1.

Prin prezenta trimitere preliminară se solicită interpretarea articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano din 2007 ( 2 ), cu scopul de a stabili care este instanța competentă să soluționeze un litigiu în care o instituție bancară solicită unui client plata soldului debitor înregistrat în contul său curent.

2.

Specificitatea cauzei constă în faptul că, la momentul încheierii contractului, ambele părți aveau domiciliul în același stat (Germania), în timp ce, la momentul introducerii acțiunii în instanță, clientul era domiciliat în Elveția ( 3 ). Caracterul internațional al cauzei a fost dobândit, așadar, ulterior, neexistând inițial.

3.

Dacă nu ne înșelăm, Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție ( 4 ). Aceasta s‑a pronunțat însă cu privire la dispoziția echivalentă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 5 ), care, la rândul său, se reflectă în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 6 ), în vigoare în prezent.

4.

În opinia noastră, hotărârile pronunțate de Curte în această materie, lecturate împreună, nu clarifică într‑o măsură suficientă un aspect care are un impact deloc neglijabil asupra activității economice a unui profesionist care încheie un contract cu un consumator.

5.

Secțiunea 1 din titlul II („Dispoziții generale”) conține articolele 2 și 3, care au următorul cuprins:

6.

Secțiunea 4 din titlul II („Competența judiciară în materia contractelor încheiate de consumatori”) include articolele 15, 16 și 17, care au următorul cuprins:

– Articolul 15 alineatul (1) litera (c):

„(1) În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale, competența judiciară se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 alineatul (5), în cazul în care:

[…]

– Articolul 16 alineatul (2):

„(2) Acțiunea poate fi introdusă împotriva unui consumator de către cealaltă parte la contract numai la instanțele din statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.”

– Articolul 17 punctul 3:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții [atributive de competență]:

7.

Commerzbank AG, cu sediul social în Frankfurt am Main (Germania), are o sucursală în Dresda (Germania) prin intermediul căreia, în anul 2009, a deschis un cont pentru un client – care avea domiciliul tot în Dresda la momentul respectiv –, care era administrat sub formă de cont curent.

8.

Clientul a primit de la bancă un card de credit, iar tranzacțiile cu acesta erau decontate din contul respectiv. Banca tolera descoperiri de cont atunci când clientul efectua, prin intermediul cardului său de credit, operațiuni din acel cont curent, pentru care contul respectiv nu avea acoperirea necesară.

9.

Clientul s‑a mutat în Elveția în anul 2014. În luna ianuarie 2015, acesta a dorit să pună capăt raporturilor comerciale cu Commerzbank AG. Contul său curent înregistra la acea dată un sold debitor, rezultat în urma unei sume debitate în luna septembrie 2013, pe care clientul a refuzat să îl acopere, susținând că soldul provenea din utilizarea frauduloasă a cardului de credit de către terți, fără acordul său.

10.

În luna aprilie 2015, Commerzbank a reziliat raportul contractual cu efect imediat și a declarat în favoarea sa exigibilitatea soldului debitor. Clientul nu a plătit soldul respectiv.

11.

Commerzbank a introdus o acțiune în pretenții având ca obiect plata unei sume în fața Amtsgericht Dresden (Tribunalul Districtual din Dresda, Germania), care a respins‑o ca inadmisibilă, pentru necompetență.

12.

Ca urmare a respingerii apelului său, Commerzbank a declarat recurs la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

13.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 3 iulie 2020.

14.

Având în vedere publicarea Ordonanței Curții în cauza mBank S.A. ( 7 ) și legătura sa cu aspectele discutate în prezenta trimitere preliminară, instanța de trimitere a fost întrebată, la 3 septembrie 2020, dacă dorește să își mențină întrebările preliminare.

15.

La 6 octombrie 2020, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) i‑a comunicat Curții că își retrage cea de a doua întrebare preliminară și că o menține doar pe prima.

16.

Au formulat observații scrise Commerzbank, guvernul suedez și Comisia. S‑a considerat că nu este necesară organizarea unei ședințe.

17.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în vederea aplicării articolului15 alineatul (1) litera (c) din convenție:

18.

Comisia, guvernul elvețian și Commerzbank au formulat răspunsuri și argumente diferite cu privire la această dublă întrebare. În lumina unora dintre argumentele respective ( 8 ), considerăm că, înainte de a interpreta articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție, este oportun să reiterăm anumite aspecte privind secțiunea 4 din titlul II din convenție, referitoare la competența în materia contractelor încheiate de consumatori.

19.

Cvasiidentitatea dintre dispoziția în discuție în prezentul litigiu și articolele corespunzătoare din Regulamentele nr. 44/2001 și nr. 1215/2012 ne determină să căutăm o interpretare convergentă a tuturor acestor dispoziții ( 9 ).

20.

Ca și în cazul acestor două regulamente, noțiunile prevăzute la articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție trebuie interpretate în mod autonom pentru a asigura aplicarea lor uniformă în toate statele obligate de aceasta ( 10 ).

21.

Unul dintre obiectivele prioritare ale secțiunii 4 din titlul II din convenție este de a asigura o protecție adecvată a consumatorului, ca parte considerată mai defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât cealaltă parte la contract ( 11 ), care este profesionist ( 12 ).

22.

Acest obiectiv nu este absolut: nici legiuitorul nu a conceput o protecție nelimitată a consumatorului și nici Curtea nu a înțeles‑o astfel ( 13 ).

23.

Caracterul internațional al situației în cauză constituie o condiție sine qua non pentru aplicarea convenției. Secțiunea 4 din titlul II, atunci când stabilește competența în materia contractelor încheiate de consumatori, nu constituie o excepție de la această regulă ( 14 ). Protecția pe care o oferă este menită să reechilibreze situația părților contractante în ceea ce privește competența judiciară internațională ( 15 ).

24.

Prin intermediul dispozițiilor care concentrează acțiunile introduse de către consumator sau împotriva sa în statul de domiciliu al acestuia se elimină dezavantajele pe care le‑ar putea avea dacă ar fi obligat să se judece într‑un alt stat. Se pleacă de la prezumția că, în calitate de „parte defavorizată”, acesta nu este întotdeauna apt să prevadă ex ante caracterul internațional al unui eventual litigiu și să calculeze riscurile și costurile aferente ( 16 ). În plus, se evită renunțarea acestuia la a‑și exercita drepturile pe cale judecătorească, odată confruntat cu perspectiva de a trebui să și le exercite în afara statului în care are domiciliul ( 17 ).

25.

Prin urmare, protecția acordată consumatorilor care au domiciliul într‑un stat obligat prin convenție constă în: a) acordarea accesului, în calitate de reclamanți, la instanțele care ar fi competente în litigiile care rezultă din contracte naționale ( 18 ) și b) limitarea accesului profesionistului la instanțele respective, atunci când acesta dorește să acționeze în instanță consumatorul.

26.

O soluție diferită ar putea descuraja înclinația spre consum dincolo de granițele propriului stat, în cadrul pieței intraeuropene [sau al Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS)].

27.

Astfel cum am subliniat anterior, protecția consumatorului în contextul competenței judiciare internaționale nu este necondiționată și nici nu este izolată de alte obiective comune ale convenției.

28.

În ceea ce privește operatorul economic, normele de competență internațională în materia contractelor încheiate de consumatori le înlocuiesc pe cele prevăzute la articolul 2 din convenție (care atribuie competența instanțelor din statul pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul) și la articolul 5 punctul 1 (privind competența specială în materie contractuală). Prin urmare, acestea trebuie interpretate în mod strict și nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în text ( 19 ).

29.

Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, pentru consumatorul care introduce o acțiune în justiție, regulile prevăzute în secțiunea 4 din titlul II din convenție implică un forum actoris.

30.

Pentru ca regulile respective să se aplice unei situații de fapt, este necesar ca aceasta să îndeplinească trei condiții cumulative ( 20 ), a căror interpretare trebuie să fie de asemenea strictă sau chiar restrictivă ( 21 ).

31.

Repetăm, normele de competență judiciară internațională în materia contractelor încheiate cu consumatorii nu funcționează independent de principiile generale ale convenției. Consolidarea protecției juridice a persoanelor care au domiciliul pe teritoriul Uniunii Europene, garantarea previzibilității instanței competente și împiedicarea procedurilor multiple privind același obiect sunt obiective comune, care trebuie să conveargă cu scopul de a proteja consumatorul ( 22 ).

32.

Previzibilitatea pentru operatorul economic a locului unde va putea introduce acțiunea și unde va putea fi acționat în justiție reprezintă un factor cheie. Interpretarea secțiunii 4 din titlul II din convenție se orientează după acest factor, pentru a contrabalansa privilegiile consumatorului. Vom arăta în continuare că aceasta este situația care se regăsește în ceea ce privește articolul 15 alineatul (1) litera (c).

33.

Convenția, astfel cum a fost interpretată de Curte, include și alte măsuri în același sens. Fără a fi exhaustivi, pot fi evidențiate următoarele:

34.

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție, a cărui interpretare este vizată de singura întrebare preliminară rămasă, se pretează, în principiu, la două interpretări din care se pot deduce două răspunsuri, fie unul negativ, fie unul afirmativ:

35.

Anticipăm chiar de acum că argumentele în favoarea primului răspuns ni se par a fi mai puternice. Cu toate acestea, ar fi posibil să se întrevadă o soluție de compromis care să echilibreze pozițiile consumatorului și profesionistului în ceea ce privește competența judiciară internațională, atunci când primul își mută domiciliul în alt stat după încheierea contractului.

36.

Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001 și la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Prin urmare, este legitim să ridicăm problema dacă din hotărârile sale se poate deduce faptul că problema privind același text din convenție a fost soluționată.

37.

Nu excludem un raționament care să aibă ca punct de plecare Hotărârea Pammer și Alpenhof și care, într‑o a doua etapă, să se concentreze pe aspectul dacă există motive pentru a face distincție între activitatea pe care profesionistul o desfășoară într‑un stat și cea pe care o direcționează spre acel stat, în contextul articolului 15 alineatul (1) litera (c) din convenție. Vom reveni ulterior asupra acestui aspect ( 27 ).

38.

Dimpotrivă, nu considerăm că, dintre toate hotărârile pronunțate până în prezent, cele enumerate în argumentele prezentate în speță au o valoare decisivă pentru soluționarea prezentului litigiu.

39.

Este dificil de dedus din aceste hotărâri că Curtea a urmărit să răspundă în mod tacit la o întrebare care are conținutul celei formulate în prezent. Instanța de trimitere, care pare să cunoască jurisprudența Curții, nu deduce din aceasta un răspuns univoc. Consecințele împovărătoare pe care le implică pentru profesionist aplicarea normelor privind protecția consumatorilor, atunci când acesta este luat prin surprindere de schimbarea domiciliului clientului, la care nu se aștepta sau pe care nu putea să o prevadă, necesită o discuție explicită privind această chestiune.

40.

Desigur, cauza mBank S.A. se referea la o situație similară cu cea din prezenta trimitere preliminară. Cu toate acestea, Curtea a reformulat întrebările ( 28 ) care i‑au fost adresate și a răspuns că „noțiunea de «domiciliul consumatorului» menționată la articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretată în sensul că desemnează domiciliul consumatorului la data introducerii acțiunii în justiție”. Argumentele Curții s‑au limitat la acest detaliu ( 29 ).

41.

Nici hotărârea pronunțată în cauza C‑327/10 ( 30 ) nu risipește îndoielile existente în speță. În hotărârea respectivă, Curtea nu a contestat că un contract încheiat între un profesionist și un consumator, care, la momentul încheierii contractului, erau domiciliați în același stat membru, ar putea fi inclus în domeniul de aplicare al articolului 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001. Aceasta nu a abordat însă aspectul în discuție în prezent ( 31 ).

42.

O situație similară există și în ceea ce privește hotărârea pronunțată în cauza C‑478/12 ( 32 ), care, în opinia noastră, nu soluționează nici ea problema analizată:

43.

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția de la Lugano II îndeplinește funcția care îi revenea anterior articolului 13 alineatul (1) punctul 3 din Convenția de la Lugano din 1988 ( 36 ), care este identică în această privință cu Convenția de la Bruxelles.

44.

Pentru a înțelege această dispoziție, este necesar să ne reîntoarcem la momentul includerii sale, în anul 1978, în Convenția de la Bruxelles și să cunoaștem evoluția sa ulterioară.

45.

În versiunea inițială (1968) a Convenției de la Bruxelles, protecția consumatorilor în domeniul competenței judiciare internaționale era reglementată la articolele 13-15. Ea se limita la contractele de vânzare cu plata în rate și la finanțarea acestor vânzări, reflectând statu‑quoul dreptului consumului în statele membre fondatoare ale Comunității Economice Europene.

46.

Cu ocazia adoptării Convenției de aderare a Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția de la Bruxelles ( 37 ), la articolul 13 din aceasta s‑a adăugat un alineat (3), care a extins domeniul său de aplicare la orice contract de prestări de servicii sau de furnizare de bunuri, cu condiția îndeplinirii, în plus, a două cerințe:

47.

Condițiile, care sunt cumulative, erau inspirate din articolul 5 alineatul (2) prima liniuță din Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale ( 38 ). Ele se refereau la un consumator „pasiv”, cu alte cuvinte acela pe care profesionistul îl va căuta la domiciliul său, și aveau rolul de a asigura existența unei legături strânse între contract și statul de domiciliu al consumatorului.

48.

Situația tipică din ambele texte era aceea a unui operator economic care intră pe piața unei alte țări prin publicitate transfrontalieră ( 39 ) sau prin oferte individuale de afaceri făcute în special de agenți sau de vânzători ambulanți ( 40 ).

49.

Caracterul transnațional al contractului era generat de inițiativa operatorului economic. Reacția consumatorului la publicitatea sau la oferta profesionistului se limita la propriul său stat. Prin urmare, era justificat ca riscul apariției caracterului internațional și cheltuielile de judecată în acel stat să fie suportate exclusiv de profesionist.

50.

Instanța în fața căreia ar trebui să se introducă o eventuală acțiune împotriva consumatorului sau în fața căreia acesta ar putea să formuleze o acțiune în justiție era previzibilă pentru toate părțile.

51.

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, reprodus în convenție, a extins secțiunea 4 din capitolul II la toate contractele și a modificat condițiile necesare pentru invocarea competenței în materia protecției consumatorului. Scopul acestei extinderi a fost de a asigura protecția consumatorilor „prin raportare la noile mijloace de comunicare și la dezvoltarea comerțului electronic” ( 41 ).

52.

Legiuitorul Uniunii a înlocuit condițiile aplicabile profesionistului și, respectiv, consumatorului cu condiții aplicabile exclusiv profesionistului. Acțiunea consumatorului, locul încheierii contractului sau modalitatea de încheiere a acestuia ar fi irelevante ( 42 ).

53.

Raportul Pocar cu privire la convenție explică noul mod de redactare a textului ( 43 ). Subliniază că „aceasta nu aduce inovații cu privire la vânzarea de bunuri în rate egale, fixe și eșalonate sau la împrumuturile rambursabile în rate egale, fixe și eșalonate, unde nu este nevoie de apropiere între contract și statul în care este domiciliat consumatorul”, în timp ce, „în cazul celorlalte contracte, extinderea protecției la toate contractele încheiate de consumatori și extinderea forum actoris care o însoțește nu ar fi justificată fără un factor de legătură între cealaltă parte contractantă și statul domiciliului consumatorului” ( 44 ).

54.

Atunci când a interpretat sintagma „își direcționează activitățile”, utilizată la articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a condiționat aplicarea acesteia de intenția vânzătorului de a intra în raporturi comerciale cu consumatorii din alt stat sau din alte state membre și de a încheia contracte cu aceștia ( 45 ).

55.

Curtea a arătat în mod clar că extinderea protecției consumatorului are la bază același scenariu ca în trecut, și anume cel al profesionistului stabilit într‑un stat membru care încearcă să atragă consumatorii din alte state membre.

56.

Numai în aceste împrejurări profesionistul poate să prevadă competența judiciară internațională – care, pentru el, este imperativă – a instanțelor din acele alte state membre.

57.

Curtea a clarificat articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001 în ceea ce privește sintagma „își direcționează activitățile”.

58.

În opinia noastră, nu există motive pentru a interpreta această dispoziție în mod diferit, în funcție de aspectul dacă acțiunea profesionistului constă în desfășurarea unei activități în statul pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau în direcționarea acesteia spre același stat.

59.

Considerăm că intenția operatorului economic domiciliat într‑un stat, care dorește să intre în raporturi comerciale cu consumatori domiciliați în alt stat și să încheie contracte cu aceștia, trebuie să existe în egală măsură în ambele cazuri.

60.

Lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 44/2001 evidențiază caracterul unitar al noțiunii de activitate (desfășurată în statul pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau direcționată spre statul respectiv) și confirmă aplicarea dispoziției în ceea ce privește contractul de consum încheiat „pe un site internet interactiv care poate fi accesat în statul de domiciliu al consumatorului” ( 46 ). Contractele încheiate prin mijloace electronice sunt astfel asimilate celor încheiate prin telefon, fax sau prin alte mijloace similare, în privința cărora nu se contestă competența prevăzută la articolul 16 ( 47 ).

61.

În text, termenii „a desfășura” și „a direcționa” activitatea se situează la același nivel, fiind legați între ei prin conjuncția coordonatoare „sau”, care, conform funcției sale, denotă echivalența elementelor pe care le leagă ( 48 ).

62.

În termeni de competență judiciară internațională în ceea ce îl privește pe profesionist, consecința este aceeași în ambele cazuri, astfel încât trebuie să fie supusă acelorași condiții.

63.

Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție delimitează aplicarea secțiunii 4 din titlul II în funcție de activitatea profesionistului „în statul […] pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul”, deoarece acest domiciliu determină instanța competentă în cazul unui eventual litigiu.

64.

Curtea a identificat domiciliul consumatorului, în sensul articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 [echivalentul articolului 16 alineatul (2) din convenție], ca fiind cel pe care îl are la data introducerii acțiunii în justiție ( 49 ).

65.

Un contract în care este parte un consumator este inclus în domeniul de aplicare al dispoziției respective dacă domiciliul acestuia, ca element al caracterului internațional, relevant pentru stabilirea competenței judiciare internaționale ( 50 ), se află în statul în care profesionistul își desfășoară sau își direcționează activitatea.

66.

Această interpretare este în concordanță cu aspectele prezentate cu privire la geneza articolului 15 alineatul (1) litera (c) din convenție, precum și cu obiectivul de a asigura o competență judiciară internațională previzibilă pentru operatorul economic.

67.

Literalmente, articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție are caracter rezidual, în sensul că reglementează contractele de consum care nu sunt reglementate la literele (a) și (b).

68.

Aplicarea dispozițiilor de la literele respective – precum și aplicarea tuturor dispozițiilor convenției – presupune caracterul internațional al cauzei. Dimpotrivă, aceasta nu implică existența unei legături speciale cu domiciliul consumatorului, generată de cealaltă parte la contract.

69.

Lipsa unei condiții speciale caracteriza textul primei versiuni a Convenției de la Bruxelles, care a fost păstrat până în prezent.

70.

Curtea a explicat că tratamentul special acordat contractelor prevăzute la literele (a) și (b) este justificat de riscurile inerente plăților amânate. Vânzarea reglementată în prezent la articolul 15 alineatul (1) litera (a) din convenție este numai aceea în care vânzătorul a transferat posesia asupra mărfii către cumpărător înainte ca acesta din urmă să fi plătit prețul integral.

71.

În aceste cazuri, „pe de o parte, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul poate fi indus în eroare în ceea ce privește suma reală care trebuie plătită și, pe de altă parte, trebuie să suporte riscul pierderii bunului, deși este obligat să achite în continuare ratele exigibile” ( 51 ).

72.

Gravitatea acestor riscuri ar compensa faptul că nu se impune, în plus, o proximitate între contract și statul de domiciliu al consumatorului, în vederea aplicării secțiunii 4 din titlul II din convenție.

73.

Astfel, geneza și scopul dispoziției, jurisprudența Curții cu privire la aceasta (sau la dispozițiile echivalente anterioare), precum și lecturarea sa în mod coroborat cu articolul 16 ar conduce la următoarea interpretare a articolului 15 alineatul (1) litera (c) din convenție: a) profesionistul, prin desfășurarea activității sale economice sau prin oferta sa, trebuie să creeze în mod voluntar o legătură cu un stat contractant, altul decât cel în care are domiciliul, și b) acest „alt stat” trebuie să fie cel al domiciliului consumatorului, cu alte cuvinte statul care contribuie (sau va contribui, atunci când va fi cazul) la determinarea competenței judiciare internaționale.

74.

Ceea ce ar trebui să se deducă în mod logic din considerațiile anterioare este că:

75.

Interpretarea dispoziției pe care tocmai am propus‑o ar putea fi însă contrară articolului 17 din convenție, care reglementează alegerea instanței competente în ceea ce privește contractele prevăzute la articolul 15.

76.

Articolul 17 punctul 3 recunoaște validitatea clauzelor de alegere a instanței competente convenite între părți, care, „la data încheierii contractului”, aveau domiciliul sau reședința obișnuită în același stat (obligat prin convenție), cu condiția ca acestea să atribuie competență instanțelor din statul respectiv și să nu fie interzise de legislația sa.

77.

Convenția însăși pare să admită, așadar, că, la prima vedere, faptul că domiciliul celor două părți (profesionistul și consumatorul) se află într‑un singur stat la data încheierii contractului nu constituie un obstacol în calea aprecierii existenței caracterului internațional și, prin urmare, a stabilirii competenței judiciare.

78.

O normă similară articolului 17 punctul 3 din Convenția de la Lugano II exista în prima versiune (1968) a Convenției de la Bruxelles, și anume chiar articolul 15 alineatul (3).

79.

Raportul Jenard explică includerea acesteia prin motive de echitate, în favoarea vânzătorului sau a împrumutătorului domiciliat în același stat ca cumpărătorul sau împrumutatul, atunci când aceștia se stabileau în străinătate după încheierea contractului ( 52 ).

80.

Cu ocazia redactării Convenției de la Bruxelles din 1978, dispoziția a fost reformulată pentru a clarifica faptul că aceasta se referă la domiciliul obișnuit la momentul încheierii contractului, iar nu la momentul introducerii acțiunii ( 53 ).

81.

Referirea la vânzători și la împrumutători a fost înlocuită cu expresia actuală. Nu există nicio explicație privind această modificare.

82.

Raportul Schlosser, atunci când a abordat problema transferului domiciliului consumatorului ulterior încheierii contractului, a menționat în mod expres că este puțin probabil ca acesta să afecteze premisa prevăzută la articolul 13 alineatul (3), în versiunea sa în vigoare la momentul respectiv ( 54 ). Pentru acest motiv, aplicabilitatea articolului 15 alineatul (3) în astfel de cazuri ar fi de asemenea excepțională.

83.

Includerea articolului 17 punctul 3 în secțiunea privind contractele încheiate de consumatori nu are nicio legătură cu includerea articolului 15 alineatul (1) litera (c) din convenție sau a articolelor corelative ale acesteia în textele anterioare.

84.

În plus, punctul de plecare al articolului 17 punctul 3 (localizarea domiciliului părților contractante în același stat obligat prin convenție la momentul încheierii contractului) este, în realitate, opus celui al articolului 15 alineatul (1) litera (c).

85.

Cu toate acestea, nu pare că legiuitorul a intenționat să excludă orice legătură dintre cele două dispoziții, deoarece, dacă ar fi urmărit acest lucru, nu ar fi eliminat referirea inițială la acordul dintre vânzător și cumpărător sau dintre împrumutător și împrumutat.

86.

Considerăm că această contradicție (pe care legiuitorul poate că nu a observat‑o) nu trebuie rezolvată prin includerea la articolul 15 alineatul (1) litera (c) a unor situații pentru care acesta nu a fost conceput și care lasă profesionistul să depindă de acțiunea celeilalte părți ( 55 ), fără a‑i oferi în schimb o soluție sigură.

87.

Posibilitatea de a conveni asupra competenței în împrejurările menționate la articolul 17 punctul 3 nu este automată deoarece depinde, în definitiv, de decizia fiecărui stat obligat prin convenție.

88.

De asemenea, nu suntem siguri că, în practică, o astfel de posibilitate îl protejează pe profesionist împotriva unei schimbări neprevăzute a împrejurărilor, determinată de voința unilaterală a consumatorului.

89.

Situația descrisă la articolul 17 punctul 3 din convenție este, prin definiție, una internă: intenția naturală a părților care convin asupra competenței va fi aceea de a alege competența teritorială. O extindere ex lege a domeniului de aplicare al acordului inițial, care să îl transforme într‑o atribuire de competență pe plan internațional ( 56 ), nu corespunde prevederilor părților și nu înțelegem de ce ar trebui să le fie impusă.

90.

Domeniul de aplicare al articolului 17 punctul 3 este reprezentat de clauzele privind alegerea instanței competente, convenite înainte de orice litigiu, cu intenția specifică de a neutraliza un viitor caracter internațional creat ca urmare a schimbării domiciliului oricăreia dintre părți ( 57 ).

91.

Probabilitatea existenței unei astfel de prevederi diferă în funcție de circumstanțele în care se încheie contractul: ea este mai mare dacă situația prezenta deja un element de extraneitate și mai mică sau inexistentă în caz contrar.

92.

Această probabilitate va depinde de asemenea, în mare măsură, de experiența operatorului economic implicat și de normele naționale privind alegerea instanței competente:

93.

În definitiv, o interpretare care, pentru a concilia articolul 15 alineatul (1) litera (c) și articolul 17 punctul 3 din convenție, transferă în orice caz în sarcina profesionistului riscul ca litigiul să dobândească caracter internațional ca urmare a schimbării domiciliului consumatorului:

94.

Prin urmare, considerăm că această interpretare trebuie exclusă.

95.

În cazul în care Curtea nu ar accepta propunerea noastră, poate că ar trebui să caute o modalitate prin care să se ocrotească atât obiectivul de protecție a consumatorului împotriva cerinței privind caracterul internațional (inclusiv cel pe care îl creează el însuși), cât și cel de a oferi operatorului economic previzibilitate cu privire la competența judiciară internațională, pe care articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție o asociază cu activitatea comercială transfrontalieră a acestuia din urmă.

96.

În opinia noastră, rezolvarea antinomiei la care am făcut referire anterior nu este complet nerealistă. Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție ar putea fi interpretat în sensul că include orice situație în care profesionistul își desfășoară sau își direcționează activitatea economică spre alte state decât cel al domiciliului său, unul dintre acestea fiind statul de domiciliu al consumatorului la momentul introducerii acțiunii.

97.

În acest context, faptul că, la momentul încheierii contractului, ambele părți sunt domiciliate în același stat obligat prin convenție nu va împiedica aplicarea articolului 15 alineatul (1) litera (c) și, prin urmare, a secțiunii 4 din titlul II din convenție, cu toate consecințele sale.

98.

În același context, un consumator care își transferă a posteriori domiciliul într‑un alt stat obligat prin convenție va putea introduce o acțiune în fața instanțelor domiciliului operatorului economic sau a instanțelor de la noul său domiciliu. Operatorul economic va putea introduce o acțiune numai în acest din urmă stat.

99.

Suntem conștienți de faptul că, în cazul în care, la momentul pregătirii și al încheierii contractului, operatorul economic și consumatorul au domiciliul în același stat și nu există niciun element care să determine caracterul internațional ulterior al contractului, acesta din urmă nu va avea, în principiu, motive să prevadă că va fi acționat în justiție într‑un alt stat în legătură cu contractul respectiv.

100.

Previzibilitatea se situează, în acest caz, la un nivel mai mare de abstractizare. Având în vedere că desfășoară un anumit tip de activitate într‑un alt stat, profesionistul care dă dovadă de o diligență normală nu poate să nu știe că există posibilitatea să fie acționat în justiție în acel stat cu privire la orice contract care, prin obiectul său, intră în sfera de aplicare a activității respective ( 59 ), în cazul în care consumatorul își transferă domiciliul în statul respectiv.

101.

Luând în considerare această posibilitate, pe care o cunoaște, deoarece decurge din propria sa activitate, operatorul economic suficient de avizat va putea să recurgă la instrumentul oferit la articolul 17 punctul 3, cu alte cuvinte să semneze un acord atributiv de competență care să stabilească competența în favoarea instanțelor din statul unde se află domiciliul comun la momentul încheierii contractului (cu condiția ca dreptul statului respectiv să nu interzică acest lucru).

102.

Soluția, care nu este optimă, se inspiră într‑o oarecare măsură din jurisprudența Curții:

103.

Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează:

„Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007, a cărei încheiere a fost aprobată în numele Uniunii Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008, trebuie interpretat în sensul că nu este aplicabil în cazul în care, la momentul încheierii contractului, părțile contractante au domiciliul (în sensul articolelor 59 și 60 din convenția respectivă) în același stat obligat prin convenție, iar elementul de extraneitate al raportului juridic survine numai a posteriori, ca urmare a transferului domiciliului consumatorului într‑un alt stat care este de asemenea obligat prin convenție.

În subsidiar, articolul 15 alineatul (1) litera (c) din convenție ar fi aplicabil în cazul în care domiciliul părților la momentul încheierii contractului se află în același stat obligat prin convenția respectivă, iar consumatorul se mută ulterior într‑un alt stat, obligat de asemenea prin convenție, cu condiția ca operatorul economic să desfășoare, în statul noului domiciliu al consumatorului, activități comerciale similare celor care au condus la încheierea contractului.”