1.

Prezenta trimitere preliminară privește interpretarea articolului 32 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 ( 2 ), aplicabil în litigiu ratione temporis, având în vedere data la care a fost deschisă procedura principală de insolvență ( 3 ).

2.

Višje sodišče v Ljubljani (Curtea de Apel din Ljubljana, Slovenia) solicită Curții să stabilească dacă lichidatorul din cadrul unei proceduri de insolvență desfășurate în Austria, care dorește să înregistreze, în cadrul unei proceduri secundare deschise în Slovenia împotriva aceluiași debitor, cererile de admitere a creanțelor pe care le‑a înregistrat deja în cadrul primei proceduri, trebuie să respecte termenele (și să suporte consecințele nerespectării lor) prevăzute de dreptul sloven.

3.

Curtea s‑a pronunțat cu diverse ocazii cu privire la procedurile transfrontaliere de insolvență ( 4 ), dar nu a făcut‑o încă, dacă nu ne aflăm în eroare, și cu privire la articolul 32 din Regulamentul nr. 1346/2000, a cărui aplicare în practică ridică multe dificultăți ( 5 ).

4.

Conform considerentului (21):

„Orice creditor, care are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Comunitate, trebuie să beneficieze de dreptul de a‑și înregistra cererea de admitere a creanței privind bunurile debitorului în orice procedură de insolvență aflată în curs de desfășurare în Comunitate […]

5.

În conformitate cu considerentul (23):

„În domeniul său de aplicare, prezentul regulament ar trebui să prevadă norme [de conflict de legi] unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de aplicare, normele interne de drept internațional privat. În absența unor dispoziții contrare, se aplică legea statului membru de deschidere (lex concursus). Această normă [de conflict] ar trebui să fie aplicabilă atât pentru procedura principală, cât și pentru procedurile locale; lex concursus determină toate efectele procedurii de insolvență, atât cele de natură procedurală, cât și pe cele materiale, asupra persoanelor și raporturilor juridice respective. Ea reglementează toate condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență”.

6.

Articolul 4 („Lege aplicabilă”) prevede:

„(2)   Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

[…]

[…]”

7.

Conform articolului 28 („Lege aplicabilă”):

„Cu excepția unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii secundare este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară.”

8.

Articolul 32 („Exercitarea drepturilor creditorilor”) prevede:

„(1)   Orice creditor poate să‑și înregistreze cererea de admitere a creanței sale în cadrul procedurii principale și al oricărei proceduri secundare.

(2)   Lichidatorii din cadrul procedurii principale și din procedurile secundare vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanțelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnați, cu condiția ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor din cadrul acestor din urmă proceduri, sub rezerva dreptului creditorilor de a se opune acestui lucru sau de a retrage înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, în cazul în care legea aplicabilă prevede această posibilitate.

(3)   Lichidatorul din procedura principală sau din cea secundară este abilitat să participe, cu același titlu ca orice alt creditor, la o altă procedură, în special luând parte la adunarea creditorilor.”

9.

În conformitate cu articolul 107 alineatul 1, în vederea examinării cererilor de admitere a creanțelor înregistrate după expirarea termenului stabilit în acest sens și care nu au fost verificate în ședința generală de stabilire a pasivului, se organizează o ședință specială. Acestor creanțe li se aplică articolul 105 alineatul 1. Cererile de admitere a creanțelor înregistrate cu mai puțin de 14 zile înainte de ședința pentru stabilirea pasivului final nu vor fi luate în considerare.

10.

Conform articolului 59 alineatul 2, în cadrul unei proceduri de insolvență, creditorul trebuie să își înregistreze cererea de admitere a creanței sale împotriva debitorului insolvabil în termen de trei luni de la publicarea anunțului de deschidere a procedurii respective, cu excepția cazului în care se prevede altfel la alineatele 3 și 4 ale articolului menționat ( 8 ).

11.

În conformitate cu articolul 298 alineatul 1, în cazul în care creanța este garantată printr‑un drept de preferință, creditorul este obligat să declare dreptul de preferință în cadrul unei proceduri de insolvență tot în termenul prevăzut pentru înregistrarea cererii de admitere a creanței, dacă nu se prevede altfel la articolul 281 alineatul 1 ( 9 ) sau la articolul 282 alineatul 2 ( 10 ).

12.

Articolul 296 alineatul 5 prevede că, atunci când un creditor nu înregistrează cererea de admitere a creanței sale în termenul prevăzut în acest sens, creanța se stinge, iar instanța respinge cererea de admitere a creanței ca tardivă.

13.

În temeiul articolului 298 alineatul 5, în cazul în care creditorul nu respectă termenul de declarare a dreptului de preferință, acest drept se stinge.

14.

Prin ordonanța din 19 iunie 2013, Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria) a deschis o procedură de insolvență împotriva societății ALPINE Bau GmbH.

15.

Procedura a fost deschisă inițial ca procedură de reorganizare, însă, la 4 iulie 2013, a fost recalificată drept procedură de faliment.

16.

După cum reiese din ordonanța pronunțată de Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena) la 5 iulie 2013, procedura deschisă împotriva societății ALPINE Bau GmbH este o „procedură principală de insolvență” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000.

17.

La 6 august 2013, lichidatorul din cadrul procedurii principale de insolvență ( 11 ) a introdus la Okrožno sodišče v Celju (Tribunalul Regional din Celje, Slovenia) o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență împotriva ALPINE BAU GmbH, Salzburg – sucursala Celje.

18.

Printr‑o decizie din 9 august 2013, Okrožno sodišče v Celju (Tribunalul Regional din Celje, Slovenia):

19.

Potrivit anunțului, cererea de admitere a creanțelor (care beneficiază de un drept de preferință sau cele chirografare) în cadrul procedurii secundare trebuia înregistrată în termen de trei luni de la publicarea anunțului. De asemenea, se amintea că, în cazul în care creanțele și drepturile de preferință nu sunt declarate înainte de expirarea termenului indicat, acestea se vor stinge față de debitorul din procedura secundară, iar instanța va respinge cererea de admitere a creanțelor în conformitate cu articolul 296 alineatul 5 sau cu articolul 298 alineatul 5 din ZFPPIPP.

20.

La 30 ianuarie 2018, NK a înregistrat în cadrul procedurii secundare de insolvență o cerere de admitere a unor creanțe [în sensul articolului 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000]. Acesta a solicitat Okrožno sodišče v Celju (Tribunalul Regional din Celje, Slovenia) să admită cererea menționată și să includă creanța respectivă în orice repartizare ulterioară a unor sume către creditori în cadrul procedurii secundare.

21.

Prin ordonanța din 5 iulie 2019, Okrožno sodišče v Celju (Tribunalul Regional din Celje, Slovenia) a respins ca tardivă cererea menționată, în temeiul articolului 296 alineatul 5 din ZFPPIPP.

22.

NK a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Višje sodišče v Ljubljani (Curtea de Apel din Ljubljana, Slovenia), care adresează Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că cererii de admitere a creanțelor în cadrul unei proceduri secundare – depusă de lichidatorul din cadrul procedurii principale de insolvență – i se aplică dispozițiile referitoare la termenele de declarare a creanțelor creditorilor și la consecințele declarării tardive a creanțelor prevăzute de legea statului în care se desfășoară procedura secundară?”

23.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 20 ianuarie 2020.

24.

Au depus observații ALPINE BAU GmbH, NK, guvernele polonez și sloven, precum și Comisia. S‑a considerat că nu este necesară organizarea unei ședințe.

25.

Articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că orice lichidator, fie din cadrul procedurii principale, fie din cadrul uneia secundare, este abilitat (dacă este cazul, obligat) ( 12 ) să înregistreze ( 13 ), în cadrul altor proceduri de insolvență, deschise împotriva aceluiași debitor, cererile de admitere a creanțelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care a fost desemnat.

26.

Regulamentul nr. 1346/2000 nu prevede în mod expres când se poate recurge la posibilitatea menționată. Prin urmare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă lichidatorul din cadrul unei proceduri principale de insolvență este supus termenelor (și consecințelor nerespectării lor) reglementate de dreptul statului în care s‑a deschis procedura secundară.

27.

Cu excepția NK, toți cei care au prezentat observații Curții consideră că regimul termenelor de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor și efectele înregistrării tardive a acestora sunt reglementate de lex concursus a fiecărei proceduri.

28.

Cu toate acestea, potrivit NK, verificarea și admiterea creanțelor în procedura principală trebuie să preceadă înregistrarea lor în cadrul oricărei alte proceduri. În mod implicit, aceasta susține că termenele pentru înregistrarea respectivă sunt stabilite în conformitate cu lex concursus a primei proceduri.

29.

Opinia noastră coincide cu cea exprimată de majoritate în ceea ce privește legea care reglementează termenele de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor în cadrul procedurilor secundare. De asemenea, nu împărtășim teza NK cu privire la verificarea și la admiterea creanțelor înainte de înregistrarea acestora în cadrul procedurii secundare.

30.

Trebuie să abordăm în prealabil anumite aspecte ale sistemului european de insolvență transfrontalieră, care vor contribui la o mai bună înțelegere a chestiunilor în discuție în trimiterea preliminară.

31.

Primele propuneri pentru stabilirea unui cadru juridic în materie de insolvențe transfrontaliere pentru Uniunea Europeană (de astăzi) datează din anii ’60 ai secolului trecut. Încă de pe atunci exista convingerea că numai un cadru de reglementare comun ar putea combate comportamentul oportunist al debitorului în faliment sau al creditorilor săi și ar permite administrarea eficientă a unei întreprinderi aflate în criză și al cărei patrimoniu se situează în mai multe state membre.

32.

După mai multe încercări nereușite, la 23 noiembrie 1995, a fost deschisă spre semnare o convenție privind procedurile de insolvență (denumită în continuare „convenția”) ( 15 ), care nu a intrat însă niciodată în vigoare. Aceasta a fost însoțită de un raport pregătit și negociat de state ( 16 ). Cu toate că documentul respectiv nu a fost niciodată adoptat în mod oficial, el este utilizat ca ghid pentru interpretarea textelor ulterioare convenției, atunci când acestea îi reproduc conținutul ( 17 ).

33.

Regulamentul nr. 1346/2000 a fost elaborat pe baza convenției. Concret, articolul 32 din acesta reproduce o dispoziție a convenției.

34.

În anul 2012, în conformitate cu articolul 46 din Regulamentul nr. 1346/2000, Comisia a întocmit un raport privind punerea sa în aplicare. Aceasta a anexat o propunere de reformă ( 18 ), care a condus la adoptarea Regulamentului 2015/848, aplicabil cu caracter general de la 26 iunie 2017 procedurilor deschise la data respectivă sau ulterior acesteia.

35.

Textul din anul 2015 păstrează esența celui anterior și introduce, cu relevanță pentru prezenta cauză, îmbunătățiri privind interconectarea procedurilor de insolvență paralele, informațiile pentru creditori și înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor acestora într‑un alt stat membru decât cel al domiciliului, la reședinței sau al sediului lor social ( 19 ).

36.

Mai concret, dispoziția a cărei interpretare este vizată de prezenta trimitere preliminară a rămas neschimbată, în prezent fiind reprezentată de articolul 45 din Regulamentul 2015/848.

37.

Regulamentul nr. 1346/2000 conține dispoziții privind competența judiciară internațională, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și coordonarea procedurilor. În ansamblu, el creează un sistem conform modelului „universalității moderate” sau „atenuate” ( 20 ).

38.

Modelul adoptat recunoaște că o procedură unică de insolvență universal valabilă s‑ar putea dovedi nepractică. Prin urmare, acesta permite ca, împreună cu o procedură principală, să coexiste altele „teritoriale” (independente, în cazul în care sunt deschise anterior procedurii principale, și secundare, în cazul în care sunt ulterioare acesteia), care se limitează la bunurile aflate în țara în care sunt deschise ( 21 ).

39.

Procedura principală este deschisă în fața „instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor” ( 22 ). Aceasta are un domeniu de aplicare general pentru masa pasivă și cea activă. Deschiderea procedurii într‑un alt stat membru presupune existența unui sediu social al debitorului în acel stat. Masa activă este constituită din bunurile debitorului de pe acel teritoriu ( 23 ).

40.

În cadrul procedurilor teritoriale și secundare, masa pasivă include toți creditorii debitorului. Orice creditor, indiferent de locul în care are domiciliul, reședința obișnuită sau sediul social pe teritoriul Uniunii ( 24 ), beneficiază de dreptul „de a‑și înregistra cererea de admitere a creanței privind bunurile debitorului” în orice procedură de insolvență deschisă în statele membre supuse Regulamentului nr. 1346/2000 ( 25 ).

41.

În cazul în care sunt în curs de desfășurare mai multe proceduri de insolvență împotriva aceluiași debitor, se impune coordonarea lor. Regulamentul nr. 1346/2000 stabilește, în acest scop, norme de drept material, precum cea referitoare la distribuirea încasărilor ( 26 ), precum și norme privind cooperarea între lichidatori, în special printr‑un schimb de informații suficient ( 27 ).

42.

În același scop (asigurarea coordonării procedurilor aflate în curs de desfășurare), legiuitorul recunoaște caracterul predominant al procedurii deschise în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. O astfel de recunoaștere conduce la posibilitatea lichidatorului desemnat în cadrul procedurii principale de a interveni și în cele secundare în anumite scopuri (de exemplu pentru a propune un plan de reorganizare sau pentru a solicita suspendarea lichidării masei bunurilor în procedura secundară de insolvență) ( 28 ).

43.

Regulamentul nr. 1346/2000 nu stabilește un drept european al insolvenței, ci norme de conflict unitare, care identifică legea națională aplicabilă fiecărei proceduri, precum și efectele acesteia.

44.

Pe lângă normele de conflict, acesta conține norme de drept material sau procedural, de aplicare directă, care le înlocuiesc pe cele prevăzute în ordinile juridice ale statelor membre ( 29 ).

45.

În absența unor dispoziții contrare în Regulamentul nr. 1346/2000, legea statului membru de deschidere a procedurii (lex concursus) se aplică oricărei proceduri, indiferent dacă este principală, teritorială sau secundară ( 30 ).

46.

Optarea pentru lex concursus, obișnuită în instrumentele care reglementează procedurile transfrontaliere de insolvență, este justificată de trei argumente ( 31 ):

47.

Prin urmare, lex concursus este cea care trebuie să reglementeze deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență, în ceea ce privește aspectele sale de drept material și procedural.

48.

În conformitate cu acest criteriu, prin intermediul unei liste neexhaustive ( 32 ), articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că legea statului de deschidere determină în special anumite elemente. Printre acestea figurează, cu excepțiile prevăzute de regulamentul menționat ( 33 ), „normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor” ( 34 ).

49.

Din ceea ce precedă se deduc trei consecințe pentru creditori (în mod cert, pentru cei situați în Uniunea Europeană) în situații de insolvență transfrontalieră:

50.

Fiind conștient de dificultățile legate de înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor în cadrul procedurilor deschise în străinătate, legiuitorul a inclus în Regulamentul nr. 1346/2000 anumite dispoziții speciale:

51.

Regulamentul nr. 1346/2000 nu uniformizează termenele de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor în legătură cu nicio procedură și cu niciun participant în special ( 38 ).

52.

Prin urmare, în contextul aplicării lex concursus a fiecărei proceduri, statele membre pot reglementa termenele în orice mod, cu condiția ca acestea să respecte principiile efectivității și echivalenței ( 39 ).

53.

Vom aborda interpretarea articolului 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 prin prezentarea motivelor pentru care, în opinia noastră, lichidatorul din cadrul procedurii principale trebuie să respecte termenele prevăzute de legislația statului de deschidere a procedurii secundare, în cazul în care dorește să valorifice, în aceasta din urmă, creanțele care au fost deja înregistrate în cadrul primei proceduri.

54.

În acest scop, vom utiliza criteriile hermeneutice obișnuite, și anume criteriul literal, istoric, teleologic și sistematic.

55.

Odată acceptată pluralitatea procedurilor de insolvență împotriva aceluiași debitor, articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că „lichidatorii din cadrul procedurii principale și din procedurile secundare vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanțelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnați […]”.

56.

Nimic din textul respectiv nu indică faptul că creanțele trebuie înregistrate la un moment sau altul. Prin urmare, trebuie să se aplice regimul general, și anume cel care decurge din norma de conflict de legi de bază (articolele 4 și 28 din Regulamentul nr. 1346/2000), care stabilește, astfel cum am menționat anterior, lex concursus a statului de deschidere a fiecărei proceduri ( 40 ).

57.

În special, din articolul 4 alineatul (2) litera (h) se deduce că legea statului de deschidere determină regimul pentru înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor, ceea ce include termenele pentru înregistrarea respectivă. Calificarea procesuală a acestei chestiuni ar fi avut ca rezultat de asemenea aplicarea legii instanței sesizate, chiar și în lipsa unei dispoziții exprese ( 41 ).

58.

Hotărârea ENEFI confirmă această interpretare. În aceasta se arată de asemenea că lex concursus se aplică consecințelor nerespectării normelor referitoare la înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor și în special la termene ( 42 ).

59.

Articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 reproduce dispoziția corelativă din convenție (care nu a mai intrat în vigoare). Din continuitatea celor două instrumente rezultă că înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor de către lichidator îndeplinește aceeași funcție și urmărește același obiectiv în ambele texte. Prin urmare, cerințele privind înregistrarea respectivă trebuie să fie de asemenea identice.

60.

Articolul 32 din convenție a fost introdus în cadrul modelului universalității atenuate, în care este permisă pluralitatea procedurilor de insolvență împotriva aceluiași debitor. Alineatul (1) al acestui articol a stabilit, prin derogare de la norma care supune lex concursus înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, dreptul oricărui creditor de a‑și valorifica creanțele în cadrul procedurii alese de el ( 43 ) sau chiar în mai multe asemenea proceduri ( 44 ).

61.

Pentru a facilita exercitarea acestui drept ( 45 ), s‑a creat un mecanism care să încredințeze lichidatorului din cadrul fiecărei proceduri prestarea unui serviciu ( 46 ) în favoarea creditorilor pe care îi reprezintă: lichidatorul comunică aceste creanțe în cadrul altor proceduri deschise ( 47 ), sub rezerva posibilității titularului fiecărei creanțe de a se opune la aceasta.

62.

Pentru realizarea sarcinii sale, lichidatorul este împuternicit, în convenție, să înregistreze, în cadrul altor proceduri, cererile de admitere a creanțelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii în care își desfășoară activitatea. Acesta acționează, într‑o anumită măsură, în locul creditorilor, în numele și pe seama lor ( 48 ), și trebuie să declare creanțele, dacă prin aceasta sunt servite interesele creditorilor respectivi.

63.

Cu toate acestea, decizia privind înregistrarea unei cereri de admitere a creanțelor nu presupune schimbarea titularului său: creanța nu încetează să aparțină fiecărui creditor în parte. Convenția protejează dreptul creditorilor, permițându‑le atât să se opună înregistrării de către lichidator, cât și să retragă creanța deja înregistrată într‑o altă procedură ( 49 ).

64.

În conformitate cu acest principiu, declararea creanțelor de către lichidator are aceleași efecte ca cea efectuată de creditorul însuși ( 50 ). Prin urmare, condițiile și termenele de înregistrare sunt identice și, conform convenției, sunt reglementate de lex concursus independent de cine înregistrează cererile de admitere a creanțelor ( 51 ).

65.

Obligația care îi revine lichidatorului, în conformitate cu articolul 32 din Regulamentul nr. 1346/2000, vine în completarea normei care permite creditorilor să își înregistreze cererile de admitere a creanțelor lor în orice procedură de insolvență.

66.

Localizarea dispoziției confirmă ceea ce am arătat cu privire la geneza și la finalitatea sa: poziția lichidatorului desemnat în cadrul unei proceduri, care înregistrează cererea de admitere a creanțelor în oricare altă procedură, are un caracter de continuitate și de dependență față de cea deținută de creditorii înșiși ( 52 ).

67.

Deși legătura dintre lichidator și creditori justifică supunerea lor aceluiași regim de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor în cadrul altei proceduri, prioritatea acordată creditorului confirmă că situația sa este cea care definește regimul respectiv. Prin urmare:

68.

Lichidatorul nu numai că este autorizat să înregistreze în cadrul altei proceduri creanțele înregistrate deja în cea pentru care a fost desemnat, ci este și obligat să procedeze astfel, cu condiția ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor ( 54 ).

69.

Prerogativa de a înregistra cererile de admitere a creanțelor conferă lichidatorului calitate procesuală activă în toate procedurile, independent de aspectul dacă aceasta este prevăzută sau nu de ordinea juridică a statului de deschidere. Acestuia i se permite astfel să își respecte obligația legală ( 55 ) și se asigură respectarea finalității articolului 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346//2000.

70.

Cu toate acestea, obligația lichidatorului nu este una absolută: ea necesită o examinare a utilității ( 56 ) sau a potențialelor avantaje care decurg din înregistrarea, în cadrul unei proceduri secundare, a cererilor de admitere a creanțelor înregistrate deja în cadrul procedurii pentru care a fost desemnat.

71.

Această verificare nu trebuie efectuată cu privire la fiecare creanță în parte și la șansele sale de recuperare ( 57 ). Mai degrabă, se are în vedere o verificare globală a tuturor cererilor de admitere a creanțelor ( 58 ) înregistrate în cadrul procedurii în cadrul căreia a fost desemnat lichidatorul.

72.

O verificare specifică, în conformitate cu legea aplicabilă creanțelor și, în ceea ce privește rangul creanței sale, cu legea statului în care este înregistrată, intră în sarcina creditorului interesat, pentru motive eminamente practice ( 59 ).

73.

Prin urmare, ultimul cuvânt referitor la înregistrarea unei cereri de admitere a creanței îi revine titularului acesteia (și anume creditorului), care, în temeiul articolului 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000, are posibilitatea de a se opune înregistrării de către lichidator și de a retrage această înregistrare în cazul în care concluzionează că nu este în interesul său ( 60 ).

74.

În realitate, lichidatorul nu apără un interes diferit sau mai mare decât cel al creditorilor, care ar justifica aplicarea unui regim special în cazul său atunci când înregistrează cereri de admitere a creanțelor în cadrul altor proceduri. Supapa sistemului, care lasă la latitudinea fiecărui creditor în parte decizia de a înregistra sau nu cererea de admitere a creanței sale, confirmă convergența dintre interesele lichidatorului și cele ale creditorilor.

75.

Motivele pentru care aprecierea efectuată de lichidator nu este aceeași cu cea realizată de un creditor nu sunt de natură dogmatică, ci practică ( 61 ). Creditorul care a înregistrat cererea de admitere a creanței sale în cadrul unei proceduri dă, în principiu, dovadă că este interesat să o încaseze din patrimoniul debitorului, oriunde s‑ar afla ( 62 ). Plecând de la această premisă, este legitim ca sarcina lichidatorului să se limiteze la o punere în balanță a avantajelor și a dezavantajelor în raport cu totalitatea cererilor de admitere a creanțelor înregistrate în cadrul procedurii pentru care a fost desemnat.

76.

Articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 este inclus în capitolul III, referitor la procedurile secundare de insolvență. Cu toate acestea, obligația prevăzută la dispoziția respectivă se referă literalmente la toți lichidatorii, atât cei din procedura principală, cât și cei din procedura secundară. Atât unii, cât și ceilalți trebuie să „înregistreze în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanțelor care au fost deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnați” ( 63 ).

77.

Nu trebuie să se înțeleagă că, având în vedere amplasarea acestui articol, lichidatorul din procedura principală se bucură de o poziție specială față de lichidatorii din celelalte proceduri în curs de desfășurare, atunci când solicită creanțele înregistrate în procedura principală.

78.

Caracterul subordonat al procedurilor secundare, raportat la cea care este deschisă în statul în care se află centrul intereselor principale ale debitorului, se traduce, desigur, printr‑o poziție specială a lichidatorului din cadrul acelei proceduri față de ceilalți ( 64 ). Cu toate acestea, Regulamentul nr. 1346/2000 nu îi acordă un privilegiu în ceea ce privește înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, care să se poată materializa în exceptarea de la aplicarea termenelor prevăzute de lex concursus a fiecărei proceduri.

79.

Capitolul IV din Regulamentul nr. 1346/2000, intitulat „Informarea creditorilor și înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor lor”, stabilește norme prin care se derogă de la lex concursus, care, la fel ca articolul 32 alineatul (2), urmăresc facilitarea înregistrării cererilor de admitere a creanțelor.

80.

Aceste norme, de directă aplicare, favorizează creditorii care au reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social pe teritoriul unui alt stat membru decât cel de deschidere a procedurii de insolvență. În opinia noastră, ele ar putea fi de asemenea aplicate, mutatis mutandis, lichidatorului din cadrul unei proceduri străine.

81.

Cunoștințele profesionale pe care se prezumă în mod legitim că le deține un lichidator nu pot să includă problema insolvenței transfrontaliere și nici să conducă la aplicarea unor condiții mai severe pentru actele pe care le‑ar putea realiza creditorii înșiși, acțiunea lichidatorului, atunci când realizează aceste acte, constând în prestarea un serviciu în favoarea creditorilor, punându‑se în locul acestora ( 65 ).

82.

În Regulamentul nr. 1346/2000, niciuna dintre normele menționate nu se referă în mod specific la regimul termenelor limită ( 66 ). Această tăcere are o dublă semnificație: a) face dificil să se susțină că lichidatorul nu este supus soluției generale, și anume lex concursus a fiecărei proceduri, și, b) ar implica, dacă nu aceasta ar fi situația, să se decidă, pe cale interpretativă, ce soluție ar trebui să se aplice în locul celei generale ( 67 ).

83.

Lipsa obligației lichidatorului de a respecta termenele prevăzute de lex concursus a fiecărei proceduri ar implica, în definitiv, un tratament diferit, neprevăzut și nereglementat pentru acesta (și, prin extensie, pentru creditorii în favoarea cărora formulează cereri de admitere a creanțelor) ( 68 ), comparativ cu creditorii locali, supuși acelor termene și consecințelor unei înregistrări tardive a creanțelor lor ( 69 ).

84.

Pe scurt, considerăm că înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor de lichidator (cel din cadrul procedurii principale de insolvență) într‑o procedură secundară este supusă termenelor reglementate de legea statului de deschidere a acesteia din urmă.

85.

Această soluție se impune și dintr‑un punct de vedere pragmatic. În cazul în care lichidatorul nu ar fi supus acestor termene în cadrul procedurii secundare, gestionarea, evoluția și desfășurarea acesteia ar întâmpina inconveniente majore.

86.

Din motive de exhaustivitate, vom analiza pe scurt interpretarea propusă de NK cu privire la articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000. În opinia sa, pot fi înregistrate în procedura secundară de insolvență numai cererile de admitere a creanțelor care au fost deja înregistrate în procedura principală de insolvență, după ce creanțele respective au fost verificate și admise în cadrul acesteia.

87.

În opinia noastră, argumentul prezentat de NK nu își găsește susținere nici în textul articolului respectiv, nici în geneza sau în scopul său și nu rezultă nici dintr‑o interpretare sistematică a acestuia. În plus, acceptarea acestui argument ar compromite gestionarea eficientă a fiecărei proceduri de insolvență.

88.

Astfel cum am menționat, acest argument trebuie respins, deoarece:

89.

Am explicat că, în opinia noastră, nu există niciun motiv pentru ca articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 să fie interpretat în sensul că obligația lichidatorului se limitează la creanțele deja verificate și admise în cadrul procedurii pentru care a fost desemnat.

90.

De asemenea, apreciem că nu există argumente convingătoare pentru a considera că, pentru acest motiv sau pentru un altul, lichidatorul beneficiază de un regim privind termenele de înregistrare care ar deroga de la cel care se aplică creditorilor locali și creditorilor care, după ce și‑au revendicat creanțele în cadrul unei proceduri, aleg să le declare în mod individual în alte proceduri.

91.

NK susține ( 72 ) că termenele prevăzute în ZFPPIPP sunt foarte scurte și, în această măsură, incompatibile cu modelul austriac al procedurilor de insolvență. Prin urmare, ar fi imposibil în practică să se respecte obligația prevăzută la articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000.

92.

Având în vedere că NK săvârșește, în opinia noastră, eroarea inițială deja subliniată (cu privire la caracteristicile cererilor de admitere a creanțelor care urmează să fie înregistrate în cadrul altor proceduri), argumentul său, care rezultă din eroarea respectivă, nu poate fi acceptat.

93.

În schimb, este corect să insistăm asupra faptului că termenele impuse pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor în orice stat membru nu trebuie să priveze de utilitate o normă de drept al Uniunii. Problema ridicată de NK poate fi, în acest sens, reală.

94.

Caracterul scurt al termenelor de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor în diferite state ( 73 ) și diferențele dintre acestea, inclusiv în ceea ce privește efectele înregistrării tardive ( 74 ), ar putea împiedica punerea în aplicare a articolului 32 din Regulamentul nr. 1346/2000.

95.

În ceea ce privește alineatul (2) al articolului menționat, aplicarea acestuia ar putea încuraja înregistrarea repetată a aceleiași cereri de admitere a creanțelor: un creditor care nu este sigur că lichidatorul va considera utilă înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor în cadrul unei proceduri străine s‑ar putea simți obligat să le înregistreze el însuși, pentru a se asigura că respectă termenul limită ( 75 ).

96.

Cu toate acestea, legiuitorul european admite existența unor divergențe între ordinile juridice ale statelor membre atunci când prevede aplicarea lex concursus pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor.

97.

Reforma care a condus la adoptarea Regulamentului 2015/848 a reiterat dificultățile creditorilor, în special ale creditorilor mici și ale întreprinderilor mici și mijlocii, în ceea ce privește înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor în cadrul procedurilor deschise în străinătate.

98.

Regulamentul 2015/848 a abordat aceste dificultăți prin stabilirea unei reguli uniforme care, pe de o parte, ratifică în mod explicit aplicarea lex concursus în privința termenelor și, pe de altă parte, o modifică prin impunerea unui termen minimal (și a dies a quo a acestuia) pentru ca un creditor străin să își înregistreze cererea de admitere a creanței ( 76 ).

99.

Durata acestei perioade (30 de zile) ( 77 ) indică faptul că legiuitorul european și‑a însușit soluția adoptată deja în majoritatea statelor membre.

100.

Întrucât pare puțin probabil ca statele membre să rezolve singure problemele legate de adaptarea diferitor termene de înregistrare, punerea în aplicare a articolului 32 din Regulamentul nr. 1346/2000 (precum și a articolului 45 din Regulamentul 2015/848) necesită cooperarea între lichidatori pentru a evita înregistrarea multiplă a unei creanțe în cadrul aceleiași proceduri de insolvență ( 78 ).

101.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă Višje sodišče v Ljubljani (Curtea de Apel din Ljubljana, Slovenia) după urmează:

„Articolul 32 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care lichidatorul din cadrul unei proceduri principale de insolvență înregistrează cererea de admitere a creanțelor în cadrul unei proceduri secundare, termenele pentru înregistrarea acestor cereri și consecințele înregistrării tardive a acestora sunt reglementate de legea statului în care s‑a deschis procedura secundară.”