1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește executarea a două mandate europene de arestare, precum și rolul instanțelor din statul membru emitent (în speță, instanțele române) și, respectiv, al instanțelor din statul membru de executare (în speță, instanțele germane) în asigurarea respectării de către statul membru emitent a Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ( 2 ). Cererea de decizie preliminară ridică problema dacă autoritățile judiciare ale statului membru de executare sunt obligate să refuze executarea unui mandat european de arestare ca urmare a încălcării de către statul membru emitent a drepturilor persoanei în cauză în temeiul Directivei 2016/343.

2.

Cauza privește un cetățean român care a fost condamnat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni în România. În acest context, instanțele române au emis trei mandate europene de arestare în vederea arestării și predării sale de către autoritățile germane în scopul executării, în România, a pedepselor privative de libertate care i‑au fost aplicate prin aceste condamnări. Întrebarea adresată Curții se referă la două dintre aceste trei mandate de arestare și privește, mai precis, aspectul dacă legalitatea predării unei persoane deținute în temeiul dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 3 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 4 ) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), depinde de respectarea de către statul membru emitent – în speță, de către România – a dispozițiilor articolelor 8 și 9 din Directiva 2016/343.

3.

Am ajuns la concluzia că normele relevante ale dreptului Uniunii în materie de drepturi fundamentale nu impun instanței de trimitere să refuze executarea mandatelor de arestare în discuție în litigiul principal în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584. Situație rămâne aceeași și potrivit Directivei 2016/343.

4.

Considerentele (1), (5), (6) și (10) ale Deciziei‑cadru 2002/584 sunt redactate după cum urmează:

[…]”

5.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 [TUE].”

6.

Articolul 3 din decizia‑cadru prevede un număr de „motive de neexecutare obligatorie” a mandatului european de arestare. Având în vedere situația de fapt prezentată de instanța de trimitere, niciunul dintre aceste motive nu se aplică în speță. Articolul 4 din decizia‑cadru prevede un număr de „motive de neexecutare facultativă” a unui mandat european de arestare. În mod similar, aceste motive nu se aplică în speță.

7.

Înainte de a fi modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, Decizia‑cadru 2002/584 conținea o prevedere, și anume articolul 5 alineatul (1), care stipula că, atunci când un mandat european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr‑o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii, predarea sa poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei respective că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent la care să fie prezentă. Acest articol a fost eliminat prin Decizia‑cadru 2009/299, care a introdus un nou articol 4a referitor la chestiunea deciziilor pronunțate în lipsă.

8.

Considerentul (1) al Deciziei‑cadru 2009/299 are următorul cuprins:

„Dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[ ( 5 )], astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de asemenea, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut și că, în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța, de bunăvoie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept.”

9.

Articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană”, prevede:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

[…]”

10.

Considerentele (9), (33), (35), (44) și (47) ale Directivei 2016/343 sunt redactate astfel:

[…]

[…]

[…]

[…]

11.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2016/343, intitulat „Obiect”:

„Prezenta directivă prevede norme minime comune cu privire la:

[…]

12.

Articolul 8 din Directiva 2016/343, intitulat „Dreptul de a fi prezent la proces”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente la propriul proces.

(2)   Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca:

(3)   O hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză.

(4)   Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.

[…]”

13.

Articolul 9 din directivă, intitulat „Dreptul la un nou proces”, are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a‑și exercita dreptul la apărare.”

14.

Articolul 10 din directivă, intitulat „Căi de atac”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate.

[…]”

15.

Articolul 83 din Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală, denumită în continuare „IRG”), în versiunea publicată la 27 iunie 1994 ( 6 ), modificată ultima dată prin articolul 4 din Legea din 10 decembrie 2019 ( 7 ), care transpune articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584, prevede la alineatul (1) punctul 3 că predarea în baza unui mandat european de arestare nu este permisă atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea. În anumite împrejurări, care sunt enumerate la articolul 83 alineatele (2), (3) și (4) din IRG, predarea unei persoane care nu a fost prezentă în persoană la proces este permisă ca derogare de la norma generală prevăzută la articolul 83 alineatul (1) punctul 3.

16.

Articolul 83 din IRG are următorul cuprins:

„[…]

(2) Prin derogare de la [articolul 83] alineatul (1) punctul 3, predarea este totuși permisă atunci când

1. Persoana condamnată

a) în timp util

aa) a fost citată personal pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea sau

bb) a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana condamnată a avut cunoștință de procesul stabilit,

și

b) a fost informată că poate fi pronunțată o decizie și în absența sa.

2. Persoana condamnată, având cunoștință de procedura îndreptată împotriva sa, la care a participat avocatul inculpatului, a împiedicat citarea, sustrăgându‑se de la judecată, sau

[…]”

17.

Din decizia de trimitere reiese că TR este un cetățean român care a fost condamnat de instanțele române pentru săvârșirea mai multor infracțiuni în România. În acest context, instanțele române au emis trei mandate europene de arestare în scopul executării pedepselor privative de libertate aplicate prin trei hotărâri distincte pronunțate de două instanțe diferite.

18.

Două dintre aceste mandate de arestare sunt relevante pentru prezenta cauză. În cauzele referitoare la fiecare dintre aceste două mandate, autoritățile române nu au reușit să îi comunice lui TR citația cu privire la procedura desfășurată în primă instanță. În ambele cazuri, s‑a încercat citarea lui personală la ultima sa adresă cunoscută în România. Citațiile au fost lăsate la adresa lui TR, procedura comunicării fiind considerată îndeplinită în conformitate cu legislația română la împlinirea unui termen de zece zile.

19.

Cu toate că nu a fost citat personal, TR avea cunoștință de procedura desfășurată în primă instanță și în fiecare dintre cele două cauze a ales, numit și mandatat un avocat care să îl apere și a fost într‑adevăr reprezentat de apărătorul ales în fiecare dintre cele două cauze. Cu toate acestea, TR nu a fost prezent în persoană la proces și a fost condamnat în lipsă.

20.

A fost formulat apel în ambele cauze. În cel puțin una dintre aceste cauze, cererea de apel a fost depusă de avocatul ales și mandatat de TR să îl apere în primă instanță. Împrejurările în care s‑au desfășurat aceste proceduri de apel nu reies cu claritate din dosarul transmis Curții, însă, în fiecare dintre cauze, TR a fost reprezentat de un avocat desemnat de instanță.

21.

TR s‑a deplasat în Germania în luna octombrie a anului 2018 și, pentru o perioadă scurtă cuprinsă între 29 octombrie 2018 și 30 ianuarie 2019, a fost înregistrat oficial ca rezident în orașul Bad Nauheim din landul Hessen. Potrivit unei declarații a partenerei sale, el a locuit ulterior mai întâi la Hessen, iar apoi, începând cu luna mai a anului 2019, la Hamburg, fără a‑și putea declara adresele, „întrucât era căutat de autoritățile române pentru distrugere prin incendiere” și, prin urmare, se sustrăgea urmăririi. Instanța de trimitere a considerat că această declarație era plauzibilă ( 8 ).

22.

De la momentul anulării înregistrării sale la adresa din Bad Nauheim și până la momentul arestării sale, TR nu a avut o adresă înregistrată oficial. La momentul arestării, el avea asupra sa documentele de identitate ale unei alte persoane, despre care a afirmat că ar fi ale fratelui său. El nu a oferit niciun motiv pentru faptul că se afla în posesia acelor documente de identitate și, potrivit informațiilor furnizate de poliție, TR utilizase în mod frecvent identitatea unui alt frate.

23.

Pe baza acestor elemente, instanța de trimitere a concluzionat că TR a fugit din România și s‑a ascuns în Germania pentru a se sustrage de la executarea hotărârilor pe care se întemeiază cele două mandate europene de arestare relevante pentru prezenta cauză.

24.

Prin decizia din 28 mai 2020, instanța de trimitere a constatat că, în cazul lui TR, erau îndeplinite condițiile de predare prevăzute la articolul 83 alineatul (2) punctul 2 din IRG. Instanța a considerat că, având cunoștință de procesele pe care se întemeiau mandatele europene de arestare, acesta fugise în Germania și, procedând astfel, a împiedicat citarea sa în persoană. În plus, instanța de trimitere a considerat, pe baza informațiilor furnizate de autoritățile române, că persoana acuzată a fost reprezentată de un apărător ales în ambele proceduri în primă instanță și de un apărător din oficiu desemnat de instanțele de apel în ambele proceduri în apel. Instanța de trimitere a statuat că predarea lui TR în temeiul celor două mandate europene de arestare era, prin urmare, permisă în conformitate cu legislația germană de punere în aplicare a Deciziei‑cadru 2002/584.

25.

Prin decizia din 24 iunie 2020, instanța de trimitere a admis cererea lui TR având ca obiect reexaminarea deciziei din 28 mai 2020. Apărătorul lui TR a susținut că predarea acestuia din urmă fără a i se garanta acordarea dreptului la un nou proces ar fi nelegală, în temeiul articolelor 8 și 9 din Directiva 2016/343, și a pus la îndoială compatibilitatea articolului 83 alineatul (2) punctul 2 din IRG cu Directiva 2016/343.

26.

Instanța de trimitere este acum chemată să stabilească dacă decizia sa din 28 mai 2020 ar trebui menținută sau dacă predarea lui TR ar trebui declarată nelegală.

27.

În aceste condiții, Hanseatisches Oberlandesgericht in Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„În materia deciziilor privind extrădarea în scopul urmăririi penale a unei persoane condamnate în lipsă dintr‑un stat membru al Uniunii Europene către alt stat membru, dispozițiile Directivei 2016/343, în special articolele 8 și 9 din aceasta, trebuie interpretate în sensul că legitimitatea extrădării, în special în cazul așa‑numitei sustrageri de la judecată, depinde de respectarea de către statul solicitant a condițiilor prevăzute de această directivă? ( 9 )”

28.

La 23 septembrie 2020, Curtea a hotărât să judece trimiterea preliminară potrivit procedurii de urgență, în temeiul articolului 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

29.

Curtea a decis de asemenea să invite România să facă orice precizări utile, în scris, cu privire la prezenta cauză, în conformitate cu articolul 109 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură.

30.

Generalstaatsanwaltschaft Hamburg, România și Comisia au formulat observații scrise cu privire la întrebarea preliminară. TR, Republica Federală Germania și Republica Polonă au prezentat observații orale în cadrul ședinței din 19 noiembrie 2020.

31.

Deși întrebarea, astfel cum este formulată de instanța de trimitere, urmărește o interpretare a Directivei 2016/343, instanța de trimitere solicită de fapt să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2016/343, și mai exact ale articolelor 8 și 9 din aceasta, au un efect asupra aplicării motivelor de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584. Pentru acest motiv, considerăm util să examinăm mai întâi Decizia‑cadru, în special articolul 4a din aceasta, și împrejurările în care Curtea a recunoscut că autoritatea judiciară de executare are obligația de a „pune capăt procedurii de predare”, înainte de a trecea la o analiză a Directivei 2016/343 și, în fine, a interacțiunilor dintre cele două acte normative.

32.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul încrederii reciproce dintre statele membre și principiul recunoașterii reciproce au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai exact, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta ( 10 ).

33.

Astfel, Curtea a statuat că principiul recunoașterii reciproce, care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare, implică, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, obligația statelor membre de a da curs unui mandat european de arestare. Autoritatea judiciară de executare nu poate refuza să execute un asemenea mandat decât în cazurile excepționale, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie, prevăzute la articolul 3 din decizia‑cadru, sau de neexecutare facultativă, prevăzute la articolele 4 și 4a din decizia‑cadru. În plus, executarea mandatului european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru ( 11 ).

34.

După cum se menționează la punctul 33 din prezentele concluzii, Decizia‑cadru 2002/584 cuprinde trei dispoziții referitoare la „motivele de neexecutare” a unui mandat european de arestare. În speță, nu se aplică niciunul dintre motivele de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3 sau dintre motivele de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 4. Dispoziția pertinentă în prezenta procedură este articolul 4a din decizia‑cadru, care cuprinde motive de „neexecutare facultativă” a unui mandat european de arestare. Articolul 4a prevede că autoritatea judiciară de executare „poate” refuza executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate în cazul în care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care se aplică una dintre mai multe excepții. În aplicarea acestor excepții, dacă este îndeplinită oricare dintre cele patru condiții enumerate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d), executarea procedurii de predare este obligatorie. Scopul acestei modificări a regimului juridic prevăzut de dispoziția dreptului Uniunii anterior în vigoare ( 12 ) a fost de a facilita predarea ( 13 ). De asemenea, a eliminat sarcina autorității judiciare de executare de a aprecia „caracterul suficient” al unei asigurări date de autoritatea judiciară emitentă. Așadar, articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584 nu impune autorității judiciare de executare obligația de a nu preda o persoană dacă aceasta nu a fost prezentă în persoană la proces, ci doar permite autorității judiciare de executare să procedeze astfel, iar aceasta doar dacă nu se aplică excepțiile de la motivele de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 4a. Dacă nu sunt îndeplinite criteriile pentru una sau mai multe dintre aceste excepții, autoritatea judiciară de executare este obligată să predea persoana în cauză, chiar dacă aceasta nu a apărut în persoană la proces.

35.

Conform informațiilor prezentate de instanța de trimitere, TR a fost reprezentat în ambele proceduri în primă instanță de un avocat ales și mandatat de acesta. Aceste proceduri par, așadar, a îndeplini condițiile prevăzute de articolul 4a alineatul (1) litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584, iar dacă acestea ar fi fost singurele proceduri desfășurate, executarea celor două mandate europene de arestare ar fi fost obligatorie.

36.

Totuși, în ambele cauze s‑a formulat apel. Din înscrisurile furnizate Curții nu este clar dacă procedurile de apel desfășurate în cele două cauze în România îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretat de Curte în jurisprudența sa din cauza Tupikas ( 14 ), și constituie astfel „hotărârea judecătorească prin care se statuează definitiv pe fondul cauzei” ( 15 ) în sensul acestei jurisprudențe. Dacă procedurile de apel sunt „procesele în urma cărora au fost pronunțate deciziile”, conform interpretării Curții, atunci acestea sunt procesele care trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) pentru ca executarea mandatului european de arestare să fie obligatorie. Dacă procedurile de apel nu sunt „procesele în urma cărora au fost pronunțate deciziile” – astfel cum ar putea sta lucrurile în cazul recursurilor care privesc exclusiv aspecte de drept –, atunci s‑ar părea că executarea mandatelor europene de arestare ar fi obligatorie. Din cererea de decizie preliminară nu reiese clar dacă informațiile transmise de autoritățile judiciare emitente române ar permite lămurirea acestei chestiuni.

37.

Totuși, astfel cum este prezentată Curții cauza de către instanța de trimitere, această instanță se confruntă cu o situație în care, în opinia sa, în urma evaluării circumstanțelor de fapt și ținând cont de informațiile cuprinse în mandatul european de arestare și de răspunsurile primite la solicitările transmise de această instanță autorităților române, predarea lui TR este facultativă în temeiul articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584 și este permisă în condițiile legislației naționale. Instanța de trimitere apreciază totodată că, pe baza evaluării acelorași fapte, există posibilitatea ca drepturile de care se bucură TR potrivit Directivei 2016/343 să fie încălcate în cazul în care nu i se admite rejudecarea cauzei în statul membru emitent (România), ceea ce autoritățile judiciare emitente (române) au refuzat să garanteze, și întreabă dacă, pentru a refuza predarea facultativă ( 16 ) a lui TR, în cazul în care consideră că există posibilitatea încălcării drepturilor garantate acestuia prin Directiva 2016/343, are obligația de a înlătura dispozițiile naționale care impun executarea mandatului european de arestare.

38.

Curtea a avut deja ocazia să interpreteze compatibilitatea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 cu prevederile articolelor 47 și 48 alineatul (2) din cartă în contextul unei excepții de la regula predării facultative în cazul condamnărilor în lipsă. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Melloni ( 17 ), persoana condamnată fusese reprezentată atât în primă instanță, cât și în apel de un apărător ales și mandatat de ea. Predarea sa de autoritățile judiciare de executare (spaniole) către statul membru emitent (Italia) a fost, așadar, obligatorie, nu facultativă, în temeiul dispozițiilor Directivei‑cadru 2002/584.

39.

Cu toate că dispozitivul hotărârii Curții în cauza Melloni este formulat ca și cum s‑ar referi la orice predare în temeiul articolului 4a alineatul (1) ( 18 ), această hotărâre trebuie interpretată ca făcând trimitere doar la cazurile în care, spre deosebire de speța de față, predarea este obligatorie, iar nu facultativă, cu alte cuvinte la cazurile în care se aplică una sau mai multe dintre excepțiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d). Hotărârea nu poate fi interpretată ca aplicându‑se oricărei situații în care predarea facultativă pe care statul membru de executare o poate autoriza în temeiul marjei sale de apreciere nu îndeplinește condițiile de aplicare a excepțiilor prevăzute de articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d). Acest lucru reiese clar și din analiza detaliată pe care Curtea o realizează la punctele 47-54 din respectiva hotărâre.

40.

Dacă instanța de trimitere ar fi constatat aplicabilitatea uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d), și anume că procedurile care au stat la baza emiterii mandatului european de arestare au respectat garanțiile procedurale reprezentate de oricare dintre aceste excepții, ar fi aplicabil răspunsul din Hotărârea Melloni conform căruia „articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 este compatibil cu cerințele care decurg din articolul 47 și din articolul 48 alineatul (2) din cartă”. Concluzia ar fi că lui TR nu i‑a fost încălcat dreptul fundamental la un proces echitabil, inclusiv dreptul de a fi prezent în persoană la proces.

41.

Astfel cum s‑a analizat la punctele 36 și 37 din prezentele concluzii, este posibil ca una dintre excepțiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a) sau (b) să fie aplicabile (deși acest lucru nu este deloc clar). Întrucât instanța de trimitere și‑a întemeiat întrebarea pe premisa că executarea mandatului european de arestare în cauză este guvernată de motivele de neexecutare facultativă, vom porni în continuare de la această premisă.

42.

Într‑un număr redus de cauze având ca obiect încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate, Curtea a recunoscut, „în anumite condiții, posibilitatea autorității judiciare de executare de a pune capăt procedurii de predare instituite prin Decizia‑cadru 2002/584” ( 19 ).

43.

Curtea a întemeiat această derogare excepțională pe dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 de la articolul 1 alineatul (3), care prevede că aceasta „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]”. Curtea a recunoscut în jurisprudența sa că principiile recunoașterii reciproce și încrederii reciproce pot fi limitate în împrejurări excepționale ( 20 ).

44.

În schimb, Curtea a precizat, astfel cum se arată în considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2002/584, că punerea în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către un stat membru a principiilor enunțate la articolul 2 TUE și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 7 TUE ( 21 ).

45.

Pe această bază, Curtea a stabilit anumite criterii pentru analiza pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să o realizeze atunci când se confruntă cu riscul ca drepturile fundamentale ale persoanei în cauză să fie încălcate de statul membru emitent în cazul predării solicitate. În contextul unei potențiale încălcări a interdicției tratamentelor inumane sau degradante prevăzute la articolul 4 din cartă de către statul membru emitent, aceste criterii impun autorității judiciare de executare să facă investigații suplimentare atunci când există „elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător” care demonstrează existența unor deficiențe și apoi „să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede” că persoana vizată va fi expusă unui risc real de încălcare a acestui drept fundamental ( 22 ). În caz afirmativ, autoritatea judiciară de executare trebuie să „solicite informații suplimentare” din partea autorității judiciare emitente și să își amâne decizia cu privire la predare până la obținerea „informațiilor suplimentare care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc”. În cazul în care existența acestui risc nu poate fi înlăturată într‑un termen rezonabil, autoritatea judiciară de executare trebuie să decidă „dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare” ( 23 ).

46.

Constatarea cu privire la existența riscului de încălcare a unui drept fundamental trebuie făcută de la caz la caz. În contextul unei potențiale încălcări a interdicției tratamentului inuman sau degradant, Curtea a statuat în cauza Generalstaatsanwaltschaft că autoritatea judiciară de executare este ținută să examineze „doar condițiile de detenție existente în cadrul penitenciarului în care este probabil […] ca persoana amintită să fie deținută” și doar „condițiile de detenție concrete și precise a persoanei în cauză care sunt relevante pentru a determina dacă aceasta va fi expusă unui risc real de tratament inuman sau degradant” ( 24 ).

47.

În contextul unei potențiale încălcări a dreptului la un proces echitabil, Curtea a aplicat în esență, în Hotărârea Minister of Justice and Equality ( 25 ), același criteriu cu cel aplicat în Hotărârea Aranyosi ( 26 ), după ce a constatat mai întâi că, dacă există un risc real de încălcare a dreptului fundamental de acces la o instanță independentă și astfel a „substanței dreptului fundamental la un proces echitabil” garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, așa cum este riscul real de încălcare a articolului 4 din cartă, o autoritate judiciară de executare ar putea, prin excepție, să se abțină de la a da curs unui mandat european de arestare în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 27 ).

48.

Elementele comune ale celor două hotărâri sunt, în primul rând, prezența „probelor” sau „elementelor” externe ‑ care trebuie să fie „obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător” și care, în cauzele vizând articolul 4 din cartă, constau în hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar în cauza vizând articolul 47 alineatul (2) din cartă, în propunerea motivată a Comisiei ( 28 ) ‑ care trebuie să demonstreze existența unor „deficiențe” care pot determina un risc real de încălcare a dreptului fundamental în discuție și, în al doilea rând, constatarea individuală, pe baza circumstanțelor specifice ale persoanei în cauză, că, dacă ar fi predată, persoana respectivă ar putea fi expusă unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental.

49.

Articolul 47 din cartă este intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”. La al doilea paragraf, acest articol prevede că „orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege”. Din explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale ( 29 ) reiese că articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO referitor la dreptul la un proces echitabil ( 30 ). Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede la alineatul (3) că, „în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă”.

50.

Dreptul de a fi prezent la proces face parte din esența dreptului fundamental la un proces echitabil. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, un acuzat poate să renunțe la dreptul de a fi prezent la ședința de judecată fie explicit, fie implicit prin comportamentul său ( 31 ), spre exemplu atunci când încearcă să se sustragă de la judecată. După cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „o denegare de dreptate are […] loc atunci când o persoană condamnată in absentia nu poate obține ulterior ca o instanță să hotărască din nou, după ascultarea sa, asupra temeiniciei acuzației în fapt și în drept, în cazul în care nu s‑a dovedit că a renunțat la dreptul de a se prezenta și de a se apăra […] sau că a avut intenția să se sustragă de la judecată” ( 32 ).

51.

În continuare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în condițiile în care persoana condamnată în lipsă nu a primit citație oficială, se ridică întrebarea dacă se poate considera că persoana în cauză a fost suficient informată cu privire la urmărirea penală și la proces pentru a putea decide să renunțe la dreptul de a fi prezentă sau să se sustragă de la judecată și a statuat că „anumite fapte constatate pot oferi indicii neechivoce că acuzatul are cunoștință de existența procedurilor penale împotriva sa și de natura și cauzele acuzațiilor și nu intenționează să participe la proces sau dorește să se sustragă de la judecată” ( 33 ).

52.

Această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului vizează însă cauze judecate în primă instanță. În ceea ce privește procedurile de apel, protecția dreptului de a fi prezent la proces este semnificativ mai limitată. În special, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului face o distincție între situațiile în care procedurile în recurs vizează doar aspecte de drept și cele în care instanța de apel poate examina cauza atât în fapt, cât și în drept, evaluând integral chestiunea vinovăției sau nevinovăției. În primul caz, este posibilă respectarea dispozițiilor articolului 6 din CEDO chiar dacă recurentului nu i se oferă ocazia de a fi ascultat în persoană, cu condiția să fi avut loc o ședință publică de judecată în primă instanță ( 34 ). În cel de al doilea caz, în special atunci când se solicită instanței de apel să mărească pedeapsa, este mai mare probabilitatea ca prezența acuzatului să fie indispensabilă ( 35 ).

53.

Faptele, astfel cum sunt descrise în cererea de decizie preliminară, nu detaliază natura procedurilor în apel în cauzele în care este implicat TR. Așadar, nu este clar care este criteriul în lumina căruia trebuie evaluate respectarea dreptului său de a fi prezent la proces și caracterul suficient al eforturilor depuse de autoritățile române pentru a‑l cita în procedurile de apel respective în scopul dreptului fundamental al lui TR de a fi prezent la proces, astfel cum este garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă și de articolul 6 paragraful 1 din CEDO.

54.

Cu toate acestea, faptele, astfel cum sunt prezentate în cererea de decizie preliminară, susțin cu claritate concluzia instanței de trimitere conform căreia TR s‑a sustras de la judecată atât în procedurile în primă instanță, cât și în apel. De asemenea, constatăm că TR avea cunoștință de existența procedurilor penale împotriva sa și de natura și cauza acuzațiilor aduse împotriva sa. Pe baza acestei concluzii, care intră în competența instanței de trimitere, dreptul fundamental al lui TR de a fi prezent la proces, astfel cum este garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, nu ar fi fost încălcat prin condamnarea sa în lipsă, confirmată în apel, ci prin refuzul ulterior al statului membru emitent de a îi garanta rejudecarea cauzei.

55.

Întrucât, raportându‑ne la modul în care sunt prezentate faptele în cererea de decizie preliminară, nu pare a fi fost încălcat niciun drept fundamental, nu are relevanță întrebarea dacă autoritatea judiciară de executare poate „pune capăt procedurii de predare” în conformitate cu jurisprudența Curții în cauzele Aranyosi și Căldăraru, Generalstaatsanwaltschaft și Minister for Justice and Equality.

56.

Este totuși necesar să analizăm dacă protecția asigurată de Directiva 2016/343 în plus față de cea garantată de articolul 47 al doilea paragraf din cartă și de articolul 6 paragraful 1 din CEDO limitează marja de apreciere a statului membru de executare în aplicarea motivelor de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584.

57.

Conform considerentului (9) al Directivei 2016/343, scopul directivei este de a consolida dreptul la un proces echitabil prin stabilirea unor norme minime comune privind, inter alia, dreptul de a fi prezent la proces. Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, această directivă are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală ( 36 ).

58.

Din structura Directivei 2016/343 și din căile de atac pe care le prevede rezultă cu claritate faptul că dispozițiile referitoare la dreptul de a fi prezent la proces se adresează statului membru în care are sau a avut loc procesul. Doar acest stat membru poate admite căile de atac specificate la articolul 9: dreptul la un nou proces.

59.

În schimb, articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584, se adresează, în mod logic, statelor membre altele decât cel în care a avut loc procesul și în care a fost condamnată persoana în cauză. Doar aceste state membre pot preda persoana urmărită statului membru în care aceasta a fost condamnată.

60.

Directiva‑cadru 2002/584 și Directiva 2016/343 nu au doar destinatari diferiți, ci reglementează și materii diferite.

61.

Astfel cum a arătat instanța de trimitere, domeniul de aplicare material al Directivei 2016/343 este, în măsura în care este relevant pentru cauza de față, limitat la cerințele minime aplicabile proceselor în lipsă desfășurate în statele membre. Extinderea domeniului de aplicare al Directivei 2016/343 la materia extrădării sau a procedurilor de predare ar necesita o justificare. Respectarea normelor minime aplicabile procedurilor naționale nu poate fi examinată în proceduri de extrădare sau de predare desfășurate într‑un alt stat membru: astfel de proceduri au loc deseori sub presiunea inerentă a timpului, exercitată de posibila arestare a persoanei în cauză, precum și în limitele firești ale capacității autorității judiciare de executare de a analiza compatibilitatea dispozițiilor altui sistem juridic, de multe ori redactate într‑o limbă străină, cu normele aplicabile ale dreptului Uniunii. O astfel de analiză ar depăși domeniul procedurii de extrădare și ar contraveni principiului recunoașterii reciproce și principiului încrederii legitime, care constituie piatra de temelie a cooperării judiciare. Dreptul extrădării trebuie, așadar, să se limiteze la o examinare selectivă.

62.

După cum se arată în cererea de decizie preliminară, aplicarea Directivei 2016/343, care ar limita marja de apreciere a statului membru în aplicarea articolului 4a din Directiva‑cadru 2002/584, nu este susținută nici de geneza directivei. După cum menționează instanța de trimitere în cererea de decizie preliminară, reiese din procesul‑verbal al reuniunii Comitetului de coordonare în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală (a se vedea Documentul 12955/14 al Consiliului din 9 septembrie 2014, p. 2 și următoarele) că Comisia s‑a pronunțat în favoarea unei armonizări a cerințelor Directivei 2016/343 și a legislației în materia extrădării, astfel cum este prevăzută la articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI, întrucât, în pofida domeniilor de reglementare diferite ale normelor, ambele cazuri ar viza cerințe minime ale unei proceduri penale naționale pe teritoriul Uniunii și, în consecință, reglementările ar fi indisociabil legate:

„According to the Commission, the rules that apply in case of the absence of a person at his or her trial are intrinsically linked to the right of that person to be present at the trial. This right and the criteria to judge suspects or accused persons in their absence would be two sides of the same coin [Conform Comisiei, normele aplicabile în cazul lipsei unei persoane de la procesul său sunt intrinsec legate de dreptul acelei persoane de a fi prezentă la proces. Acest drept și criteriile pe baza cărora sunt judecați suspecții sau acuzații în lipsă pot fi considerate ca fiind două fețe ale aceleași monede]” (p. 3).

63.

Totuși, Comisia nu a reușit să impună această idee, deoarece reprezentanții statelor membre au făcut trimitere la domeniile de reglementare și la obiectivele diferite și, prin urmare, au refuzat în unanimitate să extindă proiectul de directivă la legislația în materia extrădării:

„It was reminded that the Framework Decision was concluded in another legal context (with unanimity voting) and that it had another aim than the present draft Directive (mutual recognition versus establishing minimum rules). Hence, it would not be desirable to transpose the text of the Framework Decision into the draft Directive [S‑a reamintit faptul că decizia‑cadru a fost adoptată într‑un alt context juridic (cu unanimitate de voturi) și că avea un alt obiectiv decât prezentul proiect de directivă (recunoașterea reciprocă/stabilirea normelor minime). Așadar, nu ar fi de dorit să se transpună textul directivei‑cadru în proiectul de directivă]” (p. 2).

64.

Este necesar să se arate că dreptul fundamental de a fi prezent la proces în temeiul articolului 47 al doilea paragraf din cartă și al articolului 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum este definit de Curte și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, are un domeniu de aplicare semnificativ mai limitat decât dreptul de a fi prezent la proces în temeiul articolului 8 din Directiva 2016/343. Decizia autorității judiciare de executare de a pune capăt procedurii de predare poate fi justificată doar în temeiul riscului de încălcare a dreptului fundamental, mai restrâns, de a fi prezent la proces, iar nu în temeiul domeniului de aplicare, mai extins, al acestui drept astfel cum este prevăzut de directivă.

65.

În timp ce încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, inclusiv încălcarea dreptului fundamental de a fi prezent la proces, astfel cum este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, poate justifica decizia de a „pune capăt procedurii de predare”, în opinia noastră, riscul ca un stat membru să nu respecte pe deplin fiecare aspect al Directivei 2016/343, ori chiar certitudinea acestui fapt, nu justifică în sine încetarea procedurii de predare. Este necesar să reamintim în acest sens faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, limitele aplicate principiului încrederii reciproce sunt de strictă interpretare ( 37 ).

66.

În cazul în care statul membru de executare își exercită marja de apreciere în temeiul articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584, considerăm că nici nerespectarea cunoscută sau prezumată a dispozițiilor directivei de către statul membru emitent nu limitează, din perspectiva dreptului Uniunii, marja de apreciere a statului de executare în executarea unui mandat european de arestare.

67.

În cazul în care dreptul unei persoane de a fi prezentă la proces, drept prevăzut de Directiva 2016/343, este încălcat într‑un mod care nu constituie în același timp o încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, astfel cum este consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, calea de atac aflată la dispoziția persoanei în cauză este rejudecarea cauzei în statul membru în care persoana a fost condamnată în lipsă. Aceasta este calea de atac prevăzută la articolul 9 din Directiva 2016/343.

68.

Aceasta nu înseamnă că statul membru de executare nu are posibilitatea, dacă decide astfel, să țină cont de măsura în care statul membru emitent asigură respectarea tuturor drepturilor garantate persoanelor condamnate în lipsă de Directiva 2016/343. Înseamnă doar că, în lipsa încălcării unui drept fundamental protejat de Directiva 2016/343, această apreciere este la latitudinea statului membru respectiv.

69.

În lumina considerațiilor prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Hanseatisches Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg, Germania) după cum urmează:

În absența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, articolele 8 și 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale nu limitează marja de apreciere a statului membru de executare atunci când aplică regulile privind neexecutarea facultativă a unui mandat european de arestare în temeiul articolului 4a din Decizia‑cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, cu modificările aduse de Decizia‑cadru a Consiliului 2009/299/JAI din 26 februarie 2009.