Cauza C‑561/19

Consorzio Italian Management
și
Catania Multiservizi SpA

împotriva

Rete Ferroviaria Italiana SpA

(cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 octombrie 2021

„Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Conținutul obligației instanțelor naționale de ultim grad de a formula o trimitere – Excepții de la această obligație – Criterii – Chestiune referitoare la interpretarea dreptului Uniunii invocată de părțile din procedura națională după ce Curtea a pronunțat o hotărâre preliminară în această procedură – Lipsa unor precizări a motivelor care justifică necesitatea unui răspuns la întrebările preliminare – Inadmisibilitate parțială a cererii de decizie preliminară”

1. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Chestiuni legate de interpretare – Obligație de trimitere – Conținut – Întrebare adresată după o primă trimitere preliminară în aceeași cauză – Lipsa incidenței – Existența unor motive de inadmisibilitate care țin de procedura în fața instanței de trimitere – Inexistența obligației de trimitere – Condiții – Respectarea principiilor echivalenței și efectivității

   (art. 267 al treilea paragraf TFUE)

   (a se vedea punctele 32, 33, 50, 51, 58, 59 și 61-66 și dispozitivul)

2. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Chestiuni legate de interpretare – Obligație de trimitere – Inexistență – Condiții – Lipsa unei îndoieli rezonabile – Criterii

   (art. 267 al treilea paragraf TFUE)

   (a se vedea punctele 39-42 și 44-49)

3. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Chestiuni legate de interpretare – Obligație de trimitere – Conținut – Chestiune invocată de o parte – Lipsa incidenței

   (art. 267 al treilea paragraf TFUE)

   (a se vedea punctele 53-55 și 57)

Rezumat

Curtea precizează jurisprudența sa „Cilfit” privind situațiile în care instanțele naționale de ultim grad nu sunt supuse obligației de a formula o trimitere preliminară

În cazul în care o astfel de instanță consideră că se poate abține să își îndeplinească această obligație, motivele deciziei sale trebuie să evidențieze existența uneia dintre cele trei situații care îi permit să procedeze astfel

În anul 2017, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), instanță națională de ultim grad (denumită în continuare „instanța de trimitere”), a sesizat Curtea de Justiție cu o trimitere preliminară în cadrul unui litigiu privind un contract de achiziții publice de servicii de curățenie, printre altele, a gărilor feroviare italiene. Curtea a pronunțat hotărârea sa în anul 2018 ( 1 ). Părțile la acest litigiu au solicitat ulterior instanței de trimitere să adreseze alte întrebări preliminare.

În acest context, în anul 2019, instanța de trimitere a sesizat Curtea cu o nouă trimitere preliminară. Aceasta urmărea în special să se stabilească dacă o instanță națională de ultim grad este obligată să sesizeze Curtea cu o chestiune referitoare la interpretarea dreptului Uniunii atunci când această chestiune este invocată de o parte într‑o etapă avansată a desfășurării procedurii, după ce cauza a rămas în pronunțare pentru prima dată sau atunci când a fost efectuată deja o primă trimitere preliminară în această cauză.

Aprecierea Curții

În hotărârea sa, Curtea, reunită în Marea Cameră, reafirmă criteriile stabilite în Hotărârea Cilfit ( 2 ), care prevede trei situații în care instanțele naționale de ultim grad nu sunt supuse obligației de trimitere preliminară ( 3 ):

Prin urmare, Curtea statuează că o instanță națională de ultim grad nu poate fi exonerată de obligația sa de a formula o trimitere preliminară pentru simplul motiv că a sesizat deja Curtea cu titlu preliminar în cadrul aceleiași cauze.

În ceea ce privește a treia situație amintită mai sus, Curtea precizează că lipsa unei îndoieli rezonabile trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile deosebite pe care le prezintă interpretarea sa și de riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii. Înainte de a constata lipsa unei îndoieli rezonabile cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii, instanța națională de ultim grad trebuie să fie convinsă că aceeași evidență s‑ar impune și celorlalte instanțe de ultim grad ale statelor membre și ale Curții.

În această privință, simpla posibilitate de a realiza diferite interpretări ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu este suficientă pentru a considera că există o îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea sa corectă. Cu toate acestea, atunci când existența unor linii de jurisprudență divergente – în cadrul instanțelor unui stat membru sau ale unor state membre diferite – referitoare la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii aplicabile litigiului principal este adusă la cunoștința instanței de ultim grad, aceasta trebuie să fie deosebit de vigilentă în aprecierea sa referitoare la o eventuală lipsă a unei îndoieli rezonabile cu privire la interpretarea corectă a dispoziției menționate.

Instanțele naționale de ultim grad trebuie să aprecieze, pe propria răspundere, în mod independent și cu toată atenția necesară, dacă sunt în prezența uneia dintre cele trei situații care le permit să se abțină să sesizeze Curtea cu o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața lor. În cazul în care o astfel de instanță consideră că este exonerată de obligația de a sesiza Curtea, motivele deciziei sale trebuie să evidențieze existența uneia dintre aceste trei situații.

Pe de altă parte, atunci când instanța de ultim grad se află în una dintre aceste situații, ea nu este obligată să sesizeze Curtea, nici chiar în condițiile în care chestiunea referitoare la interpretarea dreptului Uniunii ar fi invocată de o parte din procedura în fața sa.

În schimb, în cazul în care chestiunea referitoare la interpretarea dreptului Uniunii nu corespunde niciuneia dintre aceste situații, instanța de ultim grad este obligată să sesizeze Curtea. Faptul că instanța menționată a sesizat deja Curtea cu titlu preliminar în cadrul aceleiași cauze naționale nu repune în discuție obligația de a formula o trimitere preliminară atunci când o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii al cărei răspuns este necesar pentru soluționarea litigiului subzistă după decizia Curții.

Revine exclusiv instanței naționale sarcina de a decide în ce stadiu al procedurii este necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară. Totuși, o instanță de ultim grad se poate abține să adreseze o întrebare preliminară Curții pentru motive de inadmisibilitate care țin de procedura în fața acestei instanțe. Astfel, în cazul în care motivele invocate în fața unei asemenea instanțe trebuie declarate inadmisibile, o cerere de decizie preliminară nu poate fi considerată necesară și relevantă pentru ca această instanță să își poată pronunța decizia. Normele procedurale naționale aplicabile trebuie să respecte însă principiile echivalenței ( 4 ) și efectivității ( 5 ).

( 1 ) Hotărârea din 19 aprilie 2018, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑152/17, EU:C:2018:264).

( 2 ) Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335).

( 3 ) Această obligație este prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE.

( 4 ) Principiul echivalenței impune ca toate normele aplicabile acțiunilor să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor similare întemeiate pe nerespectarea dreptului intern.

( 5 ) În conformitate cu principiul efectivității, normele de procedură naționale nu trebuie să fie de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.