1

Reclamantele, Aquind Ltd, Aquind Energy Sàrl și Aquind SAS, sunt promotorii unui proiect de interconexiune electrică care leagă rețelele de transport de electricitate din Regatul Unit și din Franța (denumit în continuare „proiectul de interconexiune Aquind”).

2

Proiectul de interconexiune Aquind a fost înscris pe lista proiectelor de interes comun a Uniunii Europene prin Regulamentul delegat (UE) 2018/540 al Comisiei din 23 noiembrie 2017 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 347/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește lista proiectelor de interes comun a Uniunii (JO 2018, L 90, p. 38) și a fost astfel considerat un proiect fundamental în ceea ce privește infrastructurile necesare finalizării pieței energetice interne.

3

Întrucât această listă a proiectelor de interes comun a Uniunii trebuie să fie elaborată la fiecare doi ani, lista stabilită prin Regulamentul delegat 2018/540 a fost înlocuită cu cea stabilită prin Regulamentul delegat (UE) 2020/389 al Comisiei din 31 octombrie 2019 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 347/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește lista proiectelor de interes comun a Uniunii (JO 2020, L 74, p. 1, denumit în continuare „regulamentul atacat”). Noua listă care figurează în anexa la regulamentul atacat a înscris proiectul de interconexiune Aquind pe lista proiectelor care nu mai sunt considerate proiecte de interes comun ale Uniunii.

4

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 25 decembrie 2019, reclamantele au solicitat Tribunalului anularea regulamentului atacat.

5

La 26 martie 2020, Comisia Europeană a depus memoriul în apărare la grefa Tribunalului.

6

Prin scrisorile depuse la grefa Tribunalului la 1, la 8 și, respectiv, la 17 aprilie 2020, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei și Republica Franceză au formulat cereri de intervenție în susținerea Comisiei.

7

La 12 iunie 2020, reclamantele au depus replica la grefa Tribunalului.

8

Prin Ordonanțele din 3 august 2020, președintele Camerei a doua a Tribunalului a admis intervenția Republicii Federale Germania, a Regatului Spaniei și, respectiv, a Republicii Franceze.

9

La 31 august 2020, Comisia a depus duplica la grefa Tribunalului.

10

La 11, la 16 și la 17 septembrie 2020, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei și, respectiv, Republica Franceză au depus memoriul lor în intervenție la grefa Tribunalului.

11

Reclamantele solicită Tribunalului:

12

Comisia și Regatul Spaniei solicită Tribunalului:

13

Republica Federală Germania și Republica Franceză solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

14

Potrivit articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, atunci când acțiunea este în mod vădit inadmisibilă, Tribunalul poate oricând să decidă, la propunerea judecătorului raportor, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

15

În speță, întrucât consideră că este suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, Tribunalul decide să se pronunțe fără continuarea procedurii.

16

În prealabil, trebuie amintit că, susținută în acest sens de Republica Franceză, Comisia, fără a invoca în mod formal o excepție de inadmisibilitate, a exprimat rezerve în memoriul în apărare cu privire la admisibilitatea acțiunii împotriva regulamentului atacat. Astfel, ea a arătat că acțiunea introdusă de reclamante era prematură, din moment ce, la momentul la care acestea au depus cererea lor introductivă, regulamentul atacat nu intrase încă în vigoare, era supus procedurii obiecțiunilor, prevăzută de Regulamentul (UE) nr. 347/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 2013 privind liniile directoare pentru infrastructurile energetice transeuropene, de abrogare a Deciziei nr. 1364/2006/CE și de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 713/2009, (CE) nr. 714/2009 și (CE) nr. 715/2009 (JO 2013, L 115, p. 39), și nu constituia, așadar, un act definitiv supus căilor de atac.

17

În replică, reclamantele susțin că acțiunea lor este admisibilă și contestă argumentele Comisiei cu privire la acest aspect. Mai întâi, ele subliniază că aceasta a adoptat regulamentul atacat la 31 octombrie 2019 și că, chiar dacă nu a fost publicat în Jurnalul Oficial decât la 11 martie 2020, el figura deja pe site‑ul internet al Comisiei. În continuare, ele susțin că jurisprudența nu consideră că data intrării în vigoare a unui act este relevantă pentru a stabili dacă măsurile constituie un act pregătitor sau o poziție definitivă a instituției. Ele adaugă în această privință că regulamentul atacat constituie poziția definitivă a Comisiei și că nu a fost adoptat niciun alt act juridic care să poată face obiectul unei acțiuni în anulare. În plus, ele arată că, în cadrul procedurii obiecțiunilor, Parlamentul European sau Consiliul Uniunii Europene nu aveau posibilitatea de a adopta un act modificat, ci puteau doar să împiedice intrarea în vigoare a regulamentului atacat. Ele precizează că, dacă Consiliul sau Parlamentul s‑ar fi opus intrării în vigoare a regulamentului atacat, atunci Comisia ar fi putut în acest caz să abroge actul său și să adopte unul nou. În sfârșit, caracterul definitiv al regulamentului atacat ar fi atestat și de faptul că niciun alt act juridic nu a fost adoptat de Comisie după expirarea termenului de opoziție și că data regulamentului atacat rămâne 31 octombrie 2019.

18

Potrivit unei jurisprudențe constante, constituie acte sau decizii susceptibile de a face obiectul unei acțiuni în anulare, în sensul articolului 263 TFUE, măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, și Hotărârea din 16 iulie 1998, Regione Toscana/Comisia, T‑81/97, EU:T:1998:180, punctul 21).

19

În cazul actelor sau al deciziilor a căror elaborare se efectuează în mai multe etape, în special la finalul unei proceduri interne, nu constituie în principiu acte atacabile decât măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției la finalul acestei proceduri, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 10, și Hotărârea din 10 iulie 1990, Automec/Comisia, T‑64/89, EU:T:1990:42, punctul 42).

20

Trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, admisibilitatea acțiunii trebuie apreciată prin raportare la situația existentă la momentul la care a fost depusă cererea introductivă [Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia, C‑77/12 P, nepublicată, EU:C:2013:695, punctul 65, Hotărârea din 9 septembrie 2014, Hansestadt Lübeck/Comisia, T‑461/12, EU:T:2014:758, punctul 22 (nepublicată), și Hotărârea din 25 octombrie 2018, KF/CSUE, T‑286/15, EU:T:2018:718, punctul 164].

21

Pe de altă parte, dispozițiile articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, care precizează formalitățile – notificare sau publicare – de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare, nu se opun ca un reclamant să formuleze cererea sa introductivă în fața instanței Uniunii de îndată ce a intervenit actul în litigiu, fără a aștepta notificarea sau publicarea sa. Astfel, nu se precizează în acest articol că introducerea unei asemenea acțiuni ar fi condiționată de publicarea sau de notificarea acestui act. Scopul pentru care termenul de formulare a unei acțiuni împotriva unui asemenea act nu începe să curgă, conform articolului 263 al șaselea paragraf TFUE sus‑menționat, decât de la publicarea sa, este de a acorda persoanelor vizate un interval de timp suficient pentru a contesta în deplină cunoștință de cauză un act publicat al Uniunii. Introducerea unei acțiuni împotriva unui act al Uniunii anterior publicării sale și în condițiile în care acest act a fost adoptat nu aduce de altfel nicidecum atingere finalității unui termen de introducere a acțiunii, care constă în protecția securității juridice, evitându‑se repunerea permanentă în discuție a actelor Uniunii care produc efecte juridice. În consecință, deși publicarea unui act declanșează termenele de introducere a acțiunii la expirarea cărora actul respectiv devine definitiv, ea nu constituie o condiție pentru deschiderea dreptului de a exercita o acțiune împotriva actului în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2013, PPG și SNF/ECHA, C‑626/11 P, EU:C:2013:595, punctele 35-39). Cu toate acestea, trebuie subliniat că posibilitatea de a introduce o acțiune înainte de publicarea actului în litigiu nu poate fi avută în vedere decât cu condiția ca, astfel cum s‑a amintit la punctul 18 de mai sus, actul în discuție să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului.

22

În lumina acestei jurisprudențe trebuie să se examineze dacă regulamentul atacat constituie un act atacabil și, prin urmare, dacă acțiunea este admisibilă.

23

În primul rând, trebuie amintit că regulamentul atacat a fost adoptat de Comisie în aplicarea unei delegări de competențe pe care legiuitorul i‑a acordat‑o în temeiul articolului 290 TFUE. Articolul 290 alineatul (1) TFUE prevede astfel că un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Aceeași dispoziție adaugă că actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării de competențe. Articolul 290 alineatul (2) TFUE precizează că actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării, aceste condiții fiind, pe de o parte, că Parlamentul sau Consiliul pot decide revocarea delegării și, pe de altă parte, că actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ, Parlamentul sau Consiliul nu formulează obiecțiuni.

24

În al doilea rând, trebuie amintit că, prin Regulamentul nr. 347/2013, legiuitorul a delegat Comisiei competența de a adopta și de a revizui lista proiectelor de interes comun a Uniunii în materie de infrastructuri energetice transeuropene strategice.

25

Conform articolului 3 alineatul (3) și alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 347/2013, această listă este elaborată de Comisie pe baza listelor regionale adoptate de organismele decizionale ale grupurilor regionale, compuse din statele membre și din Comisie, în funcție de contribuția fiecărui proiect la implementarea coridoarelor și a domeniilor prioritare privind infrastructura energetică și în funcție de îndeplinirea criteriilor aplicabile proiectelor de interes comun.

26

În temeiul articolului 16 alineatul (4) din Regulamentul nr. 347/2013, imediat ce adoptă un act delegat, Comisia notifică aceasta simultan Parlamentului și Consiliului. Conform articolului 16 alineatul (5) din același regulament, un act delegat adoptat intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul, nici Consiliul nu au formulat obiecțiuni în termen de două luni de la notificarea acestuia către Parlament și Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Parlamentul și Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecțiuni. Respectivul termen se prelungește cu două luni la inițiativa Parlamentului sau a Consiliului.

27

În al treilea rând, trebuie să se constate că, în speță, etapa în cursul căreia Parlamentul și Consiliul puteau formula eventuale obiecțiuni împotriva regulamentului atacat expira inițial la 31 decembrie 2019. Această etapă a fost prelungită cu două luni, și anume până la 29 februarie 2020. În cursul acestor patru luni, Parlamentul și Consiliul nu au formulat nicio obiecțiune. Prin urmare, regulamentul atacat a fost publicat în Jurnalul Oficial la 11 martie 2020 și a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale.

28

Reiese din ceea ce precedă că, la momentul introducerii acțiunii în anulare, și anume la 25 decembrie 2019, etapa obiecțiunilor în cursul căreia Parlamentul sau Consiliul se puteau opune intrării în vigoare a regulamentului atacat nu era finalizată.

29

Or, trebuie subliniat că mecanismul delegării de competențe stabilit la articolul 290 TFUE trebuie avut în vedere în ansamblul său. Articolul 290 alineatul (2) TFUE prevede posibilitatea de a supune delegarea competenței de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general unei condiții, și anume aceea de a trece proba „etapei obiecțiunilor” în termenul stabilit de actul legislativ. Parcurgerea acestei probe este, așadar, indisociabilă de buna punere în aplicare a delegării de competențe.

30

În Regulamentul nr. 347/2013, legiuitorul a recurs la posibilitatea prevăzută la articolul 290 alineatul (2) TFUE de a supune delegarea de competențe în favoarea Comisiei condiției de a parcurge etapa obiecțiunilor. Astfel, competența Comisiei de a adopta, în temeiul regulamentului menționat, un act delegat care produce efecte juridice obligatorii necesită parcurgerea ansamblului procedurii care garantează buna punere în aplicare a delegării de competențe și, prin urmare, îndeplinirea condiției prevăzute de regulamentul menționat.

31

Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că Comisia nu este în măsură să creeze un act delegat care face parte din ordinea juridică și care produce astfel efecte juridice obligatorii decât prin îndeplinirea condiției prevăzute de Regulamentul nr. 347/2013 și prin supunerea astfel a actului adoptat la proba „etapei obiecțiunilor” cu o durată de maximum patru luni.

32

Astfel cum s‑a subliniat la punctele 27 și 28 de mai sus, condiția prevăzută la articolul 16 alineatul (5) din Regulamentul nr. 347/2013 nu era îndeplinită la momentul introducerii acțiunii în anulare. Rezultă că actul adoptat de Comisie la 31 octombrie 2019 nu putea fi considerat definitiv la data de 25 decembrie 2019 și nu putea fi considerat un act care produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantelor la aceeași dată.

33

Rezultă că regulamentul atacat nu constituia un act supus căilor de atac la data de 25 decembrie 2019.

34

În acest context, pe de o parte, este necesar să se sublinieze că o examinare pe fond a acțiunii în anulare îndreptate împotriva regulamentului atacat ar presupune ca Tribunalul să efectueze o apreciere cu privire la chestiuni asupra cărora Parlamentul și Consiliul nu au avut încă ocazia să se pronunțe și ar avea astfel drept consecință o anticipare a dezbaterilor pe fond și o confuzie între diferitele etape ale procedurilor administrative și judiciare. Admiterea unei asemenea acțiuni ar fi, așadar, incompatibilă cu sistemele de repartizare a competențelor între instituțiile Uniunii precum Parlamentul și Consiliul, pe de o parte, și instanța Uniunii, pe de altă parte, precum și cu cerințele unei bune administrări a justiției și ale unei desfășurări legale a procedurii administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 20, și Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 51).

35

Pe de altă parte, trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia regulamentul atacat nu a fost în cele din urmă modificat în cursul etapei obiecțiunilor în fața Parlamentului și a Consiliului. Astfel, faptul că actul inițial – și anume regulamentul atacat – nu a fost modificat nu schimbă natura acestuia. Lipsa unei modificări nu permite, așadar, Tribunalului să considere că regulamentul atacat – act care, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 20 de mai sus, este singurul care poate fi examinat de instanța Uniunii în cadrul acțiunii în anulare – corespunde actului definitiv adoptat și intrat în vigoare la finalul procesului legislativ stabilit, în temeiul articolului 290 TFUE, la articolul 16 alineatul (5) din Regulamentul nr. 347/2013.

36

Pentru aceste motive, ar fi de asemenea artificial și eronat în drept să se considere că regulamentul atacat producea efecte juridice obligatorii de la adoptarea sa, și anume de la 31 octombrie 2019, și că acestea nu erau decât suspendate în considerarea unei eventuale obiecții a Parlamentului sau a Consiliului.

37

Având în vedere ansamblul a ceea ce precedă, trebuie să se considere că regulamentul atacat nu este un act definitiv care produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantelor. Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca vădit inadmisibilă.

38

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Comisie, inclusiv a celor aferente procedurii de măsuri provizorii, conform concluziilor acesteia din urmă.

39

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Rezultă că Republica Federală Germania, Regatul Spaniei și Republica Franceză suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

dispune: