1.

Cu aproape două decenii în urmă, în noiembrie 2002, M/T Prestige (denumită în continuare „nava”), un petrolier cu cocă simplă înmatriculat în Bahamas, s‑a rupt în două secțiuni și s‑a scufundat în largul coastelor Galiciei (Spania). În acel moment, nava transporta 70000 de tone de păcură grea, iar deversarea păcurii care a rezultat a provocat pagube semnificative plajelor, orașelor și satelor de pe coasta de nord a Spaniei și de pe coasta de vest a Franței. Astfel cum explicăm la punctele 13-26 din prezentele concluzii, scufundarea navei a generat o lungă dispută între asigurătorii săi și statul spaniol, fiind introduse două proceduri diferite în două state membre. Procedurile au avut ca rezultat două hotărâri judecătorești: una pronunțată de Audiencia Provincial de La Coruña [Curtea Provincială, La Coruña, Spania], cealaltă pronunțată de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială) (Regatul Unit)]. În cele din urmă, statul spaniol a solicitat recunoașterea hotărârii pronunțate de Audiencia Provincial de La Coruña (Curtea Provincială, La Coruña) de către instanțele din Anglia și Țara Galilor. În ultimele zile ale perioadei de tranziție ulterioare retragerii Regatului Unit din Uniunea Europeană, High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)] a formulat o cerere de decizie preliminară în vederea interpretării de către Curtea de Justiție a articolului 1 alineatul (2) litera (d) și a articolului 34 punctele 1 și 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

2.

Articolul I din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția de la New York din 1958”), prevede la alineatul (1):

„Prezenta convenție se aplică recunoașterii și executării sentințelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoașterea și executarea sentințelor și rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentințelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentințe naționale în statul unde este cerută recunoașterea și executarea lor.”

3.

Articolul III din Convenția de la New York din 1958 prevede:

„Fiecare din statele contractante va recunoaște autoritatea unei sentințe arbitrale și va acorda executarea acestei sentințe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentința este invocată în condițiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoașterea sau executarea sentințelor arbitrale cărora se aplică prezenta Convenție nu vor fi impuse condiții mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mai ridicate decât acelea care sunt impuse pentru recunoașterea sau executarea sentințelor arbitrale naționale.”

4.

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că acesta se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. Potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (d), acest regulament nu se aplică pentru arbitraj.

5.

Potrivit articolului 32 din Regulamentul nr. 44/2001, „[…] «hotărâre» înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.”

6.

Articolul 33 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„(1)   O hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.

(2)   În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.

(3)   Dacă recunoașterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanțe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie.”

7.

Potrivit articolului 34 din Regulamentul nr. 44/2001:

„O hotărâre nu este recunoscută:

[…]

8.

Articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că acesta nu aduce atingere convențiilor la care statele membre sunt parte și care reglementează competența, recunoașterea sau executarea hotărârilor în anumite chestiuni speciale.

9.

Întrucât formularea articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001 nu s‑a schimbat de la intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles, considerentul (12) al Regulamentului nr. 1215/2012 pare a fi relevant pentru aprecierea domeniului de aplicare al excluderii prevăzute de acesta ( 4 ). Acest considerent are următorul cuprins:

„Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice arbitrajului. Niciuna dintre dispozițiile prezentului regulament nu ar trebui să împiedice instanțele dintr‑un stat membru, atunci când sunt sesizate cu privire la o cauză în legătură cu care părțile au încheiat o convenție de arbitraj, să recomande părților să urmeze procedura arbitrală, să suspende ori să încheie procedurile sau să analizeze dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, în conformitate cu legislația lor națională.

O hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru pentru a stabili dacă o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat nu ar trebui să intre sub incidența normelor privind recunoașterea și executarea prevăzute în prezentul regulament, indiferent dacă instanța s‑a pronunțat asupra acestei chestiuni pe cale principală sau pe cale accesorie.

Pe de altă parte, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru, exercitându‑și competența în temeiul prezentului regulament sau în temeiul legislației naționale, a stabilit că o convenție de arbitraj este nulă și neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, acest lucru nu ar trebui să împiedice recunoașterea sau, după caz, executarea hotărârii adoptate de aceasta pe fond, în conformitate cu prezentul regulament. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere competenței instanțelor din statele membre de a hotărî cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale în conformitate cu [Convenția de la New York din 1958], care primează asupra prezentului regulament.

Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice în cazul acțiunilor sau procedurilor auxiliare privind, în special, înființarea unui tribunal arbitral, competențele arbitrilor, desfășurarea unei proceduri de arbitraj sau orice alte aspecte aferente unei astfel de proceduri, și nici în cazul acțiunilor sau hotărârilor privind anularea, revizuirea, căile de atac, recunoașterea sau executarea unei sentințe arbitrale.”

10.

Articolul 66 din Arbitration Act 1996 ( 5 ) (Legea din 1996 privind arbitrajul), intitulat „Executarea sentinței arbitrale”, prevede:

11.

Articolul 73 din Legea din 1996 privind arbitrajul, intitulat „Decăderea din dreptul de a invoca o obiecție”, prevede:

12.

Articolul 117 din Ley Orgánica 10/1995 del Código Penal (Legea organică 10/1995 privind Codul penal) din 23 noiembrie 1995 ( 6 ) prevede că „asiguratorii care și‑au asumat riscul răspunderii financiare rezultate din utilizarea sau exploatarea oricăror bunuri, ramuri de activitate, întreprinderi sau activități, în cazul în care evenimentul care constituie riscul asigurat se materializează ca urmare a unei împrejurări prevăzute de prezentul cod, își asumă răspunderea civilă directă până la limita despăgubirii prevăzute de lege sau prin contract, fără a aduce atingere dreptului de recuperare împotriva persoanei în cauză”.

13.

La momentul scufundării navei, proprietarii acesteia (denumiți în continuare „proprietarii”) dețineau o asigurare de protecție și compensare (denumită în continuare „P&I”) la The London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association Limited (denumită în continuare „Clubul”) ( 7 ), în temeiul unui contract de asigurare încheiat printr‑un certificat de subscriere din 20 februarie 2002 (denumit în continuare „contractul de asigurare”). Prin acest contract, Clubul a acceptat să ofere proprietarilor o acoperire P&I în special în ceea ce privește, printre altele, orice răspundere pentru poluare până la o valoare totală maximă de 1 miliard de dolari americani (USD). Contractul de asigurare era supus normelor Clubului, și anume termenii și condițiile standard ale poliței de asigurare incluse în certificatul de înregistrare. Norma 3, intitulată „Dreptul de recuperare”, prevedea o clauză „plătește pentru a fi plătit” ( 8 ) după cum urmează:

[…]”

14.

Norma 43 din Normele Clubului, intitulată „Competență și lege aplicabilă”, conținea o clauză compromisorie potrivit căreia, „în cazul în care apare o divergență sau un diferend între un membru și asociație”, „respectiva divergență sau diferend” trebuia să fie supusă arbitrajului la Londra (Regatul Unit) în fața unui arbitru unic în conformitate cu dreptul englez și cu Legea din 1996 privind arbitrajul.

15.

La sfârșitul anului 2002, în Spania a fost inițiată o procedură penală împotriva, printre alții, a comandantului, a ofițerului‑șef și a mecanicului‑șef al navei.

16.

În luna iunie 2010 sau în jurul acestei date, la încheierea etapei de cercetare a procedurii penale, mai multe entități juridice, printre care și statul spaniol, au formulat acțiuni civile împotriva mai multor pârâți, printre care și Clubul, în calitate de asigurător de răspundere civilă a proprietarilor în temeiul contractului de asigurare, invocând un drept de acțiune directă prevăzut la articolul 117 din Codul penal spaniol. Clubul nu a participat la procedura din Spania.

17.

La 16 ianuarie 2012, Clubul a inițiat o procedură de arbitraj la Londra, solicitând să se constate că, în temeiul clauzei compromisorii cuprinse în contractul de asigurare, statul spaniol era obligat să își valorifice drepturile în temeiul articolului 117 din Codul penal spaniol la Londra și că Clubul nu era răspunzător față de statul spaniol pentru astfel de creanțe din perspectiva dreptului englez și/sau a acestui contract. Statul spaniol nu a participat la procedura de arbitraj ( 9 ).

18.

Printr‑o sentință pronunțată la 13 februarie 2013 (denumită în continuare „sentința”), tribunalul arbitral a reținut că, întrucât creanțele în cauză erau de natură contractuală, în conformitate cu normele engleze privind conflictul de legi, contractului i se aplică dreptul englez. Prin urmare, statul spaniol nu putea beneficia de drepturile contractuale ale proprietarilor fără a respecta atât clauza compromisorie, cât și clauza „plătește pentru a fi plătit”. În plus, statul spaniol ar fi trebuit să inițieze o procedură de arbitraj la Londra pentru recuperarea plății de la Club. De asemenea, sentința a statuat că, în absența plății prealabile a datoriei asigurate de către proprietari, Clubul nu era răspunzător față de statul spaniol în ceea ce privește cererile. În orice caz, răspunderea Clubului nu depășea 1 miliard de dolari SUA.

19.

În martie 2013, Clubul a solicitat instanței de trimitere, în temeiul articolului 66 alineatele (1) și (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul, să încuviințeze executarea sentinței la fel cum ar proceda în cazul unei hotărâri sau a unei ordonanțe, precum și să pronunțe o hotărâre prin care se preiau termenii sentinței. Statul spaniol s‑a opus acestei cereri. Acesta a solicitat anularea sentinței și/sau declararea acesteia ca fiind lipsită de efect, în conformitate cu articolele 67 și/sau 72 din Legea din 1996 privind arbitrajul. Aceste articole prevăd că o sentință arbitrală engleză poate fi contestată, printre altele, pentru motivul că tribunalul nu avea competență materială și că litigiul în cauză nu putea fi supus în mod corespunzător arbitrajului. Statul spaniol a susținut de asemenea că instanța de trimitere ar trebui să refuze să își exercite puterea discreționară de a pronunța o hotărâre.

20.

În urma unui proces de șapte zile în cursul căruia au fost obținute elemente probatorii factuale și au fost audiați experți în dreptul spaniol, instanța de trimitere a pronunțat o hotărâre la 22 octombrie 2013. Aceasta a dispus respingerea cererilor statului spaniol, a admis, în temeiul articolului 66 alineatul (1) din Legea din 1996 privind arbitrajul, cererea Clubului de încuviințare a executării sentinței arbitrale și a declarat că, în conformitate cu articolul 66 alineatul (2) din legea menționată, urma să fie pronunțată o hotărâre împotriva statului spaniol de preluare a termenilor sentinței arbitrale. La aceeași dată, aceasta a pronunțat o hotărâre formal separată în care se preciza că, „[î]n temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul, se pronunță o hotărâre împotriva [statului spaniol] prin care se preiau termenii sentinței arbitrale” ( 10 ).

21.

Statul spaniol a formulat apel împotriva hotărârii pronunțate în temeiul articolului 66 la Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă), Regatul Unit]. Prin hotărârea din 1 aprilie 2015, această instanță a respins apelul.

22.

La 13 noiembrie 2013, Audiencia Provincial de La Coruña (Curtea Provincială, La Coruña) s‑a pronunțat în procedura spaniolă. Aceasta nu s‑a pronunțat cu privire la răspunderea civilă a proprietarilor sau a Clubului. Mai multe părți au formulat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania). Prin hotărârea din 14 ianuarie 2016, această instanță a statuat, printre altele, că comandantul și proprietarii erau răspunzători în ceea ce privește acțiunile civile și că Clubul era direct răspunzător în temeiul articolului 117 din Codul penal spaniol, în limita globală de răspundere de 1 miliard de dolari SUA. Aceasta a trimis cauza spre rejudecare la Audiencia Provincial de La Coruña (Curtea Provincială, La Coruña) pentru a stabili cuantumul răspunderii pârâților din procedura spaniolă. Prin hotărârea din 15 noiembrie 2017 (rectificată la 11 ianuarie 2018), această instanță a statuat că, în urma accidentului, comandantul, proprietarii și Clubul erau răspunzători față de peste 200 de părți distincte (inclusiv statul spaniol) pentru sume care depășeau 1,6 miliarde de euro, sub rezerva, în cazul Clubului, a limitei globale de răspundere de 1 miliard de dolari SUA. Mai multe părți au formulat apel împotriva acestei hotărâri la Tribunal Supremo (Curtea Supremă), care, prin hotărârea din 19 decembrie 2018 (modificată la 21 ianuarie 2019), a confirmat‑o, sub rezerva unui număr limitat de modificări.

23.

La 1 martie 2019, Audiencia Provincial de La Coruña (Tribunalul Provincial, La Coruña) a emis o ordonanță de executare prin care a stabilit sumele pe care fiecare dintre reclamanți, inclusiv statul spaniol, era îndreptățit să le execute împotriva pârâților respectivi, inclusiv împotriva Clubului (denumită în continuare „hotărârea spaniolă”).

24.

La 25 martie 2019, statul spaniol a solicitat High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)] recunoașterea hotărârii spaniole în temeiul articolului 33 din Regulamentul nr. 44/2001. Această instanță a admis această cerere prin ordonanța din 28 mai 2019 (denumită în continuare „ordonanța de înregistrare”) ( 11 ).

25.

La 26 iunie 2019, Clubul a formulat o cale de atac împotriva ordonanței de înregistrare în temeiul articolului 43 din Regulamentul nr. 44/2001. Acesta a invocat două motive. În primul rând, Clubul a susținut că, în temeiul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, hotărârea spaniolă era ireconciliabilă cu hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 pe care Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă)] a menținut‑o la 1 aprilie 2015. În al doilea rând, făcând trimitere la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, acesta a susținut că recunoașterea sau executarea hotărârii spaniole era vădit contrară ordinii publice engleze. Statul spaniol a contestat calea de atac formulată de Club. Acesta a solicitat instanței de trimitere să adreseze șase întrebări preliminare privind interpretarea Regulamentului nr. 44/2001.

26.

În aceste condiții, la 22 decembrie 2020, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)] a hotărât să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

27.

Clubul, guvernele german, spaniol, francez și polonez, Regatul Unit, Confederația Elvețiană și Comisia Europeană au depus observații scrise.

28.

În ședința din 31 ianuarie 2022, Clubul, guvernele spaniol, francez și polonez, Regatul Unit și Comisia au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte.

29.

La data de 31 ianuarie 2020, Regatul Unit s‑a retras din Uniunea Europeană. Potrivit articolului 86 alineatul (2) din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice ( 12 ), Curtea este în continuare competentă să se pronunțe cu privire la cererile de decizie preliminară introduse de instanțe judecătorești din Regatul Unit înainte de încheierea perioadei de tranziție, astfel cum este definită la articolul 126 din acordul menționat, și anume în principiu la 31 decembrie 2020. În plus, potrivit articolului 89 alineatul (1) din acordul menționat, hotărârea Curții, indiferent dacă este pronunțată înainte de încheierea respectivei perioade de tranziție sau la o dată ulterioară, are caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru Regatul Unit și pe teritoriul acestuia. Întrucât prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată la 22 decembrie 2020, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la aceasta, iar instanța de trimitere este ținută de hotărârea care urmează să fie pronunțată de Curte.

30.

Cu titlu introductiv, vom formula două observații.

31.

În primul rând, în ședință, unele dintre părți au încercat să pună în discuție aspecte pe care instanța de trimitere le‑a soluționat deja. Printre acestea se numără constatarea potrivit căreia cererile statului spaniol formulate împotriva Clubului în temeiul articolului 117 din Codul penal spaniol trebuiau să fie calificate potrivit dreptului englez ca cereri de executare a obligațiilor în temeiul acestei dispoziții, iar nu ca drepturi autonome care decurg din legislația spaniolă; că aceste obligații de drept englez nu ar putea fi executate decât în conformitate cu termenii lor, și anume prin arbitraj și sub rezerva clauzei „plătește pentru a fi plătit”; și că cererile puteau fi soluționate prin arbitraj.

32.

În cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din procedura principală, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național ( 13 ). Nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național sau să hotărască dacă interpretarea dată de instanța națională este corectă ( 14 ). Rezultă că, în exercitarea competenței care îi este conferită, Curtea nu poate examina argumentele descrise la punctul anterior din prezentele concluzii.

33.

În al doilea rând, guvernul francez susține că hotărârea spaniolă și hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 nu sunt ireconciliabile. Competența unei instanțe naționale nu exclude în mod necesar, în termeni absoluți și în special în cadrul unei acțiuni în despăgubire, ca o altă instanță națională sau un tribunal arbitral să se declare competent sau invers. Acesta arată că Clubul nu a considerat necesar să participe la procedura spaniolă și că, în temeiul dreptului spaniol sau al dreptului internațional, o instanță nu trebuie să invoce din oficiu o excepție de necompetență întemeiată pe existența unei clauze compromisorii. Prin urmare, în mod vădit în considerarea faptului că competența sa nu fusese contestată ca urmare a existenței unei astfel de clauze, instanța spaniolă s‑a declarat competentă să soluționeze litigiul. Faptul că hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 constată că tribunalul arbitral sesizat de Club este competent în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse în contractul de asigurare nu o face, așadar, ireconciliabilă cu hotărârea spaniolă.

34.

Guvernul francez susține de asemenea că faptul că tribunalul arbitral a declarat că clauza „plătește pentru a fi plătit” era opozabilă terților care au suferit un prejudiciu cauzat de asigurați fără a exista o plată prealabilă nu se opune ca o instanță națională să nu aplice această clauză, cu atât mai mult cu cât, precum în speță, persoana interesată nici nu a invocat‑o, nici nu s‑a prevalat de neefectuarea unei plăți prealabile în fața acestei instanțe. O parte nu poate susține că o hotărâre este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într‑un alt stat membru ca urmare a neînfățișării sale în fața instanței care a pronunțat a doua hotărâre, a cărei recunoaștere este solicitată în statul membru în care a fost pronunțată prima hotărâre.

35.

Argumentele guvernului francez sunt eronate pentru următoarele două motive.

36.

În primul rând, astfel cum a arătat Regatul Unit în ședință și astfel cum arată însuși guvernul francez în observațiile sale scrise, întrebările preliminare se întemeiază pe premisa că hotărârea spaniolă și hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 sunt ireconciliabile. În plus, după cum a arătat și Regatul Unit în ședință, din hotărârea instanței de trimitere din 18 decembrie 2020, în care aceasta a decis cu privire la întrebările care urmau să fie adresate cu titlu preliminar, reiese că aceasta a refuzat invitația expresă a statului spaniol de a adresa Curții orice întrebare privind caracterul ireconciliabil. Este suficient să se amintească faptul că numai instanța de trimitere poate stabili și formula întrebările preliminare cu privire la interpretarea dreptului Uniunii care sunt necesare pentru soluționarea litigiului principal ( 15 ). Deși instanța de trimitere este liberă să invite părțile din litigiul cu care este sesizată să sugereze formulări susceptibile să fie reținute pentru enunțarea întrebărilor preliminare, nu este mai puțin adevărat că numai ei îi incumbă sarcina de a decide în cele din urmă atât forma, cât și conținutul acestora ( 16 ). Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că, dacă instanța de trimitere a indicat în mod expres în decizia sa de trimitere că nu a considerat necesar să adreseze o întrebare sau dacă a refuzat în mod implicit să adreseze o întrebare Curții cu privire la o chestiune invocată de una dintre părți, Curtea nu poate răspunde la această întrebare și nici să țină seama de aceasta în cadrul trimiterii preliminare ( 17 ). Având în vedere cele de mai sus, argumentele guvernului francez referitoare la problema caracterului ireconciliabil sunt vădit inadmisibile.

37.

În al doilea rând, aceste argumente sunt, în orice caz, ineficiente. În Hotărârea Hoffmann, Curtea a statuat că ireconciliabilitatea a două hotărâri trebuie verificată stabilind dacă acestea au consecințe juridice care se exclud reciproc ( 18 ). Caracterul ireconciliabil este astfel stabilit în funcție de efectele pe care le produc hotărârile; acesta nu privește nici raționamentul juridic pe care se întemeiază hotărârile, nici actele de procedură care au condus la adoptarea lor ( 19 ). Caracterul ireconciliabil al hotărârilor nu depinde nici de comportamentul părților, astfel cum sugerează guvernul francez. În speță, hotărârile în litigiu au consecințe juridice diametral opuse, cel puțin în ceea ce privește Clubul: în timp ce prin hotărârea spaniolă s‑a stabilit răspunderea Clubului, prin hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 s‑a statuat că acesta nu este răspunzător în virtutea clauzei „plătește pentru a fi plătit”.

38.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale în temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul poate constitui o „hotărâre” relevantă a unui stat membru în care se solicită recunoașterea în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă faptul că o astfel de hotărâre nu intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001 în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) se opune ca aceasta să constituie o astfel de „hotărâre” relevantă în sensul articolului 34 punctul 3 din regulament.

39.

Întrucât aceste două întrebări sunt strâns legate, propunem să le examinăm împreună.

40.

Cu titlu de observații introductive, respingem sugestia Regatului Unit potrivit căreia Curtea ar trebui să refuze să răspundă la primele două întrebări întrucât acestea „privesc în esență un dezacord cu privire la aspectul dacă litigiul este sau nu soluționat în mod exhaustiv prin arbitraj” și că, în consecință, obiectul acestora intră în domeniul de aplicare al excluderii operate de articolul 1 alineatul (2) litera (d). În primul rând, cele două întrebări vizează interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (d), a articolului 32 și a articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Până la realizarea acestei interpretări, nu se poate stabili dacă litigiul dintre părți a fost soluționat în mod exhaustiv prin arbitraj. Obiecția ridicată de guvernul Regatului Unit cu privire la acest aspect este, prin urmare, un caz de punere a carului înaintea boilor. În al doilea rând, în Hotărârea Owens Bank ( 20 ), dintre cele trei întrebări adresate Curții, primele două priveau aplicarea Convenției de la Bruxelles în cazul procedurilor din statele contractante privind recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în state necontractante, în timp ce a treia întrebare urmărea stabilirea principiilor de drept comunitar aplicabile unei lis pendens. Curtea a dat un răspuns negativ la primele două întrebări, răspuns în urma căruia a considerat că a treia întrebare nu necesită răspuns. Rezultă că, contrar celor susținute de Regatul Unit, Curtea nu a refuzat să răspundă la întrebările adresate în cauza Owens Bank pentru motivul că acestea nu intrau în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles.

41.

Motivele și întinderea excluderii arbitrajului din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 sunt cuprinse în lucrările pregătitoare ale versiunii anterioare a articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001, care figurează în Convenția de la Bruxelles ( 21 ), și anume articolul 1 alineatul (2) punctul 4, în așa‑numitul „Raport Heidelberg” ( 22 ), în anumite concluzii ale avocaților generali, precum și în mai multe hotărâri ale Curții.

42.

Din raportul Jenard ( 23 ), precum și din raportul Evrigenis și Kerameus ( 24 ) reiese că arbitrajul a fost exclus din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles ca urmare a existenței a numeroase acorduri internaționale multilaterale în materie de arbitraj. Raportul Schlosser ( 25 ) se referă în special la Convenția de la New York din 1958, la care erau părți toate statele membre de la acea dată, cu excepția Irlandei și a Luxemburgului. De asemenea, Raportul Heidelberg ( 26 ) arată că, din punct de vedere istoric, excluderea se explică prin relația dintre „regimul Bruxelles” și Convenția de la New York din 1958. Acest raport arată că, „[a]tunci când Convenția [de la Bruxelles] a fost negociată în anii ’60, a existat un consens larg cu privire la faptul că recunoașterea convențiilor și a sentințelor arbitrale a funcționat eficient în temeiul Convenției de la New York din 1958 și, prin urmare, arbitrajul nu ar trebui să fie abordat de instrumentul european” și că, „[î]n plus, [Consiliul Europei] elabora la acea vreme un instrument paralel privind arbitrajul care, în cele din urmă, s‑a dovedit a fi un eșec” ( 27 ). Faptul că Convenția de la Bruxelles a inclus excepția privind arbitrajul pentru a se conforma acordurilor internaționale deja existente în acest domeniu, în special Convenției de la New York din 1958, a fost confirmat de Curte în Hotărârea Rich ( 28 ), de avocatul general Léger în Concluziile prezentate în cauza Van Uden ( 29 ) și de avocata generală Kokott în Concluziile prezentate în cauza Allianz și Generali Assicurazioni Generali ( 30 ).

43.

Astfel, Convenția de la Bruxelles și succesorul acesteia, Regulamentul nr. 44/2001, urmau să nu afecteze aplicarea Convenției de la New York din 1958 în statele membre ( 31 ). În special, niciunul dintre aceste instrumente nu se referă la procedura de recunoaștere și de executare a sentințelor arbitrale, care este guvernată de dreptul național și de dreptul internațional aplicabile în statul membru în care se solicită această recunoaștere și această executare.

44.

După cum subliniază în mod întemeiat Comisia, Convenția de la New York din 1958 nu se aplică în procedura în care a fost formulată prezenta trimitere preliminară pentru motivul că această procedură nu implică, astfel cum prevede articolul I alineatul (1) din convenția menționată, recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale într‑un alt stat decât cel în care a fost pronunțată respectiva sentință. În plus, hotărârea spaniolă intră în mod clar în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, ale cărui dispoziții reglementează, prin urmare, recunoașterea și executarea sa într‑un alt stat membru.

45.

Deși textul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001 [și al predecesorului acestuia, articolul 1 alineatul (2) punctul 4 din Convenția de la Bruxelles] nu oferă nicio indicație clară cu privire la măsura în care arbitrajul este exclus din domeniul său de aplicare, este cert că această excludere este „cuprinzătoare” ( 32 ) și trebuie interpretată în sens larg.

46.

Reiese astfel în mod clar din Raportul Jenard ( 33 ) că excluderea arbitrajului nu se limitează la procedura în fața unui arbitru, ci include procedurile judiciare referitoare la arbitraj. Raportul Schlosser precizează că Convenția de la Bruxelles nu include procedurile judiciare accesorii procedurilor de arbitraj ( 34 ) și nici hotărârile care se pronunță cu privire la validitatea unei convenții de arbitraj și, dacă este cazul, prin care se dispune ca părțile să nu continue procedura de arbitraj ( 35 ). În acest raport se arată de asemenea că Convenția de la Bruxelles nu se aplică procedurilor și deciziilor privind cererile de revocare, modificare, recunoaștere și executare a sentințelor arbitrale și nici „hotărârilor judecătorești care încorporează sentințele arbitrale – o metodă obișnuită de recunoaștere în temeiul dreptului Regatului Unit” ( 36 ). În mod similar, raportul Evrigenis și Kerameus ( 37 ) precizează că Convenția de la Bruxelles nu vizează procedurile care privesc în mod direct arbitrajul drept chestiune principală, de exemplu cazurile în care instanța are un rol esențial în instituirea organismului de arbitraj, anularea judiciară sau recunoașterea validității sau a caracterului defectuos al unei sentințe arbitrale.

47.

În conformitate cu cele de mai sus, în Hotărârea Rich, care privea numirea unui arbitru de către o instanță națională, Curtea a statuat că „părțile contractante au intenționat să excludă arbitrajul în ansamblul său, inclusiv procedurile introduse în fața instanțelor naționale” ( 38 ). În plus, Curtea a statuat că, pentru a stabili dacă un litigiu intră în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles, trebuie să se facă trimitere exclusiv la obiectul acestuia. Prin urmare, în cazul în care, prin obiectul său, un litigiu nu intră în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles, existența unei chestiuni preliminare pe care instanța trebuie să o rezolve pentru a soluționa litigiul nu poate justifica, oricare ar fi chestiunea în cauză, aplicarea acestei convenții ( 39 ). În Hotărârea Van Uden, care privea o cerere de măsuri provizorii referitoare la plata datoriilor rezultate dintr‑un contract care conținea o clauză compromisorie, Curtea a statuat că măsurile provizorii nu sunt, în principiu, accesorii unei proceduri arbitrale, ci sunt dispuse în paralel cu aceasta ca măsuri de sprijin, că acestea nu privesc arbitrajul ca atare, ci protecția unei game largi de drepturi și că, prin urmare, includerea lor în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles nu este determinat de natura lor, ci de natura drepturilor pe care urmăresc să le protejeze. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în cazul în care obiectul unei cereri de măsuri provizorii se referă la o chestiune care intră în domeniul de aplicare material al Convenției de la Bruxelles, aceasta din urmă va fi aplicabilă ( 40 ). În sfârșit, în Hotărârea Gazprom ( 41 ), Curtea a fost chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă Regulamentul nr. 44/2001 se opune ca o instanță dintr‑un stat membru să recunoască și să execute sau să refuze să recunoască și să execute o sentință arbitrală pronunțată de un tribunal arbitral dintr‑un alt stat membru prin care unei părți la o procedură de arbitraj i se interzicea să introducă anumite cereri în fața unei instanțe din primul stat membru. Curtea a răspuns negativ la această întrebare arătând că Regulamentul nr. 44/2001 nu reglementează recunoașterea și executarea într‑un stat membru a unei sentințe pronunțate de un tribunal arbitral în alt stat membru.

48.

În opinia noastră, din cele de mai sus reiese în mod clar că o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale, precum o hotărâre pronunțată în temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul, intră sub incidența excluderii arbitrajului prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 44/2001. În plus, se pare că instanța de trimitere și toate părțile care s‑au adresat Curții sunt de acord cu această interpretare.

49.

După cum susțin în mod întemeiat Clubul, Regatul Unit și Comisia, excluderea arbitrajului din domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001 are ca efect, în special, imposibilitatea de a utiliza acest regulament pentru a executa o sentință arbitrală într‑un alt stat membru, transformând‑o mai întâi într‑o hotărâre judecătorească și solicitând apoi instanțelor din celălalt stat membru să execute respectiva hotărâre în temeiul capitolului III din regulamentul menționat ( 42 ).

50.

Totuși, nu aceasta este situația în speță. Aceasta nu este o încercare de a obține recunoașterea sau executarea în alt stat membru a unei hotărâri pronunțate de o instanță engleză în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul. Prezenta cauză privește efectul unei astfel de hotărâri în împrejurări în care aceasta este incompatibilă cu o hotărâre a unui alt stat membru a cărei recunoaștere și executare se solicită în Anglia și Țara Galilor.

51.

Se ridică astfel problema dacă această situație intră sub incidența celei prevăzute la articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

52.

Asemenea Clubului, Regatului Unit și Comisiei, considerăm că, pentru următoarele trei motive, o hotărâre pronunțată în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul poate fi calificată în mod evident drept „hotărâre” în statul solicitat în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

53.

În primul rând, articolul 32 din Regulamentul nr. 44/2001 definește noțiunea de „hotărâre” în termeni foarte generali ( 43 ). Această definiție se aplică tuturor dispozițiilor regulamentului menționat în care apare această noțiune ( 44 ), inclusiv articolului 34 punctul 3.

54.

În al doilea rând, la punctul 17 din Hotărârea Solo Kleinmotoren, Curtea a statuat că, pentru a fi o „hotărâre” în sensul Convenției de la Bruxelles, „decizia trebuie să emane de la un organ jurisdicțional al unui stat contractant care statuează în temeiul propriei autorități asupra aspectelor disputate de părți” ( 45 ).

55.

O hotărâre pronunțată în temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul îndeplinește pe deplin aceste condiții. Din descrierea, în decizia de trimitere, a procesului prin care instanțele engleze pronunță o decizie care pune în executare o sentință arbitrală în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul reiese că aceasta nu constă în aprobarea automată a sentinței arbitrale și nici nu echivalează cu un exercițiu de ștampilare. Instanța ascultă argumentele și face o constatare judiciară cu privire la o serie de aspecte de fond, cum ar fi competența arbitrului, dacă este în interesul justiției să pronunțe hotărârea (considerații de ordin practic și de utilitate pentru pronunțarea ordonanței), aspecte de ordine publică și interesele terților. Pentru a decide cu privire la aceste aspecte, instanța poate dispune cercetarea și judecarea mai multor aspecte de fapt și de drept ( 46 ). Rezultă că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, o instanță sesizată cu o cerere formulată în temeiul articolului 66 poate soluționa aspecte de fond importante disputate de părți, chiar dacă acestea nu coincid cu chestiunile sau cu aspectele stabilite de tribunalul arbitral și cuprinse în sentința arbitrală.

56.

Rezultă de asemenea că, după cum subliniază în mod întemeiat Regatul Unit și Comisia în observațiile lor scrise, autoritatea de a decide cu privire la pronunțarea unei hotărâri prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale nu decurge din sentință sau din acordul părților de a supune litigiul arbitrajului, ci din competența conferită instanței engleze în acest scop, care include soluționarea aspectelor de fond disputate de părți. Contrar celor susținute de guvernele german și francez, instanța engleză nu se află în aceeași situație ca o instanță care ratifică o tranzacție încheiată de părți, precum în împrejurările care au condus la pronunțarea Hotărârii Solo Kleinmotoren, în care Curtea a constatat că „tranzacțiile judiciare sunt în esență contractuale, în sensul că clauzele acestora depind înainte de toate de voința părților” ( 47 ). După cum se susține în mod corect în observațiile scrise ale Comisiei, o sentință arbitrală nu reprezintă manifestarea unui acord între părți cu privire la aspectele pe care le cuprinde, ci mai degrabă soluționarea unui litigiu cu privire la aceste aspecte.

57.

În al treilea rând, suntem de acord cu observațiile scrise ale Clubului și ale Regatului Unit atunci când susțin că faptul că o hotărâre pronunțată în temeiul articolului 66 din Legea din 1996 privind arbitrajul nu abordează toate aspectele deduse tribunalului arbitral nu exclude posibilitatea ca aceasta să fie o „hotărâre” în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 48 ). În special, nu există nicio cerință ca o instanță să se pronunțe asupra tuturor elementelor de fond ale unui litigiu pentru a pronunța o hotărâre care să satisfacă obiectivele acestei dispoziții. Cu titlu de exemplu, în Hotărârea Gambazzi, Curtea a statuat că, pentru ca hotărârile să fie calificate drept „hotărâri”, este suficient să fie vorba despre „hotărâri judecătorești care […] au făcut sau erau susceptibile de a face, în [statul] de origine, în diverse moduri, obiectul unei cercetări contradictorii” ( 49 ). În acea speță, o hotărâre pronunțată într‑o cauză judecată în lipsă de o instanță engleză atunci când pârâtul a fost exclus de la procedură ca urmare a nerespectării unei ordonanțe judecătorești a fost considerată o „hotărâre”, în pofida faptului că instanța nu a examinat pe fond capetele de cerere ale reclamantului, ci și‑a limitat examinarea la aspectul dacă erau îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri într‑o cauză judecată în lipsă.

58.

Este adevărat că punctul 17 din [versiunea în limba engleză] a Hotărârii Solo Kleinmotoren ( 50 ) se referă la „«the» issues between the parties”. Cu toate acestea, din cuprinsul punctului 21 din [versiunea în limba engleză] a acelei hotărâri, care se referă la „«a matter at issue» between the parties”, precum și din versiunea punctului 17 în limba de procedură, și anume germana, reiese că utilizarea articolului hotărât în versiunea engleză nu avea vocația de a fi determinant ( 51 ).

59.

Împărtășim de asemenea opinia Clubului, a guvernului german ( 52 ), a Regatului Unit și a Comisiei potrivit căreia articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică oricărei hotărâri ireconciliabile pronunțate într‑un litigiu între aceleași părți în statul membru în care se solicită recunoașterea, indiferent dacă obiectul său intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001. Cu alte cuvinte, excluderea arbitrajului prin articolul 1 alineatul (2) litera (d) din acest regulament nu se aplică în scopul de a exclude astfel de hotărâri din domeniul de aplicare al articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

60.

Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 nu este determinant pentru a stabili dacă o hotărâre pronunțată în temeiul articolului 34 punctul 3 din acesta intră în domeniul de aplicare al regulamentului, pentru simplul motiv că aceste dispoziții au fost adoptate în scopuri diferite și urmăresc finalități diferite.

61.

În ceea ce privește finalitatea și obiectivele articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, odată ce o „hotărâre”, astfel cum este definită la articolul 32, intră în domeniul de aplicare material al acestui regulament, ea poate beneficia de recunoaștere reciprocă și, prin urmare, poate „călători”. Pentru a adopta descrierea pe care se bazează Clubul: „art[icolul] 1 se referă la aplicarea regulamentului în cazul procedurii, care, în cazul unei cereri de executare în temeiul capitolului III, este stabilită în funcție de obiectul hotărârii care trebuie executată (în speță, hotărârea spaniolă)” și, „[o]dată ce se constată că regulamentul se aplică în raport cu această procedură, art[icolul] 1 nu mai are niciun rol”.

62.

Astfel cum subliniază Clubul, guvernul german, Regatul Unit și Comisia, articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 are o finalitate diferită și obiective diferite, și anume protejarea integrității ordinii juridice interne a unui stat membru și asigurarea faptului că statul său de drept nu este perturbat prin faptul că este obligat să recunoască o hotărâre străină incompatibilă cu o hotărâre a propriilor instanțe. Raportul Jenard a identificat acest principiu fundamental în Convenția de la Bruxelles ( 53 ). Curtea a invocat acest principiu în susținerea raționamentului său din Hotărârea Solo Kleinmotoren ( 54 ). Interpretarea articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se bazează astfel pe cerința de a nu perturba ordinea de drept din statul membru în care se solicită recunoașterea ( 55 ).

63.

Întrucât excluderea anumitor elemente din domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 44/2001 a creat riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile, trebuiau adoptate norme care să reglementeze aceste împrejurări. Acest risc din domeniul arbitrajului este recunoscut în mod expres în Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauza Rich și în Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Allianz și Generali Assicurazioni Generali ( 56 ). În temeiul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, se consideră că multe materii importante nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, inclusiv starea sau capacitatea persoanelor fizice, testamentele și succesiunile, falimentele, concordatele și securitatea socială. Prin urmare, suntem de acord cu teza susținută în observațiile Clubului, ale guvernului german, ale Regatului Unit și ale Comisiei în sensul că statul de drept și ordinea juridică internă ale statelor membre ar fi grav afectate dacă instanțele lor ar fi obligate să ignore hotărârile cu privire la toate aceste materii, pronunțate în cadrul competenței lor de alte instanțe din același stat membru și care au dobândit eventual autoritate de lucru judecat, în favoarea unei hotărâri, eventual ulterioare, provine de la o instanță dintr‑un alt stat membru și care se pronunță cu privire la același aspect. În lipsa unor dispoziții clare în sens contrar, este rezonabil să se concluzioneze că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să adopte dispoziții care ar avea un impact atât de perturbator asupra statului de drept în statele membre.

64.

Hotărârea pronunțată de Curte în cauza Hoffmann ( 57 ) arată de asemenea în mod clar că o hotărâre pronunțată de o instanță din statul în care se solicită recunoașterea unei hotărâri străine trebuie să fie luată în considerare în mod corespunzător, în pofida faptului că obiectul acestei prime hotărâri nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001. În cauza Hoffmann, print‑o hotărâre judecătorească germană s‑a dispus ca un soț să plătească pensie de întreținere soției sale de care era separat în Germania. Soțul a obținut ulterior o hotărârea de divorț din partea unei instanțe neerlandeze care nu a fost recunoscută în Germania. La data faptelor din litigiu, domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles excludea starea persoanelor fizice, dar includea obligațiile de plată a unor pensii alimentare între soți. În cadrul unei proceduri de executare a hotărârii germane în Țările de Jos, Curtea a fost întrebată dacă executarea trebuie refuzată în temeiul articolului 27 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles ( 58 ) pentru motivul că aceasta era ireconciliabilă cu hotărârea de divorț pronunțată în Țările de Jos. Curtea a statuat că instanța neerlandeză ar trebui să refuze executarea hotărârii germane. Ea a arătat în special că „hotărârile în cauză au consecințe juridice care se exclud în mod reciproc” și că „hotărârea străină, care presupune în mod necesar existența raportului matrimonial, ar trebui să fie executată, deși acel raport a fost dizolvat printr‑o hotărâre pronunțată într‑un litigiu între aceleași părți în statul în care se solicită executarea” ( 59 ).

65.

Suntem de acord cu Comisia că poziția adoptată de Curte în Hotărârea Hoffmann ( 60 ) este conformă cu cerințele sistemului de competențe instituit prin Regulamentul nr. 44/2001 în sensul că este consolidată validitatea în statul de origine a hotărârilor pronunțate în acest stat. Hotărârea germană și hotărârea de divorț pronunțată în Țările de Jos nu puteau coexista în același sistem juridic. Dacă Convenția de la Bruxelles ar fi permis o astfel de situație, ar fi fost subminat statul de drept în Țările de Jos ( 61 ). Având în vedere că, în scopul prezentei analize, nu există niciun motiv pentru a distinge între diferitele excepții prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, este lipsit de relevanță faptul că Hotărârea Hoffmann nu vizează articolul 1 alineatul (2) litera (d).

66.

În sfârșit, suntem de asemenea convinși de argumentul invocat de Club, de Regatul Unit și de Comisie, potrivit căruia o interpretare a articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 potrivit căreia hotărârile judecătorești naționale de punere în executare a sentințelor arbitrale precum hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 alineatul (2) în cauză nu ar intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, determină cel puțin două anomalii.

67.

În primul rând, în temeiul articolului 34 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, o hotărâre pronunțată anterior într‑un stat terț, care, prin definiție, nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, poate împiedica recunoașterea unei hotărâri ireconciliabile pronunțate ulterior într‑un alt stat membru decât cel în care se solicită recunoașterea. Pe de altă parte, o hotărâre ireconciliabilă pronunțată în statul membru în care se solicită recunoașterea, al cărei obiect ar fi considerat că nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, nu ar avea acest efect. Cu titlu de exemplu, o hotărâre pronunțată de o instanță din Bolivia, un stat terț, ar putea împiedica recunoașterea unei hotărâri pronunțate de o instanță din Irlanda, un stat membru, în Franța, un alt stat membru, în timp ce o hotărâre pronunțată de o instanță franceză nu ar putea fi invocată pentru a împiedica recunoașterea hotărârii irlandeze în Franța.

68.

În al doilea rând, o sentință arbitrală străină s‑ar afla într‑o poziție superioară în ordinea juridică a statului membru solicitat în raport cu o sentință arbitrală națională care a fost executată de instanțele statului membru respectiv. Atunci când un stat membru a recunoscut o sentință arbitrală străină în temeiul Convenției de la New York din 1958, acesta nu poate invoca ulterior Regulamentul nr. 44/2001 pentru a executa o hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru care contrazice respectiva sentință arbitrală străină. O sentință arbitrală națională executată prin intermediul unei hotărâri judecătorești în statul membru în care se solicită recunoașterea ar fi dezavantajată, întrucât nu ar beneficia nici de aplicarea Convenției de la New York din 1958 ( 62 ), nici de protecția conferită de articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. În speță, în ipoteza în care hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 nu împiedică executarea hotărârii spaniole în Anglia, sentința arbitrală ar fi lipsită de efecte juridice în jurisdicția sediului arbitrajului, dar ar putea fi totuși executată într‑un alt stat membru cu prioritate față de hotărârea spaniolă. Să luăm exemplul pe care Comisia l‑a dat în observațiile sale scrise. În cazul în care instanțele franceze ar considera că Convenția de la New York din 1958 le impune să recunoască sentința arbitrală, Regulamentul nr. 44/2001 nu s‑ar opune executării sentinței arbitrale în Franța, iar instanțele franceze nu ar fi obligate să recunoască hotărârea spaniolă în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu sentința arbitrală.

69.

În concluzie, suntem de acord cu Clubul, cu Regatul Unit și cu Comisia că o hotărâre pronunțată în temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul poate constitui o „hotărâre pronunțată […] în statul membru solicitat” în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, indiferent dacă aceasta intră sau nu în domeniul de aplicare material al acestui regulament.

70.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima și la a doua întrebare statuând că o hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale dată în temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul poate constitui o „hotărâre” relevantă pronunțată în statul membru solicitat în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, în pofida faptului că o astfel de hotărâre nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din regulamentul menționat.

71.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în ipoteza în care Curtea ar constata că articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, aceasta ar putea să se întemeieze pe articolul 34 punctul 1 din acest regulament pentru a refuza recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate de un alt stat membru ca urmare a existenței unei sentințe arbitrale naționale anterioare sau a unei hotărâri naționale anterioare prin care se preiau termenii respectivei sentințe arbitrale și pronunțate de o instanță din statul membru în care se solicită recunoașterea. În special, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă ar putea invoca articolul 34 punctul 1 sau dacă articolul 34 punctele 3 și 4 prevede în mod exhaustiv motivele pe baza cărora recunoașterea sau executarea poate fi refuzată ca urmare a res iudicata și/sau a caracterului ireconciliabil.

72.

Având în vedere răspunsul pe care îl propunem Curții la primele două întrebări, care soluționează problemele ridicate în litigiul principal și permite instanței de trimitere să soluționeze conflictul dintre hotărârea pronunțată în temeiul articolului 66 și hotărârea spaniolă, sugerăm că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate și având în vedere posibilitatea adoptării unei poziții diferite de către Curte în ceea ce privește răspunsul propus la primele două întrebări, vom aborda pe scurt a treia întrebare.

73.

Potrivit jurisprudenței Curții, articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat strict în măsura în care constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament. Se poate recurge la acesta doar în cazuri excepționale ( 63 ). Deși, în principiu, statele membre rămân libere să determine, în temeiul rezervei înscrise la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, cerințele propriei ordini publice, limitele acestei noțiuni sunt definite de acest regulament ( 64 ). Prin urmare, deși nu este de competența Curții să determine conținutul conceptului de ordine publică a unui stat membru, acesteia îi revine totuși obligația de a controla limitele în cadrul cărora instanța dintr‑un stat membru poate recurge la noțiunea respectivă pentru a nu recunoaște o hotărâre pronunțată în alt stat membru ( 65 ).

74.

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că invocarea noțiunii de ordine publică nu este avută în vedere decât atunci când recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru ar constitui o încălcare vădită a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului membru solicitat sau a unui drept recunoscut ca fundamental în această ordine juridică ( 66 ). În Hotărârea Hoffmann ( 67 ), Curtea a statuat că invocarea noțiunii de ordine publică, care nu este posibilă decât în cazuri excepționale, este în orice caz exclusă atunci când este vorba despre compatibilitatea unei hotărâri străine cu o hotărâre națională. Prin urmare, problema trebuie soluționată în temeiul articolului 27 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles ( 68 ).

75.

De asemenea, se poate face trimitere la Raportul Jenard ( 69 ), care a arătat că, „în convențiile existente, situația în care o hotărâre străină este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată de o instanță națională este fie tratată ca o chestiune de ordine publică, fie reglementată printr‑o dispoziție specială”. În acest raport se arată că „tratarea acestei chestiuni ca o chestiune de ordine publică ar prezenta riscul unei interpretări prea extensive a noțiunii de ordine publică”.

76.

În plus, astfel cum a arătat avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în cauza Salzgitter Mannesmann Handel, articolul 34 punctele 2, 3 și 4 din Regulamentul nr. 44/2001 constituie o lex specialis față de articolul 34 punctul 1, care are o natură generală. Această din urmă dispoziție nu este aplicabilă în măsura în care considerațiile de ordine publică relevante sunt vizate de celelalte excepții ( 70 ).

77.

Prin urmare, suntem de acord cu observația guvernului francez potrivit căreia legiuitorul Uniunii a intenționat să reglementeze în mod exhaustiv problema autorității de lucru judecat și/sau a caracterului ireconciliabil prin intermediul articolului 34 punctele 3 și 4 din Regulamentul nr. 44/2001, excluzând astfel posibilitatea de a se recurge la noțiunea de ordine publică în acest context. Rezultă că Curtea nu ar trebui să rețină o interpretare extensivă a articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 care ar limita efectul util al punctelor 3 și 4 ale acestuia sau ar facilita o eventuală eludare a condițiilor prevăzute la aceste puncte.

78.

În ipoteza în care Curtea ar statua că articolul 34 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplică împrejurărilor prezentei cereri de decizie preliminară, sugerăm, așadar, să se considere că instanța de trimitere nu poate invoca articolul 34 punctul 1 din acest regulament pentru a refuza recunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru ca urmare a existenței unei sentințe arbitrale naționale anterioare sau a unei hotărâri naționale anterioare prin care se preiau termenii respectivei sentințe arbitrale și pronunțate de o instanță din statul membru în care se solicită recunoașterea și că articolul 34 punctele 3 și 4 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede în mod exhaustiv motivele pentru care recunoașterea sau executarea poate fi refuzată pe baza autorității de lucru judecat și/sau a caracterului ireconciliabil.

79.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de High Court of Justice (England Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială) (Regatul Unit)] după cum urmează:

O hotărâre prin care se preiau termenii unei sentințe arbitrale în temeiul articolului 66 alineatul (2) din Legea din 1996 privind arbitrajul poate constitui o „hotărâre” relevantă pronunțată în statul membru solicitat în sensul articolului 34 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în pofida faptului că o astfel de hotărâre nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din regulamentul menționat.