1.

Această cerere de decizie preliminară este o consecință directă a hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele G4S Secure Solution ( 2 ), Bougnaoui și ADDH ( 3 ), precum și WABE ( 4 ) privind discriminarea pe motive de apartenență religioasă sau convingeri în sensul Directivei 2000/78 ( 5 ). Trimiterea preliminară rezultă dintr‑un litigiu între LF și SCRL, în cadrul căruia o candidatură spontană pentru efectuarea unui stagiu nu a fost luată în considerare din cauza refuzului candidatei de a respecta norma de neutralitate internă impusă angajaților întreprinderii. Această normă interzicea manifestarea oricărei convingeri religioase, filozofice sau politice, în special prin intermediul îmbrăcămintei, la locul de muncă ( 6 ).

2.

Prezenta cauză invită Curtea să abordeze, din nou, problema dacă angajaților unei întreprinderi private, inclusiv stagiarilor, li se poate interzice să poarte la locul de muncă anumite articole de îmbrăcăminte bazate pe precepte religioase. De asemenea, se impune o examinare a marjei de apreciere recunoscute statelor membre, în temeiul articolului 8 din Directiva 2000/78, pentru a adopta dispoziții mai favorabile protecției principiului egalității de tratament decât cele prevăzute de această directivă, în special prin tratarea apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv autonom de discriminare. În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii se vor limita la această din urmă chestiune.

3.

Directiva 2000/78 creează un cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Scopul acestei directive este de a combate discriminarea pe motive de „apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament” ( 7 ).

4.

În sensul Directivei 2000/78, prin „principiul egalității de tratament” se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate în articolul 1 din această directivă ( 8 ).

5.

În special, o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza oricăruia dintre aceste motive ( 9 ). În schimb, o discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană ( 10 ), cu excepția cazului în care această dispoziție, acest criteriu sau această practică este obiectiv justificată de un obiectiv legitim, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt adecvate și necesare ( 11 ).

6.

Directiva 2000/78 nu aduce atingere măsurilor prevăzute de legislația națională care, într‑o societate democratică, sunt necesare pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății publice și protecția drepturilor și libertăților semenilor ( 12 ).

7.

Statele membre pot de asemenea să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele consacrate de Directiva 2000/78 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională ( 13 ).

8.

În sfârșit, în sensul prezentei cauze, este important de reținut că în considerentul (28) al Directivei 2000/78 se precizează că directiva stabilește doar cerințe minime, oferind astfel statelor membre posibilitatea de a adopta sau de a menține dispoziții mai favorabile. Punerea în aplicare a Directivei 2000/78 nu poate justifica un regres în raport cu situația existentă în fiecare stat membru. În plus, sub titlul „Cerințe minime”, articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/78 prevede că statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile respectării principiului egalității de tratament decât cele prevăzute în directiva menționată. Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2000/78 prevede, de asemenea, că aplicarea acestei directive nu poate în niciun caz să constituie un motiv de diminuare a nivelului protecției împotriva discriminării deja acordate de statele membre în domeniile reglementate de directiva menționată.

9.

Loi du 10 mai 2007 tendant à lutter contre certaines formes de discrimination (Legea din 10 mai 2007 privind combaterea anumitor forme de discriminare, denumită în continuare „Legea generală antidiscriminare”) ( 14 ) transpune Directiva 2000/78 în legislația belgiană ( 15 ). Obiectivul legii este crearea unui cadru general de combatere a discriminării în domeniile încadrării în muncă și ocupării forței de muncă ( 16 ). Aceasta se aplică raporturilor de muncă ( 17 ), care includ, printre altele, raporturile care se stabilesc cu ocazia unei activități neremunerate, a unei munci prestate în cadrul unor convenții de stagiu, de formare profesională și de imersiune profesională ( 18 ).

10.

Lista criteriilor protejate împotriva discriminării este prezentată la articolul 4 punctul 4 din Legea generală antidiscriminare: „vârsta, orientarea sexuală, starea civilă, nașterea, averea, convingerea religioasă sau filozofică, convingerea politică, convingerea sindicală, limba, starea de sănătate actuală sau viitoare, un handicap, o caracteristică fizică sau genetică ori originea socială”.

11.

Potrivit articolului 7 din Legea generală antidiscriminare, orice distincție directă întemeiată pe unul dintre criteriile protejate menționate mai sus constituie o discriminare directă, cu excepția cazului în care această distincție directă este justificată în mod obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele de realizare a acestui scop sunt adecvate și necesare. Articolul 8 alineatul 1 din aceeași lege prevede însă că o distincție directă întemeiată, printre altele, pe convingerea religioasă sau filozofică nu poate fi justificată decât prin cerințe profesionale esențiale și determinante.

12.

LF, reclamanta din litigiul principal, este de religie islamică și poartă văl islamic. SCRL, întreprinderea pârâtă, are ca obiect principal de activitate închirierea și administrarea de locuințe sociale destinate persoanelor cu acces redus la piața locativă privată.

13.

În luna martie a anului 2018, LF a depus o candidatură pentru efectuarea unui stagiu neremunerat de șase săptămâni în cadrul SCRL, ca parte a studiilor sale profesionale în domeniul biroticii. Reclamanta a fost invitată la un interviu o săptămână mai târziu, în cadrul căruia a fost întrebată dacă ar fi de acord să respecte norma de neutralitate promovată în cadrul întreprinderii. Potrivit acestei norme prevăzute în Regulamentul de muncă al SCRL, „lucrătorii se angajează să respecte politica de neutralitate strictă care prevalează în cadrul întreprinderii. Prin urmare, aceștia se vor asigura că nu își manifestă în niciun fel, nici prin cuvinte, nici prin vestimentație, nici într‑un alt mod, convingerile religioase, filozofice sau politice, oricare ar fi acestea”. Întrebată cu privire la acest aspect, LF a răspuns că va refuza să își dea jos vălul pentru a respecta această normă.

14.

Întrucât nu s‑a dat curs candidaturii sale, în aprilie 2018, LF și‑a reînnoit candidatura de efectuare a unui stagiu în cadrul SCRL, propunând să poarte un alt tip de acoperământ. Cu toate acestea, ca răspuns la această comunicare, SCRL a informat‑o că nu i se poate oferi posibilitatea efectuării unui stagiu, deoarece în incinta societății nu este permis niciun tip de acoperământ, indiferent dacă este o șapcă, o căciuliță sau un văl.

15.

LF a formulat o acțiune în încetare în fața instanței de trimitere, contestând faptul că i s‑a refuzat efectuarea unui stagiu de practică, refuz pe care îl consideră ca fiind întemeiat direct sau indirect pe convingerile sale religioase și, în consecință, pe o încălcare a dispozițiilor Legii generale antidiscriminare ( 19 ).

16.

Instanța de trimitere consideră că candidatura reclamantei LF în vederea efectuării unui stagiu în serviciul SCRL constituie un raport de muncă ce se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 și al Legii generale antidiscriminare. Cu toate acestea, instanța consideră că interpretarea conceptului de discriminare directă pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78, necesită clarificări suplimentare din partea Curții. Printre chestiunile ridicate de instanța de trimitere se numără și cea referitoare la posibilitatea de a exercita o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește caracterul comparabil al situațiilor, care, potrivit Hotărârii G4S Secure Solutions, revine instanțelor naționale și din care se poate deduce existența unei discriminări directe.

17.

Instanța de trimitere se întreabă, de asemenea, dacă, prin pronunțarea Hotărârii G4S Secure Solutions, Curtea a intenționat să contopească într‑un singur criteriu protejat convingerile religioase, convingerile filozofice și convingerile politice, astfel încât să nu mai fie necesar să se distingă între aceste motive de discriminare. Aceasta ar presupune ca articolul 1 din Directiva 2000/78 să fie interpretat în sensul că apartenența religioasă și convingerile reprezintă două fațete ale aceluiași criteriu protejat. În opinia instanței de trimitere, răspunsul la această întrebare este esențial, întrucât, dacă apartenența religioasă și convingerile religioase ar trebui să fie clasificate împreună cu alte tipuri de convingeri (altele decât cele religioase), aceasta ar influența în mod semnificativ comparația care trebuie efectuată în scopul aprecierii existenței unei discriminări directe.

18.

În sfârșit, instanța de trimitere consideră că această întrebare ridică o altă problemă, și anume dacă o dispoziție a unei reglementări naționale care oferă o protecție distinctă pentru convingerile religioase, filozofice și politice poate fi considerată o dispoziție mai favorabilă respectării principiului egalității de tratament, în sensul articolului 8 din Directiva 2000/78.

19.

În aceste condiții, Tribunal du travail francophone de Bruxelles (Tribunalul pentru Litigii de Muncă francofon din Bruxelles, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, printre altele, următoarea întrebare preliminară:

„[…]

[…]”

20.

Cererea de decizie preliminară a fost depusă la grefa Curții la 27 iulie 2020. Regatul Belgiei, Republica Polonă, Comisia Europeană și părțile din litigiul principal au depus observații scrise.

21.

În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii tratează doar întrebarea prin care instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o dispoziție a unei reglementări naționale, precum articolul 4 punctul 4 din Legea generală antidiscriminare, poate fi considerată dispoziție mai favorabilă respectării principiului egalității de tratament, în sensul articolului 8 din Directiva 2000/78, și dacă poate fi interpretată în sensul că convingerile religioase, filozofice și politice ca motive distincte de discriminare.

22.

Cu titlu introductiv, trebuie să arătăm că în Hotărârea WABE, pronunțată după depunerea prezentei cereri de decizie preliminară, Curtea a declarat că, „în scopul aplicării Directivei 2000/78, termenii «apartenență religioasă» și «convingeri» se analizează ca două fațete ale unuia și același motiv de discriminare”. Mai precis, Curtea a precizat că „motivul de discriminare bazat pe apartenență religioasă sau convingeri trebuie distins de motivul întemeiat pe «opiniile politice sau de orice altă natură» și acoperă, așadar, atât convingerile religioase, cât și convingerile filozofice sau spirituale” ( 20 ).

23.

Întrebarea adresată în prezenta cauză necesită, așadar, să se examineze dacă, în pofida acestei interpretări a Curții în Hotărârea WABE, articolul 8 din Directiva 2000/78 oferă statelor membre posibilitatea de a exercita o anumită marjă de apreciere pentru a adopta și a interpreta legislația națională care să ofere protecție apartenenței religioase și convingerilor religioase, pe de o parte, și convingerilor filozofice sau spirituale, pe de altă parte, ca motive distincte de discriminare.

24.

În prezentele concluzii, într‑o primă etapă, ne vom referi la conținutul normativ al articolului 8 din Directiva 2000/78, precum și la marja de apreciere recunoscută de Curte statelor membre pentru a adopta dispoziții mai favorabile respectării principiului egalității de tratament. În continuare, vom explica raționamentul întrebării preliminare, precum și poziția adoptată de Marea Cameră a Curții în Hotărârile G4S Secure Solutions și WABE în ceea ce privește aprecierea discriminării în cadrul unei norme de neutralitate interne a unei întreprinderi private. În plus, vom examina dacă statele membre ar trebui să dispună de o marjă de apreciere pentru a proteja apartenența religioasă și convingerile religioase ca motiv autonom de discriminare. În sfârșit, vom analiza dacă o dispoziție națională precum articolul 4 punctul 4 din Legea generală antidiscriminare poate fi interpretat în sensul că instituie un cadru mai favorabil egalității de tratament la locul de muncă în ceea ce privește apartenența religioasă și convingerile religioase.

25.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2000/78, aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.

26.

Considerentul (28) al Directivei 2000/78 prevede că directiva stabilește doar cerințe minime, lăsând astfel statelor membre posibilitatea de a adopta sau de a menține dispoziții mai favorabile. Potrivit aceluiași considerent, punerea în aplicare a Directivei 2000/78 nu poate justifica un regres în raport cu situația existentă în fiecare stat membru.

27.

Enunțul formulat în considerentul (28) al Directivei 2000/78 se concretizează la articolul 8 din aceasta, intitulat „Cerințe minime”. În special, articolul 8 alineatul (1) menționat stabilește că statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile respectării principiului egalității decât cele prevăzute în directivă. Astfel, Directiva 2000/78 conține o dispoziție care permite statelor membre să adopte o reglementare ce prevede un nivel de protecție mai înalt decât cel garantat de directivă ( 21 ). Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2000/78 adaugă că aplicarea acestei directive nu poate în niciun caz să constituie un motiv de diminuare a nivelului protecției împotriva discriminării deja acordate de statele membre în domeniile reglementate de directiva menționată.

28.

Anterior Hotărârii WABE, Curtea a interpretat în mai multe rânduri articolul 8 din Directiva 2000/78, însă numai în contextul respectării normelor de procedură ( 22 ). Astfel, în Hotărârea Bulicke, Curtea a declarat că articolul 8 din Directiva 2000/78 nu se opune unei norme de procedură naționale, adoptată pentru a pune în aplicare directiva, care are ca efect modificarea unei reglementări anterioare ce prevede un termen pentru a solicita o despăgubire în caz de discriminare pe motive de sex ( 23 ). Mai recent, în Hotărârea Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI, Curtea a considerat că articolul 8 din Directiva 2000/78 nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o asociație de avocați al cărei obiect statutar constă în apărarea în justiție a persoanelor care au o anumită orientare sexuală are în mod automat calitatea de a iniția o procedură jurisdicțională prin care se urmărește asigurarea respectării obligațiilor care decurg din această directivă și, dacă este cazul, obținerea unei reparații ( 24 ).

29.

În schimb, în Hotărârea WABE, Curtea trebuia să stabilească, pe fond, dacă dispozițiile constituționale naționale care protejează libertatea de religie și de conștiință puteau să fie luate în considerare ca dispoziții mai favorabile, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/78, pentru a examina caracterul adecvat al unei diferențe de tratament bazate indirect pe motive de apartenență religioasă sau convingeri în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din aceeași directivă. În esență, întrebarea adresată urmărea obținerea unor clarificări cu privire la Hotărârea G4S Secure Solutions în ceea ce privește ponderea care trebuie acordată libertății de religie și de conștiință în contextul asigurării echilibrului între această libertate și alte obiective legitime care pot fi invocate pentru a justifica o discriminare indirectă pe motive de apartenență religioasă sau de convingeri.

30.

Într‑o abordare care evocă structura raționamentului utilizat în Hotărârea Melloni ( 25 ), Curtea a considerat că Directiva 2000/78 ilustrează faptul că legiuitorul Uniunii nu a procedat el însuși la concilierea necesară între, pe de o parte, libertatea de gândire, de conștiință și de religie și, pe de altă parte, obiectivele legitime care pot fi invocate pentru a justifica o diferență de tratament. Potrivit Curții, este de competența statelor membre și a instanțelor acestora să efectueze această conciliere ( 26 ), ținând seama de contextul propriu fiecărui stat membru ( 27 ). Curtea a recunoscut de asemenea că Directiva 2000/78 permite statelor membre o marjă de apreciere în cadrul concilierii necesare a diferitor drepturi și interese în discuție pentru a asigura un just echilibru între acestea din urmă ( 28 ), ceea ce permite introducerea, de exemplu, a unor cerințe mai ridicate cu ocazia examinării unei justificări a unei diferențe de tratament bazate indirect pe motive de apartenență religioasă sau convingeri ( 29 ).

31.

Întrebarea adresată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea WABE privea aplicarea articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/78 în contextul unei discriminări indirecte și justificarea acesteia în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din această directivă. Pentru acest motiv, hotărârea menționată nu soluționează problema în discuție în prezenta cauză, și anume dacă o dispoziție a unei reglementări naționale poate fi considerată mai favorabilă privind protecția împotriva tratamentului inegal, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/78, atunci când are impact asupra exercițiului comparativ care trebuie efectuat pentru aprecierea existenței unei discriminări directe în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78.

32.

Răspunsul la această întrebare depinde, înainte de toate, de nivelul de armonizare realizat de Directiva 2000/78, problemă ridicată de asemenea în Hotărârea WABE. În această privință, Curtea a precizat că Directiva 2000/78 lasă o marjă de apreciere statelor membre, ținând seama de diversitatea abordărilor acestora în ceea ce privește locul pe care îl acordă în cadrul lor apartenenței religioase sau convingerilor ( 30 ).

33.

Pentru motive care nu necesită dezvoltări mai ample după precizarea clară din partea Curții în Hotărârea WABE ( 31 ), apare ca fiind acceptat faptul că, prin instituirea unor cerințe minime, Directiva 2000/78 a fost adoptată doar în vederea stabilirii unei armonizări parțiale a normelor pertinente în materie de egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Acesta lasă astfel loc unor abordări diferite care trebuie adoptate la nivel național între puncte de vedere concurente cu privire la modul în care se poate aborda în mod corect și legitim discriminarea ( 32 ). În ceea ce privește apartenența religioasă și convingerile, gradul de uniformitate sau diversitate preferat în anumite state membre este în mod cert susceptibil să afecteze aceste alegeri, așa cum vom explica în continuare în prezentele concluzii.

34.

Problema dacă marja de apreciere acordată statelor membre în temeiul articolului 8 din Directiva 2000/78, astfel cum a fost recunoscută de Curte, permite respectarea apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv autonom de discriminare în dreptul național trebuie apreciată ținând seama pe deplin de influența acestei abordări asupra comparației care trebuie efectuată în fiecare caz concret și de gradul de protecție pe care îl implică acest exercițiu. În această privință, este important de subliniat că, în pofida obiectivității lor aparente, atât tipul de comparație utilizat pentru a aprecia existența unei discriminări, cât și cercul de referință delimitat în acest scop presupun judecăți cu efecte profunde în ceea ce privește nivelul dezirabil de egalitate în societate ( 33 ).

35.

Pentru a înțelege raționamentul care stă la baza întrebării adresate, trebuie amintit că, pentru a se constata o discriminare în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Directiva 2000/78 impune prezența unui tratament diferențiat sau a unui dezavantaj în raport cu, printre altele, „apartenența religioasă sau convingeri”. Această discriminare este directă, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78, dacă o persoană care aderă la o religie sau la anumite convingeri este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât o altă persoană care se află într‑o situație asemănătoare. Aceasta implică în esență să se stabilească dacă există o legătură indisociabilă între diferența de tratament analizată și motivul apartenenței religioase sau al convingerilor ( 34 ). În schimb, discriminarea este indirectă, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/78, dacă o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, în raport cu altă persoană ( 35 ).

36.

În ambele cazuri, modalitatea în care se efectuează această comparație, pentru aprecierea existenței unui tratament diferențiat, joacă un rol esențial, întrucât este în mod cert capabilă să influențeze tipul de discriminare prezent într‑un caz concret. Acest aspect ar fi irelevant în ipoteza în care justificările care privesc fiecare tip de discriminare nu ar fi semnificativ diferite și, în consecință, gradul de control care trebuie aplicat nu ar diferi pentru fiecare dintre ele ( 36 ).

37.

Observăm că, în mod tradițional, Directiva 2000/78 a fost interpretată ca interzicând discriminarea în interiorul grupului și în raport cu alte grupuri, ceea ce, în esență, presupunea compararea persoanelor care au în comun o anumită caracteristică protejată (în interiorul grupului) cu persoane care nu prezintă caracteristica protejată (în afara grupului) ( 37 ).

38.

Hotărâri recente pronunțate de Curte demonstrează totuși un reviriment către o abordare axată nu pe discriminarea în raport cu alte grupuri, ci mai degrabă pe discriminarea în interiorul grupului. În special, în Hotărârea VL ( 38 ), pronunțată în materie de discriminare pe motive de handicap, Curtea a indicat în mod expres că Directiva 2000/78 nu precizează nicidecum persoana sau grupul de persoane care pot servi drept referință pentru a aprecia existența unei discriminări pe acest motiv. Curtea a considerat astfel că interzicerea unor acte de discriminare nu poate fi limitată doar la diferențele de tratament dintre persoanele cu handicap și persoanele fără handicap, ci trebuie să se concentreze, dimpotrivă, pe existența unei diferențe de tratament între persoanele vizate de acest motiv comun.

39.

Comparația în interiorul grupului necesită o evaluare a existenței unei discriminări în cadrul unui grup compus din persoane care au în comun aceeași caracteristică protejată. Aceasta urmărește, potrivit Curții, să evite diminuarea protecției acordate de Directiva 2000/78 ( 39 ), concentrându‑se mai degrabă pe identificarea greutăților relative cu care se confruntă anumite persoane care fac parte dintr‑un grup delimitat pe baza aceleiași caracteristici protejate decât pe căutarea similitudinilor și a diferențelor între două grupuri care nu au în comun această caracteristică ( 40 ). Din acest punct de vedere, comparația în interiorul grupului extinde domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 printr‑o atenție sporită acordată dezavantajelor mai puțin vizibile ( 41 ) și prin extinderea protecției egalității la persoanele defavorizate din cadrul unui anumit grup. Ne vom referi mai jos, în prezentele concluzii, la modul în care, în Hotărârea WABE, Curtea a efectuat o comparație în cadrul unui aceluiași grup în vederea aprecierii existenței unei discriminări pe motive de apartenență religioasă sau de convingeri.

40.

Cu toate acestea, protecția mai eficientă a egalității care decurge din comparațiile în interiorul grupului depinde în mare măsură de cercul de persoane delimitat în scopul efectuării acestei comparații. Astfel, după cum a arătat avocatul general Bobek în Concluziile prezentate în cauza Cresco Investigation ( 42 ), delimitarea cercului în scop comparativ – în sens larg sau restrâns – este de natură să influențeze noțiunile de discriminare directă și indirectă în raport cu Directiva 2000/78 și poate conduce la rezultate divergente chiar și în prezența unui set de fapte similare.

41.

În esență, dacă apartenența religioasă și convingerile religioase sunt protejate împreună cu convingerile filozofice și spirituale, atunci persoana de referință pentru realizarea comparației este redusă ca urmare a extinderii cercului de persoane care compun grupul în scopuri comparative vizat de caracteristica protejată. În contextul normei de neutralitate interne la locul de muncă, un angajat care pretinde că a fost discriminat din cauza apartenenței sale religioase sau a convingerilor sale religioase ar fi considerat ca făcând parte dintr‑un grup care include persoanele care practică anumite convingeri filozofice sau spirituale. În principiu, nu poate fi constatată nicio discriminare directă dacă norma de neutralitate internă se aplică în mod egal tuturor membrilor grupului respectiv, deoarece o legătură cauzală directă între această normă și criteriul protejat va fi mai puțin vizibilă. Aceasta ar fi situația și în cazul salariaților unei întreprinderi vizați de obligații vestimentare impuse de apartenența lor religioasă.

42.

În schimb, în cazul în care apartenența religioasă și convingerile religioase sunt protejate ca motiv autonom de discriminare, comparația se va efectua între persoanele afectate din cauza apartenenței religioase și a convingerilor lor religioase, lăsând deoparte persoanele afectate din cauza convingerilor lor filozofice sau spirituale. O comparație în interiorul grupului, în raport cu norma de neutralitate internă în cauză, ar presupune în acest caz o evaluare a situației salariaților care respectă obligațiile vestimentare impuse de apartenența religioasă față de cea a salariaților care nu sunt ținuți de aceste obligații. Se poate susține că o inegalitate de tratament ce rezultă dintr‑o normă care interzice purtarea la locul de muncă a hainelor impuse de apartenența religioasă poate fi considerată mai degrabă ca fiind indisociabil legată de criteriul de protecție aplicat salariaților vizați de obligații religioase, dat fiind că aceștia din urmă nu ar putea îndeplini cerințele acestei norme decât dacă renunță la respectarea obligațiilor impuse de confesiunea lor.

43.

Rezultă că extinderea cercului de persoane pentru comparația în interiorul grupului favorizează uniformitatea în cadrul acestui grup prin diluarea elementelor de diferențiere care îi individualizează pe membrii săi, în timp ce reducerea acestui cerc de persoane favorizează diversitatea prin faptul că face mai vizibile elementele de diferențiere care necesită protecție.

44.

Nu este necesar să se detalieze modul în care delimitarea grupului în scopuri comparative afectează de fapt concluzia potrivit căreia o normă de neutralitate internă poate să dea naștere fie la o discriminare directă, fie la o discriminare indirectă în sensul Directivei 2000/78. Ne limităm să arătăm că etosul pe care se întemeiază Directiva 2000/78 în ceea ce privește discriminarea pe motive de apartenență religioasă sau de convingeri religioase se manifestă diferit după cum salariații vizați de obligațiile vestimentare religioase sunt considerați ca fiind discriminați fie direct, fie indirect printr‑o normă de neutralitate internă. Într‑adevăr, în timp ce constatarea unei discriminări directe se întemeiază pe o abordare care interzice, în principiu, practicile discriminatorii față de acești salariați, supusă doar unui regim limitativ de justificări, constatarea unei discriminări indirecte permite asigurarea echilibrului între drepturi și libertăți opuse în contextul justificării acestora și adoptă, prin urmare, o perspectivă mai consecinționistă față de discriminare.

45.

Este important de reținut că alegerea între cele două abordări este inevitabilă atunci când se decide dacă o normă de neutralitate internă constituie fie o discriminare directă, fie una indirectă în ceea ce privește salariații care trebuie să se supună unor obligații vestimentare de natură religioasă. În acest sens, este esențial să se stabilească dacă diferențele care decurg din apartenența religioasă sau din convingeri religioase, și anume vestimentația obligatorie, trebuie abordate prin promovarea uniformității la locul de muncă printr‑o interzicere generalizată a acestor diferențe, instituită în termeni de încadrare în muncă într‑o întreprindere, sau, alternativ, prin promovarea diversității prin normalizarea acestor diferențe.

46.

Marea Cameră a Curții a adoptat o poziție clară, mai întâi în Hotărârea G4S Secure Solutions și, ulterior, în Hotărârea WABE, cu privire la modul de structurare a aprecierii discriminării pe motive de apartenență religioasă sau de convingeri în ceea ce privește salariații vizați de obligații vestimentare religioase în contextul aplicării unei norme de neutralitate interne.

47.

În special, Curtea a declarat că o normă de neutralitate internă care interzice purtarea oricărui semn vizibil care exprimă convingeri politice, filozofice sau religioase la locul de muncă nu constituie o discriminare directă, întrucât are în vedere în mod nediferențiat orice manifestare a unor asemenea convingeri și îi tratează în mod identic pe toți lucrătorii întreprinderii, impunându‑le o neutralitate vestimentară ( 43 ). În opinia Curții, atât timp cât toți salariații unei întreprinderi, priviți omogen, sunt tratați în mod egal, nu se poate considera că există o discriminare directă atunci când se aplică o astfel de normă, inclusiv față de lucrătorii care respectă anumite reguli vestimentare ca urmare a unor precepte religioase ( 44 ).

48.

În primul rând, este important de reținut că, pentru a face constatarea anterioară, Curtea a stabilit în Hotărârea WABE că aprecierea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau de convingeri într‑o cauză privind o normă de neutralitate internă trebuie să se bazeze pe o comparație în interiorul grupului. Făcând trimitere la Hotărârea VL ( 45 ), Curtea a statuat în mod explicit că formularea, contextul și scopul Directivei 2000/78 nu limitează cercul persoanelor în raport cu care poate fi efectuată o comparație la persoanele care nu aderă la o anumită religie sau la anumite convingeri ( 46 ). Potrivit Curții, având în vedere că Directiva 2000/78 are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive, printre altele, de apartenență religioasă sau de convingeri, aceasta trebuie să ofere oricărei persoane o protecție eficientă împotriva discriminării bazate, printre altele, pe acest motiv ( 47 ).

49.

În al doilea rând, în ceea ce privește definiția cercului de referință utilizat în scopuri comparative, Curtea l‑a definit în sensul în care acesta nu cuprinde doar salariații care practică o religie sau convingeri religioase. Definiția a luat în considerare și acei salariați care manifestă convingeri filozofice sau spirituale. Astfel cum s‑a arătat deja, aceasta este consecința interpretării, în sensul Directivei 2000/78, a noțiunilor „apartenență religioasă sau convingeri” de la articolul 1 ca acoperind ambele tipuri de convingeri ( 48 ). În plus, în motivarea sa, Curtea a presupus că „fiecare persoană poate avea fie o religie, fie convingeri”. În practică, aceasta conduce la includerea, în grupul de referință folosit în scopuri comparative, a tuturor salariaților întreprinderii și la concluzia, în consecință, că o normă de neutralitate internă, în măsura în care se aplică în mod general și nediferențiat, nu instituie o diferență de tratament întemeiată pe un criteriu indisociabil legat de apartenență religioasă sau de convingeri ( 49 ).

50.

Trebuie să recunoaștem că, în opinia noastră, în Hotărârea WABE, Curtea a interpretat grupul în scopuri comparative în așa fel încât a diluat toate trimiterile la tratamentul diferențiat în ceea ce privește salariații care nu își manifestă doar apartenența religioasă sau convingerile religioase, ci le respectă prin purtarea unei anumite ținute vestimentare. Din acest punct de vedere, chiar dacă este citată în mod repetat, această abordare pare să se abată de la Hotărârea VL ( 50 ), în care Curtea a subliniat dezavantajele relative suferite de anumite persoane din cadrul unui grup vizat de aceeași caracteristică protejată. În schimb, ca o consecință a Hotărârii WABE, salariații care respectă obligațiile vestimentare religioase se confruntă cu dilema, în sensul propriu al cuvântului ( 51 ), de a alege între păstrarea unui loc de muncă într‑o întreprindere și respectarea obligațiilor impuse de propria credință. Cercul delimitat servește de asemenea drept temei pentru constatarea Curții că aplicarea unei norme de neutralitate interne este în măsură să determine lucrătorilor ce respectă obligațiile vestimentare impuse de apartenența religioasă doar o „neplăcere specială” ( 52 ).

51.

Acestea fiind spuse, Hotărârile G4S Secure Solutions și WABE demonstrează o abordare fermă din partea Curții în ceea ce privește evaluarea existenței unei discriminări pe motive de apartenență religioasă sau de convingeri atunci când se examinează o normă de neutralitate internă. Această abordare exclude discriminarea directă chiar și în ceea ce privește lucrătorii cărora apartenența religioasă sau convingerile religioase le impun obligații vestimentare. Numai o interdicție expresă, în cadrul normei de neutralitate interne privind purtarea unor semne evidente de mari dimensiuni care exprimă convingeri religioase, poate duce la constatarea unei discriminări directe ( 53 ). Cu toate acestea, Curtea nu lasă deschisă instanțelor naționale sarcina examinării chestiunii dacă aplicarea unei norme de neutralitate interne poate fi considerată discriminare indirectă, susceptibilă de a fi justificată în mod obiectiv, dacă persoanele care aderă la o anumită religie sau la numite convingeri sunt dezavantajate în mod special ( 54 ). În acest context, echilibrul între, pe de o parte, libertatea de a desfășura o activitate comercială, recunoscută la articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 55 ), și, pe de altă parte, libertatea de gândire, de religie și de conștiință, garantată la articolul 10 din cartă, devine în mod special pertinent ( 56 ).

52.

Pentru a stabili dacă marja de apreciere acordată statelor membre în temeiul articolului 8 din Directiva 2000/78, astfel cum aceasta a fost recunoscută de Curte, permite protecția autonomă a apartenenței religioase și a convingerilor religioase în dreptul intern, am dori să subliniem, de la bun început, că singurul raționament care susține că apartenența religioasă și convingerile religioase, pe de o parte, și convingerile filozofice și spirituale, pe de altă parte, trebuie analizate ca două fațete ale aceluiași motiv unic de discriminare rezultă din cuprinsul punctului 47 din Hotărârea WABE.

53.

Potrivit raționamentului Curții, această interpretare rezultă din formularea articolului 1 din Directiva 2000/78, care se referă la „apartenență religioasă sau convingeri” privite împreună, separate doar de conjuncția „sau”, precum și din cea a articolului 19 TFUE, potrivit căruia legiuitorul Uniunii poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate, printre altele, pe „religie sau convingeri”, și a articolului 21 din cartă, care privește, printre diferitele motive de discriminare pe care le menționează, „religia sau convingerile”.

54.

Prin urmare, este clar că Curtea nu a stabilit existența unei identități între apartenența religioasă și convingerile religioase, pe de o parte, și convingerile filozofice și spirituale, pe de altă parte, care ar putea împiedica statele membre, din punct de vedere conceptual, să stabilească o protecție autonomă și distinctă pentru fiecare dintre aceste elemente. Dimpotrivă, din Hotărârea WABE pare să rezulte că legislația națională de punere în aplicare a Directivei 2000/78 poate opta pentru recunoașterea unei protecții autonome prin formulări precum „apartenență religioasă și convingeri religioase, convingeri filozofice” în lista motivelor de discriminare, pentru a urma raționamentul Curții.

55.

În plus, dacă, potrivit Hotărârii WABE, articolul 8 din Directiva 2000/78 trebuie considerat ca recunoscând o marjă de apreciere statelor membre în temeiul locului rezervat apartenenței religioase și convingerilor în cadrul sistemelor lor respective, această marjă trebuie să poată acoperi în mod necesar orice element de apreciere a existenței unei discriminări care ar putea afecta un astfel de loc, precum și sensul și semnificația apartenenței religioase și ale convingerilor religioase în statul membru în cauză. Având în vedere că alegerea făcută în a proteja apartenența religioasă și convingerile religioase ca motiv autonom de discriminare este de natură să influențeze, după cum s‑a explicat deja, constatarea unei discriminări directe sau indirecte într‑un caz specific și, în consecință, gradul de protecție acordat acestui motiv într‑un stat membru, o dispoziție națională care optează pentru o astfel de protecție autonomă intră, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al articolului 8 din Directiva 2000/78.

56.

În această privință, trebuie să se înțeleagă că, dacă marja de apreciere recunoscută de articolul 8 din Directiva 2000/78 ar fi limitată doar la etapa justificării unei discriminări indirecte, așa cum a recunoscut deja Curtea în cauza WABE, și inaplicabilă altor elemente ce ar putea influența definirea cercului de referință al persoanelor în scopuri comparative, statele membre ar putea fi împiedicate să decidă asupra unor aspecte sensibile și legitime cu privire la apartenența religioasă și convingerile religioase care, în cele din urmă, determină nivelul de uniformitate sau de diversitate pe care ar dori să îl introducă – sau să îl mențină – în propriile societăți. Nu considerăm că scopul Directivei 2000/78, prin stabilirea unor „cerințe minime” pentru normele relevante în materie de egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, a fost acela de a împiedica statele membre să facă astfel de alegeri.

57.

În prezentele concluzii, am explicat modul în care protecția autonomă a apartenenței religioase și a convingerilor religioase poate, fără îndoială, să conducă la o normă de neutralitate internă, în cadrul unei comparații în interiorul grupului, care să fie considerată ca fiind indisolubil legată de acest criteriu de protecție atunci când este aplicată angajaților vizați de obligații vestimentare religioase ( 57 ). În acest caz, s‑ar putea considera că această normă ar da naștere la o inegalitate de tratament a acestor salariați, interzisă ca fiind o discriminare directă, în măsura în care aceștia nu ar putea să îndeplinească aceste cerințe decât dacă ar renunța la respectarea obligațiilor prevăzute de propria credință.

58.

De asemenea, am subliniat că, dincolo de aspectele tehnico‑juridice care rezultă din constatarea unei discriminări directe sau indirecte în ceea ce privește o normă de neutralitate internă, discriminarea directă răspunde unei abordări care interzice, în principiu, inegalitatea de tratament, subordonată doar unui regim de justificare închisă, care include, de exemplu, securitatea publică și prevenirea infracționalității, cerințele de natură profesională și acțiunile pozitive. În schimb, discriminarea indirectă răspunde unei abordări mai consecinționiste, deoarece permite o justificare pe baza evaluării comparative a unor drepturi și libertăți opuse, și anume dreptul de a desfășura o activitate comercială și libertatea de religie, de conștiință și de gândire. Vor exista cazuri în care dreptul de a desfășura o activitate comercială dintre aceste drepturi va prevala asupra libertății de religie, de conștiință și de gândire.

59.

Am dori să adăugăm acum că această constatare, potrivit căreia o normă de neutralitate internă prilejuiește fie discriminare directă, fie, alternativ, discriminare indirectă, se întemeiază, de asemenea, pe două teze contrare cu privire la modul de abordare a prejudecăților împotriva diferențelor care decurg din apartenență religioasă sau convingeri religioase în societate. În esență, o abordare bazată pe discriminarea directă are ca premisă normalizarea acestor diferențe la locul de muncă printr‑o examinare mai strictă a prejudecăților. Aceasta pornește de la ipoteza că diferențele care decurg din apartenența religioasă și din convingerile religioase sunt mai bine abordate prin promovarea toleranței și a respectului, ceea ce, la rândul său, duce la acceptarea unui grad mai mare de diversitate. Dimpotrivă, o abordare bazată pe „discriminare indirectă” presupune necesitatea de a tolera un anumit grad de prejudecată a publicului față de diferențele religioase ( 58 ) dacă se demonstrează că întreprinderea în cauză ar putea suferi, în caz contrar, consecințe economice negative grave ( 59 ). În acest context, se consideră că diferențele care decurg din apartenența religioasă și din convingerile religioase sunt abordate mai bine la locul de muncă prin promovarea uniformității prin intermediul interdicției generalizate ce rezultă dintr‑o normă de neutralitate internă.

60.

În prezentele concluzii, nu intenționăm să argumentăm care este cel mai potrivit mod de a exprima – așa cum am observat deja la punctul 44 din prezentele concluzii – etosul pe care se întemeiază legislația antidiscriminare pe motive de apartenență religioasă sau convingeri religioase. Cu toate acestea, considerațiile anterioare demonstrează că protecția apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv autonom de discriminare are un impact asupra locului acordat apartenenței religioase și convingerilor religioase în cadrul statelor membre, în termeni de uniformitate sau diversitate. Prin urmare, articolul 8 din Directiva 2000/78 trebuie, în opinia noastră, să fie interpretat în sensul de a permite statelor membre să adopte o atare protecție autonomă ca mijloc legitim de a se stabili, în primul rând, dacă angajații vizați de obligații vestimentare de natură religioasă ar trebui să nu fie puși, ca o chestiune de principiu, într‑o situație în care ar putea fi nevoiți să aleagă între respectarea preceptelor care decurg din credința lor și păstrarea locului lor de muncă. În al doilea rând, acestea trebuie să își păstreze, de asemenea, competența de a defini modul în care doresc să contracareze prejudecățile față de diferențele care decurg din apartenența religioasă sau convingerile religioase la locul de muncă.

61.

Un alt element legitim în legătură cu care statele membre ar trebui să își poată exprima o poziție, strâns legat de cel precedent, este dacă apartenența religioasă și convingerile religioase trebuie considerate drept o „caracteristică indisociabilă” a persoanelor.

62.

Într‑adevăr, nu se poate exclude ca apartenența religioasă și obligațiile pe care aceasta le implică să fie concepute, în anumite state membre, ca fiind atât de intim legate de o persoană încât să merite să fie protejate ca o caracteristică indisociabilă a ființei sale. În acest context, protecția unui angajat căruia o normă de neutralitate internă îi impune renunțarea la obligațiile vestimentare prescrise de propria credință, ca o condiție pentru a‑și păstra locul de muncă, ar putea fi considerată ca fiind mai bine rezolvată printr‑o abordare ce ar considera o astfel de normă ca fiind legată în mod inextricabil de motivul apartenenței religioase, considerată în mod autonom, și, prin urmare, ca fiind un tratament inegal interzis ca discriminare directă. În această privință, trebuie să atragem atenția asupra aspectului că, potrivit jurisprudenței Curții, conținutul specific al obligațiilor de natură religioasă, inclusiv obligațiile în legătură cu vestimentația și natura lor obligatorie, se întemeiază pe o apreciere care este numai de competența instanțelor naționale să o efectueze ( 60 ).

63.

Am dori să subliniem că, în temeiul Directivei 2000/78, Curtea a recunoscut o astfel de protecție directă împotriva discriminării în cazurile în care persoana în discuție nu avea posibilitatea de a renunța la o caracteristică indisociabilă a propriei ființe, cum ar fi vârsta ( 61 ) sau orientarea sexuală ( 62 ). De exemplu, în Hotărârea Hay, Curtea a declarat că o diferență de tratament întemeiată pe starea civilă a angajaților, chiar dacă nu are la bază în mod expres orientarea sexuală a acestora, constituie totuși o discriminare directă, deoarece numai persoanele de sex diferit se puteau căsători în statul membru vizat de această cauză și, prin urmare, angajații homosexuali nu puteau îndeplini condiția necesară pentru a obține beneficiul solicitat ( 63 ).

64.

Dat fiind că apartenența religioasă și convingerile religioase ar putea fi privite ca o caracteristică indisociabilă a ființei umane, credem că este legitim ca aceste state membre, în temeiul articolului 8 din Directiva 2000/78, să promoveze o abordare similară celei adoptate de Curte în Hotărârea Hay, acordând o protecție directă angajaților vizați de obligațiile vestimentare religioase prin protejarea apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv autonom de discriminare. Chiar dacă, în Hotărârea WABE, s‑a ajuns la concluzii diferite, în contextul interpretării „cerințelor minime” stabilite de Directiva 2000/78 [în special articolul 1 și articolul 2 alineatul (2) din directiva menționată], invităm Curtea să ia în considerare faptul că acesta este un aspect care poate fi abordat din unghiuri diferite și foarte sensibile, care, în cele din urmă, depind de semnificația concretă a apartenenței religioase și a convingerilor religioase pentru indivizii din fiecare stat membru. Nu identificăm niciun argument care să susțină opinia potrivit căreia, la adoptarea Directivei 2000/78, în special a articolului 8, legiuitorul Uniunii ar fi dorit să împiedice statele membre să decidă cu privire la un asemenea aspect.

65.

În sfârșit, în legătură cu considerațiile precedente, statele membre trebuie să rămână capabile să se îndepărteze de o formă de înțelegere prin care angajații vizați de o obligație vestimentară cu caracter religios se confruntă, pentru a folosi formularea expresă a Hotărârii WABE, cu o „neplăcere specială” atunci când li se aplică o normă de neutralitate internă. În definitiv, această apreciere a poverii induse de o normă de neutralitate internă ar putea să nu fie împărtășită în anumite cazuri de statele membre, care ar putea să o considere, în schimb, ca fiind un obstacol în calea accesului pe piața muncii și, ca atare, o modalitate suplimentară de excludere a angajaților obligați să respecte aceste obligații. Subliniem, în această privință, că încadrarea în muncă, ocuparea forței de muncă și formarea profesională, vizate de Directiva 2000/78, sunt punctele de pornire pentru formularea de revendicări care depășesc sfera dezavantajelor financiare și includ doleanțe legate de participarea la viața socială și de recunoașterea diversității și a diferențelor ( 64 ).

66.

De exemplu, în cazul în care angajatorii impun norme de neutralitate interne ca politică generalizată, femeile musulmane pot, în realitate, să se confrunte nu numai cu „neplăceri speciale”, ci și cu un dezavantaj profund prin raportare la perspectiva de a deveni potențiale angajate. Acest lucru poate duce, la rândul său, la excluderea lor de pe piața muncii ca sursă de dezvoltare personală și de integrare socială, ceea ce duce la o discriminare ce depășește religia și se extinde și la gen ( 65 ). Deși revine instanțelor naționale sarcina de a face constatările necesare pentru a stabili dacă aceste probleme potențiale sunt confirmate de situația de fapt ( 66 ), considerăm că este important să subliniem că dubla discriminare constituie o posibilitate reală care poate fi abordată în mod legitim de statele membre prin creșterea nivelului de protecție pentru apartenența religioasă și convingerile religioase, ca motive autonome de discriminare, în temeiul articolului 8 din Directiva 2000/78.

67.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să concluzionăm că o reglementare națională trebuie considerată ca fiind mai favorabilă respectării principiului egalității de tratament, în sensul articolului 8 din Directiva 2000/78, atunci când se referă nu numai la analiza unei justificări aplicabile unei discriminări indirecte, ci și la aprecierea existenței unei discriminări și, în consecință, la constatarea unei discriminări directe sau indirecte într‑un caz concret. Aceasta cuprinde reglementarea națională care, în urma punerii în aplicare a Directivei 2000/78, stabilește o protecție autonomă a apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv unic de discriminare. O asemenea abordare nu pune în pericol baza Directivei 2000/78, care, așa cum a recunoscut Curtea, trebuie concepută ca un instrument care permite statelor membre să facă alegeri legitime în ceea ce privește locul acordat apartenenței religioase și credințelor religioase în cadrul sistemelor proprii. Atât Hotărârea G4S Secure Solutions și Hotărârea WABE, cât și principiul supremației dreptului Uniunii nu sunt subminate, întrucât ambele hotărâri se referă la interpretarea articolului 1 și a articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2000/78 – care stabilesc cerințe minime pentru combaterea discriminării în materie de încadrare în muncă și de ocupare a forței de muncă – și, prin urmare, nu exclud posibilitatea de a acorda, în temeiul articolului 8 din aceeași directivă, un grad mai ridicat de protecție împotriva tratamentului inegal.

68.

Potrivit raționamentului nostru anterior, articolul 8 din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că permite statelor membre să pună în aplicare această directivă prin protejarea apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv autonom de discriminare. Trebuie să adăugăm în acest stadiu că, pentru ca lucrurile să stea astfel, legislativul național trebuie să abordeze această diferențiere la momentul adoptării – sau al modificării ulterioare – a legislației de punere în aplicare a Directivei 2000/78 într‑un stat membru.

69.

Prin urmare, în speță, este necesar să se verifice dacă Directiva 2000/78 a fost transpusă în legislația belgiană în sensul că stabilește apartenența religioasă și convingerile religioase ca fiind distincte de motivul aferent convingerilor filozofice și spirituale.

70.

În această privință, trebuie amintit că Legea generală antidiscriminare transpune Directiva 2000/78 în dreptul belgian. Scopul acestei legi este de a crea un cadru general pentru combaterea discriminării în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă ( 67 ).

71.

Criteriile protejate sunt enumerate la articolul 4 punctul 4 din Legea generală antidiscriminare ( 68 ), care menționează vârsta, orientarea sexuală, starea civilă, nașterea, situația financiară, convingerile religioase sau filozofice, convingerile politice, convingerile sindicale, limba, starea de sănătate actuală sau viitoare, handicapul, caracteristicile fizice sau genetice sau originea socială.

72.

Observăm, pe de o parte, că articolul 4 punctul 4 din Legea generală antidiscriminare folosește o formulare care este aproape identică cu cea a articolului 1 din Directiva 2000/78 atunci când se referă la motivul de discriminare bazat pe convingeri religioase și filozofice. Ambele sunt plasate împreună în lista criteriilor protejate, fiind separate doar de prepoziția „sau”. Articolul 8 din Legea generală antidiscriminare adoptă aceeași formulare atunci când prevede că o distincție directă bazată, printre altele, pe „convingerile religioase sau filozofice” nu poate fi justificată decât de cerințe profesionale autentice și determinante.

73.

Pe de altă parte, lectura Legii generale antidiscriminare relevă faptul că legiuitorul belgian a diferențiat convingerile politice și, ulterior, convingerile sindicale ( 69 ) ca fiind motive distincte de discriminare în lista prevăzută la articolul 4 punctul 4 din Legea generală antidiscriminare. Din această perspectivă, este clar că, în timp ce legiuitorul belgian a optat să diferențieze convingerile politice și sindicale de alte tipuri de convingeri, această diferențiere nu subzistă în cazul convingerilor religioase și al celor filozofice.

74.

Prin urmare, este greu de concluzionat, pe baza informațiilor cuprinse în decizia de trimitere, că, spre deosebire de articolul 1 din Directiva 2000/78, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea WABE, legiuitorul belgian a conceput apartenența religioasă și convingerile religioase, pe de o parte, și convingerile filozofice, pe de altă parte, ca fiind motive distincte de discriminare. Dimpotrivă, în sensul Legii generale antidiscriminare, ambele tipuri de convingeri par să apară, precum în Hotărârea WABE, ca două fațete ale unuia și același motiv de discriminare.

75.

Din considerațiile de mai sus rezultă că, în absența unei diferențieri între convingerile religioase și convingerile filozofice, dispoziția care include „convingerile religioase sau convingerile filozofice” în lista motivelor de discriminare din legislația națională ce transpune Directiva 2000/78 nu poate fi interpretată în sensul că aceste convingeri sunt criterii protejate separate. În caz contrar, s‑ar contrazice soluția pronunțată de Curte în Hotărârea WABE ( 70 ), care, așa cum s‑a menționat deja, a interpretat acești termeni prevăzuți la articolul 1 din Directiva 2000/78. Din același motiv, articolul 8 din Directiva 2000/78 nu poate fi considerat ca fiind un temei suficient pentru a considera această dispoziție națională ca fiind mai favorabilă respectării principiului egalității de tratament. Prin urmare, aceasta nu permite sistemului judiciar național să o interpreteze în sensul că aceste convingeri religioase și convingeri filozofice ar constitui motive distincte de discriminare în dreptul național.

76.

Pe baza analizei expuse mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Tribunal du travail francophone de Bruxelles (Tribunalul pentru Litigii de Muncă francofon din Bruxelles, Belgia) după cum urmează:

Articolul 8 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretat în sensul că permite statelor membre să pună în aplicare această directivă prin protejarea apartenenței religioase și a convingerilor religioase ca motiv autonom de discriminare.

Cu toate acestea, articolul 8 din Directiva 2000/78 se opune interpretării unei dispoziții care include „convingerea religioasă sau filozofică” în lista motivelor de discriminare prevăzute de legislația națională care transpune directiva menționată în sensul că este o dispoziție mai favorabilă respectării principiului egalității de tratament și în special în sensul că convingerile religioase și filozofice constituie motive distincte de acordare a protecției.