–

pentru „Visma Enterprise” SIA, de Z. Norenberga;

–

pentru Konkurences padome, de V. Hitrovs;

–

pentru guvernul leton, inițial de K. Pommere, V. Soņeca și L. Juškeviča, ulterior de K. Pommere, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de N. Khan, P. Berghe și I. Naglis, ulterior de N. Khan și P. Berghe, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatele (1) și (3) TFUE, precum și a articolului 2 și a articolului 4 litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici concertate (JO 2010, L 102, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „Visma Enterprise” SIA (fostă „FMS Software” SIA și „FMS” SIA), pe de o parte, și Konkurences padome (Consiliul Concurenței, Letonia), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de a aplica societății Visma Enterprise o amendă pentru încălcarea dreptului leton al concurenței pe care ar fi săvârșit‑o.

3

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 330/2010 prevede:

„În conformitate cu articolul 101 alineatul (3) din tratat și sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, articolul 101 alineatul (1) din tratat nu se aplică acordurilor verticale.

[…]”

4

Potrivit articolului 11 alineatul 1 din Konkurences likums (Legea concurenței):

„Sunt interzise și nule, din momentul încheierii, acordurile între operatorii economici care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe teritoriul Letoniei, inclusiv cele privind:

5

Articolul 11 alineatul 2 din această lege recunoaște validitatea acordurilor care promovează producția de mărfuri, creșterea vânzărilor sau dezvoltarea economică și care creează, așadar, avantaje pentru consumatori, iar interdicția prevăzută la alineatul 1 al acestui articol nu se aplică cu condiția ca asemenea acorduri să nu impună restricții operatorilor economici relevanți care nu sunt necesare pentru atingerea obiectivelor menționate și să nu permită eliminarea concurenței pe o parte semnificativă a pieței relevante.

6

Articolul 11 alineatul 4 din legea menționată prevede că Ministru Kabinets (Consiliul de Miniștri, Letonia) stabilește tipurile de acorduri încheiate de operatorii economici care nu afectează în mod semnificativ concurența, precum și criteriile în raport cu care acordurile încheiate între operatori nu intră sub incidența interdicțiilor prevăzute la alineatul 1 al acestui articol.

7

Ministru kabineta noteikumi Nr. 797 „Noteikumi par atsevišķu vertikālo vienošanos nepakļaušanu Konkurences likuma 11.panta pirmajā daļā noteiktajam vienošanās aizliegumam” (Decretul nr. 797 al Consiliului de Miniștri, referitor la „Dispoziții privind exceptarea anumitor acorduri verticale de la interdicția înțelegerilor prevăzută la articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței”), din 29 septembrie 2008 (denumit în continuare „Decretul nr. 797/2008”), adoptat în temeiul articolului 11 alineatul 4 din Legea concurenței, se aplică anumitor tipuri de acorduri verticale și prevede exceptări în această privință.

8

Punctul 8.2.1 din Decretul nr. 797/2008 permite, în cazuri excepționale, restrângerea vânzărilor active (comportamentul distribuitorilor în căutarea activă a clienților pe un teritoriu nelimitat sau în privința unui număr nelimitat de clienți), dar interzice restrângerea vânzărilor pasive (cazurile în care distribuitorul este abordat de un client care nu aparține teritoriului sau clientelei rezervat exclusiv distribuitorului).

9

Prin decizia din 9 decembrie 2013 privind aplicarea articolului 11 alineatul 1 din Legea concurenței în cazul anumitor practici ale FMS Software, ale „RGP” SIA, ale „Zemgales IT centrs” SIA, ale „PC Konsultants” SIA, ale „Guno M” SIA, ale „Softserviss” SIA, ale „I. R. Finanses” SIA, ale FMS, ale „FOX” SIA (denumită în continuare „decizia în litigiu”), Consiliul Concurenței a obligat FMS Software și FMS în solidar la plata unei amenzi de 45000 de lats letoni (LVL) (aproximativ 64000 de euro).

10

În această decizie, Consiliul Concurenței a constatat că FMS Software, care deține drepturile de autor asupra programelor informatice de contabilitate Horizon și Horizon Start, a încheiat cu mai mulți distribuitori un acord privind distribuția programelor informatice respective care prevedea un avantaj în cadrul procesului de vânzare în favoarea anumitor distribuitori, ceea ce a avut ca efect restrângerea concurenței dintre acești distribuitori. FMS a preluat una dintre activitățile economice ale FMS Software, în cadrul căreia a fost constatată încălcarea dreptului concurenței.

11

După ce a examinat contractele de colaborare încheiate între FMS Software și distribuitorii săi pentru distribuția programelor informatice de contabilitate Horizon și Horizon Start, precum și copia contractului‑tip de colaborare dintre această societate și distribuitorii menționați pentru anul 2011, Consiliul Concurenței a constatat că clauza 4.1 din acest din urmă contract prevedea că, la începutul procesului de vânzare cu utilizatorul final, distribuitorul este obligat să înregistreze tranzacția potențială într‑o bază de date creată de FMS Software prin transmiterea unui formular electronic‑tip care să cuprindă anumite informații despre acest utilizator. Potrivit acestei clauze, acel distribuitor care a înregistrat primul tranzacția potențială cu un utilizator final beneficiază de prioritate pentru realizarea operațiunii de vânzare, cu excepția cazului în care utilizatorul respectiv se opune. Clauza menționată prevedea de asemenea că această prioritate se menține timp de șase luni de la înregistrarea tranzacției potențiale (denumit în continuare „acordul în cauză”).

12

Consiliul Concurenței a considerat că crearea unei baze de date referitoare la clienții potențiali ai distribuitorilor societății FMS Software nu este interzisă, dar avantajul care rezultă din „prioritatea pentru operațiunea de vânzare”, conferit distribuitorului care a înregistrat clientul potențial, evidențiază existența unei reglementări a relațiilor dintre distribuitori, astfel încât numai distribuitorul care a informat primul societatea FMS Software poate realiza, într‑o perioadă determinată, operațiunea de vânzare cu acest client, cu condiția ca acesta să nu se opună. Acordul în cauză ar urmări să limiteze concurența dintre distribuitori în cadrul comercializării programelor informatice de contabilitate Horizon și Horizon Start. Dat fiind că înregistrarea ar viza clienți potențiali cărora produsul în cauză nu le‑a fost încă vândut, ar fi imposibil pentru distribuitori să concureze pentru a propune programe informatice de contabilitate în condiții mai avantajoase. Prin urmare, în această modalitate s‑ar limita beneficiul pe care clienții îl obțin din concurența dintre distribuitori, astfel încât acordarea avantajului prevăzut de acordul în cauză, asimilabilă unei împărțiri a pieței în funcție de clientelă, ar urmări să restrângă concurența dintre distribuitorii de programe informatice de contabilitate. Acest acord ar avea ca obiect restrângerea concurenței și, în consecință, nu ar fi necesar să se examineze nici să se demonstreze că are un efect restrictiv asupra acesteia, nici să se facă dovada aplicării sale sau a executării sale efective.

13

În plus, Consiliul Concurenței a apreciat că acordul în cauză nu este exceptat de la interdicția prevăzută la articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței în temeiul punctului 8.2.1 din Decretul nr. 797/2008, deoarece ar limita clientela căreia distribuitorii îi pot vinde programele informatice de contabilitate Horizon și Horizon Start.

14

Potrivit Consiliului Concurenței, încălcarea astfel constatată a durat mai mult de cinci ani și s‑a pus capăt inițiativei FMS Software. Această autoritate a considerat, totodată, că nu era nici adecvat, nici necesar să stabilească răspunderea pentru această încălcare în sarcina celorlalte părți la acordul în cauză, și anume distribuitorii societății FMS Software, deoarece aceștia nu au participat în mod activ la încheierea acordului, iar puterea lor de piață față de această societate era nesemnificativă.

15

Visma Enterprise a sesizat Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia) cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, susținând în special că aceasta este afectată de erori materiale care privesc aprecierea acordului în cauză, interpretarea obiectului său, precum și interpretarea criteriilor pentru a aprecia dacă anumite acorduri verticale sunt exceptate de la interdicția înțelegerilor prevăzută la articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței.

16

Potrivit Visma Enterprise, acordul în cauză nu elimină concurența dintre distribuitori, întrucât nu îi împiedică pe aceștia să își prezinte ofertele unui client deja înregistrat. Nu ar exista nicio circumstanță exterioară acestui acord care să poată evidenția scopul comun al părților de a împărți piața în funcție de clientelă. În fapt, distribuitorii nu ar fi informați cu privire la rezervarea clienților.

17

Visma Enterprise a arătat de asemenea că, pentru a stabili existența unei înțelegeri, Consiliul Concurenței ar fi trebuit să identifice doi sau mai mulți autori ai încălcării. Excluderea de către această autoritate a răspunderii distribuitorilor societății Visma Enterprise pentru încălcarea constatată ar confirma inexistența unei încălcări. În plus, faptul că distribuitorii nu au fost activi la momentul încheierii acordului în discuție și că puterea lor de piață față de FMS Software era nesemnificativă nu ar permite înlăturarea răspunderii lor pentru încălcarea interdicției prevăzute la articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței. Pe de altă parte, ar reveni Consiliului Concurenței sarcina de a aprecia, într‑o primă etapă, dacă condițiile colaborării dintre FMS Software și distribuitorii săi făceau sau nu obiectul unei exceptări și numai, într‑o a doua etapă, dacă articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței era sau nu era aplicabil.

18

Consiliul Concurenței a susținut că acordul în cauză urmărește să repartizeze clienții între distribuitori timp de șase luni de la înregistrare și să elimine concurența dintre aceștia. Acesta ar urmări, prin obiectul său, să restrângă concurența, dat fiind în special că Visma Enterprise nu ar fi invocat niciun motiv care să justifice necesitatea de a limita dreptul unui distribuitor de a‑și propune serviciile unui client rezervat de un alt distribuitor.

19

Prin hotărârea din 8 mai 2015, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a admis în parte acțiunea formulată de Visma Enterprise și a anulat partea din decizia în litigiu referitoare la obligarea în solidar la plata amenzii. Această instanță a obligat Consiliul Concurenței să adopte un nou act administrativ având ca obiect aplicarea unei amenzi societății FMS Software și excluderea din calculul amenzii a cifrei de afaceri nete a FMS pentru ultimul exercițiu financiar care precedă adoptarea deciziei în litigiu. Acțiunea a fost respinsă în rest.

20

Visma Enterprise și Consiliul Concurenței au declarat fiecare recurs împotriva acestei hotărâri.

21

Prin hotărârea din 16 iunie 2017, Senāta Administratīvo lietu departaments (Curtea Supremă, Secția de contencios administrativ, Letonia) a anulat hotărârea Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) din 8 mai 2015 și a trimis cauza spre rejudecare la această instanță.

22

Părțile din litigiul principal au depus memorii suplimentare.

23

Visma Enterprise a arătat în special că prioritatea acordată distribuitorului care a depus primul cererea constă în sprijinul acordat de Visma Enterprise pentru elaborarea ofertei și a soluțiilor tehnice. Acest acord nu ar conține nicio promisiune din partea Visma Enterprise, potrivit căreia înregistrarea ar garanta că ceilalți distribuitori nu vor depune oferte unui anumit client sau că Visma Enterprise nu va consulta alți distribuitori cu privire la un anumit client. De asemenea, acordul nu ar prevedea nicio măsură coercitivă sau de sancționare. Visma Enterprise nu ar împiedica nicidecum ceilalți distribuitori să desfășoare operațiuni de vânzare cu clienți cărora unul dintre distribuitorii Visma Enterprise le‑a furnizat deja servicii. Distribuitorii ar fi tratați pe baza principiului „primul venit, primul servit”, ceea ce ar garanta egalitatea de tratament. Pe de altă parte, colaborarea cu un anumit distribuitor nu ar priva clientul de posibilitatea de a achiziționa licența unui program informatic de contabilitate pentru o perioadă ulterioară de la un alt distribuitor. Nici Visma Enterprise, nici distribuitorii nu ar împiedica clientul să schimbe distribuitorul. Clientul ar putea de asemenea să încheie un contract cu un distribuitor care nu este primul care l‑a înregistrat, ceea ce ar exclude posibilitatea de împărțire a pieței.

24

Acordul în cauză ar încuraja distribuitorii să fie activi în cadrul distribuției programelor informatice de contabilitate, desfășurând în mod activ operațiunile lor de vânzare în concurență unii cu alții. Caracteristicile specifice sectorului și produsului în cauză și particularitatea că sistemul de distribuție implică acțiunea simultană a mai multor distribuitori care îndeplinesc o funcție echivalentă pe piață ar fi făcut necesar acest acord. Sistemul de înregistrare ar urmări să garanteze că livrarea produsului către client și serviciile care îi sunt furnizate sunt eficiente și de calitate, precum și să asigure controlul activității distribuitorilor, din moment ce aceștia nu ar fi, în sine, în măsură să înțeleagă caracteristicile specifice serviciilor furnizate clienților.

25

Astfel, înregistrarea, ce garantează că Visma Enterprise este informată în timp util și îi permite acesteia să acopere lacunele din cunoștințele distribuitorului, ar urmări să evite atingerea reputației produsului sau impresia înșelătoare pe care clientul ar avea‑o asupra programului informatic și a funcționalităților sale. Furnizarea unui serviciu de calitate de către un distribuitor competent ar permite economisirea resurselor Visma Enterprise.

26

Obiectivul acordului în cauză ar fi, așadar, de a încuraja activitatea distribuitorilor care solicită tranzacții din partea Visma Enterprise, pentru ca aceasta să fie în măsură, ținând seama de veniturile preconizate, precum și de sectorul de activitate și de interesele potențialilor clienți, să își planifice veniturile, să identifice clientela potențială, să decidă investițiile în dezvoltarea produsului său, precum și să acorde clientului o reducere la cererea distribuitorului. Acest acord ar urmări, așadar, un obiectiv legitim, întrucât ar permite organizarea colaborării cu distribuitorul, evaluarea conformității produsului cu nevoile cumpărătorului, instituirea unor modalități de colaborare echitabile cu distribuitorii și utilizarea resurselor în mod rațional.

27

Consiliul Concurenței a răspuns că Visma Enterprise operează o repartizare coordonată a clienților între distribuitori. Nu ar exista o explicație rațională și justificată din punct de vedere economic a lansării procesului de înregistrare chiar înainte ca clientul potențial să își fi confirmat intenția de a începe utilizarea programului informatic dezvoltat de Visma Enterprise. Aprecierea identificării potențialilor clienți și a investiției necesare pentru dezvoltarea produsului nu ar putea avea loc decât atunci când utilizatorul final a acceptat să înceapă utilizarea programului informatic comercializat.

28

Visma Enterprise nu ar controla activitățile și competențele distribuitorilor în cadrul revânzării programului informatic. Aceasta ar verifica cunoștințele distribuitorilor înainte de a începe colaborarea cu ei și ar organiza în mod regulat seminarii pentru distribuitori pentru a le completa cunoștințele și a le dezvolta competențele. Termenii „cu excepția cazului în care utilizatorul final se opune”, care figurează în acordul în cauză, ar avea o importanță redusă pentru aprecierea nivelului probatoriu în materie de efecte de restrângere a concurenței. Aprecierea comportamentului probabil al unui client ar echivala cu a verifica dacă clauza în litigiu a fost pusă efectiv în aplicare. Or, nu ar trebui să se țină seama de punerea în aplicare a acestei clauze, cu excepția cazului în care se condiționează existența unei restrângeri a concurenței de exprimarea voinței unui terț.

29

Consiliul Concurenței a susținut, în plus, că punerea în aplicare a acordului în cauză nu instituia nici un sistem de distribuție exclusivă, nici un sistem de distribuție selectivă. Prin urmare, nu ar fi necesar să se aprecieze existența unor eventuale restrângeri ale vânzărilor pasive.

30

Prin hotărârea din 13 septembrie 2018, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a respins acțiunea și a declarat că decizia în litigiu este legală și întemeiată. După ce a apreciat importanța inserării în acordul în cauză a termenilor „cu excepția cazului în care utilizatorul final se opune”, această instanță a înlăturat importanța lor pentru motivul că aveau un caracter formal și că consumatorul final nu avea cunoștință de acordul de repartizare a clientelei. Potrivit instanței menționate, constatarea unei înțelegeri nu poate depinde de comportamentul clienților, cu excepția acordurilor orizontale, în care existența unei înțelegeri nu ar putea fi constatată decât dacă clienții cumpără produse la prețul coluziv vizat.

31

Visma Enterprise a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

32

Prin hotărârea din 26 noiembrie 2019, Senāta Administratīvo lietu departaments (Curtea Supremă, Secția de contencios administrativ) a anulat hotărârea Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) din 13 septembrie 2018.

33

Senāta Administratīvo lietu departaments (Curtea Supremă, Secția de contencios administrativ) a considerat că Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) nu a efectuat o apreciere corectă a contextului juridic și economic al acordului în cauză. Natura, întinderea și limitele acestui acord ar apărea în modalitățile de punere în aplicare a acestuia, avute în vedere de părțile la înțelegere, iar aceasta ar include și modul în care eventualele obiecții ale clienților vor fi percepute și vor afecta marja de manevră a vânzătorului. În plus, nu ar avea importanță faptul că clientul are cunoștință de existența prevederii care îi permite să se opună priorității distribuitorului care înregistrat‑o primul sau de conținutul acordului în cauză în general.

34

În schimb, ceea ce ar fi important ar fi să se stabilească modul în care distribuitorii ar trebui să acționeze în cadrul procesului de vânzare dacă ar fi primite asemenea obiecții. Acest aspect ar putea fi clarificat ținând seama atât de modul de redactare a acordului menționat, cât și de punerea sa în aplicare. Necesitatea de a aprecia că această prevedere reflectă conținutul acordului în cauză nu ar putea fi asimilată cu dovedirea punerii sale în aplicare efective drept condiție prealabilă constatării unei încălcări. Ar fi necesar să se aprecieze conținutul acordului atât în lumina modului său de redactare, cât și a probelor, prezentate de părțile la procedură, care sunt susceptibile să indice adevărata natură a acordului.

35

Instanța de trimitere subliniază că este cert în litigiul principal că acordul în cauză nu este de natură să afecteze comerțul dintre statele membre. Prin urmare, prezentul litigiu ar trebui soluționat prin aplicarea dreptului leton, și anume Legea concurenței și Decretul nr. 797/2008.

36

Cu toate acestea, în special în Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, Curtea s‑ar fi declarat deja competentă să statueze asupra cererilor de decizii preliminare referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt se găsea în afara domeniului de aplicare direct al dreptului Uniunii, dar în care aplicabilitatea acestor dispoziții fusese determinată de dreptul național, care se conforma, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute de dreptul Uniunii. Astfel, în asemenea cazuri, ar exista un interes cert al Uniunii Europene ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate.

37

Pe de altă parte, ar rezulta din jurisprudența Senāta Administratīvo lietu departaments (Curtea Supremă, Secția de contencios administrativ) că, în ceea ce privește efectele probabile ale acordurilor asupra concurenței, articolul 101 alineatul (1) TFUE și articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței stabilesc același cadru juridic. Aceasta ar însemna că aplicarea articolului 11 alineatul 1 din Legea concurenței nu ar trebui să fie diferită de cea a articolului 101 alineatul (1) TFUE. Ar fi esențial ca în Letonia să se evite adoptarea de criterii de apreciere diferite de cele prevăzute în dreptul Uniunii pentru a constata existența acordurilor verticale interzise. Securitatea juridică rezultată din practica previzibilă a instanțelor și a instituțiilor ar fi conformă cu principiile generale prevăzute atât de dreptul Republicii Letonia, cât și de cel al Uniunii.

38

În plus, o abordare semnificativ diferită a definiției încălcărilor în dreptul concurenței ar putea crea diferențe între statele membre ce pot afecta funcționarea pieței interne.

39

În cauza principală, ar trebui să se stabilească dacă, în cazul unui acord care prevede că distribuitorului care a înregistrat primul tranzacția i se acordă, timp de șase luni de la înregistrare, prioritate pentru realizarea procesului de vânzare cu utilizatorul final în cauză, cu excepția cazului în care acesta din urmă se opune, natura acordului este suficientă prin ea însăși pentru a reține că acest acord are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piață.

40

În aceste condiții, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41

Instanța de trimitere arată că acordul în discuție privește o situație pur internă care nu are incidență asupra comerțului dintre statele membre. În consecință, potrivit acestei instanțe, litigiul ar trebui soluționat prin aplicarea dreptului leton. Cu toate acestea, instanța menționată precizează că, potrivit jurisprudenței Curții Supreme letone, articolul 101 alineatul (1) TFUE și articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței stabilesc același cadru juridic în ceea ce privește efectele probabile ale acordurilor asupra concurenței, iar aplicarea acestor două dispoziții nu ar trebui să fie diferită. Potrivit instanței de trimitere, este esențial să se evite ca în Letonia să fie admise criterii pentru constatarea existenței unor acorduri verticale interzise diferite de cele prevăzute de normele de concurență ale Uniunii.

42

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C‑297/88 și C‑197/89, EU:C:1990:360, punctele 34 și 35, precum și Hotărârea din 10 decembrie 2020, J & S Service, C‑620/19, EU:C:2020:1011, punctul 31 și jurisprudența citată).

43

Cu toate acestea, potrivit de asemenea jurisprudenței constante, este de competența Curții să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență (Hotărârea din 10 decembrie 2020, J & S Service, C‑620/19, EU:C:2020:1011, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

44

În această privință, trebuie să amintit că Curtea s‑a declarat în mai multe rânduri competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din litigiul principal se situa în afara domeniului de aplicare directă al acestui drept, în măsura în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții a fost determinată de dreptul național, care se conforma, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute de dreptul Uniunii (Hotărârea din 21 iulie 2016, VM Remonts și alții, C‑542/14, EU:C:2016:578, punctul 17, precum și jurisprudența citată).

45

O astfel de competență este justificată de interesul vădit al ordinii juridice a Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C‑297/88 și C‑197/89, EU:C:1990:360, punctul 37, precum și Hotărârea din 10 decembrie 2020, J & S Service, C‑620/19, EU:C:2020:1011, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

46

În speță, rezultă din decizia de trimitere în esență că articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței prevede un cadru juridic identic cu cel prevăzut la articolul 101 alineatul (1) TFUE și că articolul 11 alineatul 1 menționat primește aceeași interpretare precum articolul 101 alineatul (1) TFUE.

47

Pe de altă parte, această circumstanță a determinat deja Curtea să se declare competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE în situații pur interne care nu au incidență asupra comerțului dintre statele membre în care era aplicabil articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctele 11-14, precum și Hotărârea din 21 iulie 2016, VM Remonts și alții, C‑542/14, EU:C:2016:578, punctele 16-19).

48

În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate în măsura în care privesc interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, precum și a articolului 101 alineatul (3) TFUE, al cărui conținut esențial este reprodus la articolul 11 alineatul 2 din Legea concurenței.

49

În schimb, competența Curții, în temeiul jurisprudenței amintite la punctul 44 din prezenta hotărâre, de a răspunde la întrebările adresate în măsura în care privesc interpretarea Regulamentului nr. 330/2010 nu este stabilită. Astfel, reiese din articolul 2 alineatul (1) din acest regulament că acesta are ca obiect stabilirea condițiilor în care articolul 101 alineatul (1) TFUE este declarat inaplicabil acordurilor verticale, în conformitate cu articolul 101 alineatul (3) TFUE. Or, nu reiese din decizia de trimitere că legislația letonă a făcut aplicabile soluțiile reținute de Regulamentul nr. 330/2010 unor situații precum cea în discuție în litigiul principal, care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE și, prin urmare, în domeniul de aplicare al regulamentului menționat.

50

Prin intermediul primei, al celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord încheiat între un furnizor și un distribuitor în temeiul căruia distribuitorul care a înregistrat primul tranzacția potențială cu utilizatorul final beneficiază, timp de șase luni de la înregistrarea acestei tranzacții, de „prioritate pentru realizarea operațiunii de vânzare”, cu excepția cazului în care acest utilizator se opune, poate fi calificat drept „acord care are ca obiect” sau „ca efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, în sensul acestei dispoziții.

51

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, rolul acesteia din urmă este limitat la interpretarea dispozițiilor din dreptul Uniunii în legătură cu care este întrebată, în cazul de față, articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, revine instanței de trimitere, iar nu Curții, obligația de a aprecia, în cele din urmă, dacă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente ce caracterizează situația din litigiul principal și de contextul economic și juridic în care se înscrie aceasta, acordul în cauză are ca obiect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctul 29, precum și Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 59).

52

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate, pe baza elementelor din dosarul de care dispune, să ofere precizări destinate să orienteze instanța de trimitere în interpretarea sa, pentru ca aceasta din urmă să poată soluționa litigiul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

53

Conform articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

54

Pentru a intra sub incidența acestei interdicții, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea în mod semnificativ a concurenței în cadrul pieței interne [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C‑226/11, EU:C:2012:795, punctele 16, 17 și 20, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 31].

55

Potrivit unei jurisprudențe constante începând cu Hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza obiectul însuși al acordului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

56

Rezultă că această dispoziție, astfel cum a fost interpretată de Curte, efectuează o distincție netă între noțiunea de „restrângere prin obiect” și cea de „restrângere prin efect”, fiecare fiind supusă unui regim probatoriu diferit [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 63].

57

Astfel, din jurisprudența Curții reiese că anumite tipuri de coordonare între întreprinderi indică un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a fi calificate drept „restrângere prin obiect”, astfel încât examinarea efectelor acestora nu este necesară. Această jurisprudență se întemeiază pe împrejurarea că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

58

Astfel, în ceea ce privește acordurile calificate ca „restrângeri prin obiect”, nu este necesar nici să se cerceteze, nici a fortiori să se demonstreze efectele acestora asupra concurenței pentru a le califica drept „restrângere a concurenței” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, întrucât experiența arată că asemenea acorduri atrag scăderi ale producției și creșteri de prețuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 64, precum și jurisprudența citată]. Pentru a avea un obiect anticoncurențial, este suficient, așadar, că acel acord are în mod concret capacitatea de a împiedica, de a restrânge sau de a denatura concurența pe piața internă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctul 38).

59

Criteriul juridic esențial pentru a determina dacă un acord comportă o restrângere a concurenței „prin obiect” rezidă, așadar, în constatarea faptului că un astfel de acord prezintă, în sine, un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a considera că nu este necesară analizarea efectelor acestuia (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

60

În plus, noțiunea de „restrângere a concurenței prin obiect” trebuie interpretată în mod restrictiv. Astfel, această noțiune nu poate fi aplicată decât unor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 54, precum și jurisprudența citată).

61

În aceste condiții, împrejurarea că un acord constituie un acord vertical nu exclude posibilitatea ca acesta să comporte o restrângere a concurenței „prin obiect”. Astfel, deși acordurile verticale sunt adesea, prin natura lor, mai puțin dăunătoare pentru concurență decât acordurile orizontale, ele pot însă, în anumite împrejurări, să aibă de asemenea un potențial restrictiv foarte ridicat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctul 43, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 21).

62

Pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a fi considerat o restrângere a concurenței „prin obiect” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, trebuie analizat cuprinsul dispozițiilor sale, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acesta se înscrie. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se țină seama de natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor relevante (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

63

Faptul că se consideră că o măsură urmărește un obiectiv legitim nu exclude posibilitatea ca, având în vedere existența unui alt obiectiv urmărit de aceasta și care trebuie privit, la rândul său, ca fiind nelegitim, ținând seama și de conținutul dispozițiilor acestei măsuri și de contextul în care se înscrie, măsura menționată să fie considerată ca având un obiect care restrânge concurența (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

64

În ceea ce privește, mai întâi, conținutul acordului în cauză, din decizia de trimitere reiese că clauza 4.1 din contractul‑tip de colaborare încheiat între Visma Enterprise și distribuitorii săi prevede că distribuitorul care a înregistrat primul tranzacția potențială cu utilizatorul final beneficiază, timp de șase luni de la înregistrarea tranzacției potențiale, de „prioritate pentru realizarea operațiunii de vânzare”, cu excepția cazului în care acest utilizator se opune.

65

Trebuie arătat, în această privință, că din modul de redactare a clauzei menționate, astfel cum este reprodus în decizia de trimitere, nu reiese în ce constă această prioritate. Consiliul Concurenței a considerat, în decizia în litigiu, că numai distribuitorul care a înregistrat primul clientul potențial poate realiza operațiunea de vânzare cu acesta, fapt contestat de Visma Enterprise.

66

După cum a arătat Comisia Europeană în observațiile scrise prezentate Curții, aceeași clauză nu pare, prin ea însăși, să interzică în mod expres distribuitorilor societății Visma Enterprise să se adreseze activ unui client potențial sau să răspundă la cererile acestui client. Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a stabili conținutul exact al acordului în cauză.

67

În continuare, trebuie arătat că părțile din litigiul principal nu sunt de acord nici cu privire la obiectivul acestui acord, Visma Enterprise susținând că acesta urmărește să organizeze colaborarea cu distribuitorii, să evalueze conformitatea produsului cu nevoile cumpărătorului, să instituie modalități de colaborare echitabile cu distribuitorii și să utilizeze resursele în mod rațional.

68

Conform jurisprudenței amintite la punctul 51 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia obiectivele urmărite de acordul în cauză.

69

În această privință, trebuie amintit că, deși intenția părților nu constituie un element necesar pentru a stabili caracterul restrictiv al unui acord între întreprinderi, nimic nu interzice autorităților din domeniul concurenței ori instanțelor naționale și ale Uniunii să țină cont de aceasta (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

70

În sfârșit, revine instanței de trimitere sarcina de a examina contextul economic și juridic în care se înscrie acordul în cauză.

71

În ipoteza în care acest acord nu ar putea fi calificat drept „restrângere prin obiect”, instanța de trimitere ar trebui să‑i examineze efectele și, pentru a‑l putea califica drept „restrângere a concurenței” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, ar trebui să constate întrunirea elementelor care dovedesc că, în fapt, concurența a fost fie împiedicată, fie restrânsă, fie denaturată în mod semnificativ (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C‑228/18, EU:C:2020:265, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

72

În acest scop, trebuie să se ia în considerare cadrul concret în care se înscrie acordul, în special contextul economic și juridic în care operează întreprinderile în cauză, natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum și condițiile reale de funcționare și structura pieței sau a piețelor relevante [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 116, precum și jurisprudența citată].

73

Potrivit unei jurisprudențe constante, efectele de restrângere a concurenței pot fi atât reale, cât și potențiale, însă, în orice caz, trebuie să fie suficient de semnificative [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 117, precum și jurisprudența citată].

74

În vederea aprecierii efectelor unui acord în raport cu articolul 101 TFUE, trebuie să se examineze concurența în cadrul real în care s‑ar desfășura în lipsa acordului în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 118, precum și jurisprudența citată].

75

În acest scop, trebuie să se ia în considerare în special natura și cantitatea limitată sau nelimitată a produselor care fac obiectul acordului, poziția și importanța părților pe piața produselor vizate, caracterul izolat al acestui acord sau, dimpotrivă, locul acestuia într‑un ansamblu de acorduri. În această privință, existența unor contracte similare, fără a fi neapărat determinantă, este o împrejurare care, împreună cu altele, poate constitui un context economic și juridic în care trebuie apreciat acordul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 1980, L’Oréal, 31/80, EU:C:1980:289, punctul 19).

76

Stabilirea scenariului contrafactual are drept scop stabilirea posibilităților realiste de comportament al actorilor economici în lipsa acordului în cauză și determinarea astfel a jocului probabil al pieței, precum și a structurii acestuia în lipsa acordului respectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 120].

77

Revine instanței naționale, pe baza tuturor datelor pertinente, sarcina de a stabili dacă acordul în cauză îndeplinește, în fapt, condițiile pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 11 decembrie 1980, L’Oréal, 31/80, EU:C:1980:289, punctul 20).

78

Pe de altă parte, astfel cum a arătat în esență Comisia, acordurile verticale sunt, în principiu, susceptibile să fie mai puțin dăunătoare pentru concurență decât acordurile orizontale. Astfel, o restrângere a concurenței între distribuitorii aceleiași mărci (intra‑brand competition) este problematică, în principiu, numai atunci când concurența efectivă dintre mărci diferite pe piața relevantă (inter‑brand competition) este slăbită (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 octombrie 1977, Metro SB‑Großmärkte/Comisia, 26/76, EU:C:1977:167, punctul 22).

79

Din considerațiile care precedă rezultă că va reveni instanței de trimitere sarcina de a stabili, printre altele, caracteristicile pieței în cauză și poziția părților pe aceasta.

80

În această privință, din modul de redactare a întrebărilor preliminare reiese că cota de piață a Visma Enterprise nu depășește 30 %. Această împrejurare ar trebui, împreună cu alte elemente, să fie luată în considerare pentru a stabili structura pieței relevante, inclusiv poziția Visma Enterprise pe aceasta, ceea ce se poate încadra în contextul economic în care trebuie apreciat acordul în cauză.

81

Instanța de trimitere va trebui, în continuare, să examineze efectele asupra concurenței ale „rezervării” clientului potențial de către un distribuitor, în special în raport cu împrejurarea care, potrivit modului de redactare a întrebărilor preliminare, este demonstrată că distribuitorii nu sunt informați în prealabil cu privire la „rezervarea” clientului potențial și că clientul final nu este informat cu privire la posibilitatea de a se opune acestei rezervări, precum și în raport cu durata acesteia.

82

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima, la cea de a cincea și la cea de a șasea întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord încheiat între un furnizor și un distribuitor în temeiul căruia distribuitorul care a înregistrat primul tranzacția potențială cu utilizatorul final beneficiază, timp de șase luni de la înregistrarea acestei tranzacții, de „prioritate pentru realizarea operațiunii de vânzare”, cu excepția cazului în care acest utilizator se opune, nu poate fi calificat drept „acord care are ca obiect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, în sensul acestei dispoziții, decât dacă se poate considera că acest acord, având în vedere termenii, obiectivele și contextul său, prezintă gradul de nocivitate suficient pentru concurență pentru a fi calificat astfel. În ipoteza în care un astfel de acord nu ar constitui o restrângere a concurenței „prin obiect” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, instanța națională trebuie să examineze dacă, în lumina tuturor împrejurărilor pertinente din cauza principală, și anume în special contextul economic și juridic în care își desfășoară activitatea întreprinderile în cauză, natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum și condițiile reale de funcționare și structura pieței în discuție, s‑ar putea considera că acest acord restrânge concurența într‑un mod suficient de semnificativ prin efectele sale reale sau potențiale.

83

Prin intermediul celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a șaptea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord încheiat între un furnizor și un distribuitor în temeiul căruia distribuitorul care a înregistrat primul tranzacția potențială cu utilizatorul final beneficiază, timp de șase luni de la înregistrarea acestei tranzacții, de „prioritate pentru realizarea operațiunii de vânzare”, cu excepția cazului în care acest utilizator se opune, poate să beneficieze de o exceptare potrivit alineatului (3) al acestui articol, în ipoteza în care el ar constitui un acord având „ca obiect” sau „ca efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

84

În această privință, trebuie amintit că orice acord care se dovedește contrar dispozițiilor articolului 101 alineatul (1) TFUE poate face obiectul unei exceptări în temeiul alineatului (3) al acestui articol numai dacă îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de acesta, inclusiv condiția de a contribui la îmbunătățirea producției sau a distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 230, precum și jurisprudența citată).

85

De asemenea potrivit jurisprudenței constante, îmbunătățirea, în sensul primei condiții prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE, nu poate fi identificată în orice avantaj pe care partenerii îl obțin în urma acordului cu privire la activitatea lor de producție sau de distribuție. Această îmbunătățire trebuie să prezinte în special avantaje obiective semnificative, de natură să compenseze inconvenientele pentru concurență care rezultă din acest acord (Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 234, precum și jurisprudența citată).

86

Examinarea unui acord pentru a se stabili dacă acesta contribuie la îmbunătățirea producției sau a distribuției produselor ori la promovarea progresului tehnic sau economic și dacă acordul respectiv generează avantaje obiective semnificative trebuie efectuată având în vedere argumentele de fapt și elementele de probă furnizate de întreprinderi (Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 235, precum și jurisprudența citată).

87

O astfel de examinare poate necesita luarea în considerare a caracteristicilor și a eventualelor specificități ale sectorului vizat prin acord, dacă aceste caracteristici și aceste specificități sunt decisive în ceea ce privește rezultatul examinării. Pe de altă parte, în lumina articolului 101 alineatul (3) TFUE, ceea ce trebuie luat în considerare este caracterul favorabil al incidenței asupra tuturor consumatorilor de pe piețele relevante (Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 236, precum și jurisprudența citată).

88

Din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că Visma Enterprise a susținut că acordul în cauză are ca efect, printre altele, îmbunătățirea distribuției produsului său, furnizarea unui produs de calitate mai bună, precum și realizarea de economii.

89

În aceste condiții, revine acestei instanțe sarcina de a aprecia dacă acordul menționat contribuie la îmbunătățirea producției sau a distribuției produselor în discuție în litigiul principal și dacă îndeplinește celelalte condiții care figurează la articolul 101 alineatul (3) TFUE.

90

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a doua, la cea de a treia și la cea de a șaptea întrebare că articolul 101 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord încheiat între un furnizor și un distribuitor în temeiul căruia distribuitorul care înregistrat primul tranzacția potențială cu utilizatorul final beneficiază, timp de șase luni de la înregistrarea acestei tranzacții, de „prioritate pentru realizarea operațiunii de vânzare”, cu excepția cazului în care acest utilizator se opune, nu poate face obiectul unei exceptări potrivit alineatului (3) al acestui articol, în ipoteza în care acordul respectiv ar constitui un acord având„ca obiect” sau „ca efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1), decât dacă îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de acest articol.

91

Din decizia de trimitere reiese că Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a adresat cea de a patra întrebare în contextul obiecției pe care Visma Enterprise a formulat‑o împotriva părții din decizia în litigiu în care Consiliul Concurenței a considerat că nu era adecvat și nici necesar să stabilească în sarcina distribuitorilor societății FMS Software răspunderea pentru încălcarea constatată. Prin intermediul acestei obiecții, Visma Enterprise a susținut în esență că, în măsura în care articolul 11 alineatul 1 din Legea concurenței, care preia conținutul esențial al articolului 101 alineatul (1) TFUE, vizează acordurile dintre întreprinderi, Consiliul Concurenței nu putea sancționa o singură parte la acordul în cauză, cu excepția situației în care se recunoaște că nu exista o încălcare a acestor dispoziții.

92

În consecință, a patra întrebare trebuie înțeleasă în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că existența unui acord care încalcă această dispoziție este exclusă atunci când autoritatea însărcinată cu punerea în aplicare a dispoziției menționate a efectuat o apreciere diferențiată privind stabilirea răspunderii pentru încălcare.

93

În această privință, după cum s‑a amintit la punctul 53 din prezenta hotărâre, în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

94

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a exista un „acord” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Kilpailu- ja kuluttajavirasto, C‑450/19, EU:C:2021:10, punctul 21 și jurisprudența citată).

95

Constatarea unei încălcări a articolului 101 TFUE trebuie astfel să se întemeieze pe o apreciere în raport cu condițiile prevăzute de această dispoziție.

96

Rezultă că aspectul existenței unui acord interzis în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE este, în principiu, diferit de cel al stabilirii răspunderii pentru încălcare și al impunerii unei sancțiuni în sarcina unei părți la acest acord, chiar dacă anumite elemente factuale s‑ar putea dovedi pertinente la aprecierea celor două problematici.

97

Astfel, prima întrebare se referă la condițiile de aplicare a articolului 101 alineatul (1) TFUE, în timp ce a doua întrebare se referă la consecințele unei încălcări a acestei dispoziții, acest din urmă aspect nefiind, în principiu, luat în considerare decât atunci când se constată în prealabil o încălcare a dispoziției menționate.

98

Prin urmare, în măsura în care existența unui acord care încalcă articolul 101 alineatul (1) TFUE este stabilită în conformitate cu criteriile enunțate de această dispoziție, aprecierea autorității responsabile cu punerea în aplicare a acesteia privind stabilirea răspunderii pentru încălcare în sarcina părților la acest acord nu poate, în principiu, să aibă incidență asupra constatării acestei încălcări.

99

Problema care sunt condițiile de aplicare a articolului 101 alineatul (1) TFUE este, totodată, distinctă de aceea dacă o autoritate însărcinată cu punerea în aplicare a acestei dispoziții poate să stabilească răspunderea pentru încălcarea acestei dispoziții numai în sarcina unei singure părți la acordul care constituie această încălcare, problemă care nu s‑a ridicat în cauza principală.

100

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la cea de a patra întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că existența unui acord interzis de această dispoziție nu poate fi exclusă pentru simplul motiv că autoritatea însărcinată cu punerea în aplicare a dispoziției menționate a efectuat o apreciere diferențiată în ceea ce privește stabilirea răspunderii pentru încălcare în sarcina părților la acest acord.

101

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară: