1.

Încă de la intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești ( 2 ) și înlocuirea ulterioară a acesteia cu diferitele reiterări ale Regulamentului de la Bruxelles ( 3 ), întregul corpus de drept internațional privat „europenizat” a urmărit să promoveze previzibilitatea și securitatea în alocarea competenței în materie civilă instanțelor din fiecare stat membru în parte. De asemenea, sistemul prevăzut prin Convenția de la Bruxelles a urmărit, acolo unde era posibil, să concentreze posibilele soluții jurisdicționale în legătură cu o anumită cauză în cât mai puține sisteme juridice posibile, și anume acelea care au cea mai strânsă legătură cu acțiunea.

2.

Aceste obiective au fost puse însă sub semnul întrebării de o serie de cauze care datează cel puțin de la pronunțarea de către Curte a Hotărârii Shevill ( 4 ), în 1995. Problema devine mai acută în cazul în care un reclamant a solicitat despăgubiri în temeiul răspunderii extracontractuale pentru publicații calomnioase și pentru alte tipuri similare de publicații, în cadrul căreia se pretinde că fapta ilicită a cauzat un prejudiciu într‑o varietate de jurisdicții diferite. În astfel de împrejurări, nu pare posibil să se aplice o normă care abordează în mod satisfăcător aceste obiective potențial conflictuale ale securității, previzibilității și proximității, pe de o parte, evitând în același timp o multitudine de competențe judiciare posibile, pe de altă parte. Aceste dificultăți sunt accentuate de progresele tehnologice ale lumii contemporane în cazul în care anumite comentarii pretins calomnioase sau, altfel spus, ilicite au fost publicate pe internet.

3.

Acesta este cadrul juridic general al complexelor întrebări în materie de competență ridicate de prezenta cerere de decizie preliminară, care vizează interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

4.

Cererea a fost formulată în contextul unui litigiu între Gtflix Tv, o societate de divertisment pentru adulți cu sediul în Republica Cehă, și DR, un regizor, producător și distribuitor de filme pornografice cu domiciliul în Ungaria, referitor la o despăgubire pentru pretinsele afirmații derogatorii făcute de DR pe mai multe site‑uri internet și pe mai multe forumuri. Înainte de a analiza situația de fapt sau aspectele juridice de fond, este mai întâi necesar să stabilim cadrul juridic relevant.

5.

Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale, semnată la 20 martie 1883, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 (Culegerea de tratate a Organizației Națiunilor Unite, vol. 828, nr. 11851, p. 305), se referă la proprietatea industrială în sensul cel mai larg al termenului și are ca obiect brevetele, mărcile de fabrică sau de comerț, desenele sau modelele industriale, modelele de utilitate, mărcile de servicii, numele comercial, indicațiile de proveniență și reprimarea concurenței neloiale.

6.

Articolul 10 bis din convenția menționată prevede:

„(1)   Țările Uniunii sunt obligate să asigure cetățenilor Uniunii o protecție efectivă împotriva concurenței neloiale.

(2)   Constituie un act de concurență neloială orice act de concurență contrar practicilor cinstite în materie industrială sau comercială […]

(3)   Vor trebui să fie interzise mai ales:

7.

Considerentele (13)-(16) și (21) ale Regulamentului nr. 1215/2012 prevăd:

[…]

8.

Normele privind competența sunt prevăzute în capitolul II din regulamentul menționat, care cuprinde articolele 4-34.

9.

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, care face parte din secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, din capitolul II, are următorul cuprins:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

10.

Articolul 5 alineatul (1) din regulamentul menționat, care face parte din secțiunea 1, prevede:

„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

11.

Textul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 este identic cu textul articolului 5 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care a fost abrogat prin Regulamentul nr. 1215/2012 și corespunde cu textul articolului 5 alineatul (3) din Convenția de la Bruxelles. Această dispoziție, care face parte secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”, din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

12.

Articolul 30 din Regulamentul 1215/2012 are următorul conținut:

„(1)   În cazul în care acțiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior poate suspenda judecata.

(2)   Dacă acțiunea înaintea primei instanțe sesizate este pendinte în primă instanță, orice altă instanță sesizată ulterior poate, de asemenea, la cererea uneia dintre părți, să își decline competența, dacă prima instanță sesizată are competență în acțiunile în cauză și dacă legislația sa permite conexarea acestor acțiuni.

(3)   În înțelesul prezentului articol, sunt considerate conexe acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.”

13.

Considerentul (7) al Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) ( 5 ) prevede:

14.

Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Norma generală”, prevede:

„(1)   Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

(2)   Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.

(3)   În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație preexistentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”

15.

Articolul 6 alineatele (1)-(2) din același regulament, intitulat „Concurența neloială și actele care îngrădesc libera concurență”, prevede:

„(1)   Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑un act de concurență neloială este legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele colective ale consumatorilor.

(2)   Dacă un act de concurență neloială afectează exclusiv interesele unui anumit concurent, se aplică dispozițiile articolului 4.”

16.

În dreptul francez, concurența neloială se referă la orice act de utilizare excesivă a libertății unei persoane de a desfășura o activitate economică, prin recurgerea la proceduri care sunt contrare normelor și practicilor și care cauzează prejudicii. Printre formele recunoscute de concurență neloială se numără și denigrarea, care, potrivit jurisprudenței Curții de Casație franceze, constă în divulgarea de informații de natură a discredita un concurent ( 7 ). Această faptă ilicită de natură civilă – care este distinctă de calomnie – este reglementată de normele franceze privind răspunderea civilă.

17.

Gtflix Tv este o societate cu sediul în Republica Cehă, care produce și distribuie ceea ce uneori este descris în mod eufemistic ca fiind programe de televiziune cu conținut pentru adulți. DR este regizor, producător și distribuitor de filme pornografice, domiciliat în Ungaria. Filmele sale sunt comercializate prin intermediul site‑urilor internet găzduite în Ungaria și deținute de acesta.

18.

Se susține că DR a făcut în mod regulat afirmații denigratoare împotriva Gtflix Tv pe mai multe site‑uri internet și forumuri. Gtflix Tv i‑a transmis lui DR o cerere formală de retragere a acestor afirmații. Ca urmare a faptului că acesta din urmă nu a făcut acest lucru, Gtflix Tv a inițiat ulterior o procedură simplificată împotriva lui DR în fața președintelui Tribunal de grande instance, Lyon (Tribunalul din Lyon, Franța). În această procedură, Gtflix Tv urmărea pronunțarea unei hotărâri care îl obliga pe DR:

19.

Răspunsul pârâtului a fost de a contesta competența instanței franceze. Tribunal de grande instance, Lyon (Tribunalul din Lyon) a admis argumentul formulat de pârât în acest sens.

20.

Gtflix Tv a contestat această hotărâre la Cour d’appel de Lyon (Curtea de Apel din Lyon, Franța), ridicând suma provizorie solicitată pentru prejudiciile comerciale și morale suferite în Franța la 10000 de euro. Prin hotărârea din 24 iulie 2018, și instanța de apel a admis lipsa de competență a instanțelor franceze.

21.

Apelanta a formulat ulterior recurs la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța). În fața acestei instanțe, Gtflix Tv contestă hotărârea Curții de Apel din 24 iulie 2018 prin care se constata că instanțele franceze nu aveau competență în favoarea instanțelor cehe, întrucât, în opinia sa, instanțele unui stat membru au competența de a soluționa cauze care vizează prejudicii cauzate pe teritoriul respectivului stat membru prin publicarea unor conținuturi online de îndată ce respectivele conținuturi erau accesibile pe acel teritoriu. Prin excluderea competenței instanțelor franceze pentru motivul că nu este suficient ca comentariile considerate a fi denigratoare publicate pe internet să fie accesibile în jurisdicția instanței sesizate, ci trebuie ca acele conținuturi să prezinte și un oarecare interes pentru rezidenții acelui stat membru, Cour d’appel de Lyon (Curtea de Apel din Lyon) a încălcat articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

22.

Instanța de trimitere pare să considere că decizia pronunțată de Cour d’appel de Lyon (Curtea de Apel din Lyon) este astfel viciată de o eroare de drept, dar că lipsa de competență a instanțelor franceze de a soluționa cererea de rectificare sau de ștergere a comentariilor este totuși justificată. Astfel, din Hotărârea din 17 octombrie 2017, Bolagsupplysningen și Ilsjan (C‑194/16, EU:C:2017:766), rezultă că o cerere care are ca obiect rectificarea sau eliminarea unor date nu poate fi formulată în fața instanțelor unui stat doar pentru motivul că acele date sunt accesibile din respectivul stat membru. Acest raționament a fost desigur cuprins într‑o hotărâre pronunțată în cadrul unei proceduri în materie de calomnie. Însă, în măsura în care s‑a bazat pe natura ubicuă a respectivelor informații, raționamentul menționat ar fi aplicabil prin analogie și cererilor de eliminare sau de rectificare a afirmațiilor de natură să constituie (pretinse) acte de denigrare.

23.

Cu toate acestea, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă, în ceea ce privește cererile de despăgubire legate de existența unui astfel de act de concurență neloială, reclamantul poate introduce o acțiune în fața instanțelor din fiecare stat membru pe teritoriul căruia un conținut publicat pe internet este sau a fost accesibil, acționând totodată simultan în scopul rectificării datelor, al ștergerii conținutului și al despăgubirii pentru prejudiciile morale și economice, sau dacă acesta trebuie să introducă această acțiune de despăgubire în fața instanței competente să dispună rectificarea datelor și eliminarea comentariilor denigratoare.

24.

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a decis să suspende procedura și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că persoana care, considerând că drepturile sale au fost încălcate prin difuzarea unor afirmații denigratoare pe internet, exercită o acțiune atât în scopul rectificării informațiilor și al eliminării conținuturilor, cât și pentru repararea prejudiciilor moral și economic care rezultă din acestea poate solicita, în fața instanțelor din fiecare stat membru pe teritoriul căruia un conținut încărcat pe internet este sau a fost accesibil, repararea prejudiciului cauzat pe teritoriul acestui stat membru, în conformitate cu Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții [(C‑509/09 și C‑161/10, EU:C:2011:685, punctele 51 și 52)], sau dacă, în temeiul Hotărârii din 17 octombrie 2017, Bolagsupplysningen și Ilsjan [(C‑194/16, EU:C:2017:766, punctul 48)], trebuie să formuleze această cerere de despăgubiri în fața instanței competente să dispună rectificarea informațiilor și ștergerea comentariilor denigratoare?”

25.

De la bun început, trebuie subliniat că simplul fapt că mai multe tipuri de acțiuni sunt formulate împreună într‑o singură cerere nu are niciun efect asupra normelor de competență aplicabile fiecăreia dintre aceste acțiuni, întrucât cererea poate fi divizată, dacă este necesar ( 8 ). În plus, în litigiul principal, trebuie subliniat că, deși reclamantul a inițiat mai multe tipuri de acțiuni, întrebarea adresată de instanța de trimitere se referă doar la stabilirea instanțelor care trebuie considerate că au competența de a soluționa o acțiune de reparare a prejudiciilor ca urmare a denigrării.

26.

În acest sens, trebuie reamintit că, prin derogare de la articolul 4 din Regulamentul nr. 1215/2012, care conferă competența de a soluționa fondul unui litigiu instanțelor statului membru în care are domiciliul pârâtul, articolul 7 punctul 2 din acest regulament prevede că, în materie delictuală și cvasidelictuală, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru în fața instanței de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă ( 9 ).

27.

În măsura în care articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 reproduce modul de redactare și obiectivele articolului 5 alineatul (3) din Regulamentul nr. 44/2001, precum și, încă înainte de aceasta, pe cele ale articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte în privința acestor două dispoziții trebuie considerată valabilă și pentru articolul 7 punctul 2 ( 10 ).

28.

Potrivit analizei consacrate de Curte, norma de competență specială prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles și la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului ( 11 ). În materie delictuală și cvasidelictuală, instanța de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă este în mod normal cea mai adecvată să se pronunțe asupra cauzei în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor ( 12 ).

29.

Cu toate acestea, în măsura în care această dispoziție derogă de la principiul general prevăzut în prezent la articolul 4 din Regulamentul nr. 1215/2012, care atribuie competența instanțelor de la domiciliul pârâtului, articolul 7 punctul 2 este de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de acest regulament ( 13 ).

30.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe la fel de consacrate a Curții, expresia „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă” ( 14 ) trebuie să fie înțeleasă în sensul că vizează două locuri distincte, și anume atât locul materializării prejudiciului, cât și locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului (denumit și locul evenimentului cauzator), fiecare dintre aceste două locuri fiind susceptibil, în funcție de împrejurări, să furnizeze indicii deosebit de utile în ceea ce privește probele și organizarea procesului ( 15 ). Prin urmare, în cazul în care locul unde se află aceste criterii referitoare la legătură este diferit, pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri ( 16 ).

31.

În prezenta cauză, întrebarea adresată vizează exclusiv stabilirea locului în care s‑a produs prejudiciul.

32.

În acest sens, Curtea a precizat că acest factor de legătură este locul în care fapta generatoare își produce efectele prejudiciabile, cu alte cuvinte acela în care se manifestă în mod concret prejudiciul antrenat de produsul cu defecte ( 17 ). Cu toate acestea, locul menționat poate să varieze în funcție de natura exactă dreptului a cărui încălcare se invocă ( 18 ).

33.

De exemplu, Curtea a statuat în esență că, în cazul unei fraude care afectează valoarea certificatelor financiare, care, din moment ce reprezintă active dematerializate, sunt depozitate în mod necesar într‑un cont bancar special denumit cont de valori mobiliare, instanțele care sunt competente, în temeiul materializării prejudiciului, sunt cele de la domiciliul reclamantului, atunci când acest cont bancar este deschis la o bancă stabilită în raza acestor instanțe ( 19 ). Cu toate acestea, Curtea a considerat că această soluție nu este aplicabilă atunci când reclamantul invocă existența unui prejudiciu financiar rezultat din decizii de investiții adoptate în urma unor informații ușor accesibile pe plan mondial, dar incorecte, incomplete sau înșelătoare, atunci când societatea care a emis instrumentele financiare în discuție nu era supusă niciunor obligații legale de publicitate în statul membru în care este stabilită banca sau întreprinderea de investiții în registrul căreia este înscris contul de investiții ( 20 ).

34.

În cazul pretinselor prejudicii morale cauzate de un articol din presă distribuit în mai multe state membre, Curtea a statuat, în Hotărârea Shevill, că victima poate introduce împotriva editorului o acțiune în despăgubire fie în fața instanțelor statului membru de la locul de stabilire a editorului publicației calomniatoare, competente în ceea ce privește repararea întregului prejudiciu rezultat din calomniere, fie în fața instanțelor din fiecare stat contractant în care a fost difuzată publicația și în care victima pretinde că ar fi suferit o atingere adusă reputației sale, competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat în statul instanței sesizate ( 21 ). Această ultimă normă de competență a fost uneori descrisă – în special de criticii acesteia – ca stabilind un principiu de distribuire a competenței, care, din considerente practice, poate fi denumit „abordarea de tip mozaic” a competenței ( 22 ).

35.

Ulterior, în Hotărârea eDate, Curtea a fost obligată să ia în considerare problema conținutului denigrator transnațional publicat pe un site internet. În acest sens, Curtea a statuat că respectivele situații sunt distincte de situațiile offline, ca urmare, pe de o parte, a posibilei ubicuități a oricărui conținut online și, pe de altă parte, a dificultății de a cuantifica această difuzare cu certitudine și în mod fiabil și, prin urmare, de a aprecia prejudiciul cauzat exclusiv într‑un singur stat membru ( 23 ). Prin urmare, Curtea a decis că, atunci când site‑ul internet care găzduiește conținutul în cauză nu a adoptat nicio măsură restrictivă, instanța de la locul unde pretinsa victimă își are centrul intereselor trebuie să fie competentă să soluționeze fondul unei acțiuni în compensare pentru tot prejudiciul suferit, pentru motivul că acesta era locul în care impactul unei informații publicate asupra drepturilor referitoare la personalitate ale unei persoane putea fi apreciat cel mai bine ( 24 ). Pentru Curte, acest loc corespunde în general, dar nu în mod necesar, domiciliului său obișnuit. Cu toate acestea, o persoană își poate avea centrul intereselor într‑un stat membru în care nu locuiește în mod obișnuit, în măsura în care alte indicii, precum exercitarea unei activități profesionale, pot stabili existența unei legături deosebit de strânse cu acel stat membru ( 25 ).

36.

Pe lângă acest element de legătură, Curtea a statuat, la punctul 51 din Hotărârea eDate, că este posibil și ca reclamantul să introducă o acțiune în fața instanțelor din fiecare stat membru pe teritoriul căruia o informație publicată este sau a fost accesibilă. Aceste instanțe sunt competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat pe teritoriul statului membru al instanței sesizate ( 26 ).

37.

Astfel, ca urmare a acestei hotărâri, o persoană care se consideră victima unei încălcări a drepturilor referitoare la personalitate ca urmare a unui act de denigrare săvârșit pe internet are dreptul să introducă o acțiune la trei instanțe, pentru care instanțele naționale în cauză vor beneficia de competență în ceea ce privește totalitatea prejudiciului, și anume locul de reședință al pârâtului, locul evenimentului cauzator – care este locul în care a fost luată decizia de difuzare a mesajului în cauză, fie că a fost vorba de o decizie luată în mod expres sau tacit ( 27 ) – și locul centrului de interese al reclamantului. Această persoană are de asemenea posibilitatea de a introduce o acțiune la mai multe alte instanțe, și anume în diferitele state membre în care publicația în cauză este sau a fost accesibilă, pentru care însă instanțele naționale relevante vor beneficia de competență doar în ceea ce privește prejudiciul produs pe teritoriul statului membru în cauză.

38.

În cadrul unei serii de trei cauze ulterioare, posibilitatea de a introduce o acțiune în fața instanțelor din fiecare stat membru pe teritoriul căruia conținutul publicat online este sau a fost accesibil a fost reafirmată și aplicată încălcărilor drepturilor de autor pe internet pentru motivul că aceste instanțe sunt cel mai în măsură, în primul rând, să stabilească dacă dreptul respectiv a fost în fapt încălcat și, în al doilea rând, să determine natura prejudiciului: Hotărârea Pinckney ( 28 ), Hotărârea Hejduk ( 29 ) și Hotărârea Hi Hotel HCF ( 30 ). Mai precis, în Hotărârea Hejduk, Curtea a confirmat această analiză, chiar dacă în ultimă instanță nu a adoptat concluziile avocatului general Cruz Villalón, care a considerat că un astfel de principiu ar contribui la generarea unei insecurități juridice pentru părți ( 31 ). În fiecare dintre aceste cauze, Curtea și‑a justificat poziția prin faptul că protecția drepturilor de autor este în mod obișnuit supusă unui principiu al teritorialității, și anume că, în realitate, dreptul statelor sancționează doar încălcările dreptului de autor săvârșite pe teritoriul lor ( 32 ).

39.

În sfârșit, în Hotărârea Bolagsupplysningen și Ilsjan, Curții i s‑a solicitat, în cadrul unei prime întrebări, să stabilească dacă analiza cuprinsă în Hotărârea eDate este aplicabilă unei persoane juridice care dorește să obțină rectificarea conținutului pretins inexact publicat pe un site internet și eliminarea comentariilor referitoare la acest conținut dintr‑un forum de discuții care figurează pe site‑ul respectiv, precum și despăgubirea pentru pretinsul prejudiciu suferit.

40.

În acest sens, în ceea ce privește cererile de rectificare și de eliminare, Curtea a hotărât că norma de competență pentru a stabili repararea integrală a prejudiciului suferit, care, în Hotărârea eDate, a fost stabilită în favoarea instanțelor din statul membru în care se află centrul de interese al victimei, se aplică și persoanelor juridice, indiferent dacă conținutul în cauză este de natură să dea naștere unui prejudiciu material sau moral ( 33 ). Potrivit Curții, în această situație, centrul intereselor unei întreprinderi trebuie să reflecte locul în care reputația sa comercială este cel mai bine consolidată și, prin urmare, trebuie determinat în funcție de locul în care aceasta își exercită cea mai mare parte a activității sale economice. În acest context, deși centrul intereselor unei persoane juridice poate să coincidă cu locul în care are sediul social atunci când își desfășoară, în statul membru în care este situat acest sediu, totalitatea sau cea mai mare parte a activităților sale și când reputația de care beneficiază acolo este, în consecință, mai importantă decât în oricare alt stat membru, localizarea sediului respectiv nu constituie, în sine, un criteriu decisiv în cadrul unei asemenea analize ( 34 ).

41.

În răspuns la o a doua întrebare referitoare la instanțele care au competența de a se pronunța asupra unei cereri de rectificare sau de eliminare a comentariilor publicate pe un site internet, Curtea a statuat că o astfel de cerere nu putea fi formulată în fața instanțelor fiecărui stat membru, întrucât, având în vedere „natura ubicuă a informațiilor și a conținuturilor publicate pe un site internet și faptul că întinderea difuzării lor este în principiu universală […], o cerere având ca obiect rectificarea primelor și eliminarea celor din urmă este unitară și indivizibilă” ( 35 ). În opinia Curții, o astfel de acțiune nu putea fi formulată decât în fața acelorași instanțe ca și cele cărora li s‑a acordat competența de a soluționa integralitatea unei cereri de reparare a prejudiciului.

42.

Acesta este contextul în care instanța de trimitere se întreabă dacă, având în vedere motivele invocate de Curte pentru a justifica competența exclusivă a anumitor instanțe în ceea ce privește eliminarea sau rectificarea conținutului în litigiu, ar fi adecvat să se recunoască și competența exclusivă a acelorași instanțe cu privire la despăgubire. Aceasta ridică implicit întrebarea dacă, în Hotărârea din 17 octombrie 2017, Bolagsupplysningen și Ilsjan (C‑194/16, EU:C:2017:766), în loc să delimiteze pur și simplu jurisprudența anterioară în acest mod, Curtea a intenționat în plus să efectueze un reviriment complet al jurisprudenței sale anterioare și să renunțe astfel la abordarea de tip mozaic și în ceea ce privește acțiunile de reparare a prejudiciului ( 36 ).

43.

Cu titlu preliminar, am dori să precizăm că, în opinia noastră, formularea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nici nu împiedică renunțarea la abordarea de tip mozaic, nici nu impune reținerea acesteia. Astfel, după cum am explicat mai sus, această dispoziție se limitează la stabilirea unui principiu de competență a instanțelor de la locul materializării prejudiciului, fără alte precizări.

44.

În al doilea rând, considerăm că este dificil să tragem o concluzie cu privire la abordarea de tip mozaic adoptată în Hotărârea Bolagsupplysningen și Ilsjan. Deși domnul avocat general Bobek a invitat în mod explicit Curtea să își revizuiască jurisprudența, aceasta din urmă a adoptat, în raport cu prima întrebare, poziția care era cea în care ar fi putut aborda chestiunea menținerii abordării de tip mozaic a competențelor în ceea ce privește cereri de despăgubire, pentru a formula un răspuns relativ scurt, referitor doar la instanțele naționale competente să se pronunțe asupra acțiunilor care urmăreau rectificarea sau eliminarea comentariilor ( 37 ). În măsura în care, pentru a justifica competența exclusivă a anumitor instanțe judecătorești de a se pronunța asupra acțiunilor de rectificare sau de eliminare a conținutului publicat pe internet, Curtea s‑a întemeiat pe natura unitară și indivizibilă a acestui tip de acțiuni, acest răspuns nu înseamnă în mod necesar renunțarea la abordarea de tip mozaic în ceea ce privește acțiunea în repararea prejudiciului.

45.

De exemplu, faptul că, în temeiul dreptului aplicabil în statul membru al instanței respective și având în vedere în special natura și accesibilitatea conținutului în litigiu, precum și reputația persoanei vizate în statul membru respectiv, o instanță națională decide că nu este necesar să despăgubească reclamantul pentru prejudiciul suferit pe teritoriul aceluiași stat membru nu exclude posibilitatea ca o instanță dintr‑un alt stat membru să poată decide, în temeiul unui alt drept și a altor considerații, să îl despăgubească. Este chiar posibil să se prevadă unele situații în care un reclamant ar putea să nu aibă câștig de cauză în statul membru A pentru motive cum ar fi faptul că a fost foarte probabil ca publicarea să fi fost accesată doar de un număr foarte limitat de persoane în respectivul stat sau lipsa unei reputații reale a reclamantului care trebuie protejată în respectivul stat, având în același timp câștig de cauză în statul membru B, în care mai multe persoane ar fi putut citi publicația în cauză sau în care reclamantul avea o reputație mai mare care a fost în fapt vătămată sau afectată prin intermediul acesteia.

46.

Având în vedere că reglementările în materie de calomnie rămân o chestiune care ține de dreptul statelor membre și întrucât acestea nu au fost armonizate, este posibil să se prevadă și situații în care anumite cuvinte ar putea fi considerate calomnioase în statul membru C, însă care nu ar fi considerate astfel în statul membru D. În schimb, în cazul acțiunilor de rectificare sau de eliminare a aceluiași conținut publicat pe internet, dacă mai multe jurisdicții naționale ar pronunța hotărâri în direcții opuse, persoanele care gestionează site‑ul internet pe care conținutul în litigiu a fost și este disponibil nu ar putea să respecte simultan aceste hotărâri.

47.

Este adevărat că, la punctul 31 din Hotărârea Bolagsupplysningen și Ilsjan, în care Curtea face referire la abordarea de tip mozaic, ea menționează doar Hotărârea Shevill drept precedent. Nu considerăm însă că acest aspect este semnificativ, întrucât Curtea nu menționează întotdeauna întreaga sa jurisprudență anterioară ( 38 ).

48.

În acest context, este mai mult ca probabil că, în Hotărârea Bolagsupplysningen și Ilsjan, Curtea a evitat în mod deliberat adoptarea unei poziții cu privire la aspectul dacă să mențină sau nu abordarea de tip mozaic în materie de reparare a prejudiciilor ( 39 ). Aceasta nu înseamnă însă că problema caracterului adecvat al acestei soluții nu merită să fie examinată.

49.

În Concluziile pronunțate în cauza Bolagsupplysningen și Ilsjan, avocatul general Bobek a considerat că această abordare nu servea nici intereselor părților, nici interesului general. Pentru a susține acest punct de vedere, acesta a invocat mai multe argumente în favoarea renunțării la această abordare, trei dintre acestea fiind susceptibile să fie pertinente pentru acțiunile în despăgubire.

50.

În primul rând, atunci când a extins soluția adoptată în Hotărârea Shevill la conținutul publicat pe internet, Curtea nu a luat în considerare specificitatea internetului, și anume faptul că acesta din urmă ar conferi fiecărui conținut publicat pe acesta o natură ubicuă ( 40 ). În astfel de context, aplicarea abordării de tip mozaic ar conduce la o multiplicare a jurisdicțiilor competente, ceea ce ar îngreuna prevederea de către autorul conținutului a instanței care ar fi competentă în cazul unui litigiu ( 41 ).

51.

În al doilea rând, principiul competenței de tip mozaic ar atrage riscul fragmentării acțiunilor în cadrul instanțelor statelor membre competente doar pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudicii cauzate pe teritoriul lor național. În practică, ar fi dificilă coordonarea unor astfel de acțiuni între ele ( 42 ).

52.

În al treilea rând, proliferarea normelor speciale de competență nu ar servi protecției celor care sunt calomniați, întrucât aceștia pot în orice caz să îi acționeze în justiție pe autorii conținutului calomnios în jurisdicțiile unde se află centrul intereselor lor, ceea ce va fi cel mai simplu pentru aceștia din urmă. În acest context, o astfel de proliferare ar putea servi doar la încurajarea strategiilor de hărțuire judiciară ( 43 ).

53.

Recunoaștem că aceste argumente au o pondere importantă în special în lumina obiectivelor urmărite de Regulamentul nr. 1215/2012. În primul rând, considerentul (21) al regulamentului menționat precizează că acesta are drept scop reducerea la minimum a posibilității apariției procedurilor concurente și evitarea pronunțării în diferite state membre a unor hotărâri ireconciliabile. În al doilea rând, din considerentul (15) al regulamentului menționat rezultă că normele de competență ar trebui să asigure securitatea juridică. În al treilea rând, potrivit considerentului (16), în cazul în care există competențe alternative la competența instanței de la locul de domiciliu al pârâtului, acest lucru se datorează fie unei legături strânse între aceste instanțe și acțiune, fie scopului bunei administrări a justiției.

54.

În acest context, am putea fi tentați să deducem un argument din faptul că soluțiile adoptate în Hotărârile Shevill și eDate se refereau la interpretarea Regulamentului nr. 44/2001, iar nu la cea a Regulamentului nr. 1215/2012 pentru a justifica abandonarea abordării de tip mozaic. Astfel, considerentul (16) al acestuia din urmă, care este formulat în mod diferit față de considerentul (12) al celui dintâi, accentuează în prezent importanța principiului securității juridice în litigiile privind obligații necontractuale care rezultă din încălcări ale intimității și ale drepturilor legate de personalitatea sa, inclusiv privind calomnia, o adăugare care ar putea sugera faptul că legiuitorul Uniunii a intenționat de asemenea să efectueze un reviriment al unor aspecte ale jurisprudenței anterioare a Curții.

55.

Cu toate acestea, o astfel de interpretare ni se pare într‑o oarecare măsură excesivă. Din punctul nostru de vedere, apreciem că această adăugare poate fi cel mai bine înțeleasă ca o simplă clarificare a obiectivului urmărit prin articolul 7 din Regulamentul nr. 1215/2012. Nu rezultă că adoptarea regulamentului respectiv poate fi considerată în mod corespunzător în sensul că sugerează faptul că abordarea de tip mozaic nu mai corespunde stării de drept. Prin urmare, orice renunțare la această abordare ar corespunde unui reviriment al jurisprudenței existente.

56.

Deși Curtea nu respectă o doctrină strictă a jurisprudenței anterioare, orice abatere semnificativă de la o jurisprudență consacrată trebuie să fie – și este – însă excepțională. Cu toate acestea, este adevărat că Curtea nu a ținut cont de o parte din jurisprudența sa în trecut. Acesta a fost cazul, după cum a subliniat domnul profesor F. Picod ( 44 ), de exemplu, atunci când s‑a dovedit că interpretarea care a fost dată unei dispoziții a condus, în practică, la o regulă care nu era foarte eficientă ( 45 ), atunci când interpretarea a întâlnit o opoziție puternică din partea instanțelor naționale responsabile cu aplicarea acestei dispoziții ( 46 ) sau atunci când respectiva interpretare a devenit de atunci caducă din cauza unor evoluții sociale, politice sau tehnologice ( 47 ).

57.

Cu toate acestea, întrucât principiile proporționalității și securității juridice se aplică și Curții, rezultă că orice astfel de revizuire a jurisprudenței anterioare nu ar trebui să aibă loc în lipsa unui motiv întemeiat pentru a proceda astfel și ar trebui să fie limitată la ceea ce este necesar. În plus, chiar și atunci când există un astfel de motiv, o asemenea revizuire trebuie să urmărească în special limitarea oricăror efecte retroactive, respectând în același timp principiul puterii lucrului judecat.

58.

În prezenta cauză, se ridică, așadar, întrebarea dacă caracteristicile (evident) problematice ale abordării de tip mozaic sunt atât de importante încât să justifice renunțarea la aceasta și, chiar dacă acest lucru ar fi valabil, dacă există o altă abordare aflată la dispoziția Curții în lipsa acestei posibile abordări cuprinzătoare. Deși recunoaștem pe deplin forța argumentelor prezentate de domnul avocat general Bobek în concluziile pe care acesta le‑a prezentat în cauza Bolagsupplysningen și Ilsjan, nu suntem totuși convinși că jurisprudența ulterioară Hotărârii Shevill trebuie să suporte un reviriment în acest mod. Afirmăm acest lucru pentru următoarele motive.

59.

În primul rând, natura ubicuă a oricărui conținut publicat pe internet nu este nouă ( 48 ). Este adevărat că rețelele sociale au crescut în mod considerabil de la pronunțarea Hotărârii eDate în 2011, însă, chiar și la acel moment, Facebook avea deja mai mult de 500 de milioane de utilizatori, dintre care jumătate se conectau zilnic ( 49 ).

60.

În al doilea rând, problemele generate de posibilitatea formulării unor acțiuni în fața mai multor instanțe ar trebui ridicate în perspectivă. Astfel, dintr‑un punct de vedere strict legal, principiul abordării de tip mozaic nu generează nicio problemă în cazul unor proceduri concomitente. Întrucât fiecare instanță națională este competentă să se pronunțe doar asupra prejudiciilor produse pe teritoriul statului membru căruia îi aparține, în lipsa armonizării normelor referitoare la calomniere, fiecare instanță va aplica în mod logic un drept diferit, și anume cel aplicabil pe fiecare dintre aceste teritorii, respectivele proceduri nu vor avea același obiect, care corespunde pretențiilor persoanei în cauză, și aceeași cauză a acțiunii, care se referă, potrivit dreptului Uniunii, la temeiul juridic și factual al acestor pretenții ( 50 ).

61.

Dintr‑o perspectivă practică, aplicarea abordării de tip mozaic nu conduce la conferirea competenței în favoarea tuturor instanțelor statelor membre, ci doar în favoarea celor din statele membre în care conținutul în litigiu este accesibil ( 51 ). În funcție de modul în care trebuie înțeleasă noțiunea de accesibilitate, care rămâne neclară în jurisprudența Curții, nu toate instanțele din toate statele membre vor avea competență. Mai mult, chiar și atunci când mai multe instanțe vor avea competență, acest lucru nu înseamnă în mod necesar că se va considera că prejudiciul s‑a produs pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre în cauză. După cum am constatat deja, gradul de notorietate a persoanei fizice sau juridice pretins calomniate ( 52 ), limbajul folosit pentru a redacta publicația în cauză, prezentarea ( 53 ), contextul, referințele utilizate pentru a formula mesajul, precum și numărul de vizitatori din statele membre în cauză care au accesat acea publicație ( 54 ) constituie, toate, elemente care pot determina instanțele să constate că persoana în cauză nu a suferit niciun prejudiciu pe teritoriul în care acestea sunt competente din punct de vedere teritorial.

62.

În acest context, problema ridicată de principiul abordării de tip mozaic pare a fi legată în realitate mai mult de existența riscului de hărțuire judiciară. Multiplicarea jurisdicțiilor competente creează un teren fertil pentru strategiile de hărțuire judiciară și în special pentru procesele strategice împotriva participării publice (SLAPP, „recours bâillon” în limba franceză) ( 55 ). Întrucât orice acțiune în justiție obligă pârâtul să îi dedice acesteia energie și resurse, indiferent de fondul cererii, prin multiplicarea acțiunilor juridice sau pur și simplu prin amenințarea cu formularea acestora, o persoană poate aduce prejudicii unei alte persoane (sau, în ceea ce privește o societate, un dezavantaj concurențial, prin irosirea de timp și de resurse legate de administrarea acesteia).

63.

Cu toate acestea, în cazul în care astfel de strategii pot fi puse în aplicare în mod avantajos de către unii reclamanți fără scrupule, acest lucru este cauzat în parte de faptul că normele existente în statele membre referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată sunt adesea insuficient de riguroase în ceea ce privește obligația celei dintâi de a o despăgubi pe cea din urmă pentru prejudiciul cauzat, după caz, fie prin formularea acțiunii, fie prin faptul că a rezistat pretențiilor ridicate în mod abuziv de reclamant. Într‑adevăr, aceste norme nu iau întotdeauna în considerare în mod suficient costurile indirecte generate de administrarea unei proceduri (în special costurile dificultăților cauzate de litigiu), deși în practică aceste costuri pot fi semnificative, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere moral ( 56 ). În cazul în care aceste costuri ar fi în mod sistematic și mai bine compensate, în special în cazul abuzului de procedură, reclamanții ar fi descurajați să abuzeze de principiul abordării de tip mozaic, din moment ce aceasta i‑ar expune riscului, în ipoteza în care cad în pretenții în acțiunea pe care au formulat‑o, de a fi obligați să plătească despăgubiri semnificative pârâtului.

64.

În plus, pârâții pot adopta anumite măsuri pentru a se proteja împotriva acestui tip de risc. De exemplu, în funcție de context, aceștia pot introduce o acțiune în constatare negativă în fața unei instanțe cu deplină competență ( 57 ). Deoarece această instanță va fi competentă să se pronunțe asupra prejudiciului pe întreg teritoriul Uniunii, aplicarea normelor în materie de recunoaștere reciprocă a hotărârilor, prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012, va avea ca efect privarea oricăror alte instanțe de competența lor de a se pronunța asupra prejudiciului care s‑a produs doar pe teritoriul unui singur stat membru. În sens mai general, părțile au de asemenea posibilitatea, în temeiul articolului 30 din Regulamentul nr. 1215/2012, de a solicita suspendarea procedurii sau chiar încheierea acesteia, în cazul cererilor conexe, și anume cereri care sunt legate între ele atât de strâns încât există interesul ca acestea să fie instrumentate și judecate împreună, pentru a se evita soluții care ar putea fi ireconciliabile în situația în care cauzele ar fi judecate separat ( 58 ). Prin urmare, în special, autorul conținutului pretins calomnios nu va trebui să suporte stresul de a fi obligat să gestioneze mai multe acțiuni în același timp.

65.

Înainte de orice, întrucât resursele potențialilor reclamanți nu sunt nelimitate, punerea în aplicare a unei strategii de soluționare a litigiilor bazată pe multiplicarea acțiunilor va fi arareori în avantajul lor. Prin urmare, astfel de strategii vor fi în cea mai mare parte puse în aplicare de actori economici cu resurse considerabile. Cu toate acestea, în ceea ce îi privește pe aceștia, dispariția principiului abordării de tip mozaic nu îi va împiedica să pună în aplicare acest tip de strategie. De exemplu, potrivit jurisprudenței Curții, criteriul centrului de interese trebuie examinat la nivelul fiecărui subiect de drept ( 59 ). Prin urmare, în cazul unei corporații organizate sub forma unui grup de societăți cu denumiri similare de corporație, aplicarea criteriului centrului de interese va însemna efectiv că fiecare entitate juridică din acest grup (care poate să nu fie 100 % controlată de o societate‑mamă) va fi îndreptățită să introducă o acțiune împotriva autorului mesajului pentru prejudiciul suferit în fața instanțelor din statul în care fiecare dintre acestea își are centrul de interese ( 60 ).

66.

În al treilea rând, nu este cu adevărat clar dacă abordarea de tip mozaic ar contraveni în realitate obiectivelor urmărite de Regulamentul nr. 1215/2012. Astfel, după cum s‑a subliniat în Hotărârea Bolagsupplysningen și Ilsjan, norma de competență specială în materie delictuală și cvasidelictuală prevăzută la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu a fost destinată să confere părții mai slabe o protecție mai puternică ( 61 ). Prin urmare, este, în principiu, irelevant faptul că aplicarea abordării de tip mozaic ar putea dezavantaja în mod potențial una dintre părți.

67.

Revenind acum mai concret la cele trei obiective urmărite prin dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 care se referă la competență, se poate observa, în ceea ce privește obiectivul de securitate juridică prevăzut în considerentul (15) al Regulamentului nr. 1215/2012, că Curtea consideră că acest obiectiv este îndeplinit dacă pârâtul este în măsură să stabilească, pe baza criteriului utilizat, care sunt instanțele în care poate fi acționat în justiție. Din această perspectivă, se poate sublinia, astfel cum a evidențiat High Court of Australia într‑o hotărâre importantă, Dow Jones și Company Inc/Gutnick, că atunci când o persoană decide să posteze un anumit conținut pe internet, care este „accesibil” din toate statele membre, respectiva persoană se poate aștepta să fie acționată în justiție în fiecare dintre aceste state membre ( 62 ).

68.

Este însă adevărat că, în Hotărârea din 12 mai 2021, Vereniging van Effectenbezitters (C‑709/19, EU:C:2021:377, punctul 34 și următoarele), Curtea pare să fi conferit obiectivului de securitate juridică o anumită întâietate față de orice alte considerente, inclusiv față de cel referitor la formularea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. De fapt, în hotărârea menționată, care se referea la acțiuni de reparare a prejudiciilor suferite de acționari ca urmare a lipsei de informare, Curtea a respins argumentul potrivit căruia o societate se poate aștepta să fie chemată în judecată în locul în care sunt situate conturile instrumentelor financiare ale acționarilor săi doar pentru motivul că criteriile referitoare la domiciliul și la locul în care se situează conturile acționarilor nu permit societății emitente să anticipeze stabilirea competenței internaționale a instanțelor în fața cărora aceasta ar putea fi acționată în justiție, deoarece acest lucru ar fi contrar obiectivului, menționat la considerentul (16) al Regulamentului nr. 1215/2012, de a evita posibilitatea – în scopul de a garanta principiul securității juridice – ca pârâtul să poată fi chemat în judecată în fața unei instanțe dintr‑un stat membru pe care nu ar fi putut să o prevadă în mod rezonabil. În opinia Curții, obiectivul previzibilității impune ca, în cazul unei societăți cotate la bursă, precum cea în discuție în această cauză, să poată fi stabilită competența de soluționare în ceea ce privește producerea prejudiciului numai instanțelor din statele membre în care această societate a respectat obligațiile legale de publicitate în vederea cotizării sale la bursă. Prin urmare, numai în aceste state membre o astfel de societate poate prevedea în mod rezonabil existența unei piețe de investiții și angajarea răspunderii sale.

69.

Nu considerăm însă că această soluție pune în mod indirect în discuție abordarea de tip mozaic. În cazul în care, pe de o parte, este posibil să se ia în considerare, chiar și dacă numai aproximativ ( 63 ), că piața de investiții a unei societăți cotate la bursă este situată în locul cotării sale la bursă, „piața” geografică pentru prezentarea unei opinii va fi determinată de accesibilitatea acestei opinii. Pe de altă parte, se poate observa că soluția la care s‑a ajuns în Hotărârea Vereniging van Effectenbezitters, alături de competența instanțelor de la locul emisiunii acțiunilor, care derivă din competența locului de domiciliu al pârâtului prevăzută la articolul 4 din Regulamentul nr. 1215/2012, conduce la conferirea competenței instanțelor din statele membre a căror legislație va fi în principiu cea care este aplicabilă și litigiului. În acest sens, această soluție este conformă cu obiectivul bunei administrări prevăzut în considerentul (16) al Regulamentului nr. 1215/2012. În schimb însă, în materie de calomnie, legislația aplicabilă este probabil cea a diferitelor state membre în care mesajul va fi accesibil. În opinia noastră, aceasta reprezintă o diferență esențială, deoarece, în cazul în care abordarea de tip mozaic ar fi abandonată în litigiile de calomnie, reclamantul poate fi privat de posibilitatea de a introduce o acțiune în fața instanțelor statelor membre în care mesajul în cauză a fost accesibil și, prin urmare, în fața instanțelor care sunt cel mai în măsură să aplice legislații relevante diferite și să efectueze toate aprecierile de fapt necesare.

70.

În orice caz, abordarea de tip mozaic nu pare să conducă la un rezultat care este mai puțin previzibil decât cel care rezultă, de exemplu, din aplicarea criteriului centrului de interese al victimei ( 64 ). Desigur, în ceea ce privește operatorii neeconomici, un astfel de criteriu ar părea simplu de aplicat, deoarece corespunde mai mult sau mai puțin locului în care victima își are centrul vieții și al activității sale sociale. Acest criteriu pare însă mult mai dificil de aplicat în cazul operatorilor economici, întrucât există puncte de vedere diferite cu privire la ceea ce constituie „centrul de interese” al unei societăți ( 65 ), astfel cum acesta este ilustrat de diferența de abordare dintre supremația asociaților și teoriile privind acționarii ( 66 ).

71.

Pentru a surmonta această problemă, logica ar impune ca noțiunea de „centru de interese” al unei persoane juridice să corespundă locului de înregistrare al acesteia, întrucât în special, pe de o parte, calomnia reprezintă un atac asupra onoarei, demnității și reputației unei persoane (iar nu asupra produselor sale) și, pe de altă parte, efectele tuturor prejudiciilor aduse reputației sale se materializează în conturile financiare ale acesteia ( 67 ). Astfel, în conformitate cu principiul securității juridice, o astfel de normă ar fi permis autorului oricărei publicații referitoare la respectiva persoană juridică să prevadă rezultatul aplicării acestui factor de legătură, în măsura în care indicația sediului social al unui operator economic este ușor de găsit, întrucât precizarea sa este declarată obligatorie de diferite instrumente ale dreptului Uniunii.

72.

Cu toate acestea, Curtea a considerat în schimb că, „[d]eși centrul intereselor unei persoane juridice poate să coincidă cu locul în care are sediul social atunci când își desfășoară, în statul membru în care este situat acest sediu, totalitatea sau cea mai mare parte a activităților sale și când reputația de care beneficiază acolo este, în consecință, mai importantă decât în oricare alt stat membru, localizarea sediului respectiv nu constituie, în sine, un criteriu decisiv în cadrul unei asemenea analize” ( 68 ). Ceea ce este relevant este locul în care există „o preponderență a activității economice a persoanei juridice interesate” ( 69 ).

73.

Noțiunea de activitate economică a unei corporații este, cu siguranță, oarecum ambiguă. Aceasta poate fi înțeleasă în cel puțin două moduri, și anume dintr‑o perspectivă comercială, în sensul că desemnează locul în care un operator economic realizează majoritatea vânzărilor sale (fără a intra măcar în dezbaterea dacă profitul sau cifra de afaceri ar fi indicatorul relevant în acest sens, deoarece în ceea ce privește în special o societate care realizează proiecte de mare anvergură la nivel mondial, acest lucru s‑ar putea schimba în mod constant) ( 70 ), sau dintr‑o perspectivă mai industrială, în sensul că se referă la locul în care resursele financiare, umane și tehnice necesare pentru ca entitatea juridică să își desfășoare activitatea sunt combinate și utilizate pentru a produce bunurile sau serviciile vândute ( 71 ). Astfel, reputația ar putea avea un impact asupra relațiilor pe care un operator economic le poate avea, nu doar cu clienții săi, ci și cu toți asociații săi (acționari, creditori, furnizori, angajați etc.). De exemplu, reputația poate avea un impact direct asupra capacității unei societăți de a strânge fonduri pe piețele financiare ( 72 ) sau de a obține aprovizionări.

74.

Punerea în aplicare a unui astfel de criteriu întâmpină în mod necesar alte dificultăți de ordin practic. Astfel, indiferent de modul în care trebuie să fie înțeleasă noțiunea de activitate economică, informațiile de care are nevoie pârâtul pentru a stabili instanța care va avea competență pe acest temei este foarte probabil să intre, în ceea ce privește persoanele fizice, în domeniul de aplicare al Regulamentului 2016/679 ( 73 ), și, într‑o oarecare măsură, în cel al confidențialității activității economice, în ceea ce privește societățile ( 74 ). Prin urmare, în practică, ne‑am putea întreba dacă va fi cel puțin la fel de dificil pentru pârât să prevadă care sunt instanțele care vor avea competență pe baza criteriului centrului de interese la fel ca pe baza principiului abordării de tip mozaic.

75.

În cazul în care abordăm acum obiectivul de a reduce la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente (pentru a asigura o legătură strânsă între respectivele instanțe și acțiune sau pentru a facilita buna administrare a justiției), până în prezent, poziția Curții pare să fi fost aceea că aplicarea unui criteriu care poate da naștere unei varietăți de instanțe competente în diferite state membre în cauze de acest gen nu constituie o problemă atât timp cât criteriul utilizat conferă competență instanțelor care se află în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia prejudiciul care s‑a produs. Astfel, o asemenea poziție îndeplinește obiectivul bunei administrări a justiției menționat în considerentul (16) al Regulamentului nr. 1215/2012, ca derogare întemeiată de la competența instanțelor de la locul de domiciliu al pârâtului ( 75 ).

76.

S‑ar putea observa, de exemplu, că, la punctul 43 din Hotărârea din 3 octombrie 2013, Pinckney (C‑170/12, EU:C:2013:635), după ce s‑a referit la obiectivul bunei administrări a justiției, Curtea a considerat că instanțele diferitor state membre în care prejudiciul invocat este de natură să se fi produs sau să se producă au competența de a se pronunța asupra acțiunilor în despăgubire pentru pretinsa încălcare a drepturilor patrimoniale de autor, cu condiția ca statul membru în care este situată respectiva instanță să asigure protecția materialului protejat de drepturi patrimoniale de autor pe care îl invocă reclamantul ( 76 ).

77.

În mod similar, la punctele 33 și 34 din Hotărârea din 29 iulie 2019, Tibor‑Trans (C‑451/18, EU:C:2019:635), Curtea a concluzionat că instanțele diferitor state membre pe teritoriul cărora se situează piața afectată de încălcare și în care victima pretinde că a suferit prejudiciul trebuie să fie considerate competente să se pronunțe asupra acțiunilor de reparare a prejudiciilor cauzate de o încălcare, în temeiul articolului 101 TFUE. Curtea a adăugat în continuare că „[a]ceastă soluție răspunde astfel obiectivelor de proximitate și de predictibilitate a normelor de competență, în măsura în care, pe de o parte, instanțele statului membru în care se situează piața afectată sunt cel mai bine plasate pentru a examina astfel de acțiuni în despăgubire și, pe de altă parte, un operator economic care se dedă la comportamente anticoncurențiale se poate aștepta în mod rezonabil să fie acționat în justiție în fața instanțelor de la locul unde comportamentele sale au denaturat normele unei concurențe sănătoase”.

78.

În sfârșit, la punctele 56 și 57 din Hotărârea din 5 septembrie 2019, AMS Neve și alții (C‑172/18, EU:C:2019:674), Curtea a statuat mai întâi că instanțele diferitor state membre pe al căror teritoriu se află consumatorii sau profesioniștii vizați de anunțurile publicitare sau de ofertele de vânzare trebuie să fie considerate a avea competență să se pronunțe asupra acțiunilor în contrafacere, înainte de a preciza că această soluție este „confirmată” de faptul că respectiva instanță este cea mai adecvată să se pronunțe asupra cauzei în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor.

79.

În acest context, nu doar că nu suntem convinși de faptul că abordarea de tip mozaic este contrară obiectivelor Regulamentului nr. 1215/2012, însă nu suntem convinși nici de faptul că utilizarea unuia dintre ceilalți factori de legătură care justifică aplicarea unei „norme de competență unică” (precum domiciliul pârâtului, locul producerii evenimentului cauzator al prejudiciului sau centrul de interese) va conduce la desemnarea instanțelor care se află în mod necesar în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia natura calomnioasă sau necalomnioasă a unui conținut, precum și întinderea prejudiciilor care s‑au produs.

80.

Desigur, vor exista o serie de cazuri în care natura calomnioasă a conținutului va fi cu greu pusă la îndoială. Acest aspect nu trebuie însă să omită din vedere faptul că natura calomnioasă a conținutului poate fi percepută în mod diferit de la un stat membru la altul. Dacă am lua exemplul unui articol care impută în mod fals anumite practici comerciale sau fiscale abuzive unei anumite societăți, mesajul transmis de această publicație ar putea fi perceput în mod diferit și, prin urmare, ar putea avea un impact diferit într‑un stat membru față de altul ( 77 ).

81.

Pe lângă această problemă clasică a discursului intercultural (care explică, de exemplu, motivul pentru care societățile dezvoltă diferite strategii de marketing de la un stat membru la altul), lipsa armonizării legislației în materie de calomnie tinde să justifice menținerea principiului abordării de tip mozaic. Este adevărat că toate statele membre au adoptat reglementări anticalomnie, însă conținutul acestor reglementări, modul lor de aplicare și, nu în ultimul rând, modul în care sunt cuantificate prejudiciile pot varia semnificativ de la un stat membru la altul, reflectând adesea divergențe profunde în cultura juridică aplicabilă ( 78 ).

82.

Prin urmare, astfel cum subliniază Comisia, reclamantul poate avea un interes legitim să formuleze o acțiune în fața unei alte instanțe decât cea de la locul unde se află centrul intereselor sale, chiar dacă acest lucru limitează cuantumul despăgubirilor pe care acesta le poate obține. Pe de o parte, întrucât încălcările vieții private și ale drepturilor referitoare la personalitate sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 864/2007, legislația aplicabilă va fi stabilită în conformitate cu normele de drept internațional privat aplicabile în statul membru al fiecărei instanțe competente, care pot varia substanțial ( 79 ). Pe de altă parte, un operator economic poate dori să formuleze acțiuni mai degrabă în fața instanțelor statelor membre în care încearcă să își dezvolte activitatea sa economică decât în fața celor din statele membre în care se bucură deja de o reputație solidă, tocmai ca urmare a faptului că reputația sa îl protejează deja împotriva celor mai grosiere acte de calomnie sau ca urmare a faptului că acesta poate spera să obțină avantaje de pe urma unei hotărâri privind respectiva piață, fiind de la sine înțeles că hotărârea pronunțată de o instanță locală ar beneficia de o acoperire mediatică mai cuprinzătoare în acel stat membru decât o hotărâre pronunțată de instanțele din statul membru unde se situează centrul său de interese ( 80 ).

83.

A considera, așa cum par să facă oponenții abordării de tip mozaic, că ar fi preferabilă concentrarea tuturor cererilor de despăgubire în cadrul unei singure instanțe, tinde să ignore realitatea potrivit căreia nici legislațiile statelor membre referitoare la calomnie, nici chiar normele de stabilire a legii aplicabile nu sunt în prezent armonizate.

84.

Astfel, în lipsa armonizării în aceste domenii, instanțele care beneficiază de competența exclusivă de a decide asupra integralității prejudiciului vor fi obligate să aplice legislația fiecărui stat membru în care este posibil să se fi produs pretinsul prejudiciu pentru a se pronunța asupra fiecărei cereri de despăgubire. Aceasta înseamnă că, în principiu, respectivele instanțe vor trebui să ia în considerare, în ceea ce privește fiecare dintre aceste state membre, legea aplicabilă, reputația de care se bucură victima pe același teritoriu, precum și percepția mesajului de către publicul respectivelor state ( 81 ).

85.

În acest context, s‑ar putea considera efectiv că o unică instanță situată într‑un singur stat membru identificat (sau identificabil) cu deplină competență s‑ar afla în poziția cea mai potrivită pentru a efectua o astfel de apreciere ( 82 )? Nu ar trebui să se considere mai degrabă că existența unei multitudini de foruri competente reprezintă consecința inexorabilă a dreptului de care beneficiază reclamanții, în conformitate cu principiul subsidiarității, ca litigiul să le fie soluționat de instanțele care sunt, datorită faptului că se află cel mai aproape de teritoriul fiecărui stat membru, cel mai în măsură să efectueze toate aprecierile de fapt, alături de faptul că reglementările privind calomnia din fiecare stat membru sunt diverse și sensibile din punct de vedere cultural în raport cu tradițiile juridice distincte ale fiecăruia dintre aceste state ( 83 )?

86.

Desigur, obiectivul de previzibilitate trebuie de asemenea să fie luat în calcul, însă, în opinia noastră, Curtea a ajuns să confirme abordarea de tip mozaic tocmai după echilibrarea acestui obiectiv cu obiectivul bunei administrări a justiției ( 84 ).

87.

În sfârșit, înainte de a renunța la abordarea de tip mozaic, ar fi în orice caz necesar să se garanteze că nu există alte soluții care sunt mai puțin tranșante decât un astfel de reviriment complet al jurisprudenței. În acest sens, ar putea părea astfel mai puțin radical să se combine pur și simplu abordarea de tip mozaic cu ceea ce ar putea fi denumit „criteriul de direcționare”, astfel cum prevede dreptul Uniunii în anumite domenii ( 85 ).

88.

Potrivit acestui criteriu, pentru ca instanțele unui stat membru să aibă competență, conținutul în cauză nu trebuie pur și simplu să fie accesibil prin intermediul internetului, ci trebuie ca publicarea să fi fost direcționată în mod specific către teritoriul statului membru respectiv. În cazul în care s‑ar aplica acest criteriu, ar fi util să se asigure faptul că doar instanțele respectivelor state membre către care publicarea a fost în mod specific direcționată erau cele care ar fi avut dreptul să își asume competența în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Acest lucru ar permite, în conformitate cu obiectivele urmărite de această dispoziție, reducerea numărului de instanțe competente și asigurarea unei anumite certitudini juridice, asigurând în același timp o legătură strânsă între instanțe și litigiu și garantând astfel o bună administrare a justiției.

89.

Desigur, Curtea a respins în general aplicarea criteriului de direcționare în ceea ce privește aplicarea articolului 7 punctul 2 pentru motivul că, spre deosebire de articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001 [în prezent articolul 17 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012], articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 [în prezent articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012] nu impune ca activitatea în cauză să fie „direcționată către” statul membru al instanței sesizate ( 86 ).

90.

Cu toate acestea, s‑ar putea observa, mai întâi, că faptul că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu prevede aplicarea unei astfel de condiții nu înseamnă că aceasta din urmă nu poate fi relevantă, în anumite împrejurări specifice, în scopul de a stabili locul unde s‑a produs prejudiciul. Se poate observa de exemplu că, la punctul 42 din Hotărârea Bolagsupplysningen și Ilsjan, Curtea se referă la faptul că site‑ul în cauză era destinat să fie înțeles de persoane care locuiau într‑un anumit stat membru, ceea ce sugerează faptul că, potrivit Curții, cel puțin în materie de calomnie, focalizarea pe piețele anumitor state membre trebuie luată în calcul la stabilirea competenței.

91.

În al doilea rând, în ceea ce privește încălcările în materie de mărci comerciale, articolul 97 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 ( 87 ) – care stabilește o normă derogatorie de competență în ceea ce privește încălcările în materie de mărci comerciale – nu cuprinde nicio referire la o condiție care ar impune ca, pentru ca instanțele dintr‑un stat membru să aibă competență, site‑ul în cauză să fi fost menit să își direcționeze activitățile către respectivul stat membru. Cu toate acestea, în scopul stabilirii competenței în astfel de cazuri, Curtea de Justiție a luat recent în considerare în mod expres faptul că conținutul online în cauză – anunțurile publicitare sau ofertele de vânzare – nu era doar accesibil pentru consumatorii din anumite state membre, ci și destinat acestora din urmă ( 88 ).

92.

În al treilea rând, în ceea ce privește difuzarea de programe de televiziune, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea EDO”) a constatat, după examinarea conținutului Regulamentului nr. 44/2001, că Suedia a încălcat articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, conferind în special un drept unei instanțe pentru motivul că, în esență, odată ce un program de televiziune, deși accesibil în afara Suediei, a fost produs pentru publicul suedez, acest stat ar fi trebuit să ofere unei persoane care a pretins că ar fi fost calomniată prin respectivul program accesul efectiv la instanțele sale ( 89 ). Prin urmare, se pare că, din punctul de vedere al Curții EDO, statele trebuie să prevadă posibilitatea ca persoanele calomniate să introducă o acțiune în fața instanțelor lor, cu singura condiție ca mesajul să fie direcționat către persoanele care locuiesc în respectivele state.

93.

În lumina celor de mai sus, se poate considera, prin urmare, că utilizarea criteriului de direcționare ar putea constitui o schimbare mai puțin radicală în jurisprudența Curții decât prin eliminarea pur și simplu a abordării de tip mozaic sau, altfel spus, prin renunțarea la aceasta. Acest criteriu ar avea și meritul de a evita asumarea competenței de către instanțele unui alt stat membru atunci când ar exista pur și simplu o legătură restrânsă între publicarea pe internet în cauză și orice pretins prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a acestei publicări sau atunci când reclamantul urmărește în mod oportunist să profite de aspectul tehnic al publicării prin intermediul internetului pentru a asigura o soluție mai favorabilă litigiului său. În plus, aplicarea unui astfel de criteriu, care nu este exclus în mod explicit prin modul de redactare a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, ar putea foarte bine să echivaleze cu o mai bună echilibrare a obiectivului proximității cu cel al reducerii numărului de instanțe competente ( 90 ).

94.

În concluzie, trebuie, așadar, să se recunoască faptul că încercarea de a găsi o soluție perfectă în cazul calomniei transnaționale reprezintă o încercare inutilă. Experiența a demonstrat că așa stau lucrurile. Există dificultăți atât în ceea ce privește abordarea de tip mozaic, cât și în ceea ce privește abordarea privind „competența unică”. Însă, de la pronunțarea Hotărârii Curții, Shevill, în 1991, Curtea a optat, în general, pentru abordarea de tip mozaic. Considerăm că nu se poate spune că această abordare este în mod atât de evident de greșită sau necorespunzătoare, încât jurisprudența întemeiată pe aceasta trebuie în prezent să fie anulată sau, în caz contrar, abandonată.

95.

În orice caz, considerăm că prezenta cauză nu este cea potrivită pentru adoptarea de către Curte a unei poziții cu privire la aspectul dacă abordarea de tip mozaic ar trebui sau nu menținută, îmbunătățită sau chiar abandonată. Într‑adevăr, în cauza din litigiul principal, reclamantul nu susține faptul că conținutul în cauză ar constitui un act de calomnie, ci că acesta ar încălca în schimb dreptul francez referitor la actele de denigrare, care reprezintă o formă de viciu ascuns ( 91 ). În plus, instanța de trimitere nu pare să pună sub semnul întrebării această clasificare ( 92 ).

96.

În temeiul dreptului francez, denigrarea nu intră sub incidența încălcărilor drepturilor referitoare la personalitate, ci mai degrabă sub incidența normelor în materie de concurență neloială ( 93 ). Mai precis, în temeiul dreptului francez, denigrarea diferă de calomnie prin aceea că aceasta din urmă impune ca critica să fie făcută de așa natură încât să aducă atingere onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice sau juridice, în timp ce denigrarea constă în discreditarea în mod public a produselor unui operator economic, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt concurente, în scopul de a influența tiparele de cumpărare ale clienților ( 94 ).

97.

Desigur, aceste particularități ale dreptului francez nu au în sine nicio influență asupra modului în care articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie să fie interpretat. Cu toate acestea, posibilitatea reclamantului de a se întemeia pe această calificare mai degrabă decât pe cea a unui act de calomnie înseamnă în mod implicit, dar necesar că prejudiciul invocat este de natură strict economică ( 95 ).

98.

Potrivit jurisprudenței Curții, în cazul încălcării drepturilor de natură economică conferite de legislația diferitelor state membre, instanțele acestor state membre au competența de a se pronunța cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statelor membre din care fac parte, dat fiind că ele se află în poziția cea mai potrivită pentru a evalua dacă s‑a adus efectiv atingere respectivelor drepturi și pentru a stabili natura prejudiciului ( 96 ).

99.

În particular, potrivit jurisprudenței Curții, un litigiu cu privire la încălcarea legii privind combaterea concurenței neloiale poate fi soluționat de instanțele oricărui stat membru, în măsura în care respectiva faptă a produs sau riscă să producă un prejudiciu în raza teritorială a instanței sesizate ( 97 ). Mai precis, atunci când piața afectată de comportamentul anticoncurențial se găsește în statul membru pe teritoriul căruia se pretinde că a avut loc prejudiciul invocat, este necesar să se considere că locul materializării prejudiciului, în scopul aplicării articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, se găsește în acest stat membru ( 98 ).

100.

În măsura în care, în cazul unui act de denigrare, piețele susceptibile de a fi afectate sunt cele în care, pe de o parte, sunt comercializate serviciile denigrate și, pe de altă parte, în care a fost accesibil mesajul denigrator, considerăm că, în cauza principală, trebuie să se considere că instanțele franceze au competență, cu condiția ca Gtflix Tv să aibă efectiv un număr apreciabil de clienți care au domiciliul în Franța și cu condiția ca mesajele în litigiu să fi fost publicate în limba franceză sau în limba engleză, dat fiind că numărul de persoane care înțeleg aceste limbi din acest stat membru nu poate fi considerat nesemnificativ ( 99 ).

101.

Această soluție este conformă cu obiectivul proximității și cu cel al bunei administrări a justiției urmărite prin Regulamentul nr. 1215/2012, obiective prevăzute la considerentul (16) al acestui regulament. Astfel, instanțele competente în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, și anume, în împrejurările în litigiu în acțiunea principală, instanțele de la locul de domiciliu al fiecărui client care ar fi putut accesa și înțelege publicațiile în litigiu, trebuie considerate ca fiind cele care se află în poziția cea mai potrivită pentru a evalua dacă un act de denigrare a avut în mod concret efectul de a schimba comportamentul acestora ( 100 ). Această soluție este conformă și cu cerința de previzibilitate, dat fiind că orice întreprindere trebuie să se aștepte, atunci când face referire la un concurent într‑un conținut public, să poată fi chemată în judecată în fața instanțelor din diferite state membre în care respectivul conținut este sau a fost accesibil și în care respectivul concurent avea clienți.

102.

În cele din urmă și mai presus de toate, această soluție este coroborată de cerința de coerență între interpretarea normei de competență și a instrumentelor care reglementează legea aplicabilă, prevăzută în considerentul (7) al Regulamentului Roma II ( 101 ). De altfel, în timp ce normele în materia conflictului de legi aplicabile calomniei nu sunt armonizate, Regulamentul Roma II uniformizează normele în materia conflictului de legi referitoare la concurența neloială ( 102 ).

103.

În cazul actelor de concurență neloială care afectează interesele unui anumit concurent, la fel ca în acțiunea principală, articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma II prevede aplicarea normei generale prevăzute la articolul 4 din acesta ( 103 ), și anume legea țării în care s‑a produs prejudiciul ( 104 ).

104.

În lumina celor de mai sus, considerăm că instanțele franceze vor fi competente dacă se stabilește că Gtflix Tv are un număr considerabil de clienți în Franța, care ar putea avea acces la publicarea sau la publicările în cauză și care ar putea să le înțeleagă. Examinarea acestor aspecte este de competența instanței naționale.

105.

Având în vedere că o cerere de rectificare a datelor și de ștergere a anumitor conținuturi nu poate fi introdusă decât în fața instanțelor judecătorești de la domiciliul pârâtului, de la locul evenimentului cauzator sau de la locul unde se află centrul intereselor reclamantului, propunem să se răspundă la întrebarea adresată după cum urmează:

Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că un reclamant care se întemeiază pe un act de concurență neloială care constă în difuzarea de afirmații denigratoare pe internet și care solicită atât rectificarea datelor și ștergerea anumitor conținuturi, cât și repararea prejudiciului moral și economic care rezultă din aceasta poate introduce o acțiune sau o cerere în fața instanțelor judecătorești din fiecare stat membru pe teritoriul căruia conținutul publicat online este sau a fost accesibil, pentru a obține despăgubiri numai pentru prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru respectiv. Cu toate acestea, pentru ca respectivele instanțe să aibă competența necesară, este necesar ca reclamantul să poată demonstra că are un număr apreciabil de consumatori în jurisdicția respectivă, care sunt susceptibili de a avea acces la publicația în cauză și de a o fi înțeles.