1.

Instanța de trimitere intenționează să emită un mandat european de arestare în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ) împotriva unui resortisant slovac. Cu toate acestea, procesul penal care justifică acest mandat a fost, într‑o primă etapă, încetat ca urmare a unei amnistii și nu a fost redeschis decât după revocarea acestei amnistii.

2.

În prezent, problema care se ridică în esență este aceea dacă principiul ne bis in idem, enunțat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opune emiterii mandatului european de arestare.

3.

Articolul 4 („Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”) din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO) prevede:

„(1)   Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

(2)   Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

(3)   Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din convenție.”

4.

Principiul ne bis in idem este consacrat la articolul 50 din cartă:

„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”

5.

Articolul 51 din cartă definește domeniul de aplicare al acesteia:

„(1)   Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.

(2)   Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.”

6.

Articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede motivele de refuz al executării unui mandat european de arestare:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

[…]”

7.

Articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru impune anumite mențiuni în cadrul unui mandat european de arestare:

„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

[…]

[…]”

8.

Temeiul juridic al Directivei 2012/13/UE ( 3 ) este articolul 82 alineatul (2) TFUE. Considerentul (9) al acestei directive precizează în această privință:

„Articolul 82 alineatul (2) [TFUE] prevede instituirea unor norme minime aplicabile în statele membre care să faciliteze recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea judiciară și polițienească în materie penală la scară transfrontalieră. Articolul respectiv prevede că «drepturile persoanelor în procedura penală» reprezintă o materie în care pot fi instituite norme minime.”

9.

Articolul 1 din Directiva 2012/13 descrie obiectul acesteia:

„Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. Aceasta stabilește, de asemenea, norme privind dreptul la informare al persoanelor vizate de un mandat european de arestare cu privire la drepturile lor.”

10.

Articolul 2 din Directiva 2012/13 definește domeniul de aplicare al acesteia:

„(1)   Prezenta directivă se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac.

(2)   În cazul în care dreptul unui stat membru prevede aplicarea unei sancțiuni pentru infracțiuni minore de către o altă autoritate decât o instanță competentă în materie penală și aplicarea unei astfel de sancțiuni poate fi atacată în fața unei astfel de instanțe, prezenta directivă se aplică doar în cazul procedurilor desfășurate în fața respectivei instanțe ca urmare a exercitării unei astfel de căi de atac.”

11.

Persoanele acuzate în cauza principală (denumite în continuare „inculpații”) ar fi săvârșit, în calitate de membri ai autorităților slovace de securitate, mai multe infracțiuni în anul 1995, printre care răpirea unei persoane în străinătate, tâlhărie și șantaj. Victima acestor fapte a fost fiul președintelui Slovaciei din acea perioadă.

12.

La 3 martie 1998, prim‑ministrul Slovaciei de la acea dată, acționând în calitate de reprezentant al președintelui, a decretat o amnistie pentru aceste acuzații.

13.

Cu toate acestea, la 27 noiembrie 2000, Krajská prokuratúra Bratislava (Parchetul Regional din Bratislava, Slovacia) a sesizat Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III, Slovacia) cu privire la aceste acuzații.

14.

Prin ordonanța din 29 iunie 2001, Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) a încetat procesul penal desfășurat împotriva tuturor inculpaților pentru motivul că aceștia făceau obiectul amnistiei din 3 martie 1998. Ordonanța menționată a fost confirmată la 5 iunie 2002 printr‑o decizie a Krajský súd (Curtea Regională, Slovacia) din Bratislava și a dobândit autoritate de lucru judecat. Potrivit legislației slovace, aceasta este o hotărâre definitivă care are natura unei decizii pe fond și care produce efectele unei hotărâri de achitare.

15.

Prin rezoluția nr. 570 din 5 aprilie 2017, Consiliul Național al Republicii Slovace a revocat amnistia menționată. Printr‑o hotărâre a Curții Constituționale a Republicii Slovace din 31 mai 2017, s‑a constatat conformitatea rezoluției Consiliului Național cu Constituția Republicii Slovace. Prin urmare, ordonanța definitivă menționată prin care se încetase procesul penal trebuia de asemenea anulată.

16.

În prezent, președintele Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) intenționează să emită un mandat european de arestare pentru unul dintre inculpați. În cadrul acestei proceduri, el adresează Curții următoarele întrebări:

17.

Cererea instanței naționale prin care se solicită ca această trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență a fost respinsă de Curte pentru motivul că nu există o urgență suficientă.

18.

Inculpații AB și CD, Republica Slovacă, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. În urma procedurii scrise, un alt inculpat, IJ, a solicitat organizarea unei ședințe. Aceasta a fost organizată de Curte la 6 mai 2021, fiind ascultate toate aceste părți, precum și Krajská prokuratúra Bratislava (Parchetul Regional din Bratislava).

19.

Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) urmărește să afle dacă, în împrejurările din cauza principală, emiterea unui mandat european de arestare pentru unul dintre inculpați și revocarea amnistiei sunt compatibile cu dreptul Uniunii. Preocupările sale se întemeiază în special pe principiul ne bis in idem, întrucât procedura a fost deja încetată definitiv.

20.

Prin intermediul primei întrebări preliminare se urmărește să se stabilească dacă principiul ne bis in idem se opune emiterii unui mandat european de arestare după ce, într‑o primă etapă, instanța a încetat definitiv procesul penal ca urmare a unei amnistii, însă această amnistie a fost ulterior revocată și, în consecință, procesul penal este redeschis.

21.

Deși, potrivit Comisiei și Slovaciei, Curtea nu este competentă să soluționeze această problemă, întrucât carta nu ar fi aplicabilă în cauza principală, această teză trebuie totuși respinsă. De asemenea, nu poate fi reținută nici o îndoială cu privire la pertinența acestei întrebări pentru soluționarea cauzei.

22.

Este adevărat că Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra unei situații juridice care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Dispozițiile cartei nu pot constitui, singure, temeiul acestei competențe ( 4 ). Astfel, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă, drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate numai în situațiile reglementate de dreptul Uniunii ( 5 ).

23.

Slovacia subliniază în mod întemeiat că capetele de acuzare în litigiu se raportează la perioada anterioară aderării sale și, prin urmare, nu permit identificarea niciunei legături cu aplicarea dreptului Uniunii. De asemenea, nu există o reglementare a Uniunii care să vizeze revocarea unei amnistii naționale. În plus, Comisia susține în mod întemeiat că procedura penală națională și infracțiunile în cauză nu sunt armonizate din perspectiva dreptului Uniunii.

24.

Cu toate acestea, instanța de trimitere intenționează să emită un mandat european de arestare. Însăși emiterea unui mandat european de arestare ar constitui, în mod inevitabil, o punere în aplicare a dreptului Uniunii. Este vorba despre un act prevăzut de dreptul Uniunii care declanșează anumite consecințe juridice determinate în dreptul Uniunii, precum limitarea eventualelor motive de neexecutare prevăzute la articolele 3-4a din Decizia‑cadru 2002/584 sau termenele de executare prevăzute la articolul 17.

25.

Astfel, în prezenta procedură, Curtea este competentă să interpreteze Carta drepturilor fundamentale și în special principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 50 din aceasta, în contextul emiterii unui mandat european de arestare.

26.

De asemenea, trebuie să se examineze pertinența primei întrebări preliminare pentru soluționarea litigiului principal. În această privință, Comisia și Slovacia arată în esență că instanța de trimitere nu a emis încă mandatul european de arestare, ci că, până în prezent, aceasta doar intenționează să îl emită.

27.

Cu toate acestea, nu se poate impune în mod rezonabil unei instanțe naționale emiterea unui mandat european de arestare – pe care îl consideră eventual contrar dreptului Uniunii – pentru a face astfel posibilă o trimitere preliminară. Dimpotrivă, este conform cu însăși natura procedurii preliminare ca o interpretare definitivă a Curții să fie solicitată înainte ca respectiva decizie să fie pronunțată. Prin această procedură se urmărește să se asigure buna aplicare a dreptului Uniunii de către instanțele statelor membre.

28.

Slovacia invocă, desigur, și aprecierea instanței de apel sesizate de parchet potrivit căreia problema emiterii unui mandat european de arestare ar fi ipotetică, întrucât persoana căutată nu ar locui în Europa și ar face obiectul unui mandat internațional de arestare ( 6 ). Cu toate acestea, potrivit articolului 267 TFUE, răspunderea pentru aprecierea pertinenței și a necesității întrebării preliminare aparține numai instanței care dispune trimiterea preliminară, sub rezerva verificării limitate realizate de Curte ( 7 ).

29.

În plus, în cadrul ședinței, AB a susținut, fără a fi contrazis, că un mandat european de arestare poate fi de asemenea necesar pentru a garanta extrădarea eficientă a unui inculpat dintr‑un stat terț atunci când acesta este transportat către statul membru solicitant prin alte state membre.

30.

Rezultă că prima întrebare este pertinentă pentru soluționarea cauzei și, prin urmare, admisibilă.

31.

În consecință, este necesar să se stabilească dacă un mandat european de arestare poate fi emis după ce, într‑o primă etapă, o instanță a statului solicitant a încetat definitiv procesul penal ca urmare a unei amnistii, dar ulterior, această amnistie a fost revocată și, în consecință, procedura penală a fost redeschisă.

32.

Articolul 3 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584 nu prezintă relevanță în privința acestei întrebări. Potrivit acestuia, autoritatea judiciară a statului de executare refuză executarea mandatului european de arestare atunci când infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru de executare. O amnistie în statul solicitant sau revocarea sa nu intră sub incidența acestei dispoziții ( 8 ).

33.

În schimb, o amnistie în statul solicitant ar putea fi determinantă în raport cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584. Potrivit acestuia, mandatul european de arestare indică existența unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect. Dacă, în statul solicitant, fapta este acoperită de o amnistie efectivă, o astfel de hotărâre judiciară executorie nu ar trebui să existe în acest stat. Această împrejurare s‑ar opune emiterii unui mandat european de arestare ( 9 ). Totuși, ca urmare a revocării amnistiei, această ipoteză nu poate juca niciun rol în prezenta procedură.

34.

În consecință, este efectiv relevant aspectul dacă principiul ne bis in idem se opune mandatului european de arestare.

35.

Potrivit articolului 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară a statului membru de executare refuză executarea mandatului european de arestare atunci când persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într‑un stat membru. Or, la fel ca articolul 3 punctul 1, această dispoziție nu impune obligații statului membru solicitant.

36.

Totuși, la emiterea unui mandat european de arestare, articolul 50 din cartă este obligatoriu pentru statul membru solicitant. Potrivit acestei dispoziții, nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea. Or, emiterea unui mandat european de arestare ar constitui un act de persecuție.

37.

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă încetarea unui proces penal ca urmare a unei amnistii, în pofida revocării ulterioare a amnistiei, trebuie considerată o condamnare sau o achitare definitivă.

38.

În contextul principiului ne bis in idem, enunțat la articolul 3 punctul 2 din Decizia‑cadru 2002/584 și la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS), Curtea a statuat că o astfel de decizie definitivă trebuie să îndeplinească două condiții. În primul rând, trebuie să se examineze dacă decizia în cauză a stins în mod definitiv acțiunea penală ( 10 ). În al doilea rând, decizia trebuie să se fi întemeiat pe o apreciere asupra fondului cauzei ( 11 ). Aceste condiții trebuie să fie aplicabile și prin raportare la articolul 50 din cartă ( 12 ).

39.

Din cererea de decizie preliminară reiese că inculpații au făcut obiectul unui proces penal care a fost încetat definitiv de instanțele competente pe baza amnistiei ( 13 ).

40.

Cu toate acestea, Slovacia consideră că, cel puțin de la revocarea amnistiei, această decizie de încetare nu mai are ca efect stingerea definitivă a acțiunii penale în sensul primei condiții. Dimpotrivă, revocarea amnistiei în temeiul dreptului slovac urmărește tocmai să permită reluarea acțiunii penale.

41.

Întrucât, pentru aprecierea stingerii acțiunii penale, dreptul care este determinant înainte de toate este cel al statului membru în care a fost adoptată decizia penală în cauză ( 14 ), la prima vedere, acest lucru nu pare să permită repunerea în discuție a acestei concluzii.

42.

Cu toate acestea, Curtea a admis că nu pot fi luate în considerare căile de atac extraordinare prevăzute de dreptul intern pentru a stabili dacă acțiunea penală a fost stinsă definitiv ( 15 ).

43.

În această privință, Curtea s‑a întemeiat pe considerația potrivit căreia dreptul conținut la articolul 50 din cartă corespunde dreptului prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și, prin urmare, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, interpretarea articolului 50 nu trebuie să aducă atingere nivelului de protecție garantat de CEDO ( 16 ).

44.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în sensul principiului ne bis in idem prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, acțiunea penală este stinsă definitiv după epuizarea tuturor căilor de atac ordinare ( 17 ). Ea a arătat că această regulă figurează la punctele 22 și 29 din Raportul explicativ privind Protocolul nr. 7 și se întemeiază, în definitiv, pe explicațiile referitoare la noțiunea de decizie definitivă în sensul Convenției europene privind valoarea internațională a hotărârilor represive ( 18 ).

45.

Această interpretare a principiului ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă este conformă cu funcția acestuia de a garanta securitatea juridică în spațiul de libertate, securitate și justiție ( 19 ). Prin urmare, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, statele membre nu sunt libere să stabilească fără restricții stingerea definitivă a acțiunii penale și să urmărească astfel din nou persoanele condamnate definitiv sau achitate. Dimpotrivă, cu ocazia examinării stingerii definitive a acțiunii penale, acestea trebuie să analizeze dacă căile de atac ordinare din propria ordine juridică au fost epuizate. Dacă ele nu au fost epuizate, atunci principiul ne bis in idem nu este aplicabil în lipsa unei condamnări definitive.

46.

Cu toate acestea, prin intermediul unei căi de atac ordinare nu poate fi în principiu obținută revocarea unei amnistii, prin înlăturarea concomitentă a deciziilor judiciare prin care se pusese definitiv capăt procedurilor penale în executarea acestei amnistii.

47.

Potrivit informațiilor disponibile, situația nu este diferită în dreptul slovac. Amnistia în litigiu a fost revocată în cadrul unei proceduri legislative speciale, iar Curtea Constituțională a examinat ulterior acest act ( 20 ). Aceasta nu este o cale de atac ordinară.

48.

În consecință, într‑un asemenea caz, încetarea definitivă a procesului ca urmare a amnistiei a determinat stingerea definitivă a acțiunii penale. Prin urmare, este îndeplinită prima condiție a unei decizii definitive în sensul articolului 50 din cartă.

49.

Astfel, a doua condiție a unei decizii definitive în sensul principiului ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă, și anume aprecierea pe fond, prezintă o importanță determinantă.

50.

Această condiție se întemeiază pe faptul că principiul respectiv nu urmărește doar să garanteze securitatea juridică, ci și să țină seama de prevenirea și de combaterea criminalității în spațiul de libertate, securitate și justiție. Astfel, potrivit articolului 3 alineatul (2) TUE, în acest spațiu se urmărește concilierea libertăților personale și a măsurilor necesare pentru prevenirea și combaterea criminalității ( 21 ).

51.

Formularea principiului ne bis in idem la articolul 50 din cartă confirmă această interpretare teleologică, întrucât se prevede că acest principiu nu se aplică decât după ce persoana în cauză a fost condamnată sau achitată printr‑o hotărâre definitivă. Astfel, noțiunile de condamnare și de achitare implică faptul că răspunderea penală a persoanei acuzate a fost stabilită în urma unei aprecieri a circumstanțelor cauzei, cu alte cuvinte, a fost adoptată o decizie pe fond ( 22 ).

52.

Totuși, o decizie de încetare a procesului penal ca urmare a unei amnistii nu se întemeiază pe examinarea răspunderii penale a persoanelor în cauză, ci se limitează doar la a pune în aplicare amnistia.

53.

Cererea de decizie preliminară este contradictorie cu privire la acest aspect. Mai întâi, se explică faptul că încetarea a fost motivată de amnistie ( 23 ), dar, ulterior, se arată că aceasta a constituit doar o parte a motivării ei ( 24 ). În plus, potrivit legislației interne, ordonanța de încetare ar avea natura unei decizii pe fond ( 25 ).

54.

Cu toate acestea, nu există indicii referitoare la aspectul dacă a fost examinată răspunderea penală a inculpaților. Întrebat cu privire la acest aspect în cadrul ședinței, AB nu a făcut, la rândul lui, decât referiri vagi la o altă hotărâre.

55.

Prin urmare, Curtea nu se poate pronunța decât în legătură cu aspectul dacă o ordonanță de încetare întemeiată pe o amnistie implică o apreciere pe fond în sensul celei de a doua condiții a unei decizii definitive, în conformitate cu principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă. De regulă, nu aceasta este situația.

56.

Astfel, principiul ne bis in idem, enunțat la articolul 50 din cartă, nu se opune emiterii unui mandat european de arestare în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584 atunci când, într‑o primă etapă, procesul penal a încetat definitiv ca urmare a unei amnistii, fără examinarea răspunderii penale a persoanelor în cauză, dar decizia de încetare și‑a pierdut efectele în urma revocării amnistiei.

57.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, astfel cum este formulată, se urmărește să se stabilească dacă revocarea amnistiei, care a condus în mod inevitabil la redeschiderea procesului penal încetat definitiv, este compatibilă cu dreptul fundamental al Uniunii la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă și cu principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă, precum și la articolul 82 TFUE.

58.

La prima vedere, Curtea nu este competentă să răspundă la întrebarea referitoare la drepturile fundamentale, întrucât dreptul Uniunii nu reglementează nici adoptarea unei amnistii, nici revocarea sa, dreptul Uniunii nefiind, prin urmare, pus în aplicare ( 26 ). În consecință, considerațiile pe fond ale inculpaților referitoare la conținutul drepturilor fundamentale ale Uniunii sunt inoperante și, cel mult, ar putea fi reținute în mod corespunzător în cadrul procedurii naționale sau în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

59.

În măsura în care a doua întrebare menționează temeiul juridic al articolului 82 TFUE, nu rezultă modul în care această dispoziție este aplicabilă ca atare.

60.

Totuși, din motivarea cererii de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere urmărește să afle dacă Directiva 2012/13 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, adoptată în temeiul articolului 82 TFUE, este aplicabilă și în cadrul unei proceduri specifice având ca obiect revocarea unei amnistii. Dacă directiva menționată ar fi aplicabilă în această privință, drepturile procedurale pe care le prevede s‑ar aplica în mod inevitabil. Potrivit cererii de decizie preliminară, acestea nu au fost garantate în contextul revocării amnistiei de către Consiliul Național și în procedura ulterioară în fața Curții Constituționale.

61.

Întrebarea referitoare la domeniul de aplicare al Directivei 2012/13 este de competența Curții.

62.

Instanța de trimitere deduce aplicabilitatea Directivei 2012/13 din definirea domeniului de aplicare al acesteia, cuprinsă la articolul 2 alineatul (1). Potrivit acestei definiții, directiva se aplică din momentul în care o persoană este informată de autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac.

63.

Având în vedere că inculpații au fost puși sub acuzare în anul 2000, iar pronunțarea cu privire la această acuzare nu va avea loc decât în viitor, în cauza principală, este posibil ca instanța de trimitere să fie înclinată să considere că toate actele intervenite între timp, pertinente pentru soluționarea procedurii, trebuie să îndeplinească cerințele Directivei 2012/13. Revocarea amnistiei ar constitui un astfel de act.

64.

Totuși, o asemenea prezumție ar fi eronată.

65.

Astfel, pentru stabilirea domeniului de aplicare al Directivei 2012/13 trebuie să se țină seama și de articolul 1 din aceasta ( 27 ). Potrivit acestuia, obiectul directivei vizează dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. Aceasta stabilește, de asemenea, norme privind dreptul la informare al persoanelor vizate de un mandat european de arestare cu privire la drepturile lor. Directiva este, așadar, aplicabilă procedurilor penale și procedurilor referitoare la mandatul european de arestare. În schimb, o procedură extrajudiciară de revocare a unei amnistii sau o procedură de control al constituționalității acestei revocări nu face obiectul directivei.

66.

Articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2012/13 confirmă limitarea la procedurile penale judiciare și la procedurile jurisdicționale legate de un mandat european de arestare, întrucât prevede că această directivă nu se aplică în cazul aplicării de către o autoritate a unei sancțiuni pentru infracțiuni minore, ci numai în cazul unei eventuale proceduri judiciare de control al unei astfel de sancțiuni. Or, nici procedura extrajudiciară de revocare a amnistiei, nici procedura de control al constituționalității nu sunt proceduri jurisdicționale de aplicare sau de control al unei sancțiuni.

67.

Nici aplicarea Directivei 2012/13 în cazul unei proceduri extrajudiciare de revocare a unei amnistii sau în cazul unei proceduri de control al constituționalității acesteia nu ar mai fi acoperită de temeiul juridic al directivei. Potrivit considerentului (9) al directivei, aceasta s‑a întemeiat pe articolul 82 alineatul (2) litera (b) TFUE. Această dispoziție permite Uniunii să stabilească norme minime privind drepturile persoanelor în cadrul procedurilor penale. Ea nu permite Uniunii să adopte norme referitoare la revocarea unei amnistii sau la controlul constituționalității acestei revocări.

68.

De altfel, din cererea de decizie preliminară reiese că procedura penală inițiată prin punerea sub acuzare în anul 2000 a încetat, într‑o primă fază, prin decizia de încetare intervenită în anul 2001 ( 28 ) și nu a fost redeschisă decât după revocarea amnistiei și ca urmare a hotărârii Curții Constituționale din anul 2017. Între timp, nu a existat o procedură penală și nici o procedură referitoare la un mandat european de arestare în care să se fi putut aplica Directiva 2012/13.

69.

Rezultă că Directiva 2012/13 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale nu se aplică unei proceduri de revocare a unei amnistii sau unei proceduri subsecvente în fața curții constituționale naționale privind controlul acestei revocări. Prin urmare, această directivă nu poate justifica nici aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în aceste proceduri.

70.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă dispozițiile de drept intern care limitează examinarea Curții Constituționale a Republicii Slovace numai la controlul conformității cu dreptul constituțional național sunt compatibile cu drepturile fundamentale garantate de CEDO și de cartă, mai ales cu principiul loialității prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE. În această privință, instanța de trimitere consideră că, în temeiul acestei dispoziții, obligația menționată se aplică și în relațiile reciproce dintre statele membre și Uniune.

71.

De asemenea, instanța de trimitere consideră că normele referitoare la revocarea amnistiei pot fi eventual în conflict cu principiul proporționalității și în special cu principiul efectivității, care limitează autonomia procedurală a statelor membre la adoptarea dispozițiilor juridice interne.

72.

Cu toate acestea, nu rezultă că prezenta revocare a amnistiei trebuie considerată ca fiind o punere în aplicare a dreptului Uniunii. Prin urmare, ea nu trebuie să fie examinată nici în raport cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nici în raport cu principiile proporționalității și efectivității prevăzute de dreptul Uniunii. Pe de altă parte, nu există norme de drept al Uniunii care să oblige Curtea Constituțională a Republicii Slovace să examineze conformitatea revocării acestei amnistii cu drepturile fundamentale garantate de CEDO și de cartă și mai ales cu principiul loialității prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE.

73.

Prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra acestei întrebări.

74.

Propunem, așadar, Curții să se pronunțe după cum urmează: