Cauza C‑741/19

Republica Moldova

împotriva

Komstroy LLC, succesoare în drepturi a Energoalians

(cerere de decizie preliminară formulată de cour d’appel de Paris)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 2 septembrie 2021

„Trimitere preliminară – Tratatul privind Carta Energiei – Articolul 26 – Inaplicabilitate între statele membre – Hotărâre arbitrală – Control jurisdicțional – Competența unei instanțe a unui stat membru – Litigiu între un operator dintr‑un stat terț și un stat terț – Competența Curții – Articolul 1 punctul 6 din Tratatul privind Carta Energiei – Noțiunea de «investiție»”

1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Interpretarea unui acord internațional încheiat de Uniune și de statele membre în temeiul unei competențe partajate – Tratatul privind Carta Energiei – Litigiu între un operator dintr‑un stat terț și un stat terț – Interesul Uniunii de a beneficia de o interpretare uniformă a unei dispoziții a acestui acord – Competența Curții de a furniza această interpretare

   [art. 19 TUE; art. 267 TFUE; Tratatul privind Carta Energiei din 1994, art. 1 pct. 6 și art. 26 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 22-38)

2. Acorduri internaționale – Tratatul privind Carta Energiei – Supunerea unui litigiu unui tribunal arbitral prevăzut de acest tratat – Tribunal care nu face parte din sistemul jurisdicțional al unui stat membru, dar constituit în temeiul Regulamentului de arbitraj al Comisiei pentru dreptul comercial internațional a Organizației Națiunilor Unite (CNUDCI) – Litigiu între un stat membru și un investitor dintr‑un alt stat membru în legătură cu o investiție realizată de acesta din urmă în primul stat membru – Excludere

   (Tratatul privind Carta Energiei din 1994, art. 1 pct. 6 și art. 26)

   (a se vedea punctele 48-66)

3. Acorduri internaționale – Tratatul privind Carta Energiei – Investiție – Noțiune – Achiziționarea de către o întreprindere a unei părți contractante la tratat a unei creanțe rezultate dintr‑un contract de furnizare a energiei electrice, care nu este asociată unei investiții, deținută de o întreprindere dintr‑un stat terț la tratatul menționat față de o întreprindere publică a unei alte părți contractante la același tratat – Excludere

   [Tratatul privind Carta Energiei din 1994, art. 1 pct. 6 și art. 26 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 67-85 și dispozitivul)

Rezumat

În executarea unei serii de contracte încheiate în cursul anului 1999, Ukrenergo, un producător ucrainean, a vândut energie electrică societății Energoalians, un distribuitor ucrainean, care a revândut această energie electrică societății Derimen, înmatriculată în Insulele Virgine Britanice, care a revândut la rândul său energia electrică respectivă către Moldtranselectro, o întreprindere publică moldovenească, în vederea exportării sale către Moldova. Volumele de energie electrică ce trebuiau furnizate erau definite în fiecare lună în mod direct între Moldtranselectro și Ukrenergo.

Derimen a plătit integral Energoalians sumele datorate pentru energia electrică astfel cumpărată, în timp ce Moldtranselectro nu a plătit decât parțial sumele datorate societății Derimen pentru această energie electrică. La 30 mai 2000, Derimen a cedat societății Energoalians creanța pe care o deținea împotriva Moldtranselectro. Aceasta din urmă și‑a achitat doar parțial datoria față de Energoalians, cedându‑i creanțele a căror titulară era. Energoalians a încercat, fără succes, să obțină plata soldului acestei datorii, în cuantum de 16287185,94 dolari americani (USD) (aproximativ 13735000 de euro), sesizând instanțele moldovenești și ulterior instanțele ucrainene.

Energolians a apreciat că anumite comportamente ale Republicii Moldova în acest context constituiau încălcări grave ale obligațiilor care decurg din Tratatul privind Carta Energiei ( 1 ) (denumit în continuare „TCE”), al căror concept de bază este acela de a îmbunătăți creșterea economică prin măsuri destinate liberalizării investițiilor și schimburilor comerciale în materie de energie.

Energoalians, ale cărei drepturi au fost preluate ulterior de Komstroy LLC, a inițiat procedura de arbitraj prevăzută de TCE ( 2 ). Tribunalul arbitral ad‑hoc constituit în vederea soluționării acestui diferend, cu sediul în Paris (Franța), și‑a constatat competența și a obligat Republica Moldova la plata unei sume de bani societății Energoalians în temeiul TCE. În urma unei acțiuni în anulare împotriva hotărârii tribunalului arbitral și a unei hotărâri a Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), competența acestui tribunal este contestată de Republica Moldova în fața cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța), instanța de trimitere, pentru motivul că creanța rezultată dintr‑un contract de vânzare de energie electrică nu ar constitui o „investiție” în sensul TCE ( 3 ). În acest scop, instanța de trimitere a adresat trei întrebări referitoare la noțiunea de „investiție”.

Prin hotărârea sa, Curtea, pronunțându‑se în Marea Cameră, consideră că achiziționarea, de către o întreprindere a unei părți contractante la TCE, a unei creanțe rezultate dintr‑un contract de furnizare a energiei electrice, care nu este asociată unei investiții, deținută de o întreprindere dintr‑un stat terț la tratatul menționat față de o întreprindere publică a unei alte părți contractante la același tratat, nu constituie o „investiție” în sensul TCE ( 4 ).

Aprecierea Curții

În prealabil, Curtea verifică propria competență pentru a răspunde la întrebările preliminare adresate, din moment ce mai multe părți, printre care Komstroy, au arătat că dreptul Uniunii nu este aplicabil litigiului în cauză, părțile la acest litigiu fiind străine Uniunii Europene.

Curtea confirmă competența sa de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea TCE, care este un acord mixt, cu alte cuvinte încheiat de Uniune și de un mare număr de state membre. Aceasta este în special competentă să răspundă la întrebările adresate, întrucât privesc noțiunea de „investiție” în sensul TCE și întrucât, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea dispune, în ceea ce privește investițiile străine directe, de o competență exclusivă, iar în ceea ce privește alte investiții decât investițiile directe, de o competență partajată ( 5 ).

Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că litigiul aflat la originea litigiului principal opune un investitor dintr‑un stat terț unui alt stat terț. Desigur, în principiu, Curtea nu este competentă să interpreteze un acord internațional în ceea ce privește aplicarea sa în cadrul unui diferend care nu ține de dreptul Uniunii. Aceasta este situația în special atunci când un asemenea litigiu opune un investitor dintr‑un stat terț unui alt stat terț. Cu toate acestea, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, Uniunea are interesul ca noțiunea de „investiție” din TCE să primească o interpretare uniformă, oricare ar fi condițiile în care trebuie să se aplice dispoziția în cauză. Aceasta este situația dispozițiilor a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere. În special, dacă o cauză ar intra sub incidența dreptului Uniunii, această instanță ar putea fi nevoită să se pronunțe cu privire la interpretarea acelorași dispoziții din TCE, fie în cadrul unei cereri de anulare a unei hotărâri arbitrale, fie în cadrul unui litigiu judiciar obișnuit.

În orice caz, părțile la litigiu au ales să îl supună unui tribunal de arbitraj ad‑hoc constituit în temeiul Regulamentului de arbitraj al Comisiei pentru dreptul comercial internațional a Organizației Națiunilor Unite (CNUDCI) ( 6 ) și au acceptat, în conformitate cu acest regulament de arbitraj, ca sediul acestui tribunal să fie stabilit la Paris, și anume pe teritoriul unui stat membru, în speță Franța, în care TCE este aplicabil ca act de drept al Uniunii. În scopul procedurii deschise pe teritoriul acestui stat membru, stabilirea sediului arbitrajului determină, așadar, aplicarea dreptului Uniunii, a cărui respectare este obligatorie pentru instanța sesizată, în conformitate cu articolul 19 TUE.

Pentru a răspunde la prima întrebare a instanței de trimitere, referitoare la noțiunea de „investiție” în sensul TCE, această interpretare fiind necesară pentru a verifica competența tribunalului arbitral ad‑hoc, Curtea examinează mai întâi litigiile susceptibile să fie formulate în fața unui tribunal arbitral în temeiul articolului 26 TCE. Astfel, mai multe state membre care au participat la faza scrisă și orală a procedurii au solicitat Curții să precizeze dacă o asemenea instanță poate, cu respectarea principiului autonomiei sistemului juridic al Uniunii, să se pronunțe cu privire la un litigiu între un operator dintr‑un stat membru și un alt stat membru ( 7 ).

În această privință, Curtea precizează, în primul rând, că tribunalul arbitral se pronunță în conformitate cu TCE, care este un act de drept al Uniunii, precum și cu dreptul internațional, astfel încât acest tribunal poate fi pus în situația de a interpreta și de a aplica dreptul Uniunii.

În al doilea rând, acest tribunal arbitral nu constituie un element al sistemului jurisdicțional al unui stat membru, în speță Franța. În consecință, această instanță nu poate fi calificată drept instanță „dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE și, prin urmare, nu este abilitată să sesizeze Curtea cu titlu preliminar ( 8 ).

În al treilea rând, pentru a asigura compatibilitatea cu principiul autonomiei sistemului jurisdicțional al Uniunii, hotărârea arbitrală trebuie să fie supusă controlului unei instanțe a unui stat membru, de natură să asigure respectarea deplină a dreptului Uniunii, garantând că problemele de drept al Uniunii pot fi eventual adresate Curții printr‑o trimitere preliminară. În speță, părțile la litigiu au ales un tribunal de arbitraj în temeiul Regulamentului CNUDCI și au acceptat ca sediul arbitrajului să fie stabilit la Paris, ceea ce face ca dreptul francez să fie aplicabil procedurii având ca obiect controlul jurisdicțional al hotărârii arbitrale. Cu toate acestea, un astfel de control jurisdicțional nu poate fi exercitat de instanța națională în cauză decât în măsura în care dreptul național îi permite acest lucru. Or, dreptul francez nu prevede decât un control limitat privind, printre altele, competența tribunalului arbitral. În plus, procedura de arbitraj în cauză se distinge de o procedură de arbitraj comercial care își are originea în autonomia de voință a părților în cauză. De altfel, aceasta rezultă dintr‑un tratat prin care statele membre consimt să înlăture din sistemul de căi de atac jurisdicționale pe care sunt obligate să stabilească litigii care pot privi aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii.

Din ansamblul acestor caracteristici ale tribunalului arbitral rezultă că, în cazul în care litigiul opunea state membre, un mecanism de soluționare a acestui litigiu nu ar fi apt să garanteze soluționarea litigiilor de către o instanță care face parte din sistemul jurisdicțional al Uniunii, dat fiind că numai o astfel de instanță este în măsură să garanteze deplina eficacitate a dreptului Uniunii ( 9 ). În consecință, dispoziția TCE în cauză ( 10 ) nu este aplicabilă litigiilor dintre un stat membru și un investitor dintr‑un alt stat membru în legătură cu o investiție realizată de acesta din urmă în primul stat membru.

În continuare, Curtea precizează noțiunea de „investiție” în sensul TCE. În această privință, Curtea consideră că o creanță izvorâtă dintr‑un contract de furnizare a energiei electrice constituie, desigur, un activ deținut în mod direct de un investitor, fiind precizat că termenul „investitor”, definit de TCE și utilizat printre altele la articolul 26 alineatul (1) din TCE, desemnează în special, în ceea ce privește o parte contractantă precum Ucraina, orice întreprindere organizată în conformitate cu legislația aplicabilă pe teritoriul acestei părți contractante. Cu toate acestea, o creanță izvorâtă dintr‑un simplu contract de vânzare de energie electrică nu poate fi considerată ca fiind conferită pentru exercitarea unei activități economice în sectorul energetic. Rezultă că un simplu contract de furnizare a energiei electrice, în speță produsă de alți operatori, este o operațiune comercială care nu poate constitui, ca atare, o investiție. Această interpretare corespunde distincției clare pe care o face TCE între comerț și investiții.

( 1 ) Tratatul privind Carta Energiei, semnat la Lisabona la 17 decembrie 1994 (JO 1994, L 380, p. 24, Ediție specială, 12/vol. 1, p. 126denumit în continuare „TCE”), aprobat în numele Comunităților Europene prin Decizia 98/181/CE, CECO, Euratom a Consiliului și a Comisiei din 23 septembrie 1997 (JO 1998, L 69, p. 1Ediție specială, 12/vol. 1, p. 253).

( 2 ) Articolul 26 alineatul (1) din TCE.

( 3 ) Articolul 1 punctul 6 și articolul 26 alineatul (1) din TCE.

( 4 ) Articolul 1 punctul 6 și articolul 26 alineatul (1) din TCE.

( 5 ) Articolul 207 TFUE; Avizul 1/17 (Acordul CETA UE‑Canada) din 30 aprilie 2019 (EU:C:2019:341).

( 6 ) Articolul 26 alineatul (4) litera (b) din TCE.

( 7 ) Articolul 26 din TCE.

( 8 ) Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, (C‑284/16, EU:C:2018:158, punctele 43-49).

( 9 ) Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, (HotărâreaC‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 56).

( 10 ) Articolul 26 alineatul (2) litera (c) din TCE.