1

Prin recursul formulat, Asociación de fabricante de morcilla de Burgos (Asociația producătorilor de sângerete de Burgos, Spania) solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 14 februarie 2019, Asociación de fabricantes de morcilla de Burgos/Comisia (T‑709/18, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2019:107), prin care Tribunalul i‑a respins ca vădit inadmisibilă acțiunea prin care solicita anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2018/1214 al Comisiei din 29 august 2018 de înregistrare a unei denumiri în Registrul denumirilor de origine protejate și al indicațiilor geografice protejate [„Morcilla de Burgos” (IGP)] (JO 2018, L 224, p. 3, denumit în continuare „regulamentul în litigiu”).

2

Prin cererea introductivă primită prin fax la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2018, recurenta a introdus o acțiune prin care solicita anularea regulamentului în litigiu, însoțită de două cereri suplimentare.

3

Întrucât acest regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 5 septembrie 2018, termenul de introducere a acțiunii împotriva acestuia a expirat la 29 noiembrie 2018.

4

La 29 noiembrie 2018, o versiune a cererii introductive a fost primită în format hârtie la grefa Tribunalului, însoțită de diverse semnături.

5

Făcând aplicare articolului 126 din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a decis să se pronunțe prin ordonanță motivată fără continuarea procedurii și a respins acțiunea ca vădit inadmisibilă.

6

La punctele 10 și 12 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit mai întâi că, potrivit articolului 73 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, în versiunea aplicabilă litigiului, „originalul în format hârtie al unui act de procedură trebuie să poarte semnătura manuscrisă a agentului sau a avocatului părții” și că nerespectarea acestei norme nu poate fi îndreptată, conform jurisprudenței Curții. Tribunalul a arătat în continuare, la punctul 15 din această ordonanță, că versiunea în format hârtie a cererii introductive, care conținea partea principală a acțiunii, precum și cererile suplimentare, trebuia considerată a fi un act de procedură unic. În sfârșit, Tribunalul a statuat, la punctele 16 și 17 din ordonanța menționată coroborate cu punctul 6 din aceasta, că, întrucât niciuna dintre semnăturile aplicate pe acest act de procedură nu era manuscrisă, având în vedere natura lor scanată, acțiunea era vădit inadmisibilă și nu trebuia să fie notificată Comisiei Europene.

7

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții:

8

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

9

Prin intermediul motivului său unic, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat, în ordonanța atacată, că cerințele prevăzute la articolul 73 din Regulamentul său de procedură, astfel cum au fost interpretate de jurisprudență, fuseseră încălcate. Ea susține în esență că această eroare de drept se întemeiază pe o denaturare a faptelor de către Tribunal, acesta considerând în mod greșit că cererea introductivă conținea semnături scanate, deși aceste semnături ar fi în realitate semnături electronice calificate, care ar trebui să fie asimilate unor semnături manuscrise în sensul articolului menționat.

10

Trebuie amintit că, astfel cum rezultă din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept. În consecință, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele pertinente, precum și să aprecieze elementele de probă. Aprecierea acestor fapte și elemente de probă nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs (Hotărârea din 13 noiembrie 2019, Outsource Professional Services/EUIPO, C‑528/18 P, nepublicată, EU:C:2019:961, punctul 47 și jurisprudența citată).

11

În această privință, Curtea a statuat deja că o astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod vădit din înscrisurile dosarului, fără a fi necesar să se procedeze la o nouă apreciere a faptelor și a probelor, și că revine recurentului sarcina de a indica în mod precis elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal, precum și să demonstreze erorile de analiză care, în aprecierea sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare (a se vedea în special Hotărârea din 13 noiembrie 2019, Outsource Professional Services/EUIPO, C‑528/18 P, nepublicată, EU:C:2019:961, punctul 48 și jurisprudența citată).

12

În speță, trebuie să se constate că ultima pagină a originalului cererii de sesizare a instanței cuprinde, pentru fiecare dintre cei doi avocați semnatari, o semnătură de aparență manuscrisă însoțită de mențiunea tipărită „semnat digital în numele [numelui fiecărui avocat]”, precum și de un cod de identificare legat de numele fiecărui avocat semnatar și de data și de ora la care el ar fi utilizat semnăturile electronice calificate. Pe de altă parte, paginile 25 și 26 ale aceluiași original conțin de asemenea o semnătură de aparență manuscrisă a fiecăruia dintre avocații recurentei.

13

În ceea ce privește, în primul rând, semnăturile de aparență manuscrisă care figurează pe paginile 25 și 26, precum și pe ultima pagină a cererii introductive, reiese dintr‑o examinare fizică a originalului cererii introductive că este vorba despre imagini scanate ale unor semnături manuscrise, ceea ce recurenta nu contestă.

14

În ceea ce privește, în al doilea rând, pretinsele semnături electronice calificate care figurează pe ultima pagină a cererii introductive, este necesar să se constate, independent de faptul că avocații recurentei dețin certificate naționale care le permit să utilizeze astfel de semnături, că, întrucât originalul cererii introductive este în format hârtie, iar nu în format electronic, datele referitoare la aceste semnături, chiar dacă cuprind termenii „semnat digital”, nu pot fi considerate ca având vreun caracter electronic, ci trebuie considerate ca fiind simple mențiuni tipărite asemănătoare oricărui alt element tipărit din cererea introductivă.

15

În al treilea rând, contrar celor afirmate de recurentă, originalul în format hârtie al cererii introductive nu conține semnături electronice calificate, ci constituie, cel mult, doar tipărirea pe hârtie a unui document electronic care conține semnătura electronică calificată a fiecărui avocat al recurentei.

16

Din ultimele trei puncte din prezenta hotărâre reiese că, pentru a verifica, în temeiul articolului 73 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în versiunea aplicabilă în speță, dacă originalul cererii introductive conținea semnături manuscrise, Tribunalul nu putea lua în considerare decât semnăturile de aparență manuscrisă care figurau pe paginile 25 și 26, precum și pe ultima pagină a originalului în format hârtie al cererii introductive, care sunt, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 13 din prezenta hotărâre, semnături scanate. În aceste condiții, nu se poate reproșa Tribunalului că a denaturat faptele atunci când a considerat, la punctul 6 din ordonanța atacată, că cererea introductivă nu conținea semnăturile manuscrise ale reprezentanților recurentei, ci doar semnături scanate.

17

Din moment ce originalul cererii introductive nu poate conține semnături electronice calificate, nu este necesar să se examineze argumentul recurentei întemeiat pe asimilarea unor astfel de semnături cu semnăturile manuscrise.

18

Întrucât toate semnăturile prezente pe originalul în format hârtie al cererii introductive trebuie calificate astfel drept semnături scanate, iar recurenta nu contestă pertinența raționamentului adoptat de Tribunal la punctele 10-16 din ordonanța atacată cu privire la asemenea semnături, trebuie respinsă critica recurentei întemeiată pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o ca urmare a unei denaturări a faptelor.

19

În plus, în ceea ce privește, mai întâi, critica recurentei potrivit căreia avocații acesteia s‑ar fi conformat, în vederea depunerii cererii introductive, instrucțiunilor care le‑ar fi fost furnizate pe cale telefonică de grefa Tribunalului, este suficient să se constate că recurenta nu susține că grefa ar fi dat instrucțiuni avocaților săi de a trimite, în triplu exemplar, un original în format hârtie care să conțină numai semnături scanate, precum și tipărirea unor semnături electronice calificate și că, procedând astfel, ea i‑ar fi indus în eroare.

20

În ceea ce privește, în continuare, critica potrivit căreia cerința semnăturii manuscrise ar fi fost abrogată, în urma intrării în vigoare a unei noi versiuni a Regulamentului de procedură al Tribunalului, începând de la 1 decembrie 2018, respectiv la doar două zile după expirarea termenului de introducere a acțiunii, este suficient să se constate că recurenta nu contestă că versiunea aplicabilă a regulamentului de procedură menționat era tocmai cea anterioară versiunii din 1 decembrie 2018.

21

În sfârșit, în măsura în care recurenta invocă principiul retroactivității legii penale mai favorabile, trebuie arătat că, pe lângă faptul că prezentul litigiu nu se înscrie într‑un cadru penal, inadmisibilitatea cererii introductive pronunțată de Tribunal prin ordonanța atacată nu constituie o „sancțiune” adoptată în privința recurentei, ci este simpla consecință a nerespectării de către recurentă a unei norme procedurale incluse în Regulamentul de procedură al Tribunalului.

22

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se respingă motivul unic invocat de recurentă, precum și, pe cale de consecință, recursul.

23

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

24

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară și hotărăște: