1.

În iulie 2017, Prokurator Krajowy – Pierwszy Zastępca Prokuratora Generalnego [procurorul național – prim‑adjunctul procurorului general] (denumit în continuare „procurorul național”) a solicitat Rzecznik Dyscyplinarny Izby Adwokackiej w Warszawie (denumit în continuare „responsabilul în materie disciplinară al Baroului din Varșovia”, Polonia, sau „responsabilul în materie disciplinară”) să inițieze procedura disciplinară împotriva avocatului fostului președinte al Consiliului European, domnul Donald Tusk. În opinia procurorului național, declarațiile făcute de acest avocat atunci când a comentat public cu privire la posibilitatea ca clientul său să fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni constituie amenințări ilegale și abatere disciplinară. În două ocazii, responsabilul în materie disciplinară fie a refuzat să inițieze o astfel de procedură, fie a decis să o întrerupă. În două rânduri, Sąd Dyscyplinarny Izby Adwokackiej w Warszawie (Tribunalul Disciplinar al Baroului din Varșovia, Polonia) (denumit în continuare „Tribunalul Disciplinar”), în urma unei acțiuni introduse de procurorul național sau de ministrul justiției, a anulat aceste decizii și a trimis cauza spre reexaminare responsabilului în materie disciplinară.

2.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unei a treia „runde” a acestei proceduri, în cadrul căreia Tribunalul Disciplinar examinează decizia responsabilului în materie disciplinară de a întrerupe încă o dată ancheta disciplinară împotriva acestui avocat, în urma formulării unei noi căi de atac de către procurorul național și de ministrul justiției. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2006/123/CE ( 2 ) (denumită în continuare „Directiva privind serviciile”) și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) sunt aplicabile procedurii disciplinare pendinte pe rolul său. Cu toate acestea, se pare că esența litigiului principal în fața instanței de trimitere este alta: ce consecințe concrete, din punct de vedere procedural, trebuie să deducă instanța de trimitere din Hotărârea A. K. și alții ( 3 ), având în vedere faptul că hotărârea sa ar putea fi atacată ulterior la Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme, Polonia)? Cum poate această instanță, în termeni specifici și practici, să asigure respectarea dreptului Uniunii?

3.

Considerentul (33) al Directivei privind serviciile prevede că „serviciile reglementate de prezenta directivă vizează o gamă largă de activități într‑o continuă schimbare […]. Serviciile reglementate cuprind și servicii prestate atât întreprinderilor, cât și consumatorilor, cum ar fi consiliere juridică sau fiscală […]”.

4.

Potrivit considerentului (39), „conceptul de «regim de autorizare» ar trebui să cuprindă, printre altele, procedurile administrative pentru acordarea autorizațiilor, licențelor, aprobărilor sau concesiunilor și, de asemenea, obligația, pentru a putea exercita activitatea, de a fi înscris ca membru al unei profesii sau într‑un registru, într‑un rol sau o bază de date, de a fi numit în mod oficial pe lângă un organism sau de a obține un certificat profesional care atestă apartenența la o profesie. […]”

5.

Articolul 1 alineatul (5) din Directiva privind serviciile prevede:

„Prezenta directivă nu afectează normele de drept penal ale statelor membre. Cu toate acestea, statele membre nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă.”

6.

Articolul 4 din Directiva privind serviciile conține o serie de definiții în scopul acestei directive. Potrivit articolului 4 punctul 6, „regimul de autorizare” este definit drept „orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri pe lângă autoritatea competentă în scopul obținerii unei decizii formale sau a unei decizii implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia”.

7.

Articolul 9 alineatul (3) din Directiva privind serviciile, articol care face parte din secțiunea 1, intitulată „Autorizații”, care se regăsește în capitolul III, intitulat „Libertate de stabilire pentru prestatori”, prevede că această secțiune nu se aplică aspectelor regimurilor de autorizare care sunt reglementate direct sau indirect prin alte instrumente comunitare.

8.

Articolul 10 din Directiva privind serviciile, intitulat „Condiții de acordare a autorizației”, are următorul cuprins:

„(1)   Regimurile de autorizare au la bază criterii care îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorităților competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într‑o manieră arbitrară.

(2)   Criteriile menționate la alineatul (1) sunt:

[…]

(6)   Cu excepția cazului acordării unei autorizații, orice decizie a autorităților competente, inclusiv refuzul sau retragerea unei autorizații, trebuie să fie motivată corespunzător și să poată face obiectul unei căi de atac în instanțele judecătorești sau alte instanțe de atac.

[…]”

9.

Potrivit articolului 9 din ustawa z dnia 26 maja 1982 r. – Prawo o adwokaturze (Legea privind organizarea profesiei de avocat din 26 mai 1982, denumită în continuare „Legea privind organizarea profesiei de avocat”):

„(1)   Organele baroului sunt următoarele: Adunarea națională a baroului, Consiliul suprem al baroului, Instanța disciplinară superioară, responsabilul în materie disciplinară al baroului și Comitetul superior de audit.

(2)   Numai avocații pot fi membri ai organelor baroului.”

10.

Articolul 11 din Legea privind organizarea profesiei de avocat prevede:

„(1)   Alegerile pentru organele baroului și pentru organele barourilor locale și ale consiliilor barourilor se desfășoară prin vot secret, cu un număr nelimitat de candidați.

(2)   Mandatul organelor baroului și ale organelor barourilor locale și ale consiliilor barourilor este de patru ani, dar acestea sunt obligate să funcționeze până la înființarea organelor nou alese.

[…]

(4)   Membrii individuali ai organelor prevăzute la alineatul (1) pot fi revocați înainte de expirarea mandatului lor de către organul care i‑a ales.

[…]”

11.

Potrivit articolului 58 din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„În sfera de competență a Consiliului suprem al baroului intră următoarele:

[…]

(13) suspendarea dreptului de a exercita funcții pentru încălcarea obligațiilor esențiale în cazul membrilor organelor barourilor locale și ai consiliilor barourilor, cu excepția membrilor instanțelor disciplinare, și solicitarea revocării lor organelor competente;

[…]”

12.

Potrivit articolului 80 din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„Avocații și avocații stagiari răspund disciplinar în caz de conduită contrară legii, principiilor etice sau demnității profesiei sau pentru încălcarea obligațiilor lor profesionale. […]”

13.

Articolul 81 alineatul (1) din Legea privind organizarea profesiei de avocat are următorul cuprins:

„Sancțiunile disciplinare sunt următoarele:

(1) avertisment;

(2) mustrare;

(3) amendă;

(4) suspendarea dreptului de a exercita o activitate profesională pentru o perioadă cuprinsă între trei luni și cinci ani;

[…]

(6) excluderea din barou.”

14.

Potrivit articolului 82 alineatul (2) din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„Excluderea din barou atrage după sine radierea din tabloul avocaților fără a avea dreptul de a solicita o nouă înscriere în acest tabel pentru o perioadă de 10 ani de la data rămânerii definitivă a hotărârii de excludere din barou.”

15.

Potrivit articolului 40 punctul 2 din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„Printre activitățile Adunării generale a baroului se numără […] alegerea președintelui baroului, a președintelui instanței disciplinare, a responsabilului în materie disciplinară, a președintelui comitetului de audit, a membrilor și a membrilor supleanți ai consiliului barourilor locale, ai instanței disciplinare și ai comitetului de audit.”

16.

Potrivit articolului 91 din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„(1)   În cauzele disciplinare, se pronunță:

(2)   Instanța disciplinară a baroului judecă toate cauzele în calitate de instanță de prim grad de jurisdicție, cu excepția cauzelor prevăzute la articolul 85 alineatul (3) și a contestațiilor împotriva unei decizii a unui responsabil în materie disciplinară de a nu iniția o procedură disciplinară sau de a întrerupe procedura disciplinară.”

(3)   Instanța disciplinară superioară judecă:

[…]”

17.

Potrivit articolului 89 alineatul (1) din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„O instanță disciplinară este independentă în ceea ce privește hotărârile sale.”

18.

Potrivit articolului 88a alineatul (4) din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„Părțile la procedură și ministrul justiției au dreptul de a formula o cale de atac împotriva hotărârilor și a deciziilor prin care se finalizează procedura disciplinară, în termen de 14 zile de la data comunicării unei copii a hotărârii sau a deciziei, însoțită de o expunere de motive, precum și de informații cu privire la termenul și modalitățile de introducere a căii de atac.”

19.

Potrivit articolului 91c din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„Calea de atac se introduce la Curtea Supremă prin Instanța disciplinară superioară în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, însoțită de expunerea de motive.”

20.

Potrivit articolului 95n din Legea privind organizarea profesiei de avocat:

„În cazurile care nu sunt reglementate de prezenta lege, următoarele dispoziții legale se aplică mutatis mutandis procedurii disciplinare:

1. Codul de procedură penală;

2. capitolele I‑III din Codul penal.”

21.

Potrivit articolului 100 alineatul (8) din Kodeks postępowania karnego (denumit în continuare „Codul de procedură penală”):

„După pronunțarea hotărârii și a ordonanței sau la comunicarea acestora, părțile la procedură sunt informate cu privire la dreptul lor de a introduce o cale de atac, precum și cu privire la termenul și modalitățile în care pot face acest lucru sau cu privire la faptul că hotărârea sau ordonanța nu poate face obiectul unei căi de atac.”

22.

Potrivit articolului 521 alineatul (1) din Codul de procedură penală:

„Procurorul general, precum și Avocatul Poporului pot introduce un recurs împotriva oricărei hotărâri a instanței prin care se finalizează procedura.”

23.

La 20 iulie 2017, procurorul național a solicitat responsabilului în materie disciplinară al Baroului din Varșovia să inițieze procedura disciplinară împotriva lui R. G., avocatul fostului președinte al Consiliului European, domnul Donald Tusk. În opinia procurorului național, R. G. a depășit limitele libertății de exprimare a unui avocat atunci când a comentat public, la 10 și la 11 octombrie 2016, posibilitatea ca clientul său să fie pus sub acuzare de săvârșirea unei infracțiuni. Din punctul de vedere al procurorului național, declarațiile lui R. G. ar putea fi considerate amenințări ilegale și abatere disciplinară.

24.

La 7 noiembrie 2017, responsabilul în materie disciplinară al Baroului din Varșovia a refuzat să inițieze o anchetă disciplinară. La 23 mai 2018, în urma contestației formulate de procurorul național, această decizie a fost anulată de Tribunalul Disciplinar al Baroului din Varșovia. Cauza a fost trimisă spre reexaminare responsabilului în materie disciplinară.

25.

La 18 iunie 2018, responsabilul în materie disciplinară a inițiat o anchetă disciplinară împotriva lui R. G. pentru faptele menționate mai sus. La 28 noiembrie 2018, responsabilul în materie disciplinară a decis să întrerupă ancheta după ce a constatat că acțiunile lui R. G. nu întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare. La 13 iunie 2019, în urma unei acțiuni introduse de procurorul național și de ministrul justiției, această decizie a fost anulată de Tribunalul Disciplinar. Cauza a fost trimisă, pentru a doua oară, responsabilului în materie disciplinară spre reexaminare.

26.

La 8 august 2019, responsabilul în materie disciplinară a întrerupt din nou ancheta disciplinară care îl viza pe R. G. Atât procurorul național, cât și ministrul justiției au contestat această decizie. Astfel, rezultă că Tribunalul Disciplinar este sesizat în prezent, pentru a treia oară, cu această cauză.

27.

În aceste condiții de fapt și de drept, Sąd Dyscyplinarny Izby Adwokackiej w Warszawie (Tribunalul Disciplinar al Baroului din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

28.

Procurorul național, guvernele neerlandez și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

29.

La 16 februarie 2021, Tribunalul Disciplinar a răspuns la cererea de lămuriri formulată de Curte, în conformitate cu articolul 101 din Regulamentul de procedură al Curții.

30.

Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează: vom examina mai întâi dacă Tribunalul Disciplinar al Baroului din Varșovia este o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE (A); în continuare, vom aborda prima întrebare referitoare la aplicabilitatea Directivei privind serviciile și a articolului 47 din cartă în cazul procedurilor disciplinare împotriva avocaților (B), înainte de a aborda întrebările a doua‑a patra privind competențele Tribunalului Disciplinar de a asigura respectarea dreptului Uniunii (C).

31.

Potrivit jurisprudenței constante, pentru a aprecia dacă un organ de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține doar de dreptul Uniunii, Curtea va lua în considerare următoarele elemente: originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia ( 4 ).

32.

Tribunalul Disciplinar îndeplinește majoritatea acestor condiții. Astfel cum s‑a explicat în decizia de trimitere, explicație care nu a fost contestată de niciuna dintre părțile interesate, instanța disciplinară a fost instituită prin Legea privind organizarea profesiei de avocat, are natură permanentă, aplică normele procedurale prevăzute de Legea privind organizarea profesiei de avocat și de Codul de procedură penală, iar deciziile sale sunt obligatorii și executorii. În plus, instanța disciplinară pare să aibă o competență obligatorie în ceea ce privește cauzele disciplinare pe care are sarcina să le soluționeze potrivit dreptului național.

33.

Cu toate acestea, deși Comisia consideră că Tribunalul Disciplinar este, așadar, o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, nici procurorul național, nici guvernul polonez nu sunt de acord cu această concluzie.

34.

Potrivit procurorului național, Tribunalul Disciplinar nu este o instanță, având în vedere stadiul procedurii disciplinare în cauză și obiectul litigiului. În cadrul procedurii principale, responsabilul în materie disciplinară al Baroului din Varșovia nu l‑a acuzat încă pe R. G. de săvârșirea unei abateri disciplinare. Ca atare, partea din procedură dedicată posibilității părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei nu a fost inițiată. În plus, atunci când examinează decizia responsabilului în materie disciplinară de a întrerupe procedura disciplinară, Tribunalul Disciplinar nu trebuie să decidă cu privire la dreptul lui R. G. de a‑și exercita activitatea profesională în temeiul capitolului III din Directiva privind serviciile, ci doar să verifice temeinicia deciziei de neatragere a răspunderii disciplinare a lui R. G.

35.

Potrivit guvernului polonez, nu numai că Tribunalul Disciplinar nu este o instanță în sensul articolului 179 din Constituția poloneză, dar nici nu poate fi considerat o instanță independentă în sensul articolului 267 TFUE. În primul rând, membrii săi sunt aleși pentru un mandat de patru ani, care poate fi reînnoit, de către Adunarea generală a baroului în cauză. În consecință, judecătorii din cadrul Tribunalului Disciplinar se pronunță asupra cauzelor disciplinare referitoare la propriii colegi, cu sprijinul cărora au fost aleși și pot fi eventual realeși. În al doilea rând, membrii Tribunalului Disciplinar nu beneficiază de nicio garanție în ceea ce privește mandatul lor. Aceștia pot fi revocați înainte de sfârșitul mandatului lor de către organul care i‑a ales, și anume Adunarea generală care reunește toți avocații din baroul în cauză. În al treilea rând, este îndoielnic faptul că judecătorii din cadrul Tribunalului Disciplinar nu sunt influențați de factori externi. În speță, președintele Tribunalului Disciplinar, deși nu este membru al camerei, ar fi informat părțile în cauză că pot contesta suspendarea procedurii în vederea formulării cererii de decizie preliminară, în timp ce camera de judecată a considerat că decizia de trimitere nu putea fi contestată.

36.

Pe scurt, deși procurorul național contestă existența unui veritabil litigiu inter partes pendinte la Tribunalul Disciplinar, guvernul polonez consideră că această instanță nu este independentă. Vom aborda cele două aspecte în mod succesiv.

37.

Pentru a exista o instanță în sensul articolului 267 TFUE, aceste dispoziții impun existența unui litigiu inter partes. Deși face parte din criteriile Dorsch ( 5 ), este probabil corect să se admită că această condiție nu a fost insurmontabilă ‐ Curtea a subliniat în mod repetat că nu este vorba despre un criteriu absolut ( 6 ).

38.

În plus, instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte pe rolul lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional ( 7 ). În aceste limite, revine însă numai instanței naționale sarcina de a decide în ce moment, din punctul de vedere al stadiului procedurii principale, este cazul să adreseze Curții o întrebare preliminară ( 8 ). Curtea impune numai cerința ca litigiul să fie pendinte la momentul prezentării cererii de decizie preliminară ( 9 ).

39.

În speță, procurorul național susține că procedura de la Tribunalul Disciplinar nu este una contradictorie, întrucât „litigiul” privește decizia (responsabilului în materie disciplinară) de a întrerupe o procedură disciplinară (spre deosebire de o decizie de deschidere a unei astfel de proceduri sau de impunere a unei sancțiuni disciplinare efective). Astfel, pare să se sugereze că stadiul procedurii este unul incipient, fără să fi avut loc încă un schimb direct între R. G. și organele disciplinare competente. Prin urmare, nu există un litigiu pendinte real.

40.

Nu suntem de acord.

41.

Procurorul național pare să confunde două elemente: existența unei proceduri inter partes între unele părți cu necesitatea existenței unui litigiu foarte specific cu privire la două părți concrete. Din acest motiv, procurorul național sugerează în esență că, întrucât nu există un „proces complet” pe fond în cadrul unei proceduri disciplinare între două părți specifice, nu există, prin urmare, un litigiu real și de aceea nu există nicio procedură inter partes.

42.

Cu toate acestea, pentru a exista un litigiu inter partes, jurisprudența prezentată mai sus impune pur și simplu un litigiu real cu privire la dispozițiile legale și la aplicarea acestora între unele părți ( 10 ). Din această perspectivă, un litigiu inter partes de acest tip există în mod evident, din moment ce părțile sunt responsabilul în materie disciplinară, pe de o parte, și procurorul național și ministrul justiției, pe de altă parte, iar litigiul este dedus judecății unui terț, și anume Tribunalul Disciplinar. Chestiunea dacă, din punct de vedere tehnic, domnul R. G. este deja parte la acest litigiu, și stadiul în care i se permite, în temeiul dreptului național, să beneficieze de drepturi depline în calitate de parte acuzată este lipsit de relevanță în ceea ce privește existența unui litigiu inter partes real.

43.

Situația este aceeași în ceea ce privește stadiul procedurii: și în acest caz, în ceea ce privește admisibilitatea, jurisprudența Curții nu limitează stadiul exact al procedurii naționale în care ar putea fi formulată o cerere de decizie preliminară. Se impune numai să existe un litigiu real ( 11 ) între anumite părți, ceea ce, în mod evident, pare să fie cazul în procedura principală.

44.

Prin urmare, în opinia noastră, nu există nicio îndoială cu privire la existența în procedura principală a unui litigiu inter partes în sensul articolului 267 TFUE.

45.

Noțiunea de „independență” prezintă două caracteristici. În primul rând, în ceea ce privește independența față de presiuni externe, potrivit unei jurisprudențe constante, organismul respectiv trebuie să fie în măsură să își exercite funcțiile în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, și să fie astfel protejat de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să influențeze deciziile acestora ( 12 ).

46.

Inamovibilitatea membrilor instanței în cauză constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor, în măsura în care aceasta servește la protejarea persoanei care are îndatorirea de a soluționa o cauză ( 13 ). Garanția inamovibilității membrilor unei instanțe impune astfel ca situațiile de revocare a membrilor acestui organism să fie stabilite printr‑o reglementare specifică, prin intermediul unor dispoziții legislative exprese care să ofere garanții care să le depășească pe cele prevăzute de normele generale de drept administrativ și de drept al muncii aplicabile în cazul revocării abuzive ( 14 ). Aceste garanții de independență postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă ( 15 ).

47.

Al doilea aspect, de ordin intern, al noțiunii de independență se referă în principal la imparțialitate. Acesta vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect ar impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului, în afară de stricta aplicare a normei de drept. Astfel, noțiunea de „independență”, care este inerentă activității de judecată, implică înainte de toate calitatea de terț a instanței în cauză în raport cu autoritatea care a adoptat decizia atacată ( 16 ).

48.

În prezenta cauză, două elemente referitoare la compoziția Tribunalului Disciplinar au fost identificate în esență de guvernul polonez ca fiind potențial problematice din punctul de vedere al independenței: pretinsa lipsă de inamovibilitate a membrilor săi și faptul că acesta este compus din avocați, membri ai baroului, acționând într‑un oarecare măsură în calitate de „asesori populari”, iar nu în calitate de judecători de profesie.

49.

Nu putem decât să fim de acord cu guvernul polonez în ceea ce privește importanța independenței judecătorilor și imperativul ca un organism, dacă dorește să fie calificat drept „instanță” demnă de această denumire, să respecte toate cerințele referitoare atât la planul extern, cât și la cel intern al noțiunii de independență a judecătorilor. Cu toate acestea, în prezenta cauză, în urma clarificărilor făcute de instanța de trimitere, nu înțelegem motivul pentru care Tribunalul Disciplinar nu ar îndeplini aceste criterii dacă aprecierea s‑ar face în contextul articolului 267 TFUE.

50.

În primul rând, pornind de la pretinsa lipsă de inamovibilitate a membrilor Tribunalului Disciplinar, în textul său, articolul 11 alineatul (4) din Legea privind organizarea profesiei de avocat prevede, într‑adevăr, că membrii organelor baroului, așadar inclusiv ai Tribunalul Disciplinar, care este unul dintre aceste organe, pot fi revocați înainte de expirarea mandatului lor de către organul care i‑a ales, și anume Adunarea generală a baroului ( 17 ).

51.

Cu toate acestea, se pare că nu există alte dispoziții legale sau cel puțin niciuna care să fi fost adusă la cunoștința Curții de către oricare dintre părțile interesate, care să stabilească în mod specific momentul, modul sau motivul pentru care membrii Tribunalului Disciplinar pot fi revocați. Lipsa unor astfel de dispoziții poate sugera că modalitățile de revocare a membrilor nu au fost stabilite prin norme specifice și, în schimb, se aplică normele generale de drept administrativ și de drept al muncii. În consecință, revocarea membrilor săi nu ar fi limitată la anumite cazuri excepționale, potrivit cerinței impuse de jurisprudența Curții, pentru a fi calificată drept „instanță” ( 18 ).

52.

Cu toate acestea, în răspuns la cererea de lămuriri adresată de Curte, Tribunalul Disciplinar a susținut că articolul 11 alineatul (4) din Legea privind organizarea profesiei de avocat a fost întotdeauna literă moartă și nu a fost niciodată pus în aplicare. Nu există nicio dispoziție care să specifice modul și momentul în care Adunarea generală a baroului ar putea demite un membru al Tribunalului Disciplinar înainte de expirarea mandatului său. Potrivit Tribunalului Disciplinar, rezultă de asemenea din articolul 58 punctul 13 din Legea privind organizarea profesiei de avocat că o persoană care face parte din Tribunalul Disciplinar nu poate fi revocată din funcție înainte de încetarea mandatului său. De asemenea, Regulamentul de procedură al Adunării naționale a baroului nu conține nicio dispoziție referitoare la revocarea membrilor Tribunalului Disciplinar. În sfârșit și în orice caz, Adunarea Baroului din Varșovia nu a revocat niciodată un membru al Tribunalului Disciplinar.

53.

În opinia noastră, Tribunalul Disciplinar a furnizat suficiente elemente pentru a se stabili că articolul 11 alineatul (4) din Legea privind organizarea profesiei de avocat este inoperant. Astfel, s‑ar părea că membrii Tribunalului Disciplinar sunt într‑adevăr inamovibili și, în consecință, independența față de factori externi a acestei instanțe în ceea ce privește inamovibilitatea membrilor săi nu constituie o problemă.

54.

În al doilea rând, s‑a sugerat de asemenea, de această dată în ceea ce privește independența și imparțialitatea pe plan intern, că Tribunalul Disciplinar nu este independent, întrucât este compus din avocați, membri ai baroului, iar nu din judecători de profesie. Pentru acest motiv, Tribunalul Disciplinar nu reprezintă un terț independent, ci mai degrabă un ansamblu de persoane care sunt atât alese, cât și realese și, prin urmare, pot fi influențate de colegii lor.

55.

Astfel, există preocupări exprimate ocazional în privința procedurilor, în special disciplinare, care sunt desfășurate de colegii persoanelor vizate de astfel de proceduri. Acestea variază de la acuzații de corporatism în cadrul unei profesii până la probabilitatea existenței unor conflicte de interese. Pe de o parte, se critică „falsa solidaritate profesională”, în special de către cei din exterior, uneori nemulțumiți de rezultatul procedurilor disciplinare individuale, considerându‑se adesea că sancțiunile sunt prea permisive și sugerându‑se chiar că nu există un proces independent în cadrul unor astfel de sisteme din cauza „protecției asigurate reciproc” în cadrul profesiei respective. De cealaltă parte a acestui spectru, se sugerează uneori, mai frecvent poate din interiorul profesiei înseși, că un organism disciplinar astfel compus nu a fost imparțial într‑un caz concret din cauza afecțiunii, a legăturilor sau a resentimentelor personale care au a condus la un interes special în a vedea un coleg sancționat.

56.

Cu excepția cazului în care și până când una dintre aceste afirmații generale este stabilită fie la nivelul legii, fie în practică și în aplicarea legii ( 19 ), permițând repunerea în discuție a independenței unui organ jurisdicțional, considerăm că astfel de insinuări sau de presupuneri sunt puțin relevante pentru a aprecia dacă un organism național poate sau nu poate fi calificat drept instanță în sensul articolului 267 TFUE. Astfel cum am sugerat recent, aprecierea independenței în temeiul articolului 267 TFUE impune ca noțiunea de instanță să fie examinată la nivel structural și instituțional Aceasta este examinată prin luarea în considerare a organului jurisdicțional de trimitere ca atare, ținând seama în același timp de funcția pe care acest organ trebuie să o exercite în împrejurările specifice ale unei cauze ( 20 ).

57.

Nu înțelegem motivul pentru care, din punct de vedere structural, organele jurisdicționale compuse din „judecători neprofesioniști” nu ar putea fi considerate ca atare drept instanțe în sensul articolului 267 TFUE, cu condiția evident ca, în cadrul activității lor jurisdicționale, să îndeplinească toate cerințele de independență a judecătorilor. Cu alte cuvinte, cerința de independență este exact aceeași pentru orice instanță, indiferent dacă este compusă din „judecători de profesie” sau din „asesori populari” ori dintr‑o combinație a celor două categorii.

58.

S‑ar putea reaminti că structura sistemului judiciar național este, în mod implicit, definită de fiecare stat membru ( 21 ). În această privință, este, desigur, adevărat că, în mai multe state membre, aspectele disciplinare privind membrii anumitor profesii sunt soluționate de membrii profesiilor respective și, prin urmare, de judecători „neprofesioniști”. Acesta este cazul mai multor profesii „liberale”, cum ar fi medicii, medicii veterinari, medicii stomatologi, arhitecții, farmaciștii sau, în speță, avocații. Avantajele unei astfel de alegeri instituționale sunt destul de clare: cunoștințele necesare în materie de cerințe profesionale și de disciplină în domeniul relevant, adesea complex ( 22 ).

59.

În trecut, Curtea nu a ezitat să răspundă la cererile de decizie preliminară formulate de astfel de organisme în cazul în care s‑a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 267 TFUE. În unele cazuri, Curtea s‑a angajat într‑o dezbatere aprofundată cu privire la natura organismului în cauză, de exemplu în privința Commissie van Beroep Huisartsgeneeskunde din Țările de Jos (Comisia de Soluționare a Contestațiilor în materie de Medicină Generală) ( 23 ) sau a Consiglio Nazionale Forense (Comisia Națională a Barourilor) ( 24 ). În alte cauze, Curtea a răspuns la întrebarea adresată/întrebările adresate fără a examina în prealabil dacă acestea au fost adresate de o „instanță”. Aceasta a fost situația, de exemplu, în ceea ce privește Oberste Berufungs- und Disziplinarkommission für Rechtsanwälte (Comisia Disciplinară Superioară a Avocaților, Austria) ( 25 ), o „Cameră Disciplinară Locală a Medicilor Stomatologi” din Franța ( 26 ) sau un „Comitet de apel al Asociației Arhitecților” ( 27 ) belgian. Cu toate acestea, Curtea nu a ezitat să respingă o cerere de decizie preliminară atunci când a constatat că organismul de trimitere era lipsit de independență ( 28 ).

60.

Concluzia din toate aceste cauze, în ceea ce privește organismele jurisdicționale compuse din „judecători neprofesioniști” ( 29 ), constituie motivul pentru care aprecierea criteriului de independență este efectuată în temeiul articolului 267 TFUE. Această apreciere, deși este axată pe același criteriu de independență ca și alte dispoziții ale dreptului Uniunii, nu vizează, spre deosebire de articolul 47 din cartă, de exemplu, o identificare minuțioasă a oricărei încălcări individuale a drepturilor individuale care decurg din dreptul Uniunii ( 30 ). Scopul acestei aprecieri în temeiul articolului 267 TFUE este de a identifica partenerii instituționali adecvați din statele membre care pot iniția un dialog cu Curtea pentru a asigura interpretarea uniformă a dreptului Uniunii. Astfel, pentru a asigura buna funcționare a ordinii juridice a Uniunii, Curtea ar trebui să aibă posibilitatea de a se pronunța cu privire la chestiuni de interpretare și de validitate a dreptului Uniunii care decurg din proceduri naționale care pot afecta exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii ( 31 ).

61.

În acest context, guvernul polonez nu a explicat, dincolo de simplele afirmații abstracte întemeiate pe presupuneri, motivul pentru care Tribunalul Disciplinar nu îndeplinește cerința de independență, care face în mod inerent parte din noțiunea „instanță” în sensul articolului 267 TFUE. În urma clarificărilor furnizate de Tribunalul Disciplinar, nu rezultă că aceasta din urmă este lipsit de independență (față de factori externi sau interni), astfel încât să nu fie în măsură să sesizeze Curtea prin intermediul unei cereri de decizie preliminară.

62.

Prin urmare, considerăm că Tribunalul Disciplinar (al Baroului din Varșovia) are dreptul să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 TFUE cu privire la litigiul principal.

63.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 32 ).

64.

În acest context, atât procurorul național, cât și guvernul polonez consideră că prezenta cerere de decizie preliminară este inadmisibilă, întrucât nu este necesar un răspuns pentru soluționarea litigiului principal. Aceste părți susțin inadmisibilitatea întrebărilor a doua-a patra, întrucât instanța de trimitere nu are în vedere decât un stadiu ulterior al procedurii principale, și anume un recurs ipotetic la Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme). În ceea ce privește prima întrebare, ambele părți interesate susțin că aceasta este de asemenea inadmisibilă, întrucât această întrebare a fost adresată numai în scopul de a primi un răspuns la întrebările a doua‑a patra. În plus, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu se aplică în speță și, prin urmare, dreptul Uniunii nu prezintă nicio utilitate pentru R. G.

65.

Nu suntem de acord. În opinia noastră, prima întrebare este în mod vădit admisibilă.

66.

În primul rând, la nivel conceptual, nu putem accepta că este „inadmisibilă prin asociere”, astfel cum s‑a sugerat în mod efectiv de către procurorul național și de către guvernul polonez. În trecut, Curtea a analizat în mod tradițional fiecare dintre întrebările adresate de instanțele de trimitere în mod independent, cu siguranță în măsura în care astfel de întrebări pot fi disociate în mod logic. Fiecare întrebare este examinată separat pe fond, ceea ce conduce adesea (astfel cum se întâmplă frecvent în jurisprudență) la situația în care Curtea răspunde la unele dintre întrebări, în timp ce altele sunt declarate inadmisibile în cadrul uneia și aceleiași proceduri. Nu există (in)admisibilitate prin extensie.

67.

În al doilea rând, jurisprudența adoptă o abordare destul de generoasă cu privire la admisibilitate ( 33 ). În ceea ce privește repartizarea rolurilor între instanțele naționale și Curte, rolul Curții nu este acela de a intui motivele ascunse ale unei instanțe naționale. Este cu atât mai puțin adecvat să se presupună în mod efectiv reaua‑credință a unei instanțe naționale și, pe baza acestei presupuneri, să se refuze furnizarea unui răspuns la o întrebare preliminară.

68.

În al treilea rând, în ceea ce privește conținutul primei întrebări, în scopul admisibilității, există o legătură suficientă între situația de fapt din prezenta cauză și dispozițiile naționale în cauză, pe de o parte, și Directiva privind serviciile, pe de altă parte – a cărei interpretare este solicitată de instanța de trimitere. Nu se poate considera că prima întrebare vizează o interpretare care nu are în mod vădit nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal. Cu alte cuvinte, prima întrebare are o legătură esențială cu un instrument de drept al Uniunii identificat în mod clar, a cărui interpretare este solicitată de instanța de trimitere ( 34 ).

69.

În al patrulea rând, aspectul dacă reclamantul din litigiul principal va putea sau nu va putea beneficia efectiv de răspunsul Curții, odată ce instanța de trimitere va pronunța o hotărâre definitivă pe fond, nu este relevant în ceea ce privește admisibilitatea ( 35 ). Condiționarea admisibilității de un anumit răspuns pe fond înseamnă, potrivit proverbului, a așeza căruța în fața calului ( 36 ).

70.

Pe scurt, nu considerăm, în mod cert, că răspunsul la prima întrebare adresată de instanța de trimitere cu privire la Directiva privind serviciile este lipsit de orice pertinență pentru soluționarea litigiului principal de către această instanță. Rezultă, fără a aduce atingere viitoarei aprecieri a admisibilității celei de a doua, de a treia și de a patra întrebări, că prima întrebare este admisibilă.

71.

Prin intermediul primei părți a primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva privind serviciile, în special în temeiul articolului 10 alineatul (6) din această directivă, este aplicabilă unei proceduri referitoare la răspunderea disciplinară a unui avocat, care s‑ar putea finaliza, în cele din urmă, printr‑o decizie precum cea care conduce la excluderea acestuia din barou. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită, în cadrul celei de a doua părți a întrebării sale, să se stabilească dacă carta, inclusiv articolul 47 din aceasta, se aplică unei astfel de proceduri în fața instanțelor baroului.

72.

În opinia noastră, răspunsul la ambele părți ale acestei întrebări ar trebui să fie afirmativ. Pentru a explica motivele pentru care considerăm că aceasta este situația, vom examina mai întâi domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile și, respectiv, domeniul de aplicare al Directivei 98/5/CE ( 37 ) (a), înainte de a aborda aspectul legat de aplicabilitatea Directivei privind serviciile în cazul serviciilor juridice și în special al procedurilor disciplinare împotriva avocaților (b).

73.

Potrivit guvernului polonez, dreptul Uniunii nu se aplică în prezenta cauză. În special, Directiva privind serviciile nu este aplicabilă, întrucât Directiva 98/5 servește drept lex specialis, iar această lex specialis nu este aplicabilă din punct de vedere material în speță.

74.

Nu suntem de acord.

75.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva privind serviciile, „[î]n cazul în care dispozițiile prezentei directive sunt în conflict cu o dispoziție a unui alt act comunitar care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispoziția celuilalt act comunitar prevalează și se aplică acestor sectoare sau profesii specifice”. Articolul 3 alineatul (1) menționează de asemenea patru astfel de acte derivate ale Uniunii ( 38 ). Deși Directiva 98/5 nu figurează printre acestea, lista actelor pe care le menționează nu este exhaustivă ( 39 ).

76.

Astfel, în ceea ce privește conținutul său, Directiva 98/5 reglementează normele deontologice (articolul 6) și procedurile disciplinare (articolul 7) care se aplică avocaților care își desfășoară activitatea într‑un alt stat membru decât cel în care și‑au obținut calificarea profesională. În special, articolul 7 reglementează competențele și îndatoririle în materie disciplinară ale autorităților competente din țara de origine și din țara gazdă. Articolul 9 din această directivă impune ca deciziile de anulare a înscrierii unui avocat și deciziile prin care se aplică sancțiuni disciplinare să fie motivate. În plus, aceste decizii sunt supuse unei căi de atac în fața unei instanțe potrivit dispozițiilor de drept intern.

77.

Cu toate acestea, dincolo de aceste aspecte, rămânem uimiți de argumentul invocat de guvernul polonez. Întâmpinăm dificultăți în a înțelege cum o lex specialis, și anume Directiva 98/5, care în mod evident nu este aplicabilă unui avocat național, ar putea împiedica aplicarea unei lex generalis, și anume Directiva privind serviciile, care este în mod clar aplicabilă atât ratione personae, cât și ratione materiae.

78.

În primul rând, capitolul III din Directiva privind serviciile, care privește libertatea de stabilire, se aplică și situațiilor pur interne, așadar serviciilor juridice furnizate de avocați care nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație ( 40 ). Astfel, în mod implicit, în măsura în care este aplicabil și serviciilor juridice, capitolul III din Directiva privind serviciile se aplică tuturor avocaților, indiferent dacă aceștia sunt, în ceea ce privește calificarea lor, avocați „pur naționali” sau „transfrontalieri”.

79.

În al doilea rând, în ceea ce privește în mod specific avocații străini, Directiva privind serviciile va fi aplicabilă în mod implicit numai în măsura în care față de dispozițiile sale generale nu prevalează, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva privind serviciile, o prevedere specifică a Directivei 98/5. Cu toate acestea, chiar și în ceea ce privește avocații străini, este discutabil în ce măsură Directiva 98/5 dispune altfel în ceea ce privește garanțiile specifice prevăzute la articolele 9 și 10 din Directiva privind serviciile ( 41 ).

80.

În al treilea rând, deși este de competența instanței de trimitere să verifice acest aspect, nu reiese că R. G. este un avocat străin, în sensul Directivei 98/5 ( 42 ). În calitate de avocat național, Directiva privind serviciile i‑ar fi, în orice caz, aplicabilă, în timp ce Directiva 98/5 nu ar fi nicidecum relevantă pentru prezenta cauză.

81.

Pe scurt, în ambele cazuri, Directiva 98/5 pur și simplu nu prevede altfel. Nu pare să existe niciun conflict vizibil cu vreo dispoziție specifică a dreptului Uniunii care reglementează acest aspect în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva privind serviciile.

82.

Toate părțile interesate, precum și instanța de trimitere sunt de acord că Directiva privind serviciile este aplicabilă serviciilor juridice și că înscrierea în barou ca o condiție prealabilă pentru a putea exercita profesia constituie un regim de autorizare în sensul acestei directive. În aceste condiții, există un dezacord cu privire la aspectul dacă o procedură disciplinară face parte dintr‑un astfel de regim de autorizare. În timp ce instanța de trimitere și Comisia consideră că aceasta este situația, guvernul neerlandez și guvernul polonez nu sunt de acord.

83.

Articolul 2 din Directiva privind serviciile, care stabilește domeniul de aplicare material al directivei, prevede că furnizarea de consultanță juridică intră în domeniul de aplicare al directivei. Astfel, reprezentarea juridică este, fără îndoială, un tip specific de serviciu care, având în vedere importanța sa pentru buna administrare a justiției, este oferit de o profesie strict reglementată, supusă unor norme deontologice specifice ( 43 ). Nu este mai puțin adevărat că, deși este supusă unor norme specifice, reprezentarea juridică este un serviciu în sensul Directivei privind serviciile.

84.

Potrivit articolului 9 alineatul (1), statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care: (a) regimul de autorizare nu este discriminatoriu în ceea ce îl privește pe prestatorul în cauză; (b) nevoia de un regim de autorizare se justifică printr‑un motiv imperativ de interes general; (c) obiectivul urmărit nu poate fi atins printr‑o măsură mai puțin restrictivă.

85.

Toate părțile interesate sunt de acord că nu există nicio îndoială că normele referitoare la înscrierea în barou fac parte dintr‑un regim de autorizare în sensul Directivei privind serviciile, întrucât aceste norme privesc însăși accesul la profesia de avocat ( 44 ).

86.

Cu toate acestea, procedura disciplinară împotriva unui avocat ar trebui de asemenea să fie considerată un alt element al acestui regim de autorizare?

87.

Potrivit instanței de trimitere și Comisiei, procedura disciplinară împotriva unui avocat înscris face parte de asemenea din regim, întrucât, în urma unei astfel de proceduri, avocații pot fi suspendați sau excluși din profesie și împiedicați să se înscrie din nou timp de zece ani. Astfel de măsuri constituie o retragere a autorizației în sensul articolului 10 alineatul (6) din Directiva privind serviciile.

88.

În schimb, atât guvernul neerlandez, cât și guvernul polonez consideră că procedura disciplinară, privită izolat, nu reprezintă un „regim de autorizare” în sensul Directivei privind serviciile și nici nu face parte din regimul de autorizare. Deși o sancțiune disciplinară poate conduce în cele din urmă la imposibilitatea furnizării în continuare a serviciului, aceasta nu echivalează nici cu un refuz, nici cu o retragere a autorizației. În orice caz, articolul 10 alineatul (6) din Directiva privind serviciile nu este aplicabil în procedura principală, întrucât prezentul litigiu privește decizia responsabilului în materie disciplinară de a întrerupe procedura, iar nu o decizie de aplicare a unei sancțiuni disciplinare. În consecință, în cadrul acestei proceduri nu ar putea fi adoptată nicio decizie de suspendare sau de excludere a avocatului. În plus, potrivit guvernului neerlandez, normele disciplinare în general nu pot fi calificate drept „cerințe” în sensul articolului 4 alineatul (7) din Directiva privind serviciile.

89.

Suntem de acord cu instanța de trimitere și cu Comisia.

90.

Desigur, Directiva privind serviciile nu conține nicio dispoziție specifică privind normele sau procedurile disciplinare. Acest lucru nu este deloc surprinzător, întrucât Directiva privind serviciile (în special, dar nu doar capitolul III) se aplică orizontal, fiind astfel formulată în mare măsură în termeni generali și abstracți, și urmărește să protejeze libertatea de stabilire a prestatorilor și libera prestare a unui domeniu vast de servicii.

91.

Suntem de acord că o procedură disciplinară împotriva unui avocat, privită în mod izolat, nu poate echivala cu un regim de autorizare în sensul Directivei privind serviciile. Cu toate acestea, nu înțelegem nici logica potrivit căreia o astfel de procedură evaluată în contextul Directivei privind serviciile ar trebui vreodată considerată un regim separat. Dimpotrivă, din punctul de vedere al Directivei privind serviciile, o astfel de procedură face parte în mod clar dintr‑un ansamblu de norme privind accesul, exercitarea și, în cele din urmă, încetarea forțată a furnizării serviciilor.

92.

În temeiul Directivei privind serviciile, statele membre nu trebuie să împiedice nici accesul la o activitate reglementată de Directiva privind serviciile, nici exercitarea acesteia. Deși Directiva privind serviciile tinde să se concentreze asupra accesului, aceasta conține numeroase dispoziții care privesc atât accesul, cât și exercitarea activității ( 45 ) sau pur și simplu exercitarea libertății de stabilire ( 46 ). Procedurile disciplinare urmăresc într‑un fel să asigure calitatea exercitării activității de furnizare a serviciilor de consultanță juridică. În cadrul acestei dimensiuni, ele ar putea fi într‑adevăr considerate un element al regimului mai larg de reglementare a accesului la acest tip de servicii și a exercitării lor. Aceasta ar însemna că normele disciplinare și aplicarea acestora în cadrul unor proceduri specifice trebuie să fie „monitorizate” în temeiul Directivei privind serviciile pentru a se asigura că acestea respectă articolul 10 alineatul (2) din această directivă privind regimurile de autorizare.

93.

Cu toate acestea, în opinia noastră, modul de redactare a articolului 10 alineatul (6) din Directiva privind serviciile înlătură orice îndoială care ar mai putea exista cu privire la aspectul dacă deciziile „de încetare” efectivă a accesului și a exercitării unui anumit tip de servicii sunt de asemenea incluse. Acesta prevede: „[c]u excepția cazului acordării unei autorizații, orice decizie a autorităților competente, inclusiv refuzul sau retragerea unei autorizații, trebuie să fie motivată corespunzător și să poată face obiectul unei căi de atac în instanțele judecătorești sau alte instanțe de atac” ( 47 ).

94.

Având în vedere o astfel de formulare, precum și logica care stă la baza Directivei privind serviciile, nu înțelegem cum s‑ar putea susține în mod rezonabil că o decizie de excludere a unui avocat nu echivalează cu o retragere a autorizației sale de a își exercita profesia și, prin urmare, de a furniza servicii juridice. Retragerea unei autorizații deja acordate reprezintă pur și simplu o revocare a accesului deja acordat. Această dispoziție redactată în sens larg sugerează nu numai că orice decizie (nefavorabilă) privind accesul la un serviciu sau exercitarea acestuia intră sub incidența Directivei privind serviciile, ci și că aceasta trebuie să poată face obiectul unei căi de atac.

95.

Această concluzie nu este infirmată de trimiterea făcută de guvernul polonez la articolul 1 alineatul (5) din Directiva privind serviciile, potrivit căruia aceasta din urmă „nu aduce atingere normelor de drept penal ale statelor membre”. Procedura disciplinară nu este identică per se cu dreptul penal și cu procedura penală. În plus, chiar dacă ar fi, quod non, articolul 1 alineatul (5) prevede că „[s]tatele membre nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă” ( 48 ).

96.

În mod similar, nu vedem sensul argumentului invocat de guvernul polonez potrivit căruia nu a fost emisă nicio decizie de excludere a lui R. G. din barou și că nu poate fi emisă în mod efectiv în cadrul procedurii specifice referitoare la revizuirea deciziei responsabilului în materie disciplinară de a nu da curs procedurii în cazul unei pretinse abateri disciplinare.

97.

În această privință, este suficient să se constate că domeniul de aplicare normativ al unui instrument de drept al Uniunii nu poate fi definit ex post facto în funcție de rezultat, cauza fie intrând în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, fie neintrând în domeniul de aplicare al acestuia după cum o persoană este condamnată sau achitată în cele din urmă ( 49 ). În general, faptul că anumite proceduri intră în domeniul de aplicare ratione materiae al unui instrument de drept al Uniunii este suficient pentru ca întreaga procedură, indiferent de rezultatul final sau de stadiul în care este finalizată, să intre de asemenea în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

98.

Pe scurt, ca răspuns la prima parte a primei întrebări, capitolul III din Directiva privind serviciile se aplică, în cadrul unui regim de autorizare care reglementează exercitarea profesiei de avocat, și procedurilor disciplinare inițiate împotriva avocaților, al căror rezultat poate afecta capacitatea continuă a acestor avocați de a presta servicii juridice în temeiul Directivei privind serviciile.

99.

Răspunsul la a doua parte a primei întrebări, care se referă la aplicabilitatea cartei, în special a articolului 47, în procedura pendinte în fața instanței de trimitere, este simplu.

100.

Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii. În cazul în care o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al acestui drept, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța națională a conformității acestei reglementări cu drepturile fundamentale a căror respectare o asigură ( 50 ).

101.

Astfel, atât timp cât Directiva privind serviciile este aplicabilă, și carta, inclusiv articolul 47, este, în principiu, aplicabilă în prezenta cauză. Aceasta înseamnă că instanța de trimitere trebuie să aplice articolul 47 din cartă în cadrul procedurii pendinte pe rolul său.

102.

Cu toate acestea, astfel cum au arătat procurorul național și guvernul polonez în observațiile lor cu privire la admisibilitate, este adevărat că nu este pe deplin clar ce drept individual exact care decurge din dreptul Uniunii ar putea fi pus în discuție în mod specific în cauza pendinte la instanța de trimitere. Astfel, deși rezultatul preconizat al procedurii principale poate avea în cele din urmă efecte negative asupra situației juridice a lui R. G. (care, în consecință, este supus unei proceduri disciplinare), s‑a subliniat că R. G. nu este încă parte în procedura principală. Părțile la procedura aflată pe rolul instanței de trimitere par să fie responsabilul în materie disciplinară, pe de o parte, și procurorul național și ministrul justiției, pe de altă parte ( 51 ). Astfel, nu rezultă imediat care dintre aceste entități (se pare că este vorba despre entități de drept public) ar beneficia în procedura principală de drepturile fundamentale consacrate de cartă.

103.

În orice caz, chiar dacă articolul 47 din cartă nu ar fi aplicabil la instanța de trimitere din cauza lipsei incidenței asupra unui drept individual specific garantat de cartă, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu este mai puțin adevărat că articolul 19 alineatul (1) TUE, al cărui conținut este în esență identic cu cel al articolului 47 din cartă ( 52 ), ar continua să se aplice ( 53 ). Astfel, spre deosebire de articolul 47 din cartă, este suficient, pentru aplicarea articolului 19 alineatul (1) TUE, ca o instanță națională să poate fi chemată să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii ( 54 ).

104.

Nu există nicio îndoială că, având în vedere concluzia de mai sus referitoare la aplicabilitatea, în general, a Directivei privind serviciile în procedura la instanța disciplinară, instanța de trimitere poate fi de asemenea chemată să se pronunțe cu privire la dreptul Uniunii în această privință.

105.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă ar trebui să lase neaplicate dispozițiile naționale care stabilesc jurisdicția instanței [și anume Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme)] competente să soluționeze un recurs împotriva unei decizii a aceleiași instanțe de trimitere (sau o contestație împotriva unei decizii de respingere a unui astfel de recurs) atunci când această instanță nu este independentă și imparțială în sensul articolului 47 din cartă. În aceste condiții, instanța de trimitere are obligația de a sesiza organismul jurisdicțional căruia îi fusese conferită anterior competența în materie [și anume Izba Karna Sądu Najwyższego (Camera penală a Curții Supreme)] în vederea judecării unor astfel de recursuri?

106.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită mai precis să se stabilească dacă poate (sau ar trebui) să nu țină seama de opinia juridică exprimată de Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme) în ceea ce privește dreptul procurorului național (care este în același timp și ministru al justiției) și al Avocatului Poporului de a formula recurs.

107.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă recursul introdus de ministrul justiției (care este în același timp și procuror general) ar trebui ignorat în cazul în care acesta este singurul mijloc de a asigura compatibilitatea procedurii aflate pe rolul său cu articolul 47 din cartă. Instanța de trimitere subliniază riscul ca, chiar și în cazul executării măsurilor prevăzute în prima și în a treia întrebare, eventualul recurs formulat de ministrul justiției (care este și procuror general) să fie în continuare soluționat în final de Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme).

108.

Pentru a aprecia pe deplin domeniul de aplicare al celei de a doua, de a treia și de a patra întrebări, este necesar un volum echitabil de informații suplimentare. Prin urmare, în secțiunile următoare, vom începe prin a enunța contextul și recentele modificări aduse legislației și procedurii naționale (1), înainte de a examina admisibilitatea acestor întrebări (2). După reformularea acestor întrebări, vom încheia prin a aminti competențele instanțelor naționale care decurg din dreptul Uniunii și care asigură o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor derivate din dreptul Uniunii la nivel național (3).

109.

Trebuie subliniate trei elemente ale contextului juridic național, astfel cum au fost prezentate de instanța de trimitere.

110.

În primul rând, instanța de trimitere amintește că Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la aspectul dacă Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme) este o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 47 din cartă ( 55 ). Făcând trimitere la această hotărâre, Sąd Najwyższy (Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych) [Curtea Supremă (Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale), Polonia] a statuat, la 5 decembrie 2019, că Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme) nu este o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 47 din cartă ( 56 ). Un factor care a determinat Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) să ajungă la această concluzie a fost influența puterii executive și în special a ministrului justiției asupra componenței acestei instanțe.

111.

În al doilea rând, în ceea ce privește rolul procurorului general/ministrului justiției ( 57 ), instanța de trimitere arată că rolul său în cadrul procedurii disciplinare împotriva membrilor baroului a fost recent extins, în urma unei interpretări controversate a legislației naționale de către Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme).

112.

Potrivit instanței de trimitere, în jurisprudența Izba Karna Sądu Najwyższego (Camera penală a Curții Supreme), precum și în doctrină, poziția reținută în mod neechivoc până de curând a fost aceea că nici Prokurator Generalny (denumit în continuare „procurorul general”), nici Rzecznik Praw Obywatelskich (denumit în continuare „Avocatul Poporului”) nu aveau dreptul, în temeiul articolului 521 din Codul de procedură penală coroborat cu articolul 95n alineatul (1) din Legea privind organizarea profesiei de avocat, să formuleze recurs împotriva deciziilor instanțelor disciplinare ale barourilor de menținere a deciziei responsabilului în materie disciplinară de a refuza să inițieze ancheta disciplinară sau de a întrerupe o astfel de anchetă. Această opinie este împărtășită în totalitate de instanța de trimitere.

113.

Cu toate acestea, instanța de trimitere subliniază de asemenea că o poziție diametral opusă a fost adoptată prin rezoluția din 27 noiembrie 2019 a unui complet de șapte judecători al Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme) ( 58 ). Potrivit acestei poziții, articolul 521 din Codul de procedură penală se aplică în cadrul procedurii disciplinare a baroului și, prin urmare, procurorul general poate face recurs împotriva unei decizii a instanței disciplinare a baroului de confirmare a deciziei unui responsabil în materie disciplinară privind încetarea unei anchete disciplinare.

114.

Se pare că această rezoluție a fost adoptată într‑o cauză diferită, deși cu privire la același avocat, R. G., în care responsabilul în materie disciplinară a întrerupt de asemenea o anchetă disciplinară și în care ministrul justiției și procurorul național au contestat tot respectiva decizie de întrerupere. În acea cauză, instanța disciplinară a confirmat decizia atacată, însă hotărârea sa a fost atacată de ministrul justiției și de procurorul general în cadrul unui recurs.

115.

Deși nu pretindem că deslușim pe deplin toate detaliile procedurale naționale, înțelegem că, în urma unui reviriment jurisprudențial, Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme) a acordat efectiv dreptul de a formula recurs ministrului justiției/procurorului general și, indirect, ei înseși competența de a judeca recursuri împotriva deciziilor responsabilului în materie disciplinară de a întrerupe procedura disciplinară.

116.

În al treilea rând, atunci când cele două elemente anterioare sunt combinate, o modificare procedurală aparent limitată a dreptului național dobândește o dimensiune complet nouă. Prin contestarea sistematică sau repetată a deciziilor de a nu iniția proceduri disciplinare, ministrul justiției/procurorul general (sau un procuror național care acționează în conformitate cu instrucțiunile acestuia) ar putea în mod efectiv să pledeze pentru inițierea unor proceduri disciplinare sau pentru continuarea acestora (eventual la nesfârșit) împotriva anumitor membri ai baroului. Astfel de recursuri ar fi, în cele din urmă, introduse pe rolul unui organism care anterior a fost declarat lipsit de independență tocmai pentru că puterea executivă, în special ministrul justiției, exercita o influență nejustificată asupra componenței sale ( 59 ).

117.

Procurorul național, guvernul polonez și Comisia consideră că a doua și a treia întrebare sunt inadmisibile. Potrivit în special guvernului polonez, aceste întrebări au un caracter ipotetic din moment ce sunt premature. În cazul în care ar urma să intervină un recurs împotriva deciziei Tribunalului Disciplinar, acest recurs ar trebui formulat la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), care, cu această ocazie, ar atribui cauza camerei competente să o soluționeze și i‑ar trimite acesteia dosarul. La rândul său, Comisia consideră că Curtea nu ar trebui să răspundă la întrebări pur ipotetice legate de aspecte procedurale viitoare care trebuie examinate după ce instanța de trimitere va fi pronunțat decizia.

118.

Toate părțile interesate consideră că a patra întrebare este de asemenea inadmisibilă. În special, în opinia guvernului polonez, dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul articolului 47 din cartă nu ar trebui interpretat în sensul că anulează sau blochează căile de atac în fața unei instanțe pentru pretinsul scop de a asigura părțile că cauza lor este judecată de o instanță independentă. Organismul de trimitere s‑ar afla în poziția de a proteja interesele unei părți în detrimentul alteia, încălcând astfel însăși esența articolului 47 din cartă.

119.

Trebuie să admitem că, având în vedere modul în care instanța de trimitere a formulat întrebările preliminare, admisibilitatea întrebărilor a doua‑a patra ridică unele probleme.

120.

Pe de o parte, un răspuns la întrebările a doua‑a patra poate părea într‑adevăr inutil pentru soluționarea cauzei pendinte pe rolul instanței de trimitere. Prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere pare să ridice semne de întrebare cu privire la următoarea și, eventual, la ultima etapă a procedurii judiciare naționale. Această etapă este însă subordonată condiției ca decizia sa iminentă în prezenta cauză să facă ulterior obiectul unui recurs la Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme).

121.

În acest sens, întrebările a doua‑a patra par premature. Faptul că această instanță trebuie să examineze pentru a treia oară, în cadrul aceleiași proceduri, o decizie a responsabilului în materie disciplinară cu privire la R. G. nu modifică concluzia anterioară. În speță, instanța de trimitere nu se confruntă cu problema că responsabilul în materie disciplinară nu este dispus să se conformeze hotărârii judecătorești pronunțate de instanță după trimiterea cauzei spre reexaminare de către acesta din urmă. Astfel, instanța de trimitere ridică problema cu privire la perspectiva (viitoare) în care cauza va ajunge în cele din urmă în fața unui terț reprezentat de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), mai precis de Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară) în ipoteza în care instanța de trimitere ar decide de această dată să confirme decizia în litigiu a responsabilului în materie disciplinară.

122.

Astfel, deși rezultă că instanța de trimitere se află într‑un fel de buclă recurentă, întrebările a doua‑a patra se referă de fapt la un alt tip de buclă care nu s‑a materializat încă ( 60 ).

123.

Pe de altă parte, instanța de trimitere a stabilit totuși anumite legături relevante între întrebările a doua‑a patra și cauza cu care este sesizată.

124.

În ceea ce privește a doua și a treia întrebare, instanța de trimitere a precizat că apreciază drept necesar un răspuns din partea Curții pentru a putea clarifica care organism va fi competent să soluționeze un eventual recurs împotriva propriilor hotărâri (sau o contestație împotriva refuzului de a primi un astfel de recurs) ca urmare a conținutului dispoziției pe care instanța de trimitere este obligată să o transmită atunci când comunică hotărârea sa părților. Astfel, în temeiul dreptului național, instanța de trimitere are obligația ca, în decizia sa definitivă, să informeze părțile la procedură cu privire la termenul și la modalitățile de introducere a căii de atac sau să le comunice lipsa totală a căilor de atac. În această privință, instanța de trimitere are în vedere posibilitatea de a lua în considerare hotărârea pronunțată de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) din 5 decembrie 2019 și, prin urmare, de a informa părțile cu privire la posibilitatea acestora de a sesiza Izba Karna Sądu Najwyższego (Camera penală a Curții Supreme), iar nu Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme).

125.

În ceea ce privește a patra întrebare, instanța de trimitere a sugerat că, în temeiul articolului 47 din cartă, ea însăși putea să se abțină de la examinarea cauzei aflate în prezent pe rolul său pentru a bloca un eventual recurs ulterior la Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme), excluzând astfel orice eventuală ingerință din partea acesteia din urmă.

126.

Rezultă că răspunsurile Curții la întrebările a doua‑a patra pot avea, desigur, un anumit impact asupra soluționării cauzei pendinte pe rolul instanței de trimitere. Cu toate acestea, recunoaștem că o serie de elemente rămân neclare. De exemplu, nu este imediat evident modul în care, din punct de vedere practic, instanța de trimitere ar putea împiedica introducerea unor recursuri la Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții) sau, de altfel, având în vedere observațiile guvernului polonez cu privire la repartizarea cauzelor în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), modul în care instanța de trimitere ar reuși să direcționeze o cauză în mod specific către Izba Karna Sądu Najwyższego (Camera penală a Curții Supreme).

127.

În sfârșit, nu se poate ignora faptul că întrebările a doua‑a patra vizează, dintr‑o anumită perspectivă, aspecte referitoare la interpretarea consecințelor practice ale unei hotărâri pronunțate anterior de Curte, și anume A. K. și alții. Astfel, în această hotărâre, Curtea a concluzionat că dreptul Uniunii se opune „ca litigii privind aplicarea dreptului Uniunii să poată intra în competența exclusivă a unei entități care nu constituie o instanță independentă și imparțială” ( 61 ). Întrucât, astfel cum s‑a arătat mai sus, prezenta cauză intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în temeiul Directivei privind serviciile, este legitim ca instanța de trimitere să întrebe în esență: bine, cum anume ar trebui să procedăm în această situație? Cum putem, în termeni specifici și practici, să asigurăm conformitatea cu dreptul Uniunii și să respectăm o hotărâre anterioară a Curții?

128.

Prin urmare, în măsura în care domeniul de aplicare al întrebărilor a doua‑a patra se referă într‑adevăr la aspecte pendinte și relevante pentru viitoarea decizie a instanței de trimitere, aceste întrebări sunt admisibile, într‑adevăr, în această măsură. Cu toate acestea, caracteristicile descrise mai jos ale procedurii preliminare ar trebui să conducă la reformularea acestor întrebări.

129.

În primul rând, procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate. Procedura preliminară nu permite formularea unor opinii consultative ca răspuns la probleme generale sau ipotetice. Dimpotrivă, răspunsul la întrebările adresate trebuie să fie necesare pentru soluționarea efectivă a unui litigiu, iar decizia instanței naționale trebuie să fie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară ( 62 ).

130.

Rezultă, în mod logic, că domeniul de aplicare al eventualelor răspunsuri pe care Curtea le poate furniza se limitează la ceea ce ar putea face instanța națională într‑o cauză pendinte pe rolul său. El nu se poate extinde la ceea ce ar trebui să facă alte instanțe sau instituții în viitor. Acest lucru nu permite oferirea de orientări cu privire la eventualele acte sau acțiuni viitoare ale altor instanțe.

131.

Pe de altă parte, orice indicații pe care Curtea le poate furniza cu titlu preliminar sunt strict limitate la chestiunile de interpretare a dreptului Uniunii, iar nu a dreptului național. Nu este de competența Curții să interpreteze dreptul național, arbitrând a fortiori cu privire la diferitele linii de interpretare a dreptului național care apar la nivel național. În special, nu este de competența Curții să sugereze care dintre interpretările divergente ale normelor procedurale naționale este corectă și care este norma sau calea exactă pe care trebuie să o urmeze o instanță de trimitere pentru a asigura respectarea dreptului Uniunii.

132.

Având în vedere aceste limite, considerăm că întrebările a doua‑a patra sunt admisibile. Acestea fiind spuse, aceste întrebări trebuie să fie abordate pornind de la un nivel mult mai ridicat de abstractizare și ar trebui analizată doar partea referitoare la dreptul Uniunii din cadrul acestor întrebări, analiză asupra căreia ne vom apleca în continuare.

133.

Prin intermediul întrebărilor a doua‑a patra, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, pentru a asigura respectarea dreptului Uniunii, are competența, în temeiul dreptului Uniunii, de a nu ține seama de: (i) legislația națională privind atribuirea competenței (a doua întrebare), (ii) interpretarea juridică (obligatorie în mod normal) a dreptului național de către o instanță superioară (a treia întrebare), (iii) calea de atac sau argumentele prezentate de ministrul justiției (care este și procuror general în același timp) (a patra întrebare).

134.

În ceea ce privește primul și al doilea aspect, există deja o jurisprudență bogată a Curții. În primul rând, potrivit Curții, în temeiul principiului supremației, instanța națională trebuie să aplice pe deplin dreptul Uniunii și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă particularilor. Prin urmare, aceasta este obligată să înlăture orice dispoziție de drept național care ar putea intra în conflict cu dreptul Uniunii, indiferent dacă a fost introdusă anterior sau ulterior normei Uniunii. Cu alte cuvinte, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept posibilitatea de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii ( 63 ). Pentru a asigura o asemenea conformitate, instanța de trimitere poate fie să interpreteze normele naționale în conformitate cu dreptul Uniunii, fie, dacă este cazul, să lase neaplicate dispozițiile naționale care o împiedică să asigure conformitatea ( 64 ).

135.

În al doilea rând, în ceea ce privește opiniile juridice sau hotărârile instanțelor superioare, într‑adevăr, potrivit tot unei jurisprudențe constante, instanțele naționale trebuie, dacă este cazul, să nu țină seama de hotărârile unei instanțe superioare în cazul în care consideră că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii ( 65 ). Într‑un fel, logica și consecințele sunt aceleași în ambele scenarii: în cazul în care instanța de trimitere sau, de altfel, orice instanță ( 66 ) ar fi împiedicată să asigure deplina conformitate cu dreptul Uniunii, ambele surse de incompatibilitate potențială, indiferent dacă sunt de origine legislativă sau de origine judiciară individuală, pot fi, desigur, înlăturate, cu condiția ca abaterea de la astfel de surse să fie motivată și explicitată în mod corespunzător ( 67 ).

136.

Ambele direcții jurisprudențiale prezentate mai sus au fost dezvoltate în contextul unor cauze legate de incompatibilitatea individuală, fără ca astfel de cauze să aibă în mod necesar implicații structurale mai ample. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că aceeași abordare este aplicabilă, poate chiar a fortiori, în ceea ce privește aspectele structurale, precum cele referitoare la legislația care atribuie competența unor instanțe lipsite pe deplin de independență din punct de vedere structural. Jurisprudența cea mai recentă a Curții confirmă această extindere, care este, într‑adevăr, întrutotul logică.

137.

În primul rând, în Hotărârea A. K. și alții, Curtea a statuat că articolul 47 din cartă se opune ca litigii privind aplicarea dreptului Uniunii să poată intra în competența exclusivă a unei entități care nu constituie o instanță independentă și imparțială, în speță Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme), sub rezerva verificării de către instanța națională. Astfel, principiul supremației dreptului Uniunii impune instanțelor naționale să lase neaplicată dispoziția din dreptul național care conferă competența de a soluționa litigiile unei astfel de instanțe, astfel încât acestea să poată fi judecate de o instanță care îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate și care ar fi competentă în domeniul în cauză dacă dispoziția respectivă nu ar împiedica acest lucru ( 68 ).

138.

În al doilea rând, cel mai recent, în Hotărârea A. B. și alții ( 69 ), Curtea a fost sesizată cu problema compatibilității cu dreptul Uniunii a modificărilor legislative la nivel național care privau instanța de trimitere de competența sa. Curtea a statuat că, în cazul unei încălcări dovedite a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune instanței de trimitere să lase neaplicate modificările în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituțională, și să continue, în consecință, să își asume competența care îi aparținea de a soluționa litigiile cu care era sesizată înainte de survenirea acestor modificări ( 70 ).

139.

Astfel, din jurisprudența citată a Curții, astfel cum a fost confirmată de cele mai recente hotărâri privind în mod specific Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme), ar rezulta că instanța de trimitere trebuie, în temeiul supremației dreptului Uniunii, să lase neaplicate dispozițiile dreptului național, inclusiv jurisprudența Izba Dyscyplinarna Sądu Najwyższego (Camera disciplinară a Curții Supreme), și să aplice în schimb dispozițiile legislative anterioare în materie de competență. Deși, atât în Hotărârea A. K. și alții, cât și în Hotărârea A.B. și alții, instanța de trimitere nu era o instanță inferioară ( 71 ), nu considerăm că această deosebire are vreo relevanță. Hotărârea A. K. și alții este deopotrivă relevantă pentru instanța de trimitere în prezenta cauză.

140.

Pe scurt, în temeiul dreptului Uniunii, o instanță națională are în mod clar dreptul, în condițiile prezentate mai sus, să înlăture și să nu țină seama de legislația națională sau de opinia juridică a unei instanțe superioare, dacă aceasta este singura modalitate de a asigura respectarea dreptului Uniunii.

141.

Într‑adevăr, inedit este cel de al treilea aspect adus în discuție de instanța de trimitere în cadrul celei de a patra întrebări, prin care instanța de trimitere pare să întrebe dacă ar putea pur și simplu să ignore procedura pendinte pe rolul său. Înțelegem că motivul care stă la baza acestei teze este crearea unui anumit vid juridic. Astfel, în lipsa unei asemenea decizii, nu ar exista obiect pentru formularea unei căi de atac. Prin urmare, nu ar exista o decizie care ar putea ajunge la o instanță care nu este independentă.

142.

În pofida simplității absolute și interesante a acestei idei, la fel ca guvernul polonez, nu putem decât să sugerăm un răspuns negativ. Articolul 47 din cartă [și, în acest scop, articolul 19 alineatul (1) TUE] garantează dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești. Chiar dacă „nivelul următor” din cadrul unei ierarhii judiciare nu mai corespunde acestui standard, această dispoziție poate fi interpretată cu dificultate în sensul că are un efect de domino la nivelul inferior, împiedicând ca orice decizie să fie luate la acest nivel.

143.

În opinia noastră, motivul este destul de simplu, dar foarte împovărător: interzicerea denegatio iustitiae. Încă de la instituirea sa prin articolul 4 din Codul civil francez, regula este aceea că „un judecător care refuză să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă poate fi pus sub acuzare pentru denegare de dreptate” ( 72 ).

144.

Deși a fost instituită inițial în contextul dreptului civil și, după cunoștințele noastre, nu a fost proclamată niciodată ca făcând parte din dreptul Uniunii, această interdicție constituie în prezent o asemenea piatră de temelie a funcției jurisdicționale moderne, încât nici chiar supremația dreptului Uniunii nu o poate afecta. Nu este posibil ca o instanță să rămână pur și simplu inactivă în mod intenționat, refuzând să pronunțe o hotărâre, nu numai pentru că legea este defectuoasă, ci și pentru că o instanță superioară este aparent defectuoasă. În schimb, sistemul permite deja unei instanțe să își exprime dezacordul, permițând unei instanțe să se pronunțe asupra unei cauze și, dacă este cazul, să nu aplice legislația națională sau indicațiile furnizate de o instanță superioară, dar, cu toate acestea, trebuie să facă întotdeauna acest lucru printr‑o decizie motivată în mod corespunzător.

145.

În opinia noastră, numai până la acest punct poate merge Curtea în a furniza (cel puțin) câteva orientări utile instanței de trimitere, rămânând totodată în parametrii procedurii preliminare prezentați mai sus ( 73 ). Reiterăm că rolul Curții este de a interpreta dreptul Uniunii, iar nu dreptul național. În plus, chiar în cazul examinării compatibilității efective a anumitor norme naționale cu dreptul Uniunii, această apreciere s‑a limitat de asemenea în mod tradițional la statuări negative cu privire la incompatibilitate, dar niciodată la statuări pozitive cu privire la modul în care trebuie asigurată compatibilitatea în mod specific. Aceasta din urmă este, într‑adevăr, competența exclusivă a instanței de trimitere sau a altor autorități competente ale statului membru în cauză.

146.

Admitem că o astfel de repartizare a competențelor în cadrul procedurii preliminare ar putea să nu fie ideală pentru a răspunde unor situații care sunt în esență patologice într‑un stat membru, în care normele normale de angajare juridică și procedură echitabilă par a fi suprimate. Cu toate acestea, în mod realist, procedura trimiterii preliminare are limite inerente în ceea ce privește potențialul său de a soluționa blocajele instituționale într‑un astfel de context specific, în care unul sau mai mulți actori refuză să urmeze orientările emise de Curte. În astfel de cazuri, o intervenție din partea terților și executarea externă a hotărârilor Curții, precum cea prevăzută la articolele 258-260 TFUE, rămâne o cale de acțiune mai adecvată, dacă nu singura cale de acțiune.

147.

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Dyscyplinarny Izby Adwokackiej w Warszawie (Tribunalul Disciplinar al Baroului din Varșovia, Polonia) după cum urmează: