetare penală ale poliției, este reglementat de articolul 71 din NPK. Acest mandat de aducere nu poate face obiectul unei căi de atac decât în fața procurorului.

11

Punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni este reglementată printre altele de articolul 219 din NPK.

12

Articolul 219 alineatul 1 din NPK prevede că „[a]tunci când sunt întrunite suficiente elemente de probă cu privire la vinovăția unei anumite persoane […], organul de cercetare penală înaintează un raport procurorului și pune în mișcare acțiunea penală împotriva persoanei în cauză prin emiterea unui ordin în acest scop”. Este vorba despre un act emis de organul de cercetare penală sub controlul procurorului. Astfel cum rezultă din articolul 219 alineatele 4-8 și din articolul 221 din NPK, acest ordin urmărește să notifice persoanei suspectate de săvârșirea unei infracțiuni punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva ei și să îi dea posibilitatea de a se apăra. Ordinul menționat nu are ca efect juridic arestarea persoanei urmărite penal.

13

Ordinul de punere în mișcare a acțiuni penale emis de organul de cercetare penală nu este supus unei căi de atac în fața unei instanțe. El nu poate face obiectul unei căi de atac decât la procuror. Articolul 200 din NPK prevede astfel că „[o]rdinul organului de cercetare penală face obiectul unei căi de atac la procuror. Decizia procurorului, care nu este supusă controlului judiciar, face obiectul unei căi de atac la parchetul instanței superioare, a cărui decizie este definitivă.”

14

Arestarea preventivă a unei persoane urmărite penal este reglementată, în faza preliminară a procedurii penale, de articolul 64 din NPK.

15

Potrivit articolului 64 alineatul 1 din NPK, „[m]ăsura arestării preventive se adoptă în cursul procedurii preliminare de către tribunalul de primă instanță competent, la cererea procurorului”.

16

În vederea introducerii unei astfel de cereri, procurorul trebuie să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 63 alineatul 1 din NPK pentru a solicita acestei instanțe să impună persoanei urmărite penal, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, măsura cea mai severă de arestare preventivă în cadrul procedurii preliminare.

17

În conformitate cu articolul 64 alineatul 2 din NPK, procurorul poate adopta o măsură prin care să dispună reținerea persoanei urmărite penal pentru o durată maximă de 72 de ore pentru a permite înfățișarea acestei persoane în fața instanței care este competentă să adopte, dacă este cazul, o măsură de arestare preventivă.

18

Articolul 64 alineatul 3 din NPK prevede că „tribunalul examinează cauza de îndată [...], cu participarea persoanei urmărite penal”.

19

În conformitate cu articolul 64 alineatul 4 din NPK, tribunalul este autoritatea competentă să examineze cererea de arestare preventivă și să aprecieze dacă este necesar să se impună această măsură, să aleagă să impună o măsură mai puțin restrictivă sau să respingă în mod general adoptarea unei măsuri procedurale coercitive împotriva persoanei urmărite penal.

20

Potrivit articolului 270 din NPK, intitulat „Decizii cu privire la măsura coercitivă și la celelalte măsuri de control judiciar pe durata procedurii contencioase”:

„1.   Comutarea măsurii coercitive poate fi evocată în orice moment al procedurii contencioase. În cazul unei schimbări a împrejurărilor, o nouă cerere referitoare la măsura coercitivă poate fi introdusă la instanța competentă.

2.   Instanța se pronunță prin ordonanță în ședință publică.

[…]

4.   Ordonanța menționată la alineatele 2 și 3 poate fi atacată cu apel […].”

21

O procedură penală a fost inițiată în Bulgaria împotriva a 41 de persoane urmărite penal pentru participarea la o organizație criminală de trafic de stupefiante. 16 dintre aceste persoane, printre care și MM, s‑au sustras procedurii.

22

Prin ordinul din 8 august 2019, adoptat în temeiul articolului 71 din NPK, organul de cercetare penală a emis un mandat de urmărire împotriva lui MM pentru ca acesta să fie adus din oficiu la serviciile de poliție. Acest ordin, care provenea de la un organ de cercetare penală al poliției, nu a fost niciodată pus în aplicare în mod efectiv.

23

Prin ordinul din 9 august 2019, organul de cercetare penală a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui MM, cu autorizarea procurorului, pentru participarea la o organizație criminală de trafic de stupefiante. Întrucât MM s‑a sustras procedurii, ordinul menționat, care, potrivit instanței de trimitere, nu avea ca efect juridic arestarea preventivă a acestuia, ci avea ca obiect numai aducerea la cunoștința sa a acuzațiilor formulate împotriva lui, nu a fost notificat decât avocatului său, numit din oficiu.

24

La 16 ianuarie 2020, procurorul a emis un mandat european de arestare împotriva MM. În rubrica referitoare la „[d]ecizia pe care se întemeiază mandatul de arestare”, la punctul 1, intitulat „[m]andatul de arestare sau decizia judiciară cu același efect”, este menționat numai ordinul din 9 august 2019 prin care s‑a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui MM.

25

La 25 martie 2020, cauza a fost înaintată instanței de trimitere în vederea unei examinări pe fond.

26

La 16 aprilie 2020, procurorul a formulat o cerere arestare preventivă a persoanelor care s‑au sustras procedurii, printre care și MM. Într‑o ședință publică ce a avut loc la 24 aprilie 2020, instanța de trimitere a respins această cerere pentru motivul că, în temeiul dreptului național, nu era posibil să se dispună o asemenea arestare preventivă în lipsa persoanei urmărite penal.

27

La 5 iulie 2020, în executarea mandatului european de arestare din 16 ianuarie 2020, MM a fost arestat în Spania. La 28 iulie 2020, acesta a fost predat autorităților judiciare bulgare. În aceeași zi, procurorul a formulat o cerere de arestare preventivă a lui MM.

28

La 29 iulie 2020, în urma unei ședințe în cursul căreia MM a fost prezent în persoană și a fost ascultat, instanța de trimitere a dispus arestarea sa preventivă.

29

La 5 august 2020, MM a declarat apel împotriva deciziei prin care s‑a dispus arestarea sa preventivă, invocând printre altele nelegalitatea mandatului european de arestare emis împotriva sa, și a solicitat instanței de apel să sesizeze Curtea cu titlu preliminar.

30

La 14 august 2020, instanța de apel a confirmat decizia prin care s‑a dispus arestarea preventivă a lui MM fără a examina problemele legate de viciile care sunt susceptibile să afecteze mandatul european de arestare menționat și respingând cererea de sesizare a Curții cu titlu preliminar.

31

La 27 august 2020, MM a depus o nouă cerere la instanța de trimitere, în temeiul articolului 270 din NPK, având ca obiect controlul legalității deciziei prin care s‑a dispus arestarea sa preventivă.

32

În ședința publică ce a avut loc la 3 septembrie 2020, MM a invocat printre altele nelegalitatea mandatului european de arestare emis împotriva sa, arătând că aceasta nu a fost luată în considerare de autoritatea judiciară spaniolă care l‑a executat întrucât consimțise să fie predat autorităților bulgare. MM a solicitat dreptul de a invoca această nelegalitate în fața instanței de trimitere și a susținut că nelegalitatea menționată vicia decizia prin care s‑a dispus arestarea sa preventivă. În consecință, MM a solicitat revocarea acestei decizii.

33

În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

34

Prin scrisoarea din 1 decembrie 2020, instanța de trimitere a informat Curtea că decizia prin care s‑a dispus măsura provizorie sub forma arestării preventive a lui MM a fost modificată la 27 noiembrie 2020 și că această măsură provizorie are în prezent forma arestului la domiciliu.

35

Prin înscrisul depus la 4 septembrie 2020, instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

36

În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, este susceptibilă să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al acesteia.

37

În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul privind urgența, conform jurisprudenței constante a Curții, trebuie să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este lipsită de libertate la data introducerii cererii de decizie preliminară și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 38, precum și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 99].

38

În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 21, 28, 31 și 32 din prezenta hotărâre, în litigiul principal, MM este suspectat că a participat la o organizație criminală de trafic de stupefiante, iar împotriva sa a fost adoptată la 29 iulie 2020 o decizie de arestare preventivă. La 27 august 2020, MM a sesizat, în temeiul articolului 270 din NPK, instanța de trimitere cu o cerere având ca obiect contestarea legalității acestei decizii, invocând în acest context nelegalitatea mandatului european de arestare emis împotriva sa.

39

Rezultă că menținerea lui MM în stare de arest preventiv depindea, la momentul introducerii cererii de decizie preliminară, de decizia Curții, în măsura în care răspunsul acesteia la întrebările adresate de instanța de trimitere ar putea avea o consecință imediată asupra deciziei prin care se dispune arestarea sa preventivă. Pe de altă parte, modificarea măsurii coercitive dispuse împotriva lui MM în măsura arestului la domiciliu nu afectează această concluzie întrucât aceasta este de asemenea de natură să restrângă considerabil libertatea lui MM.

40

În aceste condiții, Camera a treia a Curții a decis, la 21 septembrie 2020, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

41

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că este condiționată calitatea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul acestei dispoziții de existența unui control jurisdicțional al deciziei de emitere a mandatului european de arestare și al deciziei naționale pe care acesta din urmă se grefează.

42

În această privință, instanța de trimitere arată că atât decizia de emitere a mandatului european de arestare în discuție în litigiul principal, cât și actul național de punere în mișcare a acțiunii penale în temeiul căruia a fost emis acest mandat trebuie să fie considerate că au fost adoptate numai de procuror. Or, în măsura în care dreptul național aplicabil nu prevede nicio cale de atac jurisdicțională împotriva acestor acte, instanța menționată consideră că este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la conformitatea acestui drept cu articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

43

În schimb, instanța de trimitere nu pune la îndoială calificarea procurorului drept autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, având în vedere elementele evidențiate de Curte pentru a putea reține această calificare, și anume, pe de o parte, participarea sa la administrarea justiției penale și, pe de altă parte, independența sa în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare [a se vedea printre altele în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 51 și 74, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 52].

44

Or, așa cum a precizat Curtea, existența unui control jurisdicțional al deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptate de o altă autoritate decât o instanță judecătorească nu constituie o condiție pentru a putea considera această autoritate drept „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. O astfel de cerință nu face parte din normele statutare și organizaționale ale autorității menționate, ci privește procedura de emitere a unui asemenea mandat, care trebuie să îndeplinească cerința unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 46 și jurisprudența citată].

45

În schimb, lipsa unui astfel de control jurisdicțional al deciziei de a emite un mandat european de arestare luate de o altă autoritate decât o instanță este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima parte a celei de a treia întrebări, așa încât vor fi examinate în cadrul răspunsului la această întrebare cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective în cazul în care rezultă că, în temeiul dreptului național al statului membru emitent, condițiile de emitere a mandatului european de arestare și a deciziei naționale în temeiul căreia acesta din urmă a fost emis nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în acest stat membru, fie înainte de predarea persoanei căutate, fie după această predare.

46

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că nu este condiționată calitatea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul acestei dispoziții de existența unui control jurisdicțional al deciziei de emitere a mandatului european de arestare și al deciziei naționale pe care acesta din urmă se grefează.

47

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că un mandat european de arestare trebuie considerat ca fiind nevalid din moment ce nu se întemeiază pe un „mandat [național] de arestare sau [pe] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul acestei dispoziții.

48

Cu titlu preliminar, este necesar să se amintească faptul că principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare se bazează pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii, în special în cartă (Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 33 și jurisprudența citată).

49

Principiile recunoașterii reciproce și încrederii reciproce care stau la baza sistemului mandatului european de arestare se întemeiază printre altele pe premisa că mandatul european de arestare în discuție a fost emis în conformitate cu cerințele minime de care depinde validitatea sa, printre care se numără cea prevăzută la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, protecția judiciară care cuprinde două niveluri lipsește, în principiu, într‑o situație în care s‑a aplicat o procedură de emitere a mandatului european de arestare fără ca anterior emiterii acestuia din urmă să fi fost adoptată de o autoritate judiciară națională o decizie, cum ar fi emiterea unui mandat de arestare național, pe care să se grefeze mandatul european de arestare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 57).

50

În această perspectivă, Decizia‑cadru 2002/584 prevede printre altele, la articolul 8 alineatul (1) litera (c), că mandatul european de arestare conține informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexa la această decizie‑cadru, referitoare la existența „unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2” din decizia‑cadru menționată. Aceste informații trebuie să fie menționate la rubrica (b) din formularul care figurează în anexa respectivă, intitulată „Decizia pe care se întemeiază mandatul de arestare” și al cărei punct 1 prevede să fie indicat „mandatul de arestare sau decizia judiciară cu același efect”.

51

Trebuie amintit că, deși Decizia‑cadru 2002/584 nu conține o definiție precisă a noțiunii de „mandat de arestare sau […] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, reiese din jurisprudența Curții că aceasta vizează, în primul rând, un act național distinct de decizia de mandat european de arestare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 58).

52

În ceea ce privește, în al doilea rând, ceea ce trebuie să se înțeleagă prin noțiunea de „decizie judiciară”, s‑a statuat că această noțiune desemnează deciziile autorităților care participă la administrarea justiției penale a statelor membre, cu excluderea serviciilor de poliție (Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik, C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860, punctul 33).

53

În ceea ce privește, în al treilea rând, natura actului vizat la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 90-93 din concluzii, pentru a intra sub incidența noțiunii de „mandat [național] de arestare sau […] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul acestei dispoziții, un act național care servește drept temei pentru un mandat european de arestare trebuie, chiar dacă nu este desemnat sub denumirea de „mandat național de arestare” de legislația statului membru emitent, să producă efecte juridice echivalente, și anume cele ale unui ordin de căutare și de arestare a persoanei care face obiectul urmăririi penale. Această noțiune nu vizează, așadar, toate actele care declanșează începerea urmăririi penale împotriva unei persoane, ci numai pe cele care sunt destinate să permită, printr‑o măsură de constrângere judiciară, arestarea acestei persoane în vederea prezentării sale în fața unui judecător în scopul îndeplinirii actelor de procedură penală.

54

În speță, din informațiile cuprinse în decizia de trimitere reiese că actul național în temeiul căruia a fost emis mandatul european de arestare care îl privește pe MM este ordinul de punere în mișcare a acțiunii penale din 9 august 2019 adoptat de procuror, al cărui obiect este numai de a notifica persoanei în cauză acuzațiile formulate împotriva sa și de a‑i da posibilitatea de a se apăra prin furnizarea de explicații și de propuneri de probe.

55

În plus, instanța de trimitere a precizat, ca răspuns la o cerere de lămuriri formulată de Curte, că, pe lângă mandatul de aducere care rezultă din ordinul din 8 august 2019 emis de serviciile de poliție, împotriva lui MM nu a fost emis niciun alt mandat național de arestare. Instanța de trimitere arată printre altele că împotriva lui MM nu a fost adoptat niciun ordin emis în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK.

56

Având în vedere aceste împrejurări și în măsura în care acestea s‑ar dovedi exacte, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu rezultă că mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal are ca temei juridic un mandat național de arestare sau o decizie judiciară executorie având același efect, contrar celor impuse la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel încât acest mandat european de arestare ar fi nevalid.

57

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că un mandat european de arestare trebuie considerat nevalid întrucât nu este întemeiat pe un „mandat [național] de arestare sau [pe] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul respectivei dispoziții. Această noțiune vizează măsurile naționale adoptate de o autoritate judiciară în vederea căutării și a arestării unei persoane care face obiectul urmăririi penale, în scopul de a o prezenta în fața unui judecător în vederea îndeplinirii actelor de procedură penală. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă un act național de punere în mișcare a acțiunii penale, precum cel pe care se întemeiază mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal, produce astfel de efecte juridice.

58

Prin intermediul celei de a treia întrebări, care cuprinde două părți, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, în primul rând, dacă, în lipsa unor dispoziții în legislația statului membru emitent care să prevadă o cale de atac jurisdicțională în scopul de a controla condițiile în care un mandat european de arestare a fost emis de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că permite instanței naționale sesizate cu o cale de atac având ca obiect contestarea legalității menținerii în detenție provizorie a unei persoane care a făcut obiectul unei predări în temeiul unui mandat european de arestare emis în temeiul unui act național care nu poate fi calificat drept „mandat [național] de arestare sau […] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru, și în cadrul căreia se invocă un motiv întemeiat pe caracterul nevalid al acestui mandat european de arestare având în vedere dreptul Uniunii, să se declare competentă pentru a efectua un astfel de control de validitate. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că impune că constatarea de către instanța națională a faptului că mandatul european de arestare în cauză a fost emis cu încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru, în măsura în care nu se întemeiază pe un „mandat [național] de arestare sau [pe] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul acestei dispoziții, are drept consecință punerea în libertate a persoanei arestate preventiv după ce statul membru de executare a predat‑o statului membru emitent.

59

Prin intermediul primei părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în condițiile în care se confruntă cu consecințele executării unui mandat european de arestare în cadrul unei căi de atac având ca obiect încetarea arestării preventive a lui MM, îi revine obligația de a acorda protecția jurisdicțională efectivă impusă de articolul 47 din cartă sau dacă, dimpotrivă, ar trebui să se desesizeze de problematica referitoare la validitatea mandatului european de arestare, acordându‑i lui MM posibilitatea de a formula o nouă acțiune în vederea obținerii unei despăgubiri pecuniare.

60

Instanța de trimitere precizează că, în temeiul dreptului procedural bulgar aplicabil în materie penală, atunci când este sesizată cu o cerere prin care se contestă legalitatea unei măsuri de arestare preventivă în temeiul articolului 270 din NPK, nu dispune de posibilitatea de a controla pe cale incidentă validitatea unui mandat național sau european de arestare întrucât nu este competentă să se pronunțe cu privire la decizia procurorului de a emite un astfel de mandat, aceasta din urmă neputând face obiectul unei căi de atac decât în fața parchetului de pe lângă instanța superioară.

61

În această privință, astfel cum Curtea a statuat deja, în cazul unei proceduri referitoare la un mandat european de arestare, sarcina garantării respectării drepturilor persoanei a cărei predare este solicitată revine în primul rând statului membru emitent, despre care trebuie să se prezume că respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de aceasta din urmă [Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 50, și Hotărârea din 6 decembrie 2018, IK (Executarea unei pedepse complementare), C‑551/18 PPU, EU:C:2018:991, punctul 66].

62

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat național de arestare, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 59, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 38].

63

Astfel, în ceea ce privește o măsură cum este emiterea unui mandat european de arestare, care este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 60, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia),C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 39].

64

În plus, al doilea nivel de protecție a drepturilor persoanei în cauză presupune că autoritatea judiciară emitentă controlează respectarea condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare și examinează în mod obiectiv, ținând seama de toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare și fără a fi expusă riscului de a fi supusă unor instrucțiuni din exterior, în special din partea puterii executive, dacă emiterea respectivă are un caracter proporțional [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 61, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 40].

65

Pe de altă parte, trebuie amintit că, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia)C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 41 și jurisprudența citată].

66

O asemenea cale de atac împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale, adoptată de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției și beneficiază de independența necesară în raport cu puterea executivă, nu reprezintă o instanță judecătorească, urmărește să garanteze faptul că respectivul control jurisdicțional al deciziei amintite și al condițiilor necesare pentru emiterea acestui mandat, în special caracterul său proporțional, respectă cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia)C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 42 și jurisprudența citată].

67

Prin urmare, revine statelor membre sarcina de a se asigura că ordinile lor juridice garantează în mod efectiv nivelul de protecție jurisdicțională impus prin Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum este interpretată de jurisprudența Curții, prin intermediul căilor de atac pe care le instituie și care pot fi diferite de la un sistem la altul [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia)C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 43].

68

În acest context, instituirea unui drept la o cale de atac distinctă împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare luate de o altă autoritate judiciară decât o instanță judecătorească constituie doar o posibilitate în această privință [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 65, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctul 44].

69

În consecință, prezența în ordinea juridică națională a unor norme procedurale în temeiul cărora condițiile de emitere a unui mandat european de arestare și în special caracterul său proporțional pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent, înainte de adoptarea sa ori concomitent cu aceasta, dar și ulterior, îndeplinește cerința unei protecții jurisdicționale efective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctele 70 și 71, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), C‑625/19 PPU, EU:C:2019:1078, punctele 52 și 53].

70

Deși Decizia‑cadru 2002/584 lasă autorităților naționale, în conformitate cu autonomia procedurală de care beneficiază, o marjă de apreciere în privința modalităților concrete de punere în aplicare a obiectivelor pe care le urmărește, în special în ceea ce privește posibilitatea de a prevedea o cale de atac de o anumită natură împotriva deciziilor referitoare la mandatul european de arestare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, F, C‑168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 52), nu este mai puțin adevărat că statele membre trebuie să se asigure că sunt îndeplinite cerințele care decurg din decizia‑cadru menționată, în special în ceea ce privește protecția jurisdicțională pe care se întemeiază aceasta.

71

În plus, trebuie amintit că respectarea cartei se impune, astfel cum reiese din articolul 51 alineatul (1) din aceasta, statelor membre și, în consecință, instanțelor acestora atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, cum se întâmplă atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare aplică dispozițiile naționale adoptate în executarea deciziei‑cadru (Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 34 și jurisprudența citată). Aceasta trebuie să fie situația și atunci când este în discuție efectivitatea controlului jurisdicțional care trebuie exercitat, în mod direct sau incident, în privința deciziilor referitoare la mandatul european de arestare.

72

În consecință, atunci când dreptul procedural al statului membru emitent nu prevede o cale de atac distinctă care să permită controlul de către o instanță judecătorească a condițiilor de emitere a mandatului european de arestare, precum și a caracterului său proporțional, nici înainte de adoptarea sa ori concomitent cu aceasta, nici ulterior, Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că o instanță care este chemată să se pronunțe într‑un stadiu al procedurii penale ulterior predării persoanei căutate trebuie să poată controla pe cale incidentă condițiile de emitere a acestui mandat în cazul în care validitatea mandatului respectiv este contestată în fața sa.

73

Acest lucru este valabil în special într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care instanța judecătorească în cauză este sesizată, în cadrul unei cereri introductive prin care se contestă legalitatea deciziei de arestare preventivă a unei persoane, cu o cerere care repune în discuție, pe cale incidentă, legalitatea procedurii de emitere a mandatului european de arestare care vizează această persoană și în special existența unui „mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, în măsura în care acest mandat a permis arestarea și înfățișarea persoanei menționate, precum și adoptarea subsecventă a unei măsuri privative de libertate.

74

În consecință, trebuie să se răspundă la prima parte a celei de a treia întrebări că, în lipsa unor dispoziții în legislația statului membru emitent care să prevadă o cale de atac jurisdicțională în scopul de a controla condițiile în care un mandat european de arestare a fost emis de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că permite instanței naționale sesizate cu o cale de atac având ca obiect contestarea legalității menținerii în detenție provizorie a unei persoane care a făcut obiectul unei predări în temeiul unui mandat european de arestare emis în temeiul unui act național care nu poate fi calificat drept „mandat [național] de arestare sau […] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru, și în cadrul căreia se invocă un motiv întemeiat pe caracterul nevalid al acestui mandat european de arestare având în vedere dreptul Uniunii să se declare competentă să efectueze un astfel de control de validitate.

75

Prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă constatarea potrivit căreia mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal este nevalid ar trebui să aibă drept consecință plasarea lui MM în situația în care s‑ar fi aflat dacă încălcarea dreptului Uniunii nu ar fi avut loc, ceea ce ar implica în speță înlăturarea arestării preventive a lui MM.

76

Conform articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, obiectul mecanismului mandatului european de arestare este să permită arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca, având în vedere obiectivul urmărit de respectiva decizie‑cadru, infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar această persoană să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa [Hotărârea din 6 decembrie 2018, IK (Executarea unei pedepse complementare), C‑551/18 PPU, EU:C:2018:991, punctul 39].

77

Rezultă că, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctele 148 și 149 din concluzii, din moment ce persoana căutată a fost arestată și ulterior predată statului membru emitent, mandatul european de arestare și‑a epuizat, în principiu, efectele juridice, sub rezerva efectelor predării prevăzute expres în capitolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, și, având în vedere limitele inerente mecanismului mandatului european de arestare, acesta nu constituie un titlu de detenție a persoanei căutate în statul membru emitent.

78

În speță, arestarea preventivă a lui MM rezultă dintr‑o decizie adoptată la 29 iulie 2020 în urma unei cereri formulate de procuror.

79

Pe de altă parte, în lipsa unei armonizări a condițiilor în temeiul cărora poate fi pronunțată și menținută o măsură de arestare preventivă împotriva unei persoane care face obiectul urmăririi penale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev, C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732, punctul 47, și Hotărârea din 28 noiembrie 2019, Spetsializirana prokuratura, C‑653/19 PPU, EU:C:2019:1024, punctul 28), instanța competentă poate să decidă cu privire la o astfel de măsură numai în condițiile prevăzute de dreptul său național și să întrerupă, dacă este cazul, executarea acesteia dacă constată că asemenea condiții nu mai sunt îndeplinite.

80

În consecință, nici Decizia‑cadru 2002/584, nici articolul 47 din cartă nu impun instanței naționale să repună în libertate persoana care face obiectul unei măsuri de arestare preventivă dacă constată că mandatul european de arestare care a determinat predarea acestei persoane este nevalid.

81

Prin urmare, revine exclusiv instanței naționale competente sarcina de a verifica dacă a fost adoptată o măsură națională privativă de libertate împotriva persoanei urmărite penal și dacă aceasta a fost adoptată în conformitate cu dreptul național al statului membru emitent. În plus, revine acestei instanțe sarcina de a stabili, având în vedere dreptul național al statului membru emitent, care sunt consecințele pe care lipsa unui mandat național de arestare valid le poate avea asupra deciziei de a plasa și apoi de a menține în arest preventiv o persoană care face obiectul urmăririi penale.

82

În consecință, Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că nu impune ca constatarea de către instanța națională potrivit căreia mandatul european de arestare în cauză a fost emis cu încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru, în măsura în care nu se întemeiază pe un „mandat [național] de arestare sau [pe] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul acestei dispoziții, să aibă drept consecință punerea în libertate a persoanei arestate preventiv după ce statul membru de executare a predat‑o statului membru emitent. Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a decide, în conformitate cu dreptul său național, care sunt consecințele pe care lipsa unui astfel de act național, ca temei legal al mandatului european de arestare în cauză, le poate produce asupra deciziei de a menține sau nu persoana urmărită penal în arest preventiv.

83

Rezultă din ansamblul acestor considerații că trebuie să se răspundă la a treia întrebare:

84

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: