–

pentru B., inițial de D. Andrien și P. Ansay, avocats, ulterior de D. Andrien, avocat;

–

pentru centre public d’action sociale de Liège, inițial de M. Delhaye și G. Dubois, avocats, ulterior de M. Delhaye și J.‑P. Jacques, avocats;

–

pentru guvernul belgian, de P. Cottin, C. Pochet și C. Van Lul, în calitate de agenți, asistați de C. Piront și S. Matray, avocates;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de J. Langer, J. M. Hoogveld, M. K. Bulterman și H. S. Gijzen, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azema și C. Cattabriga, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 5 și 13, precum și a articolului 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între B., resortisantă a unei țări terțe, pe de o parte, și centre public d’action sociale de Liège (Centrul Public de Acțiune Socială din Liège, Belgia) (denumit în continuare „CPAS”), pe de altă parte, în legătură cu deciziile acestuia din urmă prin care a fost retras ajutorul social de care beneficia B.

3

Articolul 3 punctul 2 din Directiva 2008/115 definește noțiunea de „ședere ilegală” drept „prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe, care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare, astfel cum sunt stabilite la articolul 5 din [Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5)], sau alte condiții de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru”.

4

Articolul 5 din această directivă prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

[…]

și respectă principiul nereturnării.”

5

Articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:

„Statele membre amână îndepărtarea:

[…]

6

Articolul 13 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă prevede:

„(1)   Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

(2)   Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.”

7

Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/115 prevede:

„Cu excepția cazurilor care intră sub incidența articolelor 16 și 17, statele membre garantează că următoarele principii sunt luate în considerare, în măsura posibilului, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, pe perioada termenului pentru plecare voluntară acordat în conformitate cu articolul 7 și pe perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu articolul 9:

8

Articolul 57 alineatul 2 din loi organique du 8 juillet 1976 des centres publics d’action sociale (Legea organică din 8 iulie 1976 privind centrele publice de acțiune socială), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„Prin derogare de la celelalte dispoziții din prezenta lege, misiunea centrului public de acțiune socială se limitează la:

[…]

Șederea în Regat a unui străin care s‑a declarat refugiat și a solicitat să i se recunoască această calitate este ilegală atunci când cererea de azil a fost respinsă, iar străinului în cauză i‑a fost notificat un ordin de părăsire a teritoriului.

Ajutorul social acordat unui străin care beneficia efectiv de acesta la momentul la care i‑a fost notificat un ordin de părăsire a teritoriului, cu excepția asistenței medicale de urgență, încetează în ziua în care străinul părăsește efectiv teritoriul și cel târziu la data la care expiră termenul de părăsire a teritoriului prevăzut în ordin.

[…]”

9

La 4 septembrie 2015, B. a formulat o cerere de azil în Belgia. Această cerere a fost respinsă de autoritatea competentă. La 27 aprilie 2016, Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia) a respins acțiunea introdusă de B. împotriva deciziei de respingere a cererii menționate.

10

La 26 septembrie 2016, B. a formulat o cerere de acordare a unei autorizații de ședere pentru motive medicale, motivată prin faptul că suferă de mai multe boli grave.

11

Întrucât această cerere a fost declarată admisibilă la 22 decembrie 2016, B. a beneficiat de ajutor social, acesta din urmă fiind în sarcina CPAS.

12

Prin deciziile din 28 septembrie 2017, notificate la 23 octombrie 2017, cererea de acordare a unei autorizații de ședere formulată de B. a fost respinsă, iar autoritatea competentă i‑a notificat persoanei în cauză un ordin de părăsire a teritoriului belgian.

13

B. a introdus, la 28 noiembrie 2017, o acțiune având ca obiect anularea și suspendarea acestor decizii la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia).

14

Prin două decizii din 28 noiembrie 2017, CPAS i‑a retras lui B. beneficiul ajutorului social începând cu 23 octombrie 2017. În schimb, acesta i‑a acordat beneficiul asistenței medicale de urgență începând cu 1 noiembrie 2017.

15

La 28 decembrie 2017, B. a introdus o acțiune împotriva deciziilor CPAS prin care i‑a fost retras ajutorul social de care beneficia la tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia) și a solicitat acestei instanțe să îi restabilească drepturile la ajutorul menționat începând cu 23 octombrie 2017.

16

Prin hotărârea din 15 martie 2018, instanța menționată a respins această acțiune în măsura în care privea beneficiul ajutorului social.

17

La 16 aprilie 2018, B. a declarat apel împotriva acestei hotărâri la cour du travail de Liège (Curtea pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia).

18

Această instanță arată că perioada vizată de acțiune este cuprinsă între 23 noiembrie 2017 și 31 ianuarie 2018, având în vedere data notificării ordinului de părăsire a teritoriului belgian și în urma unei noi decizii adoptate de CPAS. Ea subliniază că, în această perioadă, B. nu dispunea de un permis de ședere.

19

După ce a înlăturat posibilitatea de a‑i acorda lui B. beneficiul ajutorului social în temeiul existenței unei eventuale imposibilități medicale de returnare, în sensul reglementării belgiene privind ajutorul social, instanța de trimitere constată că soluționarea litigiului principal depinde de efectele care trebuie recunoscute soluției reținute de Curte în Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida (C‑562/13, EU:C:2014:2453).

20

Astfel, aceasta apreciază că ar trebui să admită acțiunea formulată de B. în cazul în care ar fi recunoscut un efect suspensiv acțiunii în vederea anulării și a suspendării introduse la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia). Ea precizează că această cale de atac nu beneficiază, în temeiul legislației belgiene, de un efect suspensiv, dar că un asemenea efect i‑ar putea fi recunoscut în temeiul Hotărârii din 18 decembrie 2014, Abdida (C‑562/13, EU:C:2014:2453). Aceasta consideră totuși că este dificil să se determine condițiile în care o instanță socială trebuie să constate caracterul suspensiv al unei astfel de căi de atac, întrucât instanțele belgiene au adoptat decizii divergente cu privire la acest aspect.

21

În aceste condiții, cour du travail de Liège (Curtea pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 5 și 13 din Directiva 2008/115 […], interpretate în lumina articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și articolul 14 alineatul (1) litera (b) din această directivă, interpretat în lumina Hotărârii [din 18 decembrie 2014, Abdida (C‑562/13, EU:C:2014:2453)], trebuie interpretate în sensul că conferă efect suspensiv unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii prin care se dispune ca un resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă să părăsească teritoriul unui stat membru, înțelegându‑se că autorul căii de atac susține că executarea acestei decizii îl poate expune unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate,

22

Guvernul belgian susține, în primul rând, că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă în măsura în care urmărește să obțină din partea Curții o interpretare a dreptului belgian. Pe de o parte, condițiile de acordare a unui permis de ședere și a beneficiului ajutorului social ar fi, în cauza principală, reglementate exclusiv de acest drept. Pe de altă parte, nu ar reveni Curții sarcina de a alege între diferitele curente naționale ale jurisprudenței menționate de instanța de trimitere.

23

În această privință, trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că nu este de competența sa să interpreteze, în cadrul unei proceduri preliminare, acte cu putere de lege sau norme administrative naționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť,C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 60, precum și Hotărârea din 20 ianuarie 2016, DHL Express (Italy) și DHL Global Forwarding (Italy), C‑428/14, EU:C:2016:27, punctul 70].

24

Cu toate acestea, în speță, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe nu cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului belgian care reglementează șederea sau ajutorul social, ci cu privire la conținutul precis al obligației procedurale care rezultă din dreptul Uniunii care impune garantarea, în anumite cazuri, a unui efect suspensiv unei acțiuni exercitate împotriva unei decizii de returnare. Împrejurarea că conținutul acestei obligații care rezultă din dreptul Uniunii a fost interpretat în mod diferit de diferite instanțe belgiene nu este de natură să excludă posibilitatea sesizării Curții cu o cerere de decizie preliminară prin care se urmărește să se precizeze conținutul obligației menționate.

25

În al doilea rând, guvernul belgian apreciază că nu este necesar să se răspundă la întrebarea adresată pentru soluționarea cauzei principale. Astfel, pentru a se pronunța cu privire la cererea formulată de B., instanța de trimitere ar trebui doar să excludă existența unei imposibilități medicale de returnare, ceea ce ar fi făcut deja, iar această instanță ar putea menționa posibilitatea persoanei în cauză de a solicita o prelungire a termenului pentru plecarea voluntară care i‑a fost acordat, care i‑ar permite lui B. să continue să beneficieze de ajutor social.

26

De asemenea, incidența întrebării adresate asupra soluționării litigiului principal a fost contestată de guvernul belgian în observațiile sale orale, precum și de guvernele ceh și neerlandez, ca urmare a faptului că B. ar continua să se afle în situație de ședere ilegală pe teritoriul belgian, chiar și în cazul suspendării deciziei de returnare adoptate în privința sa. Aceste guverne deduc de aici că cererea sa de ajutor social ar putea fi întotdeauna respinsă în urma unei astfel de suspendări, din moment ce dreptul Uniunii nu s‑ar opune ca un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală să beneficieze de un ajutor social în cuantum mai redus decât cel acordat unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere legală.

27

Guvernul belgian arată, pe de altă parte, că instanța de trimitere nu este competentă, în calitate de instanță pentru litigii de muncă, să acorde efect suspensiv unei acțiuni care este numai de competența unei alte instanțe belgiene și că Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia) a răspuns deja la întrebarea adresată într‑o hotărâre recentă.

28

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality și Commissioner of An Garda Síochána, C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

29

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality și Commissioner of An Garda Síochána, C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

30

În speță, este, desigur, necesar să se constate că, având în vedere definiția noțiunii de „ședere ilegală” prevăzută la articolul 3 punctul 2 din Directiva 2008/115, o eventuală suspendare a deciziei de returnare adoptate împotriva lui B. nu ar implica faptul că șederea sa trebuie calificată drept „legală” în sensul directivei menționate. În aceste condiții, nu se poate considera că dreptul Uniunii impune Regatului Belgiei, în urma unei astfel de suspendări, să îi asigure lui B. drepturi echivalente cu cele de care beneficiază resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în acest stat membru.

31

În aceste condiții, din decizia de trimitere reiese că reglementarea belgiană prevede că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care persoana în cauză a depus o cerere de azil care a fost respinsă și în care această persoană nu dispune de permis de ședere, beneficiul ajutorului social este limitat numai după ce o decizie de returnare a fost notificată persoanei respective. Instanța de trimitere consideră, în plus, că această limitare nu poate începe în ziua în care a fost constatată ilegalitatea șederii lui B., ci, cel mai devreme, în ziua expirării termenului pentru plecarea voluntară acordat persoanei în cauză în decizia de returnare adoptată în privința sa.

32

Având în vedere legătura astfel constatată de instanța de trimitere între efectele unei decizii de returnare și limitarea beneficiului ajutorului social acordat în temeiul reglementării belgiene, nu se poate considera că interpretarea solicitată a normelor dreptului Uniunii referitoare la o eventuală suspendare de plin drept a efectelor unei astfel de decizii nu are în mod vădit legătură cu obiectul litigiului principal, în caz contrar fiind repusă în discuție interpretarea dreptului național dată de instanța de trimitere, care este de competența sa exclusivă în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2016, New Valmar, C‑15/15, EU:C:2016:464, punctul 25, precum și Hotărârea din 1 octombrie 2019, Blaise și alții, C‑616/17, EU:C:2019:800, punctul 37).

33

Această constatare nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că acțiunea formulată de B. împotriva deciziei de returnare adoptate în privința sa a fost introdusă abia la 28 noiembrie 2017, în timp ce litigiul principal privește beneficiul ajutorului social pentru perioada cuprinsă între 23 noiembrie 2017 și 31 ianuarie 2018. Astfel, această împrejurare nu implică, în orice caz, că întrebarea adresată prezintă în mod vădit un caracter ipotetic pentru perioada cuprinsă între 28 noiembrie 2017 și 31 ianuarie 2018.

34

În plus, astfel cum subliniază Comisia, rezultă din jurisprudența Curții că anumite garanții în așteptarea returnării, care pot cuprinde acoperirea nevoilor de bază ale persoanei în cauză, trebuie asigurate, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2008/115, în situațiile în care statul membru în cauză este obligat să ofere acestei persoane o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva unei decizii de returnare adoptate împotriva sa, chiar dacă această persoană se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 53, 55 și 58-60).

35

În aceste condiții, împrejurarea că B. a dispus de alte eventuale posibilități procedurale prevăzute de reglementarea belgiană pentru a obține beneficiul ajutorului social, presupunând că ar fi dovedită, nu este de natură să determine inadmisibilitatea întrebării adresate. Astfel, din moment ce instanța de trimitere nu a considerat că această împrejurare o împiedica pe B. să introducă în mod valabil acțiunea principală, ea nu permite înlăturarea necesității unui răspuns la această întrebare pentru soluționarea litigiului principal.

36

De asemenea, afirmația guvernului belgian potrivit căreia instanța de trimitere nu ar fi competentă, în temeiul normelor dreptului național, să adopte o poziție cu privire la efectul suspensiv al unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii de returnare nu poate fi suficientă pentru a determina inadmisibilitatea acestei întrebări, în măsura în care nu este de competența Curții să repună în discuție aprecierea de către instanța de trimitere a normelor naționale de organizare judecătorească și de procedură judiciară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 26, precum și Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 30).

37

Pe de altă parte, deși acest guvern se prevalează de existența unei hotărâri recente a Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia) susceptibile să răspundă la întrebările instanței de trimitere, trebuie amintit că, presupunând că aceasta din urmă este ținută de soluția reținută în hotărârea respectivă, împrejurarea menționată nu o poate priva de posibilitatea, prevăzută la articolul 267 TFUE, de a sesiza Curtea cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii care să îi permită să pronunțe o hotărâre conformă cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 42).

38

În al treilea rând, guvernul belgian arată că Curtea nu este competentă să interpreteze articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) în prezenta cauză. Astfel, acest articol nu s‑ar aplica decât în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Or, deși instanța de trimitere menționează anumite dispoziții ale Directivei 2008/115, instanța respectivă nu ar stabili o legătură între acestea și legislația națională în discuție în litigiul principal, deși ar fi obligată să procedeze astfel în temeiul articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții.

39

În această privință, trebuie amintit că cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă, conform articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

40

În prezenta cauză, rezultă că, prezentând, pe de o parte, raportul stabilit, în dreptul belgian, între efectele unei decizii de returnare și limitarea beneficiului ajutorului social în situația în discuție în litigiul principal, precum și, pe de altă parte, întrebările sale cu privire la consecințele concrete care trebuie deduse, în această situație, din Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida (C‑562/13, EU:C:2014:2453), instanța de trimitere și‑a îndeplinit obligația prevăzută la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură.

41

În plus, din moment ce această instanță a stabilit că soluționarea cauzei principale depinde de aplicarea normelor prevăzute de Directiva 2008/115 referitoare la calea de atac împotriva unei decizii de returnare, competența Curții de a interpreta articolul 47 din cartă nu poate fi contestată în speță.

42

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată.

43

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească care sunt condițiile în care articolele 5 și 13 din Directiva 2008/115, interpretate în lumina articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că o instanță națională, sesizată cu un litigiu în materie de asistență socială a cărui soluționare este legată de o eventuală suspendare a efectelor unei decizii de returnare adoptate împotriva unui resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă, trebuie să considere că o acțiune având ca obiect anularea și suspendarea acestei decizii atrage de plin drept suspendarea acesteia, deși suspendarea menționată nu rezultă din aplicarea reglementării naționale.

44

În această privință, trebuie amintit de la bun început că, în temeiul articolului 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115, un resortisant al unei țări terțe trebuie să dispună de o cale de atac efectivă împotriva unei decizii de returnare adoptate împotriva sa, dar că această cale de atac nu are în mod necesar un efect suspensiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 43 și 44).

45

Cu toate acestea, caracteristicile căii de atac menționate trebuie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol și cu principiul nereturnării, garantat printre altele la articolul 19 alineatul (2) din cartă și la articolul 5 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 45 și 46, precum și Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctele 52 și 53).

46

Curtea a dedus din considerațiile care precedă că calea de atac introdusă împotriva unei decizii de returnare trebuie, pentru a asigura, în privința respectivului resortisant al unei țări terțe, respectarea cerințelor care decurg din articolul 47 din cartă și din principiul nereturnării, să aibă un efect suspensiv de plin drept, având în vedere că executarea acestei decizii îl poate expune în special pe acest resortisant unui risc real de a fi supus unor tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 56).

47

Aceasta este situația în special atunci când executarea unei decizii de returnare poate expune un resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 53).

48

Incumbă, în primul rând, legiuitorului național sarcina de a lua măsurile necesare în vederea îndeplinirii acestei obligații. Astfel, îi revine acestuia, dacă este cazul, sarcina de a‑și modifica reglementarea pentru a garanta că acțiunea introdusă de un resortisant al unei țări terțe beneficiază de plin drept, în situațiile menționate la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre, de un efect suspensiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C‑612/15, EU:C:2018:392, punctul 65).

49

În măsura în care dreptul Uniunii nu definește cu precizie modalitățile concrete ale căii de atac suspensive de plin drept care trebuie să fie deschisă împotriva deciziei de returnare, statele membre dispun de o anumită marjă de manevră în această privință.

50

Prin urmare, în cadrul organizării procedurilor privind căile de atac împotriva unei decizii de returnare, un stat membru poate prevedea, în acest scop, o cale de atac specifică, care se adaugă unei acțiuni în anulare lipsite de efect suspensiv, care poate fi de asemenea introdusă împotriva acestei decizii, în măsura în care normele de procedură naționale aplicabile sunt suficient de exacte, clare și previzibile pentru a permite justițiabililor să își cunoască cu exactitate drepturile (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 martie 2017, Euro Park Service, C‑14/16, EU:C:2017:177, punctul 40).

51

În plus, din moment ce guvernul belgian susține că o cale de atac suspensivă de plin drept nu ar trebui să fie garantată decât împotriva unei decizii de îndepărtare, iar nu împotriva unei decizii de returnare, trebuie să se sublinieze că din cuprinsul punctelor 44-49 din Hotărârea CPAS de Seraing (C‑402/19), pronunțată astăzi, reiese că protecția jurisdicțională asigurată unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei decizii de returnare, a cărei executare îl poate expune unui risc real de a fi supus unor tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă, ar fi insuficientă dacă acest resortisant al unei țări terțe nu ar dispune de o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva acestei decizii, încă de la data notificării acesteia.

52

Pe de altă parte, deși acest guvern susține că reglementarea belgiană este conformă cu dreptul Uniunii, trebuie amintit că sistemul de cooperare stabilit la articolul 267 TFUE este întemeiat pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte. În cadrul unei proceduri inițiate în temeiul acestui articol, interpretarea prevederilor naționale este de competența instanțelor statelor membre, iar nu a Curții, și nu este de competența acesteia din urmă să se pronunțe asupra compatibilității normelor de drept intern cu prevederile dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 1981, Frans‑Nederlandse Maatschappij voor Biologische Producten, 272/80, EU:C:1981:312, punctul 9, și Hotărârea din 30 aprilie 2020, CTT – Correios de Portugal, C‑661/18, EU:C:2020:335, punctul 28).

53

În această privință, este de competența instanțelor naționale, ținând seama de ansamblul normelor dreptului național și în aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze normele respective în conformitate cu Directiva 2008/115, inclusiv prin modificarea, dacă este cazul, a unei jurisprudențe consacrate, dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, CCOO, C‑55/18, EU:C:2019:402, punctele 69 și 70).

54

În schimb, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în ipoteza în care se află în imposibilitatea de a proceda la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței proprii are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții a acestui drept care are efect direct în litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 58 și 61, precum și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 139).

55

Or, rezultă din jurisprudența Curții că articolul 47 din cartă este suficient în sine și nu trebuie să fie precizat prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 78, precum și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 140).

56

Situația este aceeași în ceea ce privește articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2008/115, din moment ce caracteristicile căii de atac prevăzute la această dispoziție trebuie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 141).

57

Prin urmare, în ipoteza în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că reglementarea belgiană nu oferă unui resortisant al unei țări terțe aflat în situația descrisă la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre o cale de atac împotriva deciziei de returnare reglementată prin norme precise, clare și previzibile și care implică, de plin drept, suspendarea acestei decizii, i‑ar reveni acesteia sarcina de a constata caracterul suspensiv al căii de atac introduse de acest resortisant al unei țări terțe în vederea anulării și a suspendării deciziei de returnare adoptate împotriva sa, lăsând la nevoie neaplicată reglementarea națională care ar exclude posibilitatea ca această cale de atac să aibă un astfel de caracter (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C‑612/15, EU:C:2018:392, punctul 66, Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 77, precum și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 144).

58

În schimb, în ipoteza în care instanța de trimitere ar considera că există o astfel de cale de atac în dreptul belgian și că persoana în cauză nu a utilizat‑o, deși această cale de atac ar fi implicat suspendarea de plin drept a deciziei de returnare adoptate împotriva sa, instanța de trimitere nu ar fi obligată să înlăture normele de procedură naționale pentru a constata că acțiunea în anulare și în suspendare introdusă de această persoană are un caracter suspensiv.

59

Pe de altă parte, împrejurarea că instanța de trimitere nu este competentă, în temeiul reglementării belgiene, să se pronunțe cu privire la acțiunea având ca obiect anularea și suspendarea deciziei de returnare în discuție în litigiul principal nu este de natură să se opună ca această instanță să procedeze la o aplicare directă a normelor de drept al Uniunii, în vederea soluționării întrebării prealabile, necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată, privind caracterul eventual suspensiv de plin drept al acestei acțiuni în anulare și în suspendare introduse la o altă instanță, în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/115, interpretat în lumina articolelor 19 și 47 din cartă.

60

Astfel, deși instanța de trimitere nu este chemată, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, să exercite competența de a dispune suspendarea unei decizii de returnare, prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2008/115, care a fost atribuită de legiuitorul belgian unei alte instanțe, acesteia îi revine, în schimb, sarcina de a verifica, în scopul exclusiv al soluționării litigiului cu care este sesizată, dacă o cale de atac împotriva unei astfel de decizii îndeplinește condițiile necesare pentru a avea efect suspensiv, care trebuie să intervină de plin drept și, prin urmare, trebuie să se impună tuturor autorităților naționale în domeniile lor de competență respective, inclusiv instanțelor naționale care statuează în materia asistenței sociale.

61

O autoritate națională chemată să se pronunțe într‑o astfel de situație nu este însă obligată în mod necesar să considere că, din cauza carențelor reglementării naționale aplicabile, orice acțiune introdusă împotriva unei decizii de returnare ar produce un efect suspensiv de plin drept, din moment ce, astfel cum s‑a amintit la punctul 44 din prezenta hotărâre, acest tip de acțiune nu are în mod sistematic un astfel de efect, în temeiul dreptului Uniunii.

62

În consecință, revine acestei autorități sarcina de a verifica dacă condițiile cărora le este subordonată garantarea acestui efect, în dreptul Uniunii, sunt întrunite în cauza cu care este sesizată, în funcție de situația persoanei în cauză.

63

Or, din jurisprudența Curții menționată la punctul 47 din prezenta hotărâre rezultă că un astfel de efect suspensiv de plin drept trebuie garantat în mod imperativ acțiunilor introduse împotriva unei decizii de returnare a cărei executare „poate” expune un resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă unui „risc serios” de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate.

64

În acest context, pentru a aprecia dacă executarea deciziei de returnare vizate de o cale de atac „poate” să expună persoana în cauză unui astfel de risc, o autoritate națională nu este chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă executarea deciziei menționate determină efectiv acest risc.

65

Astfel, dacă ar fi reținută o asemenea soluție, condițiile de aplicare a efectului suspensiv de plin drept ar fi confundate cu cele cărora le este subordonat succesul acțiunii introduse împotriva deciziei de returnare. Ar rezulta, pe de o parte, că ar fi încălcată dimensiunea preventivă a efectului suspensiv al căii de atac introduse împotriva acestei decizii și, pe de altă parte, că orice autoritate chemată să stabilească consecințele efectului suspensiv menționat ar fi determinată, în practică, să procedeze ea însăși la examinarea care revine instanței competente să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziei de returnare.

66

Prin urmare, o astfel de autoritate trebuie să se limiteze să aprecieze dacă acțiunea introdusă împotriva deciziei de returnare conține o argumentație prin care se urmărește să se stabilească faptul că executarea acestei decizii ar expune un resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate care nu este vădit neîntemeiată. Dacă aceasta este situația, îi revine sarcina de a considera că decizia de returnare este suspendată de plin drept de la introducerea acestei acțiuni și de a deduce consecințele care se impun în cadrul competenței sale.

67

Această obligație nu aduce atingere posibilității statelor membre de a stabili normele naționale de organizare și de procedură judiciară și de a prevedea, în acest cadru, că o decizie privind efectul suspensiv al unei acțiuni împotriva unei decizii de returnare, adoptată de o instanță competentă să se pronunțe cu privire la o astfel de cale de atac, obligă autoritățile și instanțele chemate să se pronunțe cu privire la garanțiile de care resortisantul unei țări terțe în cauză beneficiază, în materie de asistență socială.

68

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 5 și 13 din Directiva 2008/115, interpretate în lumina articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din cartă, trebuie interpretate în sensul că o instanță națională sesizată cu un litigiu în materie de asistență socială, a cărui soluționare este legată de o eventuală suspendare a efectelor unei decizii de returnare adoptate împotriva unui resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă, trebuie să considere că o acțiune având ca obiect anularea și suspendarea acestei decizii atrage de plin drept suspendarea deciziei menționate, deși această suspendare nu rezultă din aplicarea reglementării naționale, atunci când:

69

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolele 5 și 13 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, interpretate în lumina articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că o instanță națională sesizată cu un litigiu în materie de asistență socială, a cărui soluționare este legată de o eventuală suspendare a efectelor unei decizii de returnare adoptate împotriva unui resortisant al unei țări terțe care suferă de o boală gravă, trebuie să considere că o acțiune având ca obiect anularea și suspendarea acestei decizii atrage de plin drept suspendarea deciziei menționate, deși această suspendare nu rezultă din aplicarea reglementării naționale, atunci când: